Milostenia

Se pune întrebarea: de ce trebuie să fim milostivi? Răspunsul

ni-l dă tot Hristos: „că aceia se vor milui” (Matei 5, 7)

Milostenia este facerea de bine, izvorata din mila, ca expresia a dragostei, a evlaviei si a
grijei pentru aproapele nostru, aflat in nevoi. Milostenia porneste din iubire, fiind asadar un
rod al iubirii, ea indeplinindu-se fara a pretinde vreo rasplata:,,in dar ati luat, in dar sa dati”
Matei 10, 8 A face milostenie nu inseamna a da din lucrurile care nu-ti mai sunt necesare, ca
si cum ar spune cineva:,,dau din mancarea aceasta pentru ca nu-mi mai trebuie, si in loc sa o
arunc o ofer cuiva”, caci nu conteaza cat dai, ci ceea ce dai sa fie dat din inima.De aceea si
Domnul nostru Iisus Hristos spune „Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un
pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa.” Matei
10,42
Milostenia este printre cele mai inalte virtuti ale iubirii crestine. "A face mila" este, de
fapt, cheia invataturii lui Hristos. "Mila" este acea inclinatie a sufletului uman, de "a privi
catre celalalt", de a iesi din egoismul ce ii este caracteristic. Iar David zice: "Împărțit-a, dat-a
săracilor, dreptatea lui rămâne în veacul veacului Domnul iubeşte milostenia şi dreptatea.
Fericit este cel ce înţelege pe cel sărac şi netrebnic, că în ziua cea rea îl va izbăvi pe el
Domnul". Iar Iov a zis: "Au doar am lăsat eu pe cineva să iasă din uşile mele cu sânul deşert?"
Este, cu siguranta, o forma de iubire. De multe ori, cand spunem mila, ne gandim la cineva
care are nevoie de ajutor, cineva aflat intr-o suferinta fizica sau morala. De aceea, sa nu
defaimam pe nimeni caci asa cum spune inteleptul Solomon: „Cine defaima pe sarac, defaima
pe ziditorul sau”
MILA (εΰσπλαγχνία, ή — o eisplaghnia; θείω ελέω — Teios Eleos = Mila lui
Dumne-zeu; slv. milu) – este un sentiment care izvorăşte din înţelegerea suferinţelor, a
durerilor semenilor noştri (şi a tuturor făpturilor neajutorate) şi care au nevoie de ajutorul
nostru. Concretizarea milei este fapta, este forma de ajutorare; „Parabola samarineanului
milostiv”, după cum se precizează şi în titlu, a fost spusă de Mântuitorul cu scopul de a ilustra
cum trebuie să se manifeste acest sentiment, care numai însoţit de faptă îşi dă adevărata
măsură: mila creştină nu umileşte şi nu minimalizează personalitatea celui care ne-a inspirat
mila. Este starea pe care o trăim fiecare dintre noi, care ne rugăm lui Dumnezeu să se îndure
de noi, să ne poarte de grijă, este rugăciunea nelipsită din Sf. Liturghie: „Doamne miluieşte”,
este rugăciunea isihastă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”
Aşa cum mila Iui Dumnezeu, pe care orice om credincios, din orice religie, o cere, fără a se
simţi umilit şi Dumnezeu o arată faţă de om, fără a-l umili, aşa trebuie să fie şi mila
oamenilor, a unora faţă de alţii. Cei milostivi vor avea, la rândul lor, parte de mila şi îndurarea
lui Dumnezeu, aşa cum spune Mântuitorul în Predica de pe munte: „Fericiţi cei milostivi, că
aceia se vor milui” (Matei 5,7).
Milostenia este un leac împotriva mandriei pe care o aduce în suflet patima iubirii de
bani şi avuţie. Ea ne vindecă de răutatea pe care lăcomia o aduce în relaţia noastră cu
aproapele. Iar Apostolul zice: "Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi seceră. Iar cel
ce seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi seceră". Practicată cu smerenie,
milostenia ne conduce la preţuirea semenilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte că milostenia e o bună însoţitoare a pocăinţei, făcând
ca aceasta din urmă să lucreze repede şi deplin. Milostenia are ca roadă rugăciunea şi sporeşte
iubirea. Toate aceste elemente formează un model de post desăvârşit, de care am face bine să
ne desăvârşim. Să fim mai buni, mai curaţi cu inima şi mai puţin făţarnici. Numai prin
milostenie şi milă ajungem să ne asemănăm cu Dumnezeu. A fi milostiv înseamnă a te
asemăna cu Dumnezeu, pentru că El este îndelung răbdător, multmilostiv, înseamnă a imita pe
Dumnezeu. Şi Proorocul Osea zice: "Să semănaţi cu dreptate şi milă şi dreptatea să le păziţi şi
să vă apropiaţi de Dumnezeul vostru de-a pururea".
Pe împlinitor, milostenia îl transformă în instrument al lucrării lui Dumnezeu pentru
lume. De aceea, nu orice faptă bună înseamnă milostenie, chiar dacă, aparent, vizează binele
aproapelui. Ea trebuie să fie şi în acord cu voia şi poruncile lui Dumnezeu, căci milostenia e
fapta cea bună care, împlinită conştient şi responsabil, ne aseamănă cu Dumnezeu. Părintele
Paisie de la Sihla: Dragul tatii, pe unde vei merge o urmă de bine să lași în fiecare zi! Maica
Tereza de Calcutta: “Omul este irațional, ilogic, egocentric. Nu contează, tu iubește-l. Dacă
faci binele, vor spune că ai scopuri ascunse, egoiste. Nu contează, tu fă acel bine. Dacă-ți
atingi propriile țeluri, vei găsi prieteni falși și dușmani adevărați. Nu contează, tu realizează-
le. Binele pe care-l faci, mâine va fi uitat. Nu contează, tu să-l faci. Onestitatea și sinceritatea
te fac să fii vulnerabil. Nu contează, tu fii deschis și cinstit. Ceea ce ai construit ani în șir
poate fi dărâmat într-o singură clipă. Nu contează, tu să construiești. Dacă-i ajuți pe oameni,
se vor ridica împotriva ta. Nu contează, tu ajută-i. Dă ce ai mai bun din tine și lumea te va lua
la bătaie. Nu contează, tu dă ce ai mai bun din tine.
Sfântul Ioan Gură de Aur o consideră cea mai mare virtute capabilă să ne asigure părtășia
la cereștile locașuri: „virtutea milosteniei depăşește chiar pe cea a fecioriei. Deci, dacă vrei să
fii egal cu apostolii, nimic nu te împiedică! E de ajuns numai să săvârşeşti virtutea dragostei şi
nu eşti întru nimic mai mic decât apostolii”. Sf. Ioan Gura de Aur --- „cu un banut daruit poti
cumpara cerul, nu fiindca cerul ar fi atat de ieftin, ci fiindca Dumnezeu este atat de plin de
iubire. Daca n-ai nici macar acel banut, atunci da un pahar cu apa.”
Sfântul Vasile cel Mare zice: „Trei sunt stările din care facem binele: starea slugilor, când
facem bunătatea temându-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor, când o facem cu
nădejde de plată; starea fiilor, când o facem pentru însuşi binele şi pentru dragostea de
Dumnezeu, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci
iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l veselească.
Care sunt faptele milosteniei trupeşti? Faptele milosteniei trupeşti sunt în număr de şapte
cele arătate de Mântuitorul la Evanghelia Judecăţii de apoi (Matei 25, 34-45),, şi anume:
• Hrănirea celui flămând, care, din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate hrăni prin munca
proprie; Şi altul: "Pleacă-ţi urechea ta la cel sărac, că cel ce dă săracului, nu va duce lipsa". ".
Iar la Proverbe zice: "Viaţa săracului să nu o uiţi şi sufletele celor flămânzi să nu le întristezi
şi să nu ocoleşti cu milostenia ta pe cei ce au trebuinţă. Pe fratele cel scârbit să nu-l alungi,
nici să-ţi întorci fata ta de la sărac". „Frânge celui flămând pâinea ta, şi pe săracii cei fără
casă adu-i în casa ta” (Isaia 58, 7).
