acestei perioade de istoricii din secolul XIX, pentru a marca întreaga perioadă cuprinsă de la

campaniile lui Alexandru până în anul 31 a.C., când ultimul stat elenistic, Egiptul, a căzut sub
dominaţia romană.

Prin epoca elenistică, istoricii înţeleg adeseori realităţi diferite. Unii consideră că epoca elenistică este
mai ales un fenomen cultural, caracterizat prin răspândirea limbii şi civilizaţiei elenice peste vastul
teritoriu cucerit de Alexandru. Alţii cred că elenismul este un fenomen mult mai complex care nu
trebuie redus doar la aspectele culturale, şi mai ales nu trebuie înţeles numai ca o pătrundere şi
răspândire a culturii greceşti printre popoare din fostul Imperiu persan, deoarece, la rândul lor,
aceste popoare au influenţat pe greco-macedoneni. Într-adevăr, dacă la prima vedere se pare că
elementul grec a avut rolul cel mai important, deoarece limba greacă s-a răspândit foarte mult, fiind
limba oficială din statele elenistice, nu este mai puţin adevărat că populaţiile asiatice şi din Egipt au
influenţat pe greco-macedoneni. Această influenţă este foarte clară în ceea ce priveşte religia.
Vechile divinităţi greceşti olimpiene continuă să fie adorate, dar numărul adoratorilor este în scădere
deoarece în panteonul grec pătrund numeroase culte orientale, care răspundeau mai bine nevoii
oamenilor. Este vorba mai ales de culte de misterii, care presupuneau iniţierea credincioşilor, şi de
culte care propovăduiau viaţa de apoi. Un alt domeniu în care Orientul şi-a pus pecetea asupra lumii
elenistice este forma de stat, care era cea monarhică, de tip oriental, în care regele avea puteri
depline. Această formă de stat a avut consecinţe importante în plan religios, ideologic şi cultural. În
domeniul economic şi social, regatele elenistice au preluat în general sistemul economic oriental, în
care statul-proprietar avea un mare rol în organizarea şi în repartiţia producţiei. O consecinţă foarte
evidentă a acestei stări de lucruri a fost decăderea oratoriei politice, înlocuită tot mai mult de
retorică, apariţia unor noi şcoli filosofice cu un idealuri care ilustrau precaritatea şi anxietata
individului în noile condiţii politice, precum şi îndepărtarea oamenilor de litere de problematica vieţii
cetăţii.

Datorită acestor caracteristici, epoca elenistică nu se confundă decât în mică măsură cu istoria
greacă, ea fiind mai degrabă o parte distinctă a istoriei antice, care a reprezentat timp de circa trei
secole istoria lumii civilizate de atunci.

c. Alexandru cel Mare

- Repere biografice

Născut la Pella, capitala regatului macedonean, în iulie 356, ca fiu al lui Fi lip şi al epirotei Olimpiada,
Alexandru va beneficia de o educaţie m spiritul culturii greceşti. De timpuriu el îl are ca dascăl (între
343-340) pe marele filosof Aristotel (384-323) din Stagira, în cadrul şcolii acestuia de la Mytilene (din
Insula Lesbos), încă din 340 Alexandru este asociat la conducerea statului de către tatăl său, iar în 338
participă efectiv la campania militară de la Cheroneea unde dă măsura capacităţilor sale deosebite de
comandant, în 337, ca urmare a căsătoriei pentru a şaptea ară d tatălui său, se exilează împreună cu
mama sa în Epir, în semn de Protest, iar ulterior va stârni mînia lui Filip prin tratativele separate şi
Secrete pe care le întreprinde el însuşi cu satrapul Cariei, Pixodoros, cerând mâna fiicei acestuia.
In vara lui 336, în timpul propriei ceremonii de căsătorie, Filip este asasinat de un nobil macedonean,
Pausanias. S-a spus adesea, în Antichitate ca şi mai târziu, că Alexandru nu este străin de acest
eveniment. Dincolo de orice speculaţie trebuie remarcat că, imediat după moartea tatălui său,
Alexandru jură răzbunarea acestuia.