ADEVARUL A) Ce este adevarul? 1. Platon: Mitul pesterii B) Sursele adevarului 2. J. Lacke: Cunoasterea prin experienta 3. R.

Descartes: Gandesc, deci exist C) Cum se recunoaste adevarul? 4.W. James: Adevarul utilitate 5. B. Blanshard: Adevarul coerenta 6. B. Russel: Intelesul si criterile adevarului D) Felurile adevarului 7. I. Kant: Adevaruri a priori si a posteriori 8. I. Kant: Adevaruri aualitica si sintetice E) Adevar si eroare 9. R. Descartes: Eroarea e o lipsa 10. K. Popper: Rolul erorii in cunoastere A) Ce este adevarul? Pentru a sti ce inseamna ca cineva spune adevarul, trebuie sa stim mai intai ce inseamna o propozitie adevarata. In lucrarea Metafizica Aristotel da urmatoarea definitie a adevarului a anunta ca ceea ce este, dau ca ceea ce nu este, constituie o propozitie falsa; dimpotriva, o enuntare adevarata este aceea prin care spun ca este ceea ce este si ca nu este ceea ce nu este. Aceasta conceptie despre adevar, denumita teoria adevarului corespondenta, o intalnim si in alte lucrari: Fizica si Organou. Ideea lui Aristotel este deci ca o propozitie este adevarata daca ceea ce afirma ea se intampla in realitate si este falsa atunci cand nu exista o asemenea corespondenta. In Evul Mediu, filosofii si teologii au formulat mai concis aceasta teza aristotelica despre adevarul corespondenta: veritas est adaequatio rei et intellectus. Tot dupa Aristotel, cunoasterea se desfasoara prin opinii, care uneori sunt adevarate, alteori sunt false. Chiar si atunci cand o opinie este adevarata, ea nu reprezinta inca cunoastere; pentru a deveni cunoastere ea trebuie motivate, justificata prin argumente intemeiate. ( De ex. folosirea corecta a teoremelor matematice in rezolvarea unei integrale ). Sunt si cazuri in care apelam la alte marturii in sprijinul opiniei adevarate, care nu mai sunt motivari, argumentari, ci pur si simplu fapte de constatare. (De ex. propozitie Afara ninge o putem motiva pur si simplu privind pe fereastra si daca acest fenomen natural se petrece inseamna ca propozitia este adevarata. Un alt ex: motivul pentru care sustinem cat II RM a inceput in 1939 este acela ca toate marturiile pe care le cunoastem privitoare la acest eveniment ( povestirile oamenilor in varsta, documentele istorice, filmele etc. ) cad de accord in acest sens. Se poate intampla insa ca motivele pe care le invocamin sprijinul unei opinii san u fie solide. De pilda, s-ar putea sa fi avut o halucinatie cand am vazut ca afara ninge. De asemenea, oamenilor li se poate intampla sa considere ca au motive foarte temeinice pentru a sustine o opinie, chiar daca in realitate acestea sunt foarte subrede. Asa s-a intamplat , de ex, cu opinia ca Soarele se invarteste in jurul Pamantului. Ea parea sa fie sprijinita de intreaga experienta si dec, parea bine asigurata. Dar cunoasterea unor date noi a dovedit ca ea nu poate fi pastrata. Oricat ar fi de greu sa le separam, simpla opinie si cunoasterea nu trebuie cufundate. Mitul pesterii, din Republica lui Platon, pune cu o deosebita forta aceasta ide. 1. Platon: Mitul pesterii ( Republica ) Mitul pesterii este prezentat de Platon in caretea a VII a din dialogul Republica. Anterior in cartea VI, Platon vorbeste despre ideea de Bine si finalul cartii prezinta asa numita dreapta a adevarului