• Adăparea celui însetat, care, din lipsă sau slăbiciune, nu-şi poate alina setea; Încă şi Legea
porunceşte, zicând: "Deschide mâinile tale spre sărac, ca să nu strige către Dumnezeu
împotriva ta” Şi iarăşi zice: "Omul cel milostiv, sufletului săi îi face bine, iar cel nemilostiv îşi
pierde trupul său".
• Îmbrăcarea celui gol, adică a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea
trupului; „Cel ce dă săracilor nu va fi lipsit“ „Dând celui ce zace pe pământ, dai Celui ce
şade în ceruri.—Sf. Grigorie Dialogul
• Cercetarea celor în necazuri şi nevoi; pentru ajutorarea lor; „Fericit este cel ce miluieşte pe
sărman şi cu totul ticălos acela care îşi întoarce faţa de la dânsul“. „Să nu lăsăm în seama
Providenţei pe săracii pe care Providenţa i-a lăsat în seama noastră“ (Pasquier-Quesnel). „Fii
celor orfani ca un tată şi ca un bărbat pentru mama lor. Şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt şi El te
va iubi mai mult decât mama ta“ (Sirah 4:10-11). sufletele să ni le punem pentru fraţii noştri”
(I Ioan 3, 16). Caci ”Unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” Lc 12,34
• Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlineşte mai întâi prin cuvintele
mângâietoare şi compătimitoare; sfătuindu-i să sufere cu răbdare nenorocirea, fără cârtire, ci
cu binecuvântare, şi făcându-i să înţeleagă faptul că suferinţa este îngăduită spre încercare,
întărire şi ispăşire; îndemnându-i şi ajutându-i să se spovedească şi să se împărtăşească şi
să primească Taina Sfântului Maslu; învăţându-i să nu cadă în credinţa deşartă a celor ce
voiesc să-şi câştige sănătatea cu farmece şi felurite înşelăciuni diavoleşti, ci să-şi pună
încrederea şi nădejdea numai în mila lui Dumnezeu şi în leacurile sfătuite de medici.
Dreptul Iov . „Fericit cel ce caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el
Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în
mâinile vrăjmaşilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii să-l
întărească pe el“ (Psalm 40:1-2-3).
• Găzduirea călătorilor, mai ales a bolnavilor şi a celor lipsiţi de mijloace materiale. Cu
adevărat milostiv este acela care îi îmbrăţişează pe toţi şi nu lasă pe nimeni în afara inimii
sale“ (Sfântul Ioan de Kronstadt).
• Îngroparea săracilor şi a celor pe care nu are cine sa-i îngroape, dăruind cele trebuitoare
pentru înmormântarea lor creştinească. Dacă moare o rudă sau un prieten, această datorie se
împlineşte prin ducerea mortului până la groapă, cu rugăciuni şi acte de milostenie pentru
sufletul răposatului şi cuvinte de mângâiere pentru cei rămaşi în viaţă.
Care sunt faptele milosteniei sufleteşti? Faptele milosteniei sau îndurării sufleteşti sunt tot
în număr de şapte, şi anume:
Dacă cineva este aşa de sărac că nu are nimic să dea milostenie celui lipsit, unul ca acela
este scutit de milostenia cea trupească, “că dacă nu avem, nu ni se cere” zice Sfântul Isaac
Sirul. Însă milostenie duhovnicească oricine poate şi este dator să facă cu aproapele.
• Întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea virtuţii, dar cu
duhul blândeţii şi al înţelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii, cât şi de cel al prea
marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu. Însemnătatea acestei fapte o arată Sfântul Apostol
Iacov, când zice: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să
ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi
va acoperi mulţime de păcate” Iacov 5,19-20;
• Învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi;
• Sfătuirea celor ce au nevoie de un sfat bun şi dat la vreme celor cu o viaţă păcătoasă, cei în
nevoie şi strâmtorare, sau cei a căror viaţă şi cinste sunt în primejdie.
• Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru, cu scopul de a se milostive de el.
(Filip. 1, 19; Col. 4, 3; Iacob 5, 16);
Teologia ortodoxă dezvoltă o sublimă, dar în acelaşi timp şi extrem de practică şi actuală
„Liturghie a fratelui“, în prelungirea „Tainei aproapelui“. Astfel, în persoana fiecărui om aflat
în lipsuri şi necazuri, în chipul celui sărac, flămând şi însetat, gol sau bolnav, uitat sau izolat,
suntem chemaţi să Îl descoperim pe Însuşi Hris­tos, Care, sub chipul acestora, probează şi
vrea să răspltească dragostea şi credinţa, spre aşezarea noastră în partea celor de-a dreapta, din
Împărăţia Iubirii Sale neapuse. Astfel, in explicatia sa la Evanghelia Sfantului Toma, Ioan
Gura de Aur zicea: "Voiesti sa cinstesti pe raposatul tau? Cinsteste-l prin milostenie si prin
fapte de milostenie, caci numai milostenia scapa sufletele din chinurile vesnice.".
• Mângâierea celor întristaţi din pricina bolilor, a păcatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
• Nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, ci răsplătirea răului cu binele;
• Iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine, nu numai o dată, ci „de şaptezeci de
ori câte şapte”, cum spune Mântuitorul Matei 18, 22. Matei 5, 44-48;

Milostenia adevărată şi plăcută lui Dumnezeu este atunci când o faci cu blândeţe, nu cu
asprime; când o faci cu inimă deschisă, nu hulind în sinea ta; când nu îţi pare rău că dai, ci te
bucuri, căci Dumnezeu ,,iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (2 Cor. 9, 7). Şi de ce ţi-ar părea
rău să ajuţi un om? Pentru că se împuţinează banii tăi? Dacă gândeşti astfel, atunci nu mai fă
milostenie deloc! Dacă nu crezi că banii pe care îi dai se înmulţesc în cer, atunci nu mai fă
niciodată milostenie. Ceri, poate, răsplată în această viaţă? Dacă astfel ar sta lucrurile,
milostenia ar fi un comerţ, nu o dovadă de dragoste şi de milă. Desigur, adesea, Dumnezeu îi
răsplăteşte pe pământ pe cei care fac milostenii. Dar tu să nu ceri astfel de răsplată, pentru că
împuţinezi comoara ta cerească. Iar Domnul a zis: "Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie
şi faceţi-vă pungi ce nu se învechesc şi comori în cer ce nu se împuţinează, că unde sunt
comorile voastre, acolo vor fi şi inimile voastre".
Spre a fi mai bine plăcute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai întâi, să fie
izvorâte din iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Femeia văduvă care a dăruit la
templu doi bănuţi, singurii pe care-i mai avea, trece mult înaintea bogaţilor care puneau sume
mari în cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul făcut aproapelui,
cuvintele de mângâiere şi împăcare care ies dintr-o inimă lipsită de iubire, nu pot avea o bună
înrâurire, precum spune aceasta, minunat, Sfântul Apostol Pavel: „De aş grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval
răsunător...Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar
dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (I Cor. 13, 1, 3). În al doilea rând, faptele milosteniei
nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi răsplătite de oameni (Matei 6, 2-4). În al
treilea rând, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire (Luca 10, 36-
37). În al patrulea rând, trebuie să dăruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevărată
nevoie, potrivind ajutorul după trebuinţele lui. Aşa, de pildă, nu vom da unui leneş de
mâncare, căci, cum porunceşte Sfântul Apostol Pavel: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela
nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10). Totuşi, şi faţă de cei leneşi avem datorii de milostenie, dar
căutând să pătrundem în acea latură a sufletului lor care să-i vindece de lene.
 Numeroase sunt suferinţele pe care le îndură oamenii cât trăiesc. Unii sunt bolnavi, alţii
se află în mari lipsuri, neavând cu ce se hrăni sau cu ce se îmbrăca. Unii semeni sunt părăsiţi,
uitaţi, fără rude care să-i îngrijească, fără prieteni care să-i mângâie. În situaţii de felul acesta,
noi, creştinii, suntem datori să le răspundem cu un sentiment de milă şi cu fapte de ajutorare.
