Apologetica

Agnosticismul

Agnosticismul este un termen care definește neputința omului de a cunoaște un lucru

inaccesibil simțurilor. Sunt două tipuri de agnostici: cei care susțin că existența și natura lui
Dumnezeu nu pot fi cunoscute și cei care susțin că Dumnezeu nu poate fi cunoscut. Deasemenea
între aceștia din urmă există deasemenea două curente: cei care susțin că nu se poate cunoaște
nimic despre realitate și implicit despre Dumnezeu și cei care consideră că se poate cunoaște
ceva despre realitate.

Termenul a fost inventat de T.H. Huxley și înseamnă în mod literal necunoaștere.

Filozofia agnostică însă își are rădăcinile mult mai adânc în istorie, din perioada lui David Hume
și Immanuel Kant.

David Hume reduce cunoașterea la tot ceea ce putem cunoaște prin simțuri. Tot ceea ce
cunoaște trebuie să aibă un echivalent în realitate pe care l-am putut percepe senzorial. Mai mult
decât atât, simțurile noastre sunt complet independente unele de altele, iar lagăturile cauzale sunt
făcute de simțuri după ce a fost observată o anumită asociere constantă a lucrurilor.

Din aceste motive, Ayer și Wittgentein considera de-a dreptul lipsit de sens să vorbești
despre Dumnezeu. Nu există o cunuaștere cognitivă a lui Dumnezeu atâta timp cât acest
Dumnezeu este supra-empiric. Ayer însă nu exclude existența lui Dumnezeu. El crede că
Dumnezeu poate fi experimentat, însă nu și exprimat. “Ceea ce nu putem exprima în cuvinte
trebuie să închidem în tăcere”.

Perspectiva agnostică extremă este șubredă prin însăși argumentarea ei. Ea afirmă că
nimic nu poate fi cunoscut despre realitate, însă chiar această afirmație presupune o minimă
cunoaștere. Desigur, contra-argumentul dogmatic nu oferă nici el o soluție viabilă: Noi nu putem
cunoaște totul despre lume. Însă adevărul ia ființă între acestea, după cum și apostolul Pavel
afirmă: “Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos… Acum cunosc în parte.”
Raționalismul

Originile raționalismului pot fi identificate chiar din antichitate, în platonism. Totuși acest
curent filozofic își va cunoaște apogeul prin triumviratul modern Descartes, Spinoza și Leibniz.

Pentru o mai bună evidențiere a sistemelor de gândire raționaliste, Norman Geisler, în

cartea “Apolocetică”, îl compară cu empirismul. Metodă ce va fi folosită și în demersul nostru.

Raționalismul pune accent pe gândire, în timp ce empirismul pune accent pe simțuri. Ca

atare, raționalismul va apela la un aspect apriori al cunoașterii umane, independent de experiența
senzorială. Empiriștii, după cum am observat mai sus, apelează la aposteriori, ceea ce se poate
cunoaște prin experiența empirică.

Dacă empiriști considerau mintea ca fiind o “tabula rasa” pe care se experiența își scrie
memoriile. Raționaliști argumentează în favoarea ideilor și principilor înnăscute.

O altă diferență majoră față de empiriști, este aceea că raționaliști sunt în favoarea
existeței lui Dumnezeu.

Descartes a încercat să aducă certitudine în filozofie și în mod ciudat, baza certitudinii

sale a fost însăși îndoiala. Cu cât te îndoiești mai mult, în concepția lui Descartes, cu atât esti mai
sigur de un lucru, și anume ca te îndoiești. Îndoiala completă reprezenta certitudinea completă.
Odată ce înțelegi că ai îndoieli, înseamnă că gândești, iar prin asta înseamnă că exiști.

Descartes a argumentat pentru existența lui Dumnezeu atât prin argumentul ontologic a
lui Anselm, dar și un argument propriu ce pornește de la ideea de perfecțiune pe care o are omul,
ca ființă imperfectă.