A _ _ _ _ _ _ _ _ _D_ _ _ _ _ _ _ _ _ C_ _ _ _ _ _ _ _ _ E_ _ _ _ _ _ _ _ _ _B AB: dreapta, in totalitate, exprima drumul de la necunosterea cea mai adanca la cunosterea suprema. La capatul ei, spune Platon, aflam IDeea de Adevar, Bine, Dreptate, Frumos. AC: Prima jumatate a regulii mai, reprezinta lumea sensibila, pe care o subdivide in: AD: reprezentarea ( umbrele si reflexiile ) DC: credinta CB: lumea inteligibila, lumea ideilor, a prototipurilor, divizata in: CE: lumea intelectului analytic EB: ratiunea ( intelectul pur ) Asadar, mitul pesterii este de fapt o aplicare a unei alegorii la cele 4 segmente ale dreptei adevarului. I secventa ne infatiseaza un sir de prizonieri inlantuiti intr-o pestera, inca di copilarie, de gat, de maini si de picioare, astfel incat sa nu poata privi decat inainte. Lumina vine de la un foc aflat in spatele lor. Intre ei si foc se afla un zid in care e facuta o nisa ( carare ), ca la teatrul de papusi, pe care se plimba oamenii care tin in mana obiecte se depasesc inaltimea zidului. Acesti oameni vorbesc intre ei, scot sunete sau tac. In fata lor se afla, de asemena, un zid, care se va comporta ca un ecran, focul proiectand pe acesta umbrele oamenilor care se misca. Prizonierii cred ca tot ceea ce vad ei pe ecran este adevarat, deoarece ei nu cunosc alta realitate. II secventa propune un mic scenariu: unul dintre prizonieri este dezlegat. Platon urmareste comportamentul acestui prizonier eliberat in interiorul pesterii. Cand se intoarce cu fata spre foc, lumina focului il orbeste, inchide ochii si, dup ace ii redeschide, treptat se obisnuieste cu lumina si poate sa vada oamenii si obiectele a caror umbre le vazuse mai inainte proiectate pe zid si ajunge la concluzia ca acele umbre nu erau decat o copie. In acest moment omul incepe sa cunoasca, dar aceasta prima stiinta a lui e limitata geographic. El cunoaste acum asa numitul adevar speologic. III: aventura lui continua. De aceasta data el iese din pestera la lumina soarelui. In primele clipe, la fel ca in cazul cu focul, el nu va putea sa vada nimic. Cat timp va ramane la suprafata, el va fi capabil sa distinga mai bine adevarul lucrurilor de umbrele lor. Cunoasterea realizata in pestera prin senzatii lasa locul, acum, cunoasterii dobandite pri stiinta. Vechiul prizonier se apropie acum de cunoasterea Ideilo, face diferenta dintre lumea sensibila si lumea inteligibila, dar nu este inca filosof. Mai are nevoie de inca un pas pe care il face in ultima etapa. IV: in aceasta ultima etapa prizonierul poate deveni filosof sau poate ramane doar om de stiinta. Deosebirea se face astfel: prizonierul poate contempla formule pure a Ideilor. Pentru aceasta trebuie sa inlocuiasca intelectul cu ratiunea, iar in locul stiintelor va aseza stiinta suprema dialectica. Aceasta este instrumentul de lucru al ratiunii si ea se manifesta ca arta a dialogului. Dialogul ins ail presupune pe cel de-al doilea ( altfel ar fi monolog ). Din acest motiv prizonierul este nevoit sa se reintoarca in pestera pentru a-I convinge pe cei legati ca acolo sus se afla singurul adevar despre realitate, iar umbrele pe care le vad acestia sunt doar copii imperfecte a Ideilor. Daca va proceda astfel, insa, el va fi, in cel mai bun caz, considerat nebun, altminteri va fi ucis. Acesta este riscul pe care adevarul il presupune cand vrea sa fie comunicat si numai asumandu-si acest risc omul lui Platon poate deveni filosof. V secventa: reprezinta descifrarea elementelor alegoriei: - domeniul deschis vederii e asemanator cu locuinta pestera - lumina focului din ea = lumina soarelui pentru lumea din afara - umbrele proiectate pe zid corespund lucrurilor sensibile despre care credem ca sunt singura realitate, deoarece nu cunostem alta - focul reprezinta