Să nu trecem nepăsători pe lângă necazul aproapelui şi să răspundem cu milă. După cuvântul
Sfântului Grigorie de Nyssa: „Mila este împreună pătimirea, izvorâtă din iubire faţă de cei
căzuţi în suferinţă“ „A nu da săracilor din avere înseamnă a o prăda. Poate că vă miraţi de
acest cuvânt, dar nu vă îndoiţi, căci tot ce avem noi nu este proprietatea noastră, ci este a
Domnului Dumnezeu, ori în ce chip am primit-o. Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiaşi, vom
dobândi, prin aceasta, mare binecuvântare; şi de aceea ţi-a dat Dumnezeu o avere mai mare,
nu ca să o cheltuieşti la necurăţenie, la beţie, la îmbuibare, la haine scumpe şi la altă moleşire,
ci ca să împarţi la cei lipsiţi; aşa şi bogatul este numai un administrator al comorii celei
hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă soţilor săi, celor lipsiţi. Dacă tu eşti avut,
însă cheltuieşti mai mult decât este neapărat nevoie, veşnic vei da seamă despre comorile ce ţi
s-au încredinţat. Căci tu ai primit mai mult decât alţii, nu pentru ca să întrebuinţezi pentru
tine, ci pentru ca să dai şi pentru binele altora“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Se intampla uneori ca Dumnezeu ingaduie sa cada cineva intr-o greseala, iar respectivul
aflandu-se intr-o situatie neplacuta, noi sa-i reprosam si sa-l invinuim. Atunci implinim
cuvantul spus prin Proorocul David „Pe care Tu l-ai batut, ei l-au prigonit, si au inmultit
durerea ranilor lui” (cf. Psalmii 68,30).
Câtă înţelepciune este cuprinsă în cuvintele lui Solomon: Cel ce are milă de sărman
împrumută Domnului (Sol. 19, 17)! Iată ce împrumut nemaivăzut! Dăm cuiva şi primim
înapoi de la altcineva. Mă vei întreba de ce nu a spus Solomon că cel care dă milostenie
săracului dă lui Dumnezeu, ci că Îl împrumută pe Dumnezeu? Ca să nu crezi că ceea ce
primeşti de la Domnul e un lucru lipsit de o mare importanţă. Dumnezeu ştie că suntem
lacomi şi vrem să dobândim din ce în ce mai multe bunuri. Cel care are bani nu vrea în nici un
chip să împrumute săracului fără să primească o asigurare că banii îi vor fi daţi înapoi.
Aşadar, acestuia nu îi pasă de semenul său, ci urmăreşte numai câştigul. Săracul nu poate să
pună chezăşie pământ sau altceva, pentru că nu are; nu poate găsi pe nimeni care să se pună
zălog pentru el, deoarece nimeni nu are încredere în el. Aşadar, văzând Dumnezeu pe de o
parte că săracul este în primejdie din pricina sărăciei sale, şi pe de altă parte că bogatul este în
primejdie din pricina lipsei sale de omenie, S-a pus El însuşi chezăşie pentru sărac dinaintea
bogatului. De aceea spune Sfânta Scriptură: Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului.
De aceea, nu trece nepăsător pe lângă oamenii săraci, nu îi ocoli şi să nu-ţi fie ruşine să-i
ajuţi. Lui Hristos nu Îi este ruşine să primească milostenia ta, pe care o faci prin oamenii
săraci, iar ţie îţi este ruşine să-ţi întinzi mâna şi să dai câţiva bănuţi. Nu este aceasta o ruşine şi
mai mare? Dacă şi pentru un pahar de apă rece pe care îl dai, Dumnezeu te va răsplăti (Mat.
10, 42), gândeşte-te ce răsplată vei primi dacă vei fi generos cu săracii.
Iată ce spune Solomon: Cine îşi astupă urechea la strigătul celui sărman şi el, când va striga,
nu i se va răspunde (Pildele 21, 13). De aceea, să fim milostivi cu fraţii noştri, ca să fie şi
Dumnezeu milostiv cu noi. Milostenia este cea mai mare şi cea mai bineplăcută lui Dumnezeu
jertfă. De aceea, şi Apostolul ne sfătuieşte: Facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării;
căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16).
 Sf. Ioan Gură de Aur: Nu înceta să faci milostenie, atâta timp cât vor exista oameni
săraci „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe
uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci
milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl
tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 2-4) AMIN.
Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte creştinii din Tesalonic: „Îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe
altul... îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători
faţă de toţi“ (I Tesaloniceni 5, 11-15). Au nevoie de un sfat bun şi oferit la timpul potrivit toţi
cei care au o viaţă păcătoasă, cei în nevoie şi strâmtorare sau cei a căror viaţă şi demnitate
sunt în pericol.
„Dăruind vom dobândi“ spunea „monahul de la Rohia“, vom dobândi cele netrecătoare ce nu
se vor lua de la noi. „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde
furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică,
unde furii nu le sapă și nu le fură.“ (Matei 6, 19-20).
Evanghelia ne descoperă un adevăr fundamental, şi anume că în faţa lui Dumnezeu nu
contează numai mulţimea faptelor bune, ci, în primul rând, contează bunătatea sufletului
smerit. Dacă multele fapte bune pe care le-am săvârşit ne duc la mândrie şi laudă de sine,
atunci nu ne-am îmbogăţit cu adevărat sufletul. Numai când faptele bune sunt unite cu
smerenia, răbdarea, rugăciunea şi cu lumina duhovnicească a sufletului bun, atunci starea
sufletului nostru devine o stare binecuvântată şi mântuitoare. Cu alte cuvinte, vedem că raiul
sau iadul încep încă din lumea aceasta în sufletul nostru. Când cultivăm bunătatea şi
milostivirea, ne deschidem spre rai, spre bunătăţile şi milostivirea netrecătoare ale lui
Dumnezeu, iar când în sufletul nostru adunăm nepăsarea, nemilostivirea, răutatea, egoismul,
atunci noi înşine, în mod liber, ne îndreptăm spre iad, înţeles ca existenţă chinuită, egoistă sau
individualistă, fără comuniune de iubire smerită şi milostivă“
Creştinul adevărat dăruieşte cu inimă curată, după învăţătura lui Hristos, însă trăieşte uneori şi
teama că milostenia lui nu şi-a atins ţinta, munca sa asiduă nu a sprijinit un sărac, ci i-a dat
pricină să persiste în starea lui de sărăcie printr-o atitudine inactivă. Creştinul însă poate fi
împăcat cu sine, darul său a fost dat cu dragoste şi va fi răsplătit de Dumnezeu pentru că el a
ascultat cuvântul Scripturii care spune: "Deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău şi celui
lipsit din pământul tău" (Deut. 15, 11) sau "Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în
casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine." (Isaia 58,
7)
Cu toate acestea, Sfântul Vasile cel Mare insista asupra momentului: „Negreşit nu-i
folositoare dărnicia celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici
celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de
ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva
bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere
necazul cu răbdare”. În îndemn semilar îl avem şi Vechiul Testament- Dă celui
binecredincios, şi să nu ajutorezi pe cel păcătos (Ecclesiasticul 12,4).
Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de
ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu
trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni;
adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce
face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie.
Daca nu faci milostenie, esti aruncat īn iad; si doar milostenia nu-i toata virtutea, ci numai o
parte a ei! Fecioarele cele nebune, de aceea au fost osāndite, ca n-au tacut milostenie (Mt.
25,1-12); bogatul, tot de aceea s-a pārjolit īn iad (Lc. 16,19-26). Cei care nu hranesc pe cel
flamānd, de asta sunt osānditi īmpreuna cu diavolul (Mt. 25,41-42).
