“Robinson Crusoe” -Daniel Defoe

“Vineri sau viața sălbatică”- Michel Tournier.

Hipertext și hipotext în cele două romane

Petcu Miruna Georgiana

Facultatea de Litere, an III, gr. 8
 Prezenta lucrare reprezintă o abordare comparativă a două romane: “Robinson Crusoe”
de Daniel Defoe și “Vineri sau viața sălbatică” de Michel Tournier. Pe lângă această abordare,
vor fi nuanțate și conceptele de hipertext și hipotext și aplicabilitatea acestora în contextul
anunțat anterior.
În continuare va fi reliefată povestea lui Robinson Crusoe, personajul principal din
romanul cu același nume, aceasta servind drept baza rescrierii lui Michel Tournier. Înainte de
asta, trebuie menționat faptul că romanul a fost inspirat din aventurile reale ale scoțianului
Alxander Selkirk care a stat singur pe o insulă pustie din arhipelagul Juan Fernandez, din 1704
până în 1709.
Robinson Crusoe s-a născut în 1632, în oraşul York, într-o familie foarte bună. Acesta a
beneficiat mai întâi de o educație primită în familie, apoi a fost dus la şcoala din oraş, tatăl său
dorindu-și ca tânărul fiu să devină om de legi, în pofida dorinței aprige de a călători pe mare. Cu
toate acestea, năzuința lui Robinson l-a făcut să înfrunte toate impedimentele venite din partea
familiei. Astfel, data de 1 septembrie 1651 marchează debutul călătoriei, deoarece tânărul
aventurier hotărăște să-și însoțească prietenul cunoscut în școală în drumul său către Londra, pe
corabia tatălui său. Astfel, în primul roman avem informații despre cadrul familial, despre
împotrivirea părinților în ceea ce privește călătoria, comparativ cu cel de al doilea unde astfel de
detalii sunt întâlnite fugitiv.
În prima sa călătorie, Robinson se simțea bolnav atât la trup, cât și la suflet, dar și înspăimântat.
El considera că hotărârea sa de a călători pe mare putea fi o greșeală și se simțea vinovat pentru
că părăsise casa părintească și nesocotise datoria de fiu. În această împrejurare el se gândea că
dacă va scăpa cu viață se va reîntoarce acasă și nu va mai pleca într-o altă aventură. Cu toate
acestea, continuarea aventurii se dovedește a fi produsul destinului “se pare că există o lege
ascunsă, care ne face să fim unealta propriei noastre nimiciri, spre care ne îndreptăm cu ochii
deschiși” (Defoe, 1969, p. 26). Gândul înţelept de a se reîntoarce acasă și de a nu mai călători s-
a risipit odată cu furtuna, iar a doua zi el a început să se obişnuiescă cu viaţa sa cea nouă.
Această secvență reprezintă un alt element distinctiv între cele două romane. În romanul lui
Michel Tournier, în timpul furtunii capitanul vasului și Robinson jucau liniștiți cărti, lăsând
deoparte orice grijă “avantajul furtunilor constă în faptul că te scapă de orice grijă. Împotriva
elementelor dezlănțuite, nu e nimic de făcut, și atunci nu faci nimic, te lași în voia destinului”
(Tournier, 2008, p.9). Destinul este cel care ghidează viitorul personajelor, atitudinea
protagonistului diferă însă de la un roman la altul.
Ajuns în Londra, Robinson cunoaște un căpitan de corabie ce urma să îl ia cu el în
următoarea călătorie spre Guineea. Înainte de a pleca, noul său prieten l-a sfătuit să ia cu el
obiecte pentru a le vinde acolo. În urma negoțului făcut, Robinson urma să strângă un câștig
frumos. Pe lângă toate acestea, tânărul acumulează de la capitan o serie de cunoștințe necesare
unui marinar. Noua aventură nu se dovedește a fi de bun augur, deoarece ajunsă între coasta
Africii și insulele Canare, corabia a fost atacată de pirați. Toți supraviețuitorii atacului sunt luați
robi de către pirații mauri din Sale. În timpul uceniciei la mauri, Robinson se împritenește cu
Xury, iar cei doi fug pe mare cu o barcă pentru a scăpa de sclavie. Așadar, în romanul lui Daniel
Defoe, personajul principal are parte de mai multe aventuri înainte de a naufragia pe insula
pustie.