Descartes nu este singurul care reia logica apologeților din evul mediu. Leibniz reia
deopotrivă argumentul cosmologic a lui D’Aquino, cu singura excepție că, dacă la D’Aquino
concluzie era că trebuia să existe o cauză incipient care să nu aibă o cauză, Leibniz considera că
acea cauză incepientă se avea pe sine cauză.

Atât Descartes, cât și Spinoza și Leibniz manifestau o reticență față de cunoașterea

empirică, întrucât simțurile puteau oricând să te păcălească.
 Influențele raționalismului a pătruns și în concepția bisericii. Un exemplu în acest sens
este Stuart Hackett. Acesta pornește de la empirism, mai exact de la concluziile lui Kant, fiind
deacord cu teoria epistemologica a acestuia. Cunoașterea se dobândește prin simțuri și este
finalizat prin categoriile apriori ale gândiri. Dar nu este deacord cu Kant că nu se poate cunoaște
nimic despre realitate. Din perspectiva lui Hackett, însăși afirmația aceasta presupune o
cunoaștere a realități.

Un alt exemplu este Gordon Clark. Acesta consideră că orice încercare de a-l explica pe
Dumnezeu eșuează. Orice sistem filozofic a eșuat în sistematizarea unor principii universale și în
îndrumarea luării unor decizii în viață. Mai mult decât atât, argumentul cosmologic este
incompatibil cu creștinismul. Cum raționalismul este bazat pe axiome, Gordon Clark pornește,
fără ezitare de la perspectiva că Dumnezeu există deja.

Faptul că au accentuat dimensiunea apriori a gândirii, pe caracterul inevitabil al legilor

gândirii și posibilitatea cunoașterii realității a făcut ca raționalismul să aibă efecte pozitive.

Acestea însă nu au fost singurele efecte pe care raționalismul le-a avut. Raționalismul
face o trecere invalidă de la gând la realitate. Atâta timp cât un gând nu se contrazice el capătă
automat valoarea de real. Însă acest lucru este fals, o cratură mitologică nu are automat și un
echivalent în realitate. Deasemenea argumentarea pur rațională pornește de la anumite axiome,
însă automat axiomele nu vor fi demonstrate, ci vor avea valoarea de adevăr de la sine.

Fideismul

Norman Geisler identifică un început de fideism în refuzul lui Tertulian de a accepta

Academia. Totuși fideismul începe odata cu Blaise Pascal, care în contextul raționalismului
francez încearcă să lupte contra credinței în rațiune și să restaureze “credința în credință”. Pentru
Pascal motivul pentru care raționalismul lui Descartes a escaladat rapid la Deism este acela că
natura umană este profund depravată. Dumnezeu este ascuns rațiunii umane. Din acest motiv
raționalistul rămâne neafectat de argumentele teiste ale lui Descartes.

Pascal consideră că singurul mod de cunoaștere valid se datorează, nu rațiunii, ci inimii.

Aceasta din urmă cunoaște în mod intuitiv și holistic, nu discursiv și abstract. Ea poate crede, în
timp ce rațiunea poate doar cunoaște.
 Pascal în faimoasa expunere a marii mize, consideră că fără niciun argument rațional
creștinul se arată rațional alegând existența lui Dumnezeu. Chiar dacă șansele raționale sunt
egale, miza existențială înclină balanța în favoarea credinței religioase. Riști mult prea mult să
aleg altceva în cazul în care Dumnezeu există.

Kierkegaard continuă lupta începută de Pascal, confruntând idealismul hegelian. El

consideră că realitatea nu se găsește în lumea exterioară a rațiunii, ci de tărâmul subiectiv al
alegerii individuale. Kierkegaard prezintă trei stadii ale vieții: estetic, etic și religios. Fiecare
stadiu este separat printr-o prăpastie a disperării care se poate trece printr-un pas al credinței.