„A murit si bogatul, si s-a īngropat” (Lc. 16,22), pe cānd sufletul lui īnca mai dinainte era
īngropat īn carne, si īnfasurat de trup, ca de un giulgiu. Caci, el ferecat de betie, de lacomia
māncarii si de īmbuibare, ca de un lant, īsi netrebnicise si omorāse sufletul. Pe lānga
cuvintele: „el a fost īngropat” nu trece repede, iubite, ci gāndeste aici la mesele cele acoperite
cu argint, la paturile cele marete, la covoarele cele pretioase, la podoabe si la toate desfatarile
casei, la unsori si mirodenii, la multimea vinului, la felurimea māncarurilor, la bucatele cele
delicate si gustoase, la bucatari, la lingusitori, la tovarasi, la slugi, si la toata pompa, care
acum s-a stins si s-a nimicit. Toate acum sunt pulbere si cenusa, jale si bocet, si nimeni nu
poate ajuta, nimeni nu poate īntoarce sufletul ce a fugit. Acum puterea aurului si a bogatiei s-a
prefacut īn rusine. Din mijlocul unei asa de mari slugarii el s-a scos gol si singuratic, fara a
putea lua cu dānsul ceva din prisosul sau. El fu scos singuratic si fara ajutor. Nici o sluga, nici
un ajutator nu era acolo, ca sa-l scape de la pedeapsa, ci a fost parasit de toti si rapit spre a
suferi pedepsele cele nesuportabile. Moartea a venit si a stins toata slava, iar pe dānsul l-a
luat, ca pe un prins si l-a tārāt, cu cautatura smerita, plin de rusine, si de spaima, plin de
tremur si de frica, ca pe un om, care numai īn somn s-ar fi īndulcit de atāta desfatare, iar acum
la desteptare se vede grozav amagit. Si acum bogatul trebuia sa roage pe cel sarac, si se uita
cu jind la masa aceluia, care īnainte atāt de mult suferise de foame, si era lasat īn voia cāinilor.
Toate s-au schimbat, si acum s-a vazut, cine īntradevar este bogat si cine sarac, ca Lazar este
cel mai bogat, iar acela dimpotriva cel mai sarac dintre toti saracii. Caci precum la teatru, unii
joaca roluri de īmparati, de comedianti, de īntelepti, de cuvāntatori s.a. fara ca ei īnsisi sa fie
ceva din acestea, asa īn viata aceasta de acum, bogatia si saracia sunt numai niste roluri, niste
masti. Cānd tu sezi la teatru, si vezi pe un actor īn rolul unui īmparat, nu-l socotesti pentru
aceasta norocit, nu crezi, ca el īntradevar este īmparat, si nu doresti sa fii asemenea lui; caci tu
stii, ca el este cu totul un om obisnuit. Pentru rolul sau si pentru hainele sale nu-l socotesti
norocit, ci īl pretuiesti numai dupa īnsusirea sa cea dinainte, cea adevarata. Deci, cānd vezi īn
lume, ca īntr-un teatru, īnfatisāndu-se multi īn rolul bogatiei, sa nu crezi, ca ei īn adevar sunt
bogati, ci ca ei numai joaca un astfel de rol, precum cel ce īnfatiseaza īn teatru pe un rege, sau
pe un comediant, adeseori este un biet om cu totul de rānd, asa si cel ce se īnfatiseaza pe
teatrul lumii ca bogat adeseori este cel mai sarac dintre toti Caci cānd i-ai ridica masca, i-ai
cerceta constiinta si i-ai ispiti sufletul, ai afla mare saracie de fapte bune, si ai descoperi īn el
pe omul cel mai rau si mai mic. Precum la teatru noaptea, dupa ce privitorii s-au departat, toti
actorii leapada valurile cele mincinoase si īmparatii si comediantii cei paruti iarasi se arata īn
chipul lor cel adevarat; tocmai asa se īntāmpla, cānd vine moartea, scena s-a sfārsit, si toti au
lepadat mastile bogatiei si saraciei. Atunci toti se judeca numai dupa faptele lor, si atunci se
arata, cine īn adevar a fost bogat ori sarac, ales ori īnjosit. Adeseori unul, care aici se parea a
fi bogat, se gaseste cel mai sarac decāt toti, precum bogatul cel īmbuibat din Evanghelie.
Dupa ce l-a cuprins noaptea, adica moartea, si el a parasit aceasta viata, ca pe un teatru, si a
lepadat masca, s-a aratat el acum cel mai sarac, care nu avea nici macar o picatura de apa, ci
pentru ea trebuia sa se roage, si totusi n-a capatat-o. Dar care saracie poate sa covārseasca pe
aceasta! Dimpotriva Lazar, pe care el īl vede īn sānul lui Avraam, ne da dovada, ca desigur
pacatului īi este hotarāta pedeapsa lui, si ca cinstea si cununa este partea acelora, care au
patimit pentru fapta cea buna. Sf. Ioan Gura de Aur
Dumnezeu nu se uită la mulţimea darurilor care se pun pe masă, pe care le aduci la biserică
sau în lume, ci la voinţa cu care se aduce darul.

Nu stă fericirea în a da mult sau a da puţin. Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta în
cartea Dreptului Tobit citim: „Dacă ai mult dă mai mult, dacă ai puțin dă mai puțin, dar nu
înceta a da milostenie!”. Aţi văzut: Mântuitorul era în Ierusalim şi veneau boierii iudei,
oameni bogaţi, şi dădeau în gazofilachie, adică în cutia templului. Turnau sume de bani.
Dădeau mult, că aveau. Era poruncă de la Dumnezeu ca să dea din avere la cutia templului. Şi
Mântuitorul era acolo cu apostolii. El adesea era în templul lui Solomon unde învăţa lumea. A
venit o biată văduvă, necăjită, săracă şi avea şi ea doi bănuţi legaţi într-o batistă, cu două-trei
noduri. Şi îi era şi ruşine să-i scoată, când vedea cât de mult dau aceia. Îi era ruşine că erau
doi bănuţi, nimica faţă de cât dădeau aceia. Dar când la urmă a dezlegat şi ea bănuţii aceia din
basma cu lacrimi în ochi şi i-a pus şi ea în cutia templului, cu mare smerenie că n-are de unde
să dea mai mult. Iar ştiutorul de inimă Mântuitorul era acolo. El nu se uită la faţa noastră. El
vede inima tuturor, gândurile. Îi zice lui Petru: „Vezi, Petre, văduva asta? Ea a dat mai mult
decât toţi în cutia 5 templului”. „Dar cum, Doamne?” „A dat doi bănuţi, că atâta a avut. Ăştia
au dat din prisosul lor, leau rămas buzunarele pline. Ea a dat toată averea ei şi i-a primit
Dumnezeu cei doi bănuţi mai mult decât tot ce-au dat aceştia”. Dumnezeu nu se uită la darul
nostru cât e de mare, ci la inima noastră şi la voinţa cu care aducem darul. „Amin, zic ţie,
Petre, că văduva asta a dat mai mult decât toţi, acei doi bănuţi. De ce? Pentru că ea atâta a
avut. A dat toată averea ei. Nu i-a mai rămas în buzunare sau pe acasă sume şi prin casete”.
Vezi, de aici să luăm pildă, cât de mică milostenie facem, dacă ne pare rău că nu putem face
mai mult, milostenia noastră poate foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Aţi văzut când vorbeşte
de milostenie că ne ia pe noi de la aceasta: Nici pentru un pahar de apă rece dat în numele
Domnului nu-ţi vei pierde plata ta. Cine n-a fost vreodată însetat în viaţa lui? Şi ai văzut când
mori de sete şi cineva îţi dă un pahar de apă cum e cristalul şi rece ca gheaţa, ţi-a dat viaţă.
Câtă bucurie simţi tu că te-a răcorit cineva! Iar Preaveşnicul, Preasfântul şi Preaatotputernicul
nostru Mântuitor, dacă ne-a făcut pe noi, oare El nu ştie neputinţa firii omeneşti, că nu poţi
trăi fără apa? Şi ca să dea pildă bună, ne-a spus aceasta.