puterea de a gandi rational - lucrurile si fiintele ce trec pe carare corespund conceptelor intelectului - lumea din afara e lumea Ideilor. Captivul eliberat nu o poate vedea de la inceput pentru ca trebuie ma intai sa desprinda prin exersarea si purificarea spiritului pana cand va ajunge sa vada Ideile - soarele este Ideea ideilor, Ideea Binelui insusi care sta la baza oricarei valori. Fara Binele supreme egalitatea sau dreptatea ar fi fara nici o valoare Alegoria pesterii demonstreaza dificultatea atingerii adevarului prin actul filosofic si traseaza drumul anevoios de la simpla opinie la cunostere. Platon ne lasa sa intelegem ca

pe acest drum poate porni oricare dintre noi. Si el, poate un pic cinic, nu ne cearta intotdeauna atunci cand neo prim pe cale, caci totul depinde de noi si nu e vina lui daca nu parcurgem drumul in intregime. B) Sursele adevarului Mitul pesterii sugereaza ca, in formarea opinilor, oamenii au la dispozitie 2 mari izvoare: pe de o parte, experienta, pe de alta ratiunea. Lumea experientei este numai o umbra, un reflex al lumii reale, inteligibile. De aceea, dupa Platon, ideile pe care ni le formam cu ajutorul simturilor, prin experienta, sunt simple pareri, ele nu reprezinta cunoastere veritabila, siinta. Dimpotriva, ideile pe care ni le formam atunci cand cugetam asupra inteligibilului, au acest character. Ne putem intreba, de exemplu, daca un bun pe care il poseda cineva ii revine in chip legitim. Afland, bunaoara, ca l-a mostenit, concludem ca ea il poseda in chip legitim. Dar daca se dovedeste ca l-a furat, atunci vom conclude ca nu il poseda legitim. In ambele cazuri, ceea ce avem in vedere este sursa posesiei acelui bun; ea legitimeaza sau nu detinerea lui de catre cineva. Tot asa se intampla si in domeniul cunoasterii, au argumentat unii filosofi. Obarsia unei idei este criteriul hotarator atunci cand decidem daca ea este legitima sau nu. Ei n-au cazut insa de accord atunci cand s-a pus problema de a arata care este sursa opiniilor noastre adevarate. Filosofii empiristi ( Fr. Bacon, J. Locke, D. Hunu ) au argumentat ca intreaga noastra cunoastere isi are fundamental in impresiile simturilor; daca o opinie nu este extrasa din aceste impresii, inseamna ca ea nu poate fi justificata si, deci, nu o putem considera drept cunoastere. ( J. Locke tabula rasa mintea este ca o coala alba la nastere; pe parcursul vietii toate experientele pe care le traim se imprima pe aceasta coala. ) Filosofii rationalisti ( R.Descartes, B.Spinoza, G.W. Leibniz ) au considerat, dimpotriva, ca numai ratiunea poate oferi legimitate unei opinii. ( R.Descartes, Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum ) Pentru empiristi, impresile simturilor reprezinta ultimul temei al cunoasterii; pentru rationalisti, acest temei e constituit de ratiune, de operatiile cugetului nostru. 2) J.Locke: Cunoastere si experienta ( Eseu asupra intelectului omenesc ) In acest Eseu J.Locke presupune ca, la nastere, mintea noastra este asemenea unei coli albe de hartie ( tabula rasa ). Pe aceasta coala nu e scris nimic. Cu timpul insa ca ajunge sa fie inscriptionata cu idei, diferite notiuni. De unde provin acestea? Din experienta, spune Locke. Numai pe experienta se sprijina cunoasterea noastra. Aceasta experienta consta in observarea obiectelor exterioara si a proceselor launtrica. Altfel spus, ideile provenite din experienta au 2 izvoare: senzatia si reflectia sau, cu termenii lui Locke: obiectul senzatiilor este primul izvor al ideilor. Avem aici 3 etape: 1. Obiectul senzatiei e continut de corpurile externe 2. Facultatea care ne procura obiectul senzatiei e data de totalitatea simturilor care comunica cu intelectul 3. Mecanismul formarii ideilor sunt simturile care, cand vin in contact cu obiectele externe, induc mintii perceptii despre calitatile sensibile ale lucrurilor ( culoare, gust etc. ). Acest izvor al celor mai multe dintre ideile pe care le avem, care depinde in intregime de simturi si comunica pri ele cu intelectul, eu il numesc senzatie. procesele mintii noastre alcatuiesc celalat izvor al ideilor. Etapele: 1. Obiectul reflectiei e format de procesele mintii 2. Facultatea prin care se realizeaza acest obiect este mintea 3. Mecanismul este mintea care se apleaca asupra proceselor sale le percepe si reflecteaza aupra lor. Astfel mintea ajunge la idei care privesc perceptia, gandirea, indoiala, credinta, rationamentul, actul de

cunoastere, actul de vointa si toate actiunile felurite ale propriei noastre minti. Asadar, dupa Locke nu exista idei inascute si nici principii inmabile. Innascuta e numai facultatea cunoasterii, nu si rezultatele ei. Cunoasterea veritabila e aceea prin senzatii. Ea presupune un raport nemijlocit intre simturi si obiectele exterioare. Daca ne lipseste un simt, de exemplu vazut, nu putem avea idei despre lumina sau culori. Acesta e rolul senzatiei. Reflectia percepe procesele launtrice ale mintii noastre cand se indreapta spre ideile pe care le-am dobandit prin senzatii. Reflectia e complementara senzatiei, este un fel de simt intern si ea nu se produce independent de senzatie. In concluzie, Locke spune ca la adevar ajungem numai prin unitatea senzatiei cu reflectia. Senzatia raman, insa, esentiala. Acesta este sensul primar al empirismului. Senzatia depinde de obiectele exterioare, iar reflectia e dependenta originar de senzatie. 4) R.Descartes: Eroarea e o lipsa ( Meditationes de prima philosophia ) Pentru Descartes, tot ceea ce percepem clar si distinct este adevarat deoarece asemenea idei ( clare si drepte ) provin de la fiinta perfecta Dumnezeu, care nu poate fi pricina de eroare. Omul are, asadar, facultatea de a cunoaste adevarul. Insa din cauza ca aceasta facultate este marginita, apare in mod frecvent eroarea care nu este produsul vreunei alte facultati cu care ne-ar fi inzestrat divinitatea. Eroarea reprezinta o negatie, dar si o privatie, lipsa unei cunostinte pe care ar fi trebuit sa o detinem. In acest caz eroarea nu este decat consecinta naturii noastre dubitative si ea izvoraste din nepotrivirea dintre intelect ( care este finit ) si vointa ( sau liber arbitru ) care este infinita. Fiind infinita, vointa este, in felul ei, desavarsita, prin urmare nu poate fi cauza greselilor noastre. Pe de alta parte, greselile nu pot izvora nici din gandire, caci aceasta vine de la Dumnezeu. Concluzia ce se impune este ca vointa, asa intinsa cum e, se extinde si asupra unor lucruri pe care nu le cunoaste sin u le intelege. Deci noi nu suntem private de adevar, ci lipsiti de intelegerea lui. Acest fapt duce la abaterea de la ceea ce este adevarat si bun, spre greseala si pacat. [ Sinteza: Descartes promoveaza principiul veracitatii divine potrivit caruia eroarea nu poate veni de la Dumnezeu. Pentru ca eroarea exista, Descartes ii cauta izvorul si propune 2 variante: 1. presupune existenta unui geniu rau ( genium malignum) ca sursa a erorii, un fel de diavol va ramane doar metafora 2. sursa erorii o aflam in raport dintre vointa si intellect. Atunci cand vointa se intinde mai mult decat intelectul si hotaraste in dauna lui, cu necessitate voi gresi. Cand intelectul controleaza vointa, va ajunge la adevar ] 5) K.Popper: Rolul erorii in cunoastere ( Despre sursele cunoasterii si ale ignorantei ) In aceasta lucrare Popper analizeaza 2 conceptii asupra cunoasterii: - conceptia adevarului manifest ( o viziune extreme de optimista aupra puterii omului de a discerne adevarul si de a dobandi cunoasterea ). Aceasta teorie ocupa un loc central la Descartes; manifestata prin principiul veracitas dei: ceea ce ne apare in mod clar si distinct ca fiind adevarul nu poate fi decat adevarat. In caz contrar ar insemna ca Dumnezeu ne insala Dar, daca adevarul e manifest, de unde eroarea? Din 3 surse: noi refuzam a vedea adevaratul manifest suntem insotiti de prejudecati ca urmare a educatiei, traditiei sau a altor influente nefericite exista puteri care conspira sa conserve ignoranta noastra - aceasta este conceptia cospirationala a ignorantei ( de ex. forma ei marxista afirma ca presa capitalista denatureaza adevarul, promovand ideologii false, dintre care cele mai importante sunt cele religioase ). Aici vine rasturnarea lui Popper: anume ca teoria adevaratului manifest nu poate fi adevarata. Ce e straniu ca aceasta teorie a fost principalul inpirator al celei mai formidabile

revolutii intelectuale si morale din istorie: nasterea stiintei si a tehnicii moderne. E, cu termenii lui Popper, cu ex de ide proasta ce a inspirit multe idei bune. Pe scurt, doctrina adevarului manifest este falsa pentru ca: - sistemele traditionale de epistomologie rezulta din raspunsuri affirmative sau negative la intrebarea privind sursele cunoasterii noastre. Neajunsul consta in aceea ca ele nu pun la indoiala niciodata acetse intrebari si nici nu le contesta legitunitatea - se admite ca exista surse ideale de cunoastere care nu pot genera erori. De aici autoritarismul traditional in ceea ce priveste cunoasterea. De ex. la intrebarea cine trebuie sa guverneze? raspunsul traditional e unul autoritar cei buni / cei intelepti, dar e dificil de stabilit care sunt acestia: poporul democratia, omul monarhia, mai multi aligarhia, mai putini aristocratia; de aceea ea trebuie inlocuita cu alta: Cum putem organiza institutiile noastre politice in asa fel incat conducatorii rai sai incompetenti ( pe care trebuie sa incercam sa-I impiedicam sa vina la carma, dar se prea poate totusi sa nu izbutim) sa nu poata dauna prea mult? La fel poate fi inlocuita intrebarea privind sursele cunoasterii noastre. Forma ei traditionala era: Care sunt cele mai bune surse ale cunoasterii noastre cele mai demne de crezare? Simturile sau intelectul? Acum, cand prezinta propria lui conceptie despre cunoastere si eroare, Popper spune: - ca stari ideale de cunoastere nu exista - neexistand asa ceva, orice sursa ar putea san e conduca la erori Asadar, intrebarea ar trebui reformulate astfel: Cum putem spera sa detectam sis a eliminam eroarea? Raspunsul lui Popper este: Criticand teoriile sau conjuncturile altora si ( ) criticand propriile noastre teorii si conjuncturi. Asa ceva este numit de Popper rationalism critic. [ In filosofia romaneasca, Noica vorbeste despre rolul pedagogic al erorii in cunoastere. O face in lucrarea De caelo , unde spune ca Thales din millet a ales drept principiu al lucrurilor apa, ceea ce este o eroare si ca, de la Thales incoace, istoria filosofiei este o nesfarsita colectie de erori. Acest lucru nu face filosofia sa fie mai putin filosofica. Chiar dimpotriva! ]