Cele trei stadii exemplifică trecerea de la egocentrism, la o viață interesată de moralitate

și de valorile morale, și mai apoi, în stadiul superior, cel religios, altfel spus trecerea la un interes
față de Cel ce a creat elementul moral.

Kierkegaard se ocupă de dimensiunea etică, dar nu ignoră elemtul rațional. Pentru acesta
raționalul nu este abandonat de către religie, totuși el este un stadiu inferior. Omul nu poate
ajunge niciodata sa-l cunoască pe Dumnezeu prin adevărul obiectiv-științific sau filozofic, chiar
dacă acesta îl poate ajuta în alte lucruri. Defapt cunoașterea rațională pătrude doar până la
satisfacerea nevoii generale de Dumnezeu, însă credința subiectivă trece dincolo de aceasta
descoperindu-l pe Hristos. În concepția lui Kierkegaard adevărul obiectiv este ceva pe care
punem stăpânire, în timp ce adevărul religios este ceva ce ne stăpânește pe noi. Prin urmare,
subiectivismul este accentuat. Iată ce declara însuși Kierkegaard “Lucrul de care se ocupă
creștinismul este subiectivismul și adevărul există numai în subiectivism, dacă există undeva; din
punct de vedere obiectiv creștinismul nu are ”Lucrul de care se preocupă creștinismul este
subiectivismul și adevărul există numai în subiectivism, dacă există undeva; din punct de vedere
obiectiv creștinismul nu are absolut nici o existență.”(1).

Așadar credința la Kierkegaard este văzută ca un act solidar al omului, ce depășește

rațiunea și care îl confruntă pe om cu Dumnezeu. Adevărul religios se bazează pe paradox și nu
poate fi înțeles decât printr-un salt al credinței. Rațiunea umană nu poate penetra până la
Dumnezeu, dar nu-l poate nici evita.
 Încercarea de a-L dovedi pe Dumnezeu prin natură este greșită întrucât “Dacă Dumnezeu
nu există, lucrul acesta ar fi imposibil de dovedit; iar dacă El există ar fi nesăbuit să încerci să-I
dovedești existența, deoarce chiar de la început eu am presupus lucrul acesta” (5)

După dum se observă nu există teste obiective pentru adevăr, totul este subiectiv.
Kierkegaard nu a încurajat iraționalul, ci supraraționalul.

Karl Barth împrumută din gândirea Kierkegaardiană. La început aceasta are o mai mare
influență asupra gândirii lui Barh. Comentariul epistolei către Romani prezintă o poziție extrem-
fideistă, considerând că omul nu poate înțelege revelația lui Dumnezeu prin nimic, nici chiar prin
Scriptură sau prin Hristos. Acestea sunt doar forma lăsată de craterul meteoritului Cuvântului lui
Dumnezeu. Pe parcurs, perspectiva lui Barth se echilibrează. El afirmă mai apoi că Dumnezeu
poate fi cunoscut prin revelație. Însă argumentele obiective nu au sens decât în cadrul credinței, a
adevărului deja revelat, fără a putea aduce revelația.

Pentru Barth, revelația este o acțiune a Dumnezeului triunic.Dumnezeu s-a revelat în

primul rând prin Fiul, ca realitate obiectivă, apoi prin Duhul, ca o confirmare subiectivă și
desigur prin Cuvântul scris ca o cronică a revelației lui Dumnezeu. Noi nu putem avea o dovadă
obiectivă că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. Defapt nu ne putem permite să ieșim în afara
granițelor revelație. Prin urmare pornim de la această subpoziție că Scriptura este adevărată.

Barth respinge orice formă de cunoaștere a lui Dumnezeu în afara revelației. Teologia
naturală devine una din inamici lui Barth de-a lugul vieții. El consideră că o astfel de teologie
este o negare a principiilor reformei și o reatașare de catolicism. Orice afirmație că cunoașterea
lui Dumnezeu poate avea loc în afara revelației este o încercare de mântuire prin fapte. Omul
este total depravat și nu există nicio capacitate interioară de a-l cunoaște pe Dumnezeu.

