Religiile japonezilor

a. Shintoismul

Istoria subliniază că numele Japoniei, Nihon-koku, vine de la chinezescul Jih-pen-kuo, care

înseamnă „Ţara Soarelui Răsare”.

Shinto înseamnă „calea spiritelor”, în complementaritate cu Butsudo -„calea lui Buddha”.

Izvoarele pentru shintoism sunt următoarele: a) Ko-ji-ki (Istoria întâmplărilor din vechime),
datând din 712 d. Hr. şi alcătuită din trei cărţi; b) Nihon-gi (Analele Japoniei); c) Engi-shiki (Reguli ale
perioadei Engi); d) edictele imperiale şi e) o antologie poetică cu 4000 de poezii religioase.

Pantheonul zeilor era dominat de o zeiţă, ca şi la hittiţi, care este a soarelui şi se cheamă
Amaterasu. Împăratul Japoniei era fiul zeiţei Amaterasu şi zeu deopotrivă. Susa-no-wo era zeul
oceanului şi stăpânul morţilor, în timp ce Tsuki-yomi era zeul lunii. Temmangu era protectorul
literaţilor. Ochonomachi era personificarea pământului. Credincioşii din shintoism venerau spirite
numite kami (cei de sus ori cei superiori), ce sunt personificări ale naturii. Exista un număr infinit de
kami, aceştia simbolizând tot ceea ce inspiră dragoste, teamă şi uimire. La începuturi, fiecare clan
(uji) avea o zeitate dominantă, ajungându-se, astfel, la un număr impresionant de 8 milioane de
zeităţi locale sau kami în vechiul shintoism.
 Termenul shinto - literal, „cale/conduită (to sau do) a zeilor (shin sau jin) " - trimite la un
ansamblu diversificat de credinţe, culturi, concepţii despre lume sau univers.

Șintoismul pare să fi reprezentat expresia populară a unui cult al nenumăratelor divinităţi

autohtone numite kami. Kami este fie apropiat de termenul omofon kami - onorific pentru „înalt",
„superior" -, fie interpretat ca o contragere a lui kagami - „oglindă" -, fie derivat din termenul
kakurimi - „corp ascuns" -, fie, pentru unii, apropiat de termenul ainu kamui - „persoană de rang
înalt" - de unde şi-ar trage originea. Particularităţile acestor „spirite" sau „forţe vitale" sunt
omniprezenţa şi marea lor diversitate. Ele populează întreg arhipelagul şi sunt asociate anumitor
locuri specifice: mări, ape, munţi, păduri, pietre, spaţii limitrofe - hotare săteşti, trecători şi răscruci.
Dar kami nu desemnează doar locuri naturale, ei domnesc şi asupra unor teritorii celeste, de unde
descind ocazional. Ei apar de asemenea ca zeităţi ancestrale ale unei familii sau ale unui clan. Kami
pot să ia şi forma unor animale - tigri, lupi, şerpi, vulpi, corbi – sau a unor fenomene naturale
redutabile, ca fulgerul ori taifunul, fără însă a se putea şti precis dacă acestea din urmă sunt chiar
„forma divinizată" sau doar mesageri ai zeilor. Se mai întâmplă, în fine, ca unele fiinţe umane să fie
considerate kami. Tradiţia unor „kami-vii" (ikigamz) , oameni eminenţi prin cunoaşterea sau puterea
lor militară, ridicaţi după moarte la rang de divinităţi, sau fondatori de mişcări religioase, veneraţi
încă din timpul vieţii ca zei, este dovada unei medieri necesare între lumea oamenilor si cea a kami-
lor.
 Şintoismul domestic se exprimă printr-un anumit număr de activităţi rituale şi rituri specifice.
În general, familiile care practică şintoismul posedă un mic altar consacrat divinităţilor (kamidana). Pe
kamidana se află frecvent o amuletă de la sanctuarul tutelar local, o alta adusă de la Marele Sanctuar
de la lse1 şi, adesea, amulete proprii unor sanctuare respectate de membrii familiei. În fiecare
dimineaţă altarul este împodobit cu ofrande simple - sake, orez şi sare -, se aprinde o lampă şi se
spun rugăciuni în faţa lui. În fiecare cămin există, de asemenea, un loc consacrat spiritelor
(mitamaya) - expresie a recunoştinţei pentru strămoşi şi kami - în faţa căruia se fac rugăciuni pentru
prosperitatea casei.

Doctrina sintoismului

Şintoismul este o religie etnică, fără fondator, care s-a născut şi s-a dezvoltat în sânul
poporului japonez. Spre deosebire de „religiile revelate", care acordă o mare importanţă actelor şi
cuvintelor fondatorilor, şintoismul – religie naturală - nu se bazează pe texte canonice. „Scrierile
sacre" (shinten) sunt texte clasice centrate pe credinţele despre kami. Deşi nu au un conţinut
propriu-zis doctrinar, ele revelează fundamentele credinţei. Shinten desemnează mai multe lucrări.
Cele mai vechi, Kojiki şi Nihon-shoki, au fost redactate la începutul secolului al VIII-lea şi conţin
povestiri despre epoca zeilor (kamiyo) şi, în cazul celei de-a doua lucrări, prima istorie dinastică a
Japoniei.