Că a zis în altă Evanghelie: Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor. Tu vrei să-ţi
dea un pahar cu apă când eşti însetat, dă-i şi tu altuia. Tu vrei să-ţi dea cineva o bucată de
pâine când ţi-e foame, dă-i şi tu unui flămând. Cum ai vrea să te îmbrace pe tine altul când
eşti gol şi vezi că tremuri de frig şi n-ai o haină şi-i timpul de iarnă, aşa îmbracă şi tu pe cel
gol. Adică tot ce voim să ne facă nouă oamenii, să facem şi noi lor.
Milostenia duce la iertarea păcatelor şi la vindecarea rănilor conştiinţei, întoarce sufletul de la
moarte şi-l face să fie moştenitor împărăţiei cerurilor. Tobit porunceşte fiului său Tobie să fie
milostiv: „Dă milostenie din averea ta şi să nu aibă ochii tăim părere de rău când vei da
milostenie. De la nici un sărac să nu întorci faţa ta şi atunci nici de la tine nu se va întoarce
faţa lui Dumnezeu. Când ai mult, dă mult; când ai puţin, dă mai puţin, dar nu pregeta să faci
milostenie. Şi-ţi vei aduna prin aceasta vistierie bogată pentru zile grele, că milostenia
izbăveşte de la moarte şi nu te lasă să cobori în întuneric“ (Tobit 4:7-8-9-10). În Vechiul
Testament, Regele Nabucudonosor este îndemnat de Daniel la milostenie pentru iertarea
păcatelor: „De aceea, o, rege, plăcut să-ţi fie sfatul meu înaintea ta: Răscumpără păcatele tale
prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale prin milă către cei săraci, dacă vrei ca bunăstarea în
care te afli să dăinuiască“ (Daniel 4:24) iar in alt loc „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând
unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos“ (Efeseni 4:32) caci „Milostenia
izbăveşte de moarte şi curăţă de orice păcat“ (Tobit 12:9) Tobit îi porunceşte lui Tobie să fie
milostiv şi în numele celor adormiţi din neam (ceea ce noi azi numim pomană sau parastas):
„Fii darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor care ţi-au răposat“ (Tobit 4:7).
Milostenia vindecă lăcomia: „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată,
toate vă vor fi curate“ (Luca 11: 41). „Fericit cel ce caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea
îl va izbăvi pe el Domnul“ (Psalm 40:1).
În Vechiul Testament se spune: „Câştigul de la desfrânată şi preţul de pe câine să nu‑l duci în
casa Domnului Dumnezeului tău pentru împlinirea oricărei făgăduinţe, căci şi unul şi altul
sunt urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deuteronom 23, 18). În mod clar,
milosteniile nu se pot face din câștiguri nedrepte sau din profituri generate de activități
neconforme cu credința creștină decât în situația în care respectiva persoană alege să se lepede
totodată de răul pe care îl lucrează, așa cum a făcut‑o, de exemplu, mai‑marele vameșilor,
Zaheu.
„Câștigul de la desfrânată” se referă la un venit care nu încalcă prevederile legale, dar care
rezultă dintr‑o activitate neconformă cu credința creștină și de aceea Domnul nu îl primește.
Să ne gândim la situația în care vine să facă milostenie la biserică o persoană care deține o
clinică unde au loc nenumărate avorturi zilnic. Poți ca preot să primești banii aceia murdari de
sângele vărsat al copiilor nenăscuți? Exact la o astfel de situație se referă cuvântul Domnului.
În ceea ce privește „prețul de pe câine” acesta se referă la activitățile comerciale menite să
înșele, așa cum a fost cazul cu dezinfectanții diluați utilizați pentru atâta timp în spitale.
Atunci când oamenii mint foarte mult și au această gândire vicleană pentru a obține mai mult
profit, până când nu se leapădă de ea, banii respectivi dați ca milostenie nu le vor aduce nicio
mângâiere sufletească. Iată ce ne spune în acest sens Sfântul Antim Ivireanul: „Cu milostenia
să îmblânzim pre Dumnezeu, dând cu dragoste milă din agonisitele noastre cele drepte,
lipsiților, săracilor, streinilor, bolnavilor și celor ce sânt întru închisori. Și atunce vom fi și noi
miluiț«i» de Dumnezeu, după cum zice la cele zece fericiri; iar de vom da milă din jafurile ce
facem, mai multă osândă vom câștiga, și de să va luneca cineva cu firea și va zice în mintea
lui că nu știu ce gră«i»esc. Însă, adaugă Sfântul Antim, chiar dacă averea lui Zaheu era clădită
pe nedreptate, Hristos a primit milostenia sa deoarece acesta se lepădase de modul său viclean
de a trăi și a gândi și nu mai dorea să săvârșească aceleași nedreptăți. Însă dacă omul vine și
vrea numai să dea o donație ca să fie el împăcat sufletește, dar nu dorește să părăsească
faptele nedrepte, atunci trebuie mustrat și sfătuit să se lepede mai întâi de faptele sale rele și
să se pocăiască și apoi să vină și să aducă darul său. Altfel, devii părtaș la faptele sale cele
nedrepte și le încuviințezi tacit.
Aici regăsim o altă problemă a celor care încearcă să facă milostenie și anume dorința de
a se lăuda, de a spune tuturor cât de mult bine au făcut ei celor din jur. În plus, unele persoane
nu se abțin nici de la reproșuri adresate celor pe care i‑au ajutat de‑a lungul timpului arătând
prin aceasta o lipsă de discernământ și de minimă politețe comparabilă numai cu a celor care
trăiesc în sălbăticie. Milostenia însoțită de laude și de această cruzime îl transformă pe cel
care o oferă într‑un mod rău, nu într‑unul bun. „Noi trebuie să uităm milostenia şi binele pe
care l-am făcut şi să ne aducem aminte mereu de binele pe care ni-l fac alţii. În această stare
putem spune că suntem oameni ai lui Dumnezeu. Dărnicia viază şi zgârcenia omoară. Cel ce
dă, primeşte bucurie dumnezeiască. Trebuie să ne învăţăm să ne bucurăm prin a da, căci
atunci suntem în legătură cu Hristos. Această bucurie de a da, are oxigen dumnezeiesc“
(Paisie Aghioritul). Aşadar: Fericit este cel ce împarte pâinea sa cu săracul, că unul ca acesta
va fi primit la ospăţul ceresc. Trebuie să încercăm pe cât posibil să ne ferim de acest mod
greșit de a face milostenie și să începem să facem lucrurile așa cum ne‑a învățat Dumnezeu:
„Mai sunt și alte feliuri de milostenii; că de vei îndemna pre cineva să facă vreun bine,
milostenie iaste; de vei sfătui pre cineva la lucrurile cele su­fletești, milostenie iaste; de vei
mângâia inima vreunui scârbit cu cuvinte, milostenie iaste și, în scurte cuvinte, de vei da un
pahar de apă rece cuiva, în numele lui Hristos, adevărat să știi că nu‑ț(i) vei piarde plata […].
Iată dară că să pot face milosteniile și fără bani; ci numai pentru multa a noastră mândrie ce
ne înălțăm și ne trufim, ca când am ajunge tocma«i» la ceriu și ca cum niciodată nu vom să
murim, așa hrăpim și lăcomim și sântem porniți cu totul spre răutăț(i), cât nu ne putem opri.
Și nici cuvintele lui Dumnezeu ne domolesc, nici munca iadului ne înțelepțește” (Sf. Antim
Ivireanul.
Milostenia trebuie să se facă cu dreaptă socoteală, după măsura puterii fiecăruia. Nimeni
nu are voie să ia o nevoinţă mai presus de puterea lui. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Măsura
înfrânării se ia după puterea fiecăruia. Nu toţi pot să postească la fel, sau să facă metanii la fel,
sau să facă milostenie“
Cheia milei este dragostea crestina sadita in firea omului de insusi Creatorul nostru:
"Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane
in el" (Sfanta Scriptura, I Ioan 4, 16).