Corneliu Van Til pare să înceapă cu ipoteze asemănătoare, dar se distinge de concepția
barthiană. Pentru acesta orice raționament, creștin sau nu, este circular el pornește de la niște
concluzii pe care încearcă să le dovedească, pentru a ajunge mai apoi la aceleași concluzii. Prin
urmare concepțiile despre lume ale omului natural și cele ale creștinului sunt total diferite fără a
avea niciun teren comun.
 Cu toate astea Corneliu Van Til consideră că demersul necreștinului de a lupta împotriva
lui Dumnezeu este unul care pornește greșit din start. Fără a-l presupune pe Dumnezeu faptele ar
fi lipsite de sens, ar fi fapte brute fără a fi corigibile între ele.

Spre deosebire de Barth, Van Til consideră că orice om are cunoaștere de Dumnezeu, că
nu există atei, ci că omul știe că există Dumnezeu, dar el reprimă această cunoaștere. Datorită
acestui lucru nicio metodă nu poate fi cu adevărat neutră, iar în afara revelației lui Dumnezeu
orice încercare de afla adevărul este sortită eșecului.

Experiențialismul
Experiențialismul este filozofia care își propune conferirea unui test pentru adevăr,
anume: experiența. Ea este cea care conferă valoare de adevăr unei afirmații.

După cum se poate observa experimentalismul își are origini puternice în misticism sau
chiar pietism.

Concepția experiențialistă poate fi văzută încă de la Plotinus, cunoscutul fondator al neo-

plationismului. Filozofia lui Plotinus își propunea cunoașterea Ființei mai presus de oricare alta
prin intuiție non-cognitivă.

Neo-platonismul vedea divinitatea ca o existență dincolo de orice cunoaștere și existență.

Dumnezeu nu are nici cunoaștere nici ființă și nici personalitate. Dumnezeu constă numai în
unitate absolută. Mai mult decât atât, Dumnezeu este văzut în neo-platonism ca fiind o ființă ce
transcende lumea asta. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi cunoscut absolut deloc și nu poate fi
descris sub nicio formă. Orice încercare de a descrie acest Dumnezeu este sortită eșecului.

Dumnezeu nu se poate cunoaște, în concepția lui Plotin, ci doar intui. Lucru cu atât mai
greu cu cât omul face parte din această lume materială rea. Soluția propusă de Plotinus este
asceza. Prin aceasta individul are o experieță auto-autentificatoare. Experiența devine astfel
singura sa dovadă. Nu I se poate aplica nici o rațiune și nici o dovadă obiectivă.

Inițiatorul curentului experiențialismului în perioada în care această filozofie și-a

cunoscut apogeul a fost Friedrich Shleiermacher. Pentru Shleiermacher sentimentul de
dependență absolut era un sentiment comun tuturor oamenilor. El pornește de la această premisă
construind religia pe experiența mistică specială, ce avea să stea mai târziu la baza mișcării
pietiste.

Shleiermacher consideră că oamenii resping religia din cauza unei concentrări greșite pe
forma dogmatică a acesteia. Shleiermacher îi îndeamnă pe contemporanii săi “să se întoarcă de la
ce este recunoscut în mod obișnuit ca religie și să-și fixeze privirile asupra emoțiilor și simțirilor
lăuntrice”. Dogma este numai ecoul religie, adevărata religie reprezentând un sentiment direct al
Infinitului. Din acest motiv consideră El că religia nu poate fi analizată în funcție de forma ei
exterioară. Totuși, Shleiermacher nu refuză credo-urile creștine, ci doar le consideră manifestări
exterioare, accentul căzând pe “conținutul” religiei adică sentimentul mistic. Experiențialismul
de mai târziu nu îmbrățișează în totalitate privirile lui Shleiermacher, Rudolf Otto recunoaște mai
târziu că rațiunea este la fel de importantă, considerând imperios necesară sistematizarea
sentimentului religios.