Există kami legaţi de fenomenele meteorologice (soare, lună, stele, vânt, tunet, ploaie), cei
legaţi de natură (munţi, văi, câmpii, ierburi, fluvii, mări, stânci) , cei care ţin de viaţa umană
(îmbrăcăminte, hrană, habitat, apă, foc, transporturi, meserii) . Mai trebuie să adăugăm şi spiritele
strămoşilor casei imperiale sau divinităţile clanurilor, spiritele războinicilor, ale celor sacrificaţi sau ale
servitorilor morţi.

Spre deosebire de religiile monoteiste, şintoismul nu comportă deci divinităţi atotputernice:

kami nu sunt nici atotştiutori, nici absoluţi. Politeismulj aponez tolerează şi recunoaşte existenţa altor
divinităţi. O caracteristică a sa este tocmai coexistenţa paşnică şi armonioasă ce domneşte între
divinităţi funcţionale care au, fiecare, o natură anume.

Conceptia despre lume

Credinţele şi religiile poporului japonez ilustrează două concepţii despre Univers. Prima exprimă
verticalitatea a trei lumi şi distinge înalta Câmpie Cerească ( Takama no hara) , Ţara din Mijlocul
Câmpiei Trestiilor (Ashihara no naka-tsu kuni) şi Ţara Yomi ( Yomi no kuni) ; ea constituie tradiţia
majoră a mitologiei japoneze. A doua, care traduce o viziune bidimensională orizontală, distinge Ţara
din Mijlocul Câmpiei Trestiilor şi o Ţară a Întunericului ( Tokoyo no kumi) şi aparţine mai ales
credinţelor populare.

Înalta Câmpie Cerească este lumea divinităţilor aflate în cer. Kami care coboară de acolo aduc
ţării ordine, pace, protecţie şi fericire.

Ţara Yomi, adică ţara subpământeană a „izvoarelor galbene", este lăcaşul morţilor. Această lume
a întunericului este considerată un loc al impurităţilor (kegare) şi al actelor greşite (tsumi) .
 Cât despre Ţara Întunericului, ea reprezintă un pământ al delectărilor situat dincolo de mări, o
lume în care viaţa e statornicită pentru totdeauna. Aici se află spiritele purificate ale strămoşilor, care
pleacă periodic pentru a vizita biata noastră lume, aducând protecţie şi fericire.

Conceptia despre om

Şintoismul concepe relaţiile dintre oameni şi divinităţi asemenea acelora dintre „strămoşi",
„părinţi" (oya) şi „nepoţi" (sue), fără a face o deosebire substanţială între cele două. Omul este
„copilul zeilor" (hito wa kami no ko), de la care primeşte viaţa. De aici şi obligaţia omului de a o trăi
deplin şi de a o păstra cu grijă. Deşi recunosc existenţa unor lumi de dincolo, japonezii nu le acordă o
importanţă mai mare decât are pentru ei lumea prezentă.

Conceptia despre natura

Conform mitologiei japoneze, ţara a fost zămislită de un cuplu divi creator. Numai după
aceea s-au născut diferiţii kami: ai mărilor, fluviilor munţilor şi câmpurilor. Natura nu este aşadar un
„lucru fabricat" (tsuku-raret mono) , din moment ce este caracterizată prin termeni de „naştere" şi
„venire pe lume".

După Kojiki, cuplul divin lzanagi no Mikoto şi lzanami no Mikoto, la cererea zeilor din înalta
Câmpie Cerească, a dat naştere arhipelagului japonez, imitând procesul de procreaţie umană.

Din moment ce natura, ca şi omul, e creată de zei, păstrează o aceeaşi relaţie de la părinte la
copil cu zeii; ca fraţi şi surori consangvini (hara kara) , copiii au aceeaşi mamă. Zeii kami, oamenii şi
natura, uniţi într-o aceeaşi legătură de sânge, nu se situează într-o relaţie de opoziţie sau conflict, ci
în relaţii de încredere şi ajutor reciproc.
 b. Budismul

În istorie constatăm că astăzi religia japoneză cunoaşte 70 milioane shintoişti şi 44 milioane

buddhişti. Buddhismul a venit din China şi Korea în 538 d. Hr.

Pantheonul zeilor are în fruntea sa, în buddhismul japonez, pe Buddha AmitΑbha. Binzuru
vindecă bolile, iar Guizo protejează copiii. Zeiţa Amaterasu era socotită ca întrupare a lui Buddha.

Dramba

Altele

Dai Nippon este numele dat de japonezi tarii lor. Nihon, Japan, sunt forme corupte ale
cuvantului chinez Jih-pen (locul de origine al soarelui). Denumirea Nihon a fost intrebuintata oficial
de japonezi din anul 670, pana atunci numele Japoniei era Yamato.