După ce ajunge în Brazilia, Robinson își dezvoltă o plantație de trestie de zahăr și ajunge
la o stare socială de mijloc. În acest moment intervine regretul, deoarece își dă seama ca ar fi
putut dobândi această situație și în Anglia, iar călătoria sa și spiritul aventurier l-au determinat să
se îndepărteze de familie și de cei cunoscuți. El era nemulțumit și se plângea de viața de
plantator pe care, dacă ar fi continuat-o, ar fi ajuns un om bogat “de câte ori ne comparăm viața
actuală cu alte vieți mai nenorocite, s-ar cuveni să ne dăm seama ca pronia cerească ar putea să
ne pedepsească, silindu-ne să facem schimbul”(Defoe, 1969, p. 49). Dorul de cei apropiați îl
întâlnim și în romanul “Vineri sau viața sălbatică”, dar prin intermediul unei halucinații. Ajuns
pe insulă, Robinson se lasă cufundat într-o mocirlă, asemenea unei turme de mistreți. Gazele
emanate de apa clocotită îi tulburau mintea și îl faceau să se gândească la soția și la copiii săi.
După ce se ridică din mocirlă, Robinson avea un comportament inuman, el mergea în patru labe
și mânca orice găsea. Modul acesta de viață avea să înceteze în momentul în care personajul va
avea o halucinație. Mai exact, acesta vede o corabie în sărbătoare venind direct spre țărm, iar la
una din ferestrele ce străpungeau peretele vasului, Robinson o vede pe sora sa care murise cu
mult înainte de plecarea lui în călătorie. În acest moment intervine atât dorul de familie, cât și
hotărârea de a-și organiza cât mai bine viața pe insula pentru a nu se lăsa pradă deznădejdii.
O altă secvență ce reflectă cele spuse mai sus este aceea în care Robinson se regăsea în
întunericul peșterii, acolo descoperea că întunericul devine lumină și se credea în brațele mamei
sale care îl legăna fredonând, “Robinson coborî de mai multe ori în gaura din peșteră ca să
regăsească aici pacea miraculoasă a copilăriei” (Tournier, 2008, p. 51). Toate acestea se întâmplă
în condițiile în care “îi era foarte greu să rămână o ființă omenească atunci când nimeni nu îi
stătea alături să îl ajute” (Tournier, 2008, p. 33).
Revenind la textul prim, tânărul nu se mulțumește cu plantația de trestie, ci hotărăște să
continue negoțul. Astfel, la 1 septembrie 1659, acesta pornește spre coasta Africii, doar că, de
această dată călătoria se dovedește a fi una periculoasă, deoarece corabia nu face față unui
uragan, Robinson fiind singurul supraviețuitor. Ajuns pe o insulă pustie din apropiere, tânărul își
construiește un adăpost și hotărăște să înoate până la corabia naufragiată pentru a-și lua de acolo
proviziile necesare. De acolo el își umple buzunarele cu pesmeți, adică își asigură hrana: pâine,
orez, brânză, pastramă de capră și tot ce ar fi putut servi drept provizii. Pe urmă, acesta
construiește o plută și se întoarce înapoi la mal. După ce își îmbunătățește siguranța adăpostului,
naufragiatul începe să scrie un jurnal. Cu acest prilej, Robinson punea pe hârtie tot ceea ce făcuse
în fiecare zi de când se afla pe “Insula Deznădejdii”. Această asociere a numelui cu insula
provine din sentimentul predominant al personajului, deoarece toţi tovarăşii săi s-au înecat, el
fiind nevoit să înceapă o viață cu totul nouă în necunoscut. În cele două romane, scrierea
jurnalului reprezintă un element comun, dar numele dat insulei diferă. Acestea pot fi privite în
antiteză, deoarece convingerea lui Robinson, din romanul lui Michel Tournier, de a nu se mai
lăsa pradă disperării îl determină să numească insula “Speranța”.
La Defoe, personajul hotărăște să aducă tot ce se putea aduce de pe corabie, deoarece
conștientizează că aceasta va fi zdrobită la prima furtună. Astfel, tânărul mai transportă la mal
diferite arme și muniții, dar și scule pentru a-și ușura munca. Pe corabie el găsește și treizeci și
cinci de lire sterline, iar în acel moment conștientizează că acestea nu îi mai aduc nici un folos,
ele fiind bogații deșarte. “La ce îmi mai sunteți bune acum? Nu mai aveți preț pentru mine, și
nici nu știu dacă face să vă urnesc din loc! Unul din aceste cuțite îmi este mai trebuincios decât
toată grămada voastră. Nu mai am nevoie de voi. Rămâneți mai bine aici și duceți-vă la fund,
căci altă soartă nu meritați!” (Defoe, 1969, p. 70). Dacă în primul roman banii nu il mai ajutau la
nimic pe Robinson, în cel de al doilea, acesta îl plătește pe Vineri cu o jumătate de suveran de
aur pe lună “Cu banii aștia, Vineri își cumpăra mâncare suplimentară, mici lucruri folositoare
moștenite de pe Virginia sau pur și simplu o jumatate de zi de odihnă” (Tournier, 2008, p.61).
Așadar, întrebuițarea banilor diferă și ea în cele două scrieri.