Sfântul Grigorie de Nazianz spune că săracii sunt „portarii împărăției cerurilor“, iar
Sfântul Vasile cel Mare amintește că dacă fiecare ar lua ceea ce este de folos pentru
necesitatea personală și ar lăsa ceea ce este în plus celor în nevoi, nimeni nu ar mai fi bogat și
nimeni sărac...Căci „pâinea pe care tu o păstrezi, aparține celui înfometat. Hainele pe care tu
le ții în dulap, aparțin celui gol; celui desculț, papucii care zac la tine, celui în nevoi banii pe
care tu i-ai îngropat“, spune același sfânt părinte.
Nu bogăţia este piedică în calea mântuirii, ci bogăţia fără dărnicie, acumularea de bunuri
materiale fără a le împărtăşi, fără a le dărui şi altora care au nevoie de ajutorul nostru. Sărăcia
nu este virtute decât dacă se transformă în rugăciune, în bunătate, în rugăciune pentru alţii.
Dacă sărăcia este rezultatul lenei şi al trândăviei, nu este o virtute”.
Mântuitorul Hristos ne-a lăsat tuturor porunca: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel
din ceruri milostiv este” (Luca 6, 36), neprecizând la ce categorie de persoane se referă
imperativul. Cu alte cuvinte, nu numai cei bogați trebuie să împlinească binele, ci și cei care
nu prea au ce pune pe masă. Celor din urmă Sfântul Vasile cel Mare le adresează un îndemn
înduioșător: „dacă toată subzistenţa ta se reduce la o singură pâine şi un sărac vine la uşa ta
să-ţi ceară de mâncare, scoate din cămara ta acea unică pâine şi, ridicând mâinile spre cer,
adresează lui Dumnezeu acest cuvânt: «N-am decât o pâine, Doamne, primejdia îmi stă în
faţă; dar eu dau, din puţinul pe care-l am, fratelui înfometat; ajută Tu Însuţi pe robul Tău care
este în pericol. Eu cunosc bunătatea Ta, mă încred în puterea Ta».
 Expresie a iubirii de Dum­nezeu şi de semeni, milostenia creş­tină nu ne goleşte
buzu­na­re­le, ci ne umple sufletele, căci fap­tele milei trupeşti şi sufle­teş­ti, pe lângă aceea
că oferă a­ju­tor celor în nevoie, ne este no­uă de folos, pentru că milostenia şterge oceane de
păcate.
Sarcina noastră principală nu constă în a-i face pe bogați să devină săraci, ci în a-i învăța
cum trebuie să se folosească într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu de propria lor avere.
Faptul că ești sărac nu te mântuiește, faptul că ești bogat nu te osândește. Dacă ești bogat
și dai milostenie, ești pe calea mântuirii. Dacă ești sărac și invidiezi bogăția altuia, ești pe
drumul pierzării.
Iubirea de argint nu o are doar bogatul, ci și săracul. Atunci când un sărac își dorește să
ajungă cu orice preț bogat, el își pune toată priceperea în aceasta și nesocotește sfaturile date
de înțeleptul rege Solomon și de Sfântul Apostol Pavel. Astfel, regele Solomon ne îndeamnă:
„Nu te osteni să ajungi bogat; nu-ţi pune iscusinţa ta în aceasta. Oare vrei să te uiţi cu ochii
cum ea se risipeşte? Căci bogăţia face aripi ca un vultur care se înalţă către cer” (Pilde 23, 4-
5), în timp ce Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor
relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe
dureri” (1 Timotei 6, 10).
Celor bogaţi le dă Dumnezeu avere ca să-şi cumpere cu ea Împărăţia Sa, făcând din
averea lor o fântână de milă şi ajutor pentru cei săraci.
Domnul nu trăieşte într-o inimă în care domneşte lăcomia, patima pentru avuţii şi bunătăţi
pământeşti, pentru bani etc. În acea inimă de piatră trăieşte trufia, închipuita înţelepciune,
dispreţul, răutatea, răzbunarea, invidia, avariţia, deşertăciunea, slava deşartă, hoţia,
înşelăciunea, făţărnicia, viclenia, curvia, furia, trădarea, minciuna.
Dumnezeu îi va milui, adică le va ierta păcatele, la judecata de apoi, căci, precum spune
Sfântul Apostol Iacov: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila
biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2,13); sau, cum zice Sfântul Apostol Petru: „dragostea
acoperă mulţime de păcate” (Petru 4, 8). Că virtutea milosteniei este cât se poate de preţuită,
se vede lămurit din cuvintele Mântuitorului despre judecata de apoi, în care milostenia este
aceea pentru care vom fi mai ales răsplătiţi (Matei 25, 32-46).
Milostenia este o virtute foarte scumpa pentru viata crestina si pentru fiecare dintre noi.
Pentru ca la judecata din urma Mantuitorul ne aminteste de toate faptele bune, ci mai ales
despre milostenie, care este fiica cea mai mare a iubirii crestine. Mantuitorului ne spune ca, in
ziua judecatii de apoi, la trambitele ingerilor, se vor aduna toate neamurile pamantului, de la
intemeiere pana la sfarsitul lumii si va alege, prin ingerii Sai, pe cei buni dintre cei rai, si
fiecare om va da seama inaintea lui Dumnezeu de toate faptele bune sau rele savarsite in viata,
din copilarie pana la moarte
Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mat. 25, 31-34). Şi de ce vor
moşteni aceştia împărăţia cerurilor? La aceasta, Domnul va răspunde: „Flămând am fost şi
Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol
am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la
Mine”. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am
hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol
şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” Iar
Împăratul, răspunzând, va zice către ei: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-
aceşti fraţi ai Mei, prea mici, (săracilor) Mie Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 35-40). Şi ca să te
încredinţezi că oricâte virtuţi am avea, dacă nu facem milostenie, vom fi trimişi la iad, ascultă
ce spune Evanghelia: Atunci va zice şi celor de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am
fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu
M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat”. Atunci vor
răspunde şi ei, zicând: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol,
sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?” El însă le va răspunde, zicând: „Adevărat zic
vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mat. 25,
41-45).
Domnul ne porunceşte: Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi
unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le
strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură (Mat. 6, 19-20). Vindeţi averile voastre şi daţi
milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu
se apropie, nici molie nu o strică (Luca 12, 33). Faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt… Fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv… Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o
măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf… (Luca 6, 35-38).
Aşadar, pentru ca şi noi să fim miluiţi de către Domnul, să fim milostivi cu semenii
noştri. Pentru ziua Judecăţii, să adunăm averi în cer, averi care vor putea să stingă focul
iadului şi să ne dăruiască lumina dumnezeiască, adică viaţa şi fericirea veşnică, căci
milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat (Tobit 12, 9).
Dumnezeu îi va milui, adică le va ierta păcatele, la judecata de apoi, căci, precum spune
Sfântul Apostol Iacov: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila
biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2,13); sau, cum zice Sfântul Apostol Petru: „dragostea
acoperă mulţime de păcate” (Petru 4, 8). Că virtutea milosteniei este cât se poate de preţuită,
se vede lămurit din cuvintele Mântuitorului despre judecata de apoi, în care milostenia este
aceea pentru care vom fi mai ales răsplătiţi (Matei 25, 32-46).
Atât de mare este locul milosteniei pe lângă Dumnezeu, până la a se descoperi că „mila
(lui Dumnezeu) biruieşte în faţa judecăţii!” (cf. Iacov 2, 13).
Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră şi ca
focul va mistui trupurile voastre; aţi strâns comori în vremea din urmă! (Iacov 5:3). Ce ni se
va întâmpla în veacul viitor, când vom lăsa în această lume toate cele cu care ne-am amăgit:
bogăţia, onorurile, mâncarea, băutura, îmbrăcămintea, locuinţele desăvârşit orânduite şi toate
celelalte lucruri atât de amăgitoare? Ale cui vor mai fi? Ce ni se va întâmpla, când toate
acestea vor rămâne doar vis şi când ni se vor cere fapte de credinţă şi de milostenie, înfrânare,
curăţie, blândeţe, smerenie, răbdare, ascultare... De aceea, pentru că în fiecare zi ţi se cere să
dai milostenie, fă-o cu bucurie, fără răutate, fără să jigneşti sau să murmuri.