Lipsind documentele scrise, preistoria Japoniei se prelungeste pana in secolul VI e.n. adica
pana la introducerea buddismului in 552 si a scrierii chineze la sfarsitul aceluiasi secol, fapt care a
facut posibila scrierea primei cronici, Kojiki, in anul 712. Pana atunci, vorbesc doar traditiile: despre
Jimmu Tenno, primul imparat dintr-o serie neintrerupta pana azi (cel actual fiind al 124-lea).

Limba japoneza, care nu are nimic comun cu limba chineza, in afara de un vast fond lexical
imprumutat de la aceasta, apartine probabil grupului lingvistic altaic, inrudita fiind intrucatva cu
mongola si coreeana.

Scrierea japoneza a fost definitivata in secolul VIII, folosind ca baza ideogramele chineze (dar
simplificate) carora in japonia li s-a dat o valoare fonetica, acestora li s-a adaugat prin intercalare si
combinare, un kana, un silabar1. Caracterele chineze deci nu mai reprezentau acum in mod direct un
obiect, o actiune, o idee, ci un anumit sunet al vorbirii japoneze, combinate fiind si cu sunetele
transcrise de semnele silabarului.

1
De faot doua silabare, ambele datand din sec. IX – hiragana, ale carei 47 silabe scrise dedesubtul
ideogramei chineze, indica inflexiunile gramaticale; si katakana, prin ale carei 50 de silabe se transcriu
neologismele si numele proprii straine. Asemenea celei chineze, scrierea japoneza, dispusa in linii verticale, se
citeste de sus in jos si de la dreapta la stanga.
Sintoismul

In centrul sintoismului sta cultul acelor kami care nu sunt propriu-zis zei, ci spirite, forte,
fenomene miraculoase, eroi mitici, stramosi, personaje celebre din trecut. Tot ce inspira fie iubire, fie
uluire, fie groaza, fie o imensa admiratie, poate deveni un kami. Numarul acestor kami era infinit.
Erau divizati in doua categorii, prima cuprindea personificari ale unor forte naturale (soarele, focul,
lumina, vantul etc), divinizari ale unor vietati (vulpea), plante sau arbori, sau ale unor obiecte
materiale (mări, nisip, fluvii, munti, izvoare, lacuri, orezul etc). Cea mai omniprezenta dintre aceste
divinitati era zeul orezului care isi avea altare in fiecare sat, chiar in fiecare casa. Din a doua categorie
facea parte, mai intai, Jimmu Tenno (imparatul( descendent din zeita-soare.

Fara o metafizica si fara o morala bine articulata, fara a deosebi cu precizie intre Bine si Rau si
fara a face o distinctie limpede intre viata si moarte, sau intre corp si suflet (despre care nu aveau o
idee clar definita), fara o viziune a vietii de dupa moarte, si cu o cosmogonie si o teogonie foarte
reduse. In plus, cu preoti care serveau fiecare o alta divinitate, sacerdotii nu presupunea o pregatire
specifica: putea oficia un act de cult oricine, dupa ce indeplinea purificarea rituala.

Incat, cand a parut aici budismul, cu o dogmatica ampla, o metafizica savantă. O morala
dezvoltata, un cler invatat, un cult fastuos, o literatura bogata, o arta religioasa impresionanta,
sintoismul nu avea cum sa ii opuna rezistenta. Japonia a acceptat imediat budismul, cu aceeasi
disponibilitate cu care a acceptat si confucianismul si daoismul si crestinismul. Sintoismul, acceptand
fuziunea cu budismul, si-a transformat proprii sai zei in incarnari ale lui Buda, si-a combinat ritualul cu
cel budist, s-a aratat cat se poate de tolerant cu numeroasele secte budiste, dar n-a renuntat si n-a
incetat nici un moment sa-si venereze si sa-si propage propriile sale traditii istorice si legendele sale
nationale. In felul acesta, nu numai ca a supravietuit pana azi budismului, ci chiar si-a reluat
prestigiul, influenta si locul de religie nationala, de stat, dupa restauratia Meiji din 1868.

Budismul

Budismul a fost primit cu usurinta de japonezi, pentru ca aducea o arta religioasa pana atunci
inexistenta aici, o doctrina religioasa organica si coerenta, un cadru decorativ si un ceremonial
impunator, adica tot ceea ce putea stimula imaginatia populara si putea potența sentimentul religios.
Apoi, budismul mai venea si cu tactul de a nu respinge toate elementele shintoismului, si, mai presus
de toate, cu ceea ce lipsea simplistei teologii shinto: doctrina rascumpararii sufletului, Nirvana, cu o
serie de comandamente morale (cele patru fundamentale: a fi altruist, a fi drept, a ajuta pe altii si a fi
indatoritor in vorba), urmate de alte zece (sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu minti, sa nu inseli, etc). In fine,
budismul aducea si cultul idolilor, cult care incorpora si divinitatile shintoiste. Fuziunea dintre
divinitatile celor doua religii a asigurat triumful budismului.