 După prima furtună întâmpinată pe insulă, Robinson hotărăște să își facă diferite cutiuțe
și săculețe pentru praful de pușcă. Voia să îl păstreze în cantități tot mai mici, astfel că, orice s-ar
întâmpla, să nu poată să îl piardă pe tot deodată, deoarece acesta reprezenta și principalul
mijlocul de apărare și cel de procurare a hranei. În “Vineri și viața sălbatică”, provizia de muniție
era mult mai mare. Dacă în primul roman Robinson economisea praful de pușcă, în celălalt
butoaiele cu praf de pușcă erau destule pentru a face să sară în aer întreaga insulă.
Pentru a-și asigura hrana, Robinson Crusoe începe să vâneze. El ucide o capră cu un ied,
iar cel din urmă rămâne aproape de mama sa, acestă situație reprezentând un prilej potrivit pentru
ca acesta să își dea seama de posibilitatea domesticirii animalelor. Naufragiatul se mai gândește
și la viitorul său pe acea insulă și începe să-și asigure bunurile necesare pentru a supraviețui.
Exemple relevante în acest context pot fi: vânarea de iepuri și vulpi pentru prelucrarea blănii,
domesticirea și înmulțirea animalelor, recoltarea cerealelor, prinderea broastelor testoase ce
reprezentau un ospăț delicios. Pe lângă acestea tânărul se mai hrănea cu roadele găsite pe insulă:
pepeni, portocale, lămâi, dar și cu struguri pe care mai târziu avea să îi păstreze sub formă de
stafide. În cel de al doilea roman, Robinson se hrănea cu nuci de cocos, ananas, muguri de
palmier comestibili, cu scoici, rădăcini de ferigă, mosmoane, ouă de păsări și de broască țestoasă.
Acesta își face o rezervație artificială de iepuri, cultivă napi sălbatici, lucernă, ovăz, porumb,
orez. Preferințele culinare ale lui Robinson diferă de cele ale lui Vineri, “idealul lui Vineri era să
mănânce cât mai bine cu putință, însă oriunde, oricând și, mai ales, fără să aibă nevoie de
bucătărie și de veselă” (Tournier, 2008, p.87). Printre rețetele pregătite de Vineri se numără:
bucățelele de șarpe cu garnitură de lăcuste, fileuri de broască-țestoasă cu afine sau alte preparate
care îi provocau indigestie lui Robinson. Pe de altă parte, romul era utilizat pentru a-i oferi curaj
lui Robinson Crusoe, pe când în romanul lui Michel Tournier, naufragiatul era abstinent. Până și
atitudinea animalelor este diferită în cele două scrieri, dacă în romanul lui Defoe, Robinson era
nevoit să alerge după capre pentru a-și asigura hrana, în cel de al doilea, caprele urmăreau
curioase noul venit pe insulă, deoarece până atunci ele nu mai văzuseră om prin împrejurime.
Pentru a-și face traiul mai ușor, Robinson începu să-și confecționeze tot felul de unelte,
precum cele de gătit, pipa sau coșurile împletite “oricare om poate ajunge cu timpul meșter bun
în oricare meserie” (Defoe, 1969, p. 81). Pe de altă parte, pentru a ține socoteala timpului, tânărul
a folosit un par gros, din care a făcut o cruce pe care a înălțat-o chiar în locul unde debarcase pe
mal și în fiecare zi cresta o linie în acel par. Și în romanul “Vineri sau viața sălbatică”, Robinson
își face și el un calendar dintr-un catârg, dar, pe lângă acesta, își mai face și un orologiu dintr-o
damigeană, astfel încât să țină cont de cât timp se afla pe insulă.
În pofida faptului că viața lui era plină de amărăciune, Robinson nu ducea lipsă de nimic.
Acesta avea cu ce să se hrănească, unde să locuiască și, pe lângă toate acestea, îl avea pe Poll,
papagalul pe care l-a învățat câteva cuvinte. Singurul lucru care îi lipsea era societatea
oamenilor. În cel de al doilea roman, papagalii erau organizați în cuiburi și imitau orice cuvânt
spus de Robinson sau de Vineri. Acesta reprezintă un prim moment în care cei doi sunt deranjați
de zgomot, fapt ce îi determina să se înțeleagă între ei cu ajutorul semnelor.
Dorul aprig de civilizație îl face pe Robinson să își construiască singur un fel de canoe
sau periagua, dar nu reușește să le miște din loc “ce mare nebunie este să începi o treabă înainte
de a ști cât te costă și înainte de a judeca bine dacă îți ajung puterile ca să o duci la bun sfârșit”
(Defoe, 1969, p. 133). Același lucru se întâmplă și în romanul lui Michel Tourniei. Robinson se
apucă să construiască o ambarcațiune pe care o numește “Evadarea”, dar, asemenea primului caz,
acesta “neglijase cu totul problema transportului ambarcațiunii până la țărm” (Tournier, 2008, p.