În concepția lui Shleiermacher apare o trihotomie. El consideră că etica este un mod de a

te comporta, știința este un mod de a gândi, pe când religia este un mod de a simți. Toate sunt
bine delimitate, chiar daca acestea se influențează reciproc.

Intuiția religioasă nu poate fi exprimată, ea poate fi doar simțită. Orice încercare de

analiză sentimentului religios va duce la stingerea sa. Misticul este îndreptat spre interior, el nu
știe să treacă dincolo de acesta.

Deși experiența religioasă este comună tuturor oamenilor, totuși sistemele religioasă se
modelează în nenumărate forme. Această multiplicitate de subiectivisme este necesară pentru o
manifestare completă a religiei. Datorită faptului că experiența subiectiv religioasă este diversă
ea nu trebuie categorisită într-un sistem. Din moment ce religia nu este constituită dintr-un sistem
de idei, nu i se pot aplica valori de adevarat sau fals.

Sentimentul religios este superior celorlalte, însă nu este diferit în gen. Aici Rudolf Otto
și Shleiermacher nu sunt deacord. Otto consideră că, deși sentimentul religios se poate înrudi cu
sentimentul de sublim, de exemplu, el totuși este total diferit.

Filozofia experiențialistă a avut ca efect pozitiv o înțelegere a importanței experienței

religioasă. Ea este intr-adevăr baza vieții religioase, care nu poate și nu trebuie să rămână doar la
nivel conceptual.
 Pe de altă parte reducerea vieții religioase doar la experiență conduce la deficiențe mari,
unele dintre acestea recunoscute chiar de experiențialiști. Unei experiențe nu îi poți aplica
valoare de adevăr și nici nu poate fi utilizată pentru a susține valoare de adevăr a acelei
experiențe.

Una din problemele experiențialiștilor este aceea că fac să pară că orice experiență vine
deja cu o etichetă de adevăr. Că experiențase poate fi cumva interpreta prin sine. Acest lucru nu
poate fi mai departe de adevăr, din moment ce o experiență poate căpăta mai multe interpretări.

În ultimă insanță experiența nu are sens fără o exprimare a ei. Experiența nu are nici o
structură și are nevoie să fie completă de rațiune. Este un nonsens să văduvești experiența de
elemntul cognitiv. Petru recomandă “De aceea, încingeți-vă coapsele minți, fiți treji și puneți-vă
nădejdea în harul, care va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.” (1 Petru 1:13)

Evidențialism

Evidențialismul este curentul filozofic ce pune accentul pe caracterul istoric al

creștinismului. C.H.Dodd consideră că elementul istoric este ceea ce diferențiază creștinismul de
alte religii. Creștinismul poate și trebuie să fie testat istoric deoarece Dumnezeu s-a revelat pe
sine în Hristos iar aceasta a produs o serie de evenimente. Deși creștinismul nu respinge nici
revelația în natură, nici lucrarea subiectivă în viața omului, totuși accentul pe care acesta îl pune
este pe elementul istoric.

Pentru Dodd, istoria implică două aspecte: faptele istorice și interpretarea lor. În funcție
de ultimul aspect faptele pot fi categorisite prin intensitatea lor. Creștinismul este construit printr-
un eveniment semnificativ, anume învierea lui Hristos, deși Dodd nu este sigur dacă este vorba
de învierea fizică a unui cadavru sau nu. În concepția lui Dodd, Noul Testament nu a relatat doar
faptele, ci și interpretarea lor. Dacă această intepretare a fost greșită sau faptele au impus această
interpretare totuși putem fi siguri de faptele istorice.

Evidențialismul nu face o distincție clară între istoria laică și cea sacră. Ele se
întrepătrund, diferența este că cea din urmă este intepretată prin prisma venirii lui Hristos, morții
și învierii lui, în timp ce cealaltă nu are un tipar sau un înțeles universal. Această nevoie de
semnificație îl face pe Dodd să afirme că întreaga istorie este teologică și trebuie intepretată prin
prisma sacrului.
 Evidențialismul relativizează însă mult adevărul creștin, considerând multe din relatările
Bibliei simple relatări simbolice sau chiar mitice. Judecata, ca un eveniment ce marchează finalul
istoric nu poate exista în concepția evidențialistă, ea este doar simbolică. În concepția lui Dodd
ea a avut loc deja în momentul morții și învierii lui Hristos, doarece a cuprins întreaga lume de-a
lungul întregii perioade istorice.

În final, ceea ce reprezintă testul pentru adevăr în evidențialism este testul evenimentelor
istorice.

William Paley a adus un alt tip de argumentare. Bazându-se pe o teologie naturală, el face
comparația cu un ceas găsit din întâmplare și argumentează că întocmai cum acesta indică spre
un ceasornicar, creația indică spre creator. Totuși acest argument este bazat pe experiența pe care
o avem și din care știm deja că ceasul este creat, informație pe care nu o avem și despre pământ.
După J.S. Mill argumentul este mai degrabă în privința faptului că întreaga creație este creată în
mod perfect, iar o simplă întâmplare este imposibilă pentru a creea atâtea detalii. Împotriva unui
astfel de argument s-a ridicat David Hume, considerât ca dacă se acordă suficient timp creației,
un astfel de accident poate fi posibil.

A.E.Tayor aduce unul argument diferit, în întâmpinarea perspective evoluționiste. El

observă că întreaga natură are un caracter anticipator ce indică spre un proiect. Corpul uman
tinde să anticipeze necesitățile pe care le va întâmpina. Ba chiar diferite animale sau insecte
anticipează condițiile de mediu de care puii lor vor avea nevoie. S-a încercat combaterea acestui
argument prin conceptul de selecție naturală.

Eforturile episcopului Butler au fost apreciate de David Hume. Argumentul său al

analogiei din natură a fost considerat de Hume ca fiind cel mai puternic argument al
creștinismului. Butler consideră că nu există motive pentru care să crezi că moartea este
evenimentul ultim din viața omului pentru că putem vedea exemple de în natură de animale care
suferă un proces de transformare radical. Prin urmare transformarea sau trecerea într-un alt stadiu
al vieții este mai probabil. Din moment ce întreaga viață se bazează pe probabilități și nu pe o
cunoaștere sigură a lucrurilor, nu ne împiedică nimic să nu îmbrățișăm creștinismul.

John Hick are o abordare diferită. El nu folosește dovezile externe, ci aduce un argument
escatologic. El spune că creștinismul nu poate fi considerat neadevărat până când nu se confirmă
sau nu se infirmă, în seria evenimentelor istorice viitoare, ceea ce creștinismul a spus că se va
întmpla.

Evidențialismul are contribuții importante în ce privește obiectivitatea adevărului. Dar el

ignoră total că dihotomia dintre fapte și interpretare nu este atât de mare. În fapt ai nevoie de
cadrul pentru a afirma ceva despre o faptă. O faptă poate însemna ceva într-un cadru și altceva
într-un alt cadru.

Pragmatismul

Charles S. Peirce este considerat ințiatorul teoriei pragmatice, deși acesta nu a propus-o
ca test pentru adevăr, ci ca o teorie cu privire la semnificație. Spre deosebire de Descartes, care
își începea testul pentru adevăr pornind de la îndoială, Charles S. Peirce consideră că soluția este
chiar opusul. El consideră că preocuparea nu ar trebui să fie neapărat adevărul, ci formarea unui
crez ce nu poate fi atacat de îndoială. Metoda științifică este metoda superioară oricărei alte
metode de dezvoltare a unui crez. Toate celelalte sunt failibile și unele dau dovadă de
incorectitudine intelectuală (de exemplu impunerea unui crez sau încercarea de a evita orice
contravine propriei opinii). Metoda științifică nu depinde de scopul sau sentimentele cuiva, ea
implică însăși aplicarea metodei.

După Peirce, diferența dintre diferite crezuri se face nu în conceptele lor, ci în efectele lor
practice. Deferența este de ordin pragmatic. Esența crezului este consolidarea unui obice.

Credința în divin este necesară. Totuși aceasta nu este văzută ca o credință dogmatică, ci
mai degrabă experimentală. William James discută mai mult subiectul vieții religioase. El face o
analiză a acestuia din perspectiva experiențe și împarte trăirea religioasă în două categorii: un
este cea care vede viața religioasă ca bucurie, în timp ce pentru cealaltă evlavia are ca sursă
tristețea.

James consideră deasemenea că voința noastră stă la baza convingerilor noastre. A avea
sau a nu avea un crez moral este o decizie a voinței noastre. Mai mult decât atât, el crede că
atunci când voința liberă nu mai poate avea temeiuri intelectuale, ea poate și trebuie să aibă
temeiuri emoționale.
 Pentru James scepticul riscă tot atât de mult ca și necredinciosul de a pierde șansa de a
avea adevărul. Mai mult, chiar dacă ea nu este adevărată, totuși o astfel de decizie este
avantajoasă având în vedere schimbarea pe care o aduce și faptul că aceasta provoacă voința
omului. Evaluarea pragmatică a lui James lasă religia într-o poziție avantajoasă. Ea produce
bunăstare atât intrinsecă, cât și exterioară. Sfințenia este condiția unei ordini mai bune în lume.

Câțiva ani mai târziu, James avea să împrumute aceași metodă pragmatică în aflarea
adevărului. Din punctul lui de vedere, adevărul nu există prin sine, adevărul este ceea ce se
întâmplă. El nu este un concept, ci mai degrabă un eveniment.

Pragmatismul a adus un aport important la înțelegerea adevărului ca aspect practic, nu

doar rațional.

Voința omului este respectată. Înțelegerea adevărului și aplicarea sa depinde de voință.

Cu toate acestea adevărul nu este tot timpul definit de succes și așa cum însuși James
recunoaște, nu poți știi efectele pe termen lung a unei decizii. Mai mult decât atât sun fapte care
nu au neapărat legătură cu rezultatele.

Combinaționalismul

Ian Ramsey este unul din promotorii acestui curent. El analizează și caută să carifice
experiența religioasă. Experiența religioasă poate fi descrisă diferit, totuși ea nu este o descriere a
lui Dumnezeu, ci doar o superlativizare a anumitor concepte morale. Conceptul religios se
formează în urma sintetizării sau descrierii comune a acestor experiențe. Prin urmare adevărul
despre Dumnezeu este empiric și poate fi testat prin experiență.
Edward Carnell a respins orice test pentru adevăr. El consideră că adevărul stă la
intersecția dintre validitatea formală, adică logica, și validitatea materială sau istorică. Adevărul
creștin însă nu poate fi aflat astfel. El este inaccesibil simțurilor și greu de demonstrat cu o
exactitate matematică. Pentru Carnell, singura alternativa ramane în continuare revelația. Deși
acesta consideră că revelația naturală este folositoare, întrucât sunt adevăruri clare, iar Dumnezeu
este adevăr, el nu consideră că acestea îl demonstrează pe Dumnezeu.
Combinaționismul a evidențiat că nu există un test individual pentru adevăr și că faptele
sunt irelevante fără un cadru în care se pot interpreta. Aspectul acesta din urma este cu două fețe,
pentru că, din moment ce presupui un cadru de interpretare, nu poți fi sigur dacă presupunerea e
corectă și prin urmare nici dacă interpretarea e corectă.
 Problema combinaționismului apare atunci când, după ce acuză alte teste pentru adevăr,
le folosește pe toate deodata. Din moment ce ele nu sunt valide individual, cum ar putea fi valide
luate în ansamblu?