1. Intr-o istorioara, se spune ca fiind odata Sfantul Ioan Casian si cu Sfantul Nicolae
impreuna, iata ca pe drum trecea un mos cu un car tras de boi. Fiind noroi, la un moment dat
carul s-a impotmolit, si nu se mai misca din loc. Boii se sileau si mosul impingea, insa tot pe
loc stateau. Atunci, Sfantul Ioan Casian a inceput sa se roage la Dumnezeu ca sa-l ajute pe
mos, iar Sfantul Nicolae s-a dus langa mos, si au impins amandoi la car pana ce acesta s-a
miscat din loc.
Dupa aceasta, un inger li s-a aratat celor doi sfinti, si i-a laudat pe amandoi pentru fapta
lor cea buna, dar mai ales pe Sfantul Nicolae, care a pus mana si l-a ajutat pe mos. Ingerul i-a
spus lui ca va fi sarbatorit in fiecare an de catre popor, cu mare cinste, iar Sfantului Ioan
Casian i-a spus ca a facut bine ca s-a rugat, insa pentru ca nu a pus si mana ca sa ajute, va fi
sarbatorit cu mai putina cinste de catre popor (Sfantul Ioan Casian se pomeneste in ziua de 29
februarie).

2. Cu toţii suntem fără putere dinaintea morţii. Dar dacă suntem milostivi, putem chiar să
o biruim. Aflăm lucrul acesta din povestea vieţii Tavitei.
Tavita era o femeie creştină, care trăia în Iope, în vremea apostolilor. Aşa cum ne spune
Sfânta Scriptură, ea făcea mult bine semenilor săi şi nenumărate milostenii. Însă odată, s-a
îmbolnăvit şi a murit. S-a întâmplat atunci ca în Lida, care era aproape de Iope, să se afle
Sfântul Apostol Petru. Doi bărbaţi s-au dus până la el ca să-i spună de moartea milostivei
femei. Atunci, Petru i-a urmat deîndată. Cum a ajuns în Iope şi a urcat în odaia de sus, unde se
afla Tavita, a fost înconjurat de femeile văduve, care plângeau şi îi arătau lui Petru hainele de
pe ele, pe care le făcuse Tavita cât timp era în viaţă. Atunci Petru, după ce s-a rugat, s-a întors
spre trupul Tavitei şi a spus: Tavita scoală-te! Chiar în acel moment, moarta a deschis ochii şi
a şezut. Petru i-a dat mâna şi a ridicat-o. După aceea, i-a chemat pe creştini şi pe văduve şi le-
a arătat-o pe Tavita vie (Fapte 9, 3641). Iată cât de mare a fost răsplata pe care a primit-o
Tavita pentru binele pe care l-a făcut femeilor văduve. Spu- ne-mi: se poate compara
milostenia sa, oricât de mare ar fi fost, cu răsplata pe care a primit-o? Nu, dar, aşa cum am
mai spus, milostenia nu se măsoară după cât de mult dăm, ci după gândul şi intenţia cu care
dăm.

3. A intrat odată ava Agaton în cetate să-şi vândă puținele lui vase şi a găsit un lepros
lepădat în cale. I-a zis lui leprosul: „Unde te duci?”. I-a răspuns ava Agaton: „În cetate, să
vând nişte vase”. Zis-a lui leprosul: „Te rog să mă iei şi pe mine acolo”. Şi, luându-l pe
spatele său, l-a dus în cetate. I-a zis lui acesta: „Unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui”.
Şi a făcut bătrânul aşa. Şi după ce vindea un vas, zicea leprosul: „Cu cât l-ai vândut?”. Şi îi
răspundea: „Cu atât”. Şi-i zicea iarăşi: „Cumpără-mi o plăcintă”. Şi-i cumpăra. Şi iar vindea
alt vas. Şi-i zicea leprosul iarăşi: „Dar acesta cu cât?”. Şi răspunse bătrânul: „Cu atât”. Şi-i
zicea: „Cumpără-mi cutare lucru”. Şi-i cumpăra. Deci, după ce a vândut toate vasele şi vroia
să plece, i-a zis din nou: „Te rog din nou să mă duci unde m-ai găsit”. Şi, luându-l pe spatele
lui, l-a dus la locul lui. Şi i-a zis: „Binecuvântat eşti, ava Agaton de Domnul în cer şi pe
pământ”. Şi, ridicând ochii săi, pe nimeni n-a mai văzut. Că a fost îngerul Domnului, care a
venit să-l ispitească.
4. Prin secolul al VI-lea trăit în Alexandria un om care reuşea singur ceea ce fac astăzi
aceste instituţii ale statului modern. Un simplu om, care, departe de a avea deprinse ştiinţele
academice ale întrajutorării sau mecanisme politice, a putut salva mii de suflete atunci când o
parte din teritoriul egiptean a fost cuprins de foamete. Nu degeaba numelui său i s-a alăturat
cuvântul "sfânt". Descriind setea de milostenie a Sfântului Ioan, părintele Arsenie Papacioc
imagina într-o conferinţă un dialog între patriarhul Alexandriei şi Dumnezeu: "Hai, Doamne,
să vedem care e mai milostiv, Tu sau eu?" Şi, într-adevăr, toată viaţa acest ierarh a dăruit. A
oferit la un moment dat toată averea patriarhiei sale populaţiei năpăstuite a Alexandriei. A
creat un sistem de ajutorare continuă a tuturor săracilor din cetate. Şapte mii cinci sute la
număr. A trimis corăbii cu grâu pe rând populaţiei Ierusalimului şi celei a Britaniei, atunci
când s-au aflat în pericol de foamete. Şi, pe măsura dăruirii, primea de la Domnul însutit. Se
spune că făceau corăbiile de grâu coadă pentru a intra în portul Alexandriei, spre a fi trimise
mai departe celor care aveau nevoie de ele.

5. Richard, regele Angliei, se rătăcise prin pădure, la o vânătoare. A cerut adăpost peste
noapte la un cărbunar, car nu-l cunoştea şi care vorbea foarte dur cu el. Regele a fost primit
abia în grajd, iar când a cerut pâine, cărbunarul l-a împins la o parte ca pe un cerşetor. Abia i-
a dat puţină pâine şi apă. În ziua următoare regele şezând pe tron l-a chemat la sine pe
cărbunar, zicând: „Mă cunoşti acum, nenorocitule?“ Cărbunarul a căzut la pământ şi chiar a
murit din această spaimă nu peste multă vreme. Cunoscuse că era regele său acela pe care-l
pălmuise. Şi atunci ne întrebăm: „ce vor face bogaţii şi zgârciţii când se vor înfăţişa la
judecată şi Iisus le va zice: Ce aţi făcut cu mine, când m-am arătat vouă sub înfăţişarea
săracilor?“

6. În pământul Savoriei a fost un călugăr, Martirie, iubitor de săraci, milostiv, tânăr cu

vârsta, dar bătrân cu mintea şi având viaţă curată. Deci, acesta avea un obicei de mergea de la
mănăstirea sa în alta, la un Părinte duhovnicesc, pentru rugăciune. Odată, mergând el, a aflat
pe un sărac zăcând în cale şi plin de răni, vrând să meargă şi el în aceeaşi mănăstire, dar nu
putea, din pricina slăbiciunii sale. Şi, fiindu-i milă fericitului Martirie de el, a întins mantia sa
şi, luându-l cu dragoste, l-a dus pe el în spate. Iar când s-a apropiat de mănăstire, Părintele lui
duhovnicesc, care cu ochi prooroceşti îl văzuse pe el, îndată a strigat către călugării săi,
zicând: „Alergaţi degrabă şi deschideţi porţile mănăstirii că vine fratele Martirie, aducându-l
pe Dumnezeu!“ Şi ajungând fratele la poarta mănăstirii, S-a coborât săracul din spatele lui şi i
S-a arătat lui având chipul precum este zugrăvit în icoane Izbăvitorul neamului omenesc,
Mântuitorul Iisus Hristos şi S-a ridicat la cer sub privirea lui Martirie. Iar pe când Se înălţa, a
zis către dânsul: „O, Martirie, tu nu M-ai trecut cu vederea pe Mine pe pământ, nici Eu nu te
voi trece cu vederea la cer. Tu acum ai căutat cu milă spre Mine, dar Eu în veci te voi milui pe
tine!“

7. Sfânta Filofteia era de neam româno-bulgar. Ea s-a născut în anul 1206 în Târnovo,
vechea capitală a Bulgariei. Părinţii ei erau ţărani. Tatăl ei era bulgar, iar mama sa era de
origine valahă. După ce i-a dat fiicei sale o creştere creştinească, mama sa a adormit în
Domnul şi s-a mutat la viaţa veşnică. Copila orfană a rămas în grija tatălui. Mai apoi, el s-a
recăsătorit şi a lăsat-o pe Sfânta Filofteia în grija mamei vitrege. Dar copila era adeseori
asuprită, pedepsită şi pârâtă tatălui ei, cum că ar fi neascultătoare, că merge prea des la Sfânta
Biserică şi risipeşte averea casei, dând-o milostenie copiilor orfani şi săraci. Pentru toate
acestea, tatăl ei o certa de multe ori. Dar fecioara Filofteia nu se tulbura, nici nu punea la
inimă toate aceste ispite pe care i le făcea diavolul prin invidia mamei sale vitrege. Ea nu
înceta să fie milostivă, aşa cum a învăţat-o mama sa cea bună. Pe măsură ce creştea, Filofteia
nu înceta să meargă la slujbele Sfintei Biserici, împărţea hainele ei cele bune şi mâncarea
copiilor săraci care îi ieşeau în cale. Acasă se ruga şi postea mereu. Trei erau faptele eicare o
încununau: rugăciunea, fecioria şi milostenia. Când avea numai 12 ani, Dumnezeu a binevoit
s-o învrednicească pe fericita Filofteia de cununa muceniciei şi de bucuria împărăţiei cereşti
în felul următor: Era toamnă, iar tatăl său lucra la câmp. Filofteia era trimisă în fiecare zi de
către mama ei vitregă să-i ducă mâncare tătălui pe ogor. Dar fericita obişnuia să împartă puţin
câte puţin din mâncare copiilor săraci pe care îi întâlnea. Văzând tatăl ei că nu-i ajungea
mâncarea, şi-a certat nevasta pentru aceasta. Femeia i-a răspuns: Întreab-o pe fiica ta ce face
cu mâncarea, pentru că eu îţi trimit mâncare destulă la câmp! Atunci, ticălosul tată, mâniindu-
se pe fericita Filofteia şi-a pus în minte s-o pândească pe cale şi să afle ce face ea cu
mâncarea. Într-o zi, la amiază, pe când o pândea într-un desiş, a văzut-o pe Filofteia cum
împarte mâncare copiilor săraci care îi ieşeau înainte. Atunci, pornindu-se cu mânie de fiară,
din îndemnul diavolului, a aruncat cu barda ce o purta la brâu asupra Sfintei Filofteia. Barda
a lovit-o şi a tăiat-o la picior. În puţină vreme, din pricina rănii, Filofteia şi-a dat sufletul în
mâinile Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel, tatăl său a devenit prigonitorul şi ucigaşul ei
pentru credinţă, după cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: „Şi va da frate pe frate la moarte
şi tată pe fiu“ (Matei 10:21). Cuprins de frică şi de mustrare, tatăl a încercat să ridice de jos
sfântul ei trup, dar n-a putut, căci trupul Sfintei Filofteia, devenind făcător de minuni, se
făcuse mai greu decât o piatră. Atunci, nefericitul tată a alergat degrabă la arhiepiscopul
Târnovei şi, mărturisindu-şi păcatul, i-a spus toate cele întâmplate. Arhiepiscopul, cu tot
clerul şi mulţime de popor au ieşit afară din oraş, cu tămâie şi lumânări în mâini. Au mers să
ridice trupul făcător de minuni al Sfintei Muceniţe Filofteia şi să-l ducă în Sfânta Biserică cea
mare a cetăţii. Dar, din rânduială dumnezeiască, trupul ei nu se lăsa nicidecum ridicat de la
pământ. Văzând că nu este voia Sfintei Filofteia să rămână la Târnovo, arhiepiscopul cu
slujitorii săi au făcut multe rugăciuni către Dumnezeu şi către muceniţă. Apoi au început să
numească numeroase biserici şi mănăstiri din sudul şi din nordul Dunării, ca să vadă unde
anume doreşte să rămână Sfintele ei Moaşte. Dar trupul ei nu se uşura. La urmă, au numit şi
Mănăstirea Curtea de Argeş şi, prin minune dumnezeiască, moaştele Sfintei Filofteia s-au
uşurat şi au putut fi ridicate şi aşezate în raclă spre închinare. Înţelegând că Sfânta Muceniţă
Filofteia doreşte să fie dusă în |ara Românească, la Curtea de Argeş, arhiepiscopul a scris
voievodului Radu Negru, să primească acest Sfânt şi nepreţuit odor pentru ocrotirea şi
mângâierea poporului român binecredincios. Astfel, episcopul şi preoţii din Târnovo au însoţit
în procesiune Sfintele Moaşte până la Dunăre. Aici le-au întâmpinat clericii, monahii şi
credincioşii români în frunte cu mitropolitul şi domnul ţării. Apoi au fost duse cu mare alai la
Mănăstirea Curtea de Argeş, unde le-au aşezat în Sfânta Biserică. Aşa au ajuns Moaştele
Sfintei Muceniţe Filofteia în ţara noastră, iar pe 7 decembrie se săvârşeşte prăznuirea ei.

8. O creştină milostivă, care se ducea din casă în casă şi din loc în loc şi cerşea pentru
săracii unui azil de bătrâni, a intrat într-o zi în casa unde erau adunaţi oameni mulţi care
discutau, fumau şi beau. Fără să se tulbure şi fără să se gândească la altceva în afară de
milostenia pe care o cerea, s-a prezentat cu simplitate şi blândeţe în faţa lor şi cu linişte
nemăsurată a cerut milostenie pentru bătrânii ei părăsiţi. Unul dintre cei prezenţi, în ceasul în
care femeia întindea mâna, i-a scuipat în palmă cu toată batjocura. Aceea, fără să se tulbure şi
fără să arate nici cea mai mică neplăcere, îi spune: „Asta a fost pentru mine“ şi întinzând
cealaltă mână, adaugă: „Acum dă ceva şi pentru săracii aceia“. Cel care a insultat-o nu se
aştepta la o asemenea lecţie. Emoţionat, a oferit mai mult decât au dat toţi ceilalţi, iar pilda
bună a măicuţei i-a devenit motiv pentru a-şi schimba viaţa.
9. Un iubitor de Hristos mergând pentru o trebuinţă, a întâlnit pe cale un sărac gol şi
făcându-i-se milă de dânsul, i-a dăruit haina sa. Iar săracul ducându-se, a vândut-o. Iar acela,
înştiinţându-se de ceea ce făcuse săracul, s-a întristat. În noaptea următoare, Hristos a stat
înaintea lui, în vis, purtând acea haină şi arătând-o a zis: „Nu fi trist, că iată port ceea ce Mi-ai
dat!“
10. Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea
despre milă ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:
– Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să… fac eu milostenie? Dacă aş avea
şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…
– Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-
o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o
legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar
dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina
de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi
săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este
mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât
poţi.Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

„milă voiesc iar nu jertfă“(Matei 12, 7)

Intelepciunea lui Isus Sirah capitolul 4 ..........