20).
Și înfățișarea lui Robinson diferă în cele două romane. De la hainele confecționate din
blana animalelor se face trecerea la omul manierat, dichisit care, în fiecare seară, se îmbracă
frumos pentru a cina. Acesta se îmbracă în costum, pantaloni scurți legați deasupra genunchilor,
pălărie, ciorapi și pantofi. Robinson era spălat, parfumat, cu barba tunsă și îmbrăcat în uniforma
sa de general.
După cincisprezece ani de stat singur pe insulă, Robinson vede pe mal urma unui pas de
om, lucru ce stârnește îngrijorarea personajului. După scurt timp, acesta zărește resturile unui
ospăț canibalic și se gândește că ar putea să îi îndepărteze pe aceștia atacându-i sau săpând o
groapă în locul în care faceau focul, groapă ce urma să fie umplută cu praf de pușcă. Acest lucru
nu este posibil deoarece Robinson nu avea atâta muniție și situația s-ar fi dovedit riscantă. În
urma unui conflict dintre popare diferite, cei învingători își aduceau supușii pe “Insula
Deznădejdii” și făceau din aceștia un ospăț copios.
Salvarea unui ostatic din mâinile canibalilor îi apare mai întâi lui Robinson sub formă de vis.
Acesta făcea referire la faptul că două bărci pline de canibali își aduceau pe insulă un prizonier
pe care urma să-l ucidă și să-l mănânce. Prizonierul, reușind să scape, se îndreptă direct spre
fortăreața lui Robinson, de unde avea să fie ajutat de acesta. Naufragiatul îl ajută pentru a primi
la rândul lui sprijin în plecarea spre continent. Acest vis se îndeplinește, deoarece, la scurt timp,
Robinson îl salvează pe Vineri, un salbatic adus la căsăpire, care îi jură credință stăpânului său,
devenind-i astfel sclav. În cel de al doilea roman, canibalii sunt, de fapt, indieni, iar vrăjitoarea
este cea care îl găsește printre indieni pe cel răspunzător de vreo nenorocire care lovise tribul.
Acesta era pedepsit prin retezarea anumitor parți din corp care urmau să fie aruncate în foc,
comparativ cu textul prim unde cel supus căsăpirii era învinsul provenit din urma unui război
între două popoare. Evadarea lui Vineri din tribul de indieni se aseamană cu cea din romanul lui
Daniel Defoe.
Din relatările lui Robinson aflăm ca Vineri “era un băiat chipeș, voinic, bine făcut, înalt,
cu picioare lungi, puternice, și cred că nu avea mai mult de douăzeci și șase de ani. Era plăcut la
înfățișare. Nu părea să fie ursuz sau salbatic din fire. Fața-i avea o expresie bărbătească, dar în
același timp blândă, arătând bunătate mai ales când zâmbea” (Defoe, 1969, p. 203). În acest
sălbatic, Robinson găsește o persoană loială, un prieten ce îi va ține companie în singurătate și îl
va ajuta să plece înapoi spre civilizatie. Între cei doi se stabilește repede o relație amicală,
Robinson îl învață pe Vineri să vorbească, să-și spună numele, dorește să îl facă să renunțe la
canibalism și, încetul cu încetul, începe să-l transforme într-un om civilizat “Nu s-a pomenit om
mai credincios, mai iubitor și neprefăcut ca slujitorul meu Vineri. Nu era viclean, nu avea nici o
patimă sau gânduri ascunse. Era totdeauna voios, gata să mă slujească și legat de mine cu o
dragoste de fiu. Pot spune chiar că și-ar fi jertfit oricând viața pentru mine” (Defoe, 1969, p.
206). Aceste calități ale lui Vineri pot fi privite comparativ cu cel de al doilea roman unde
“Indianul ăsta îl avea pesemne pe dracul în el” (Tournier, 2008, p.67). Astfel, comportamenul
celor două personaje diferă complet. Dacă între primii doi relația era una de prietenie, aici era
una asemănătoare cu cea dintre soldat și general, îndatoririle date de Robinson lui Vineri erau
mai mult porunci. “Vineri curăța și înfrumuseța Speranța. Plivea drumurile de buruieni, semăna
flori în fața reședinței, tundea arborii ornamentali” (Tournier, 2008, p.62). Însă, ceea ce surprinde
la comportamentul lui Vinere este și atitudinea ciudată față de animale. Acesta se apucă să
crească o pereche de șobolani pe care Robinson îi va arunca în larg mai târziu. El pune pe un
strat de cenușă încinsă o broască țestoasă, cu scopul de a o face să țipe și de a o lăsa fără
carapace. În același timp, Vineri hrănește un pui de vultur cu mâncare gata mestecată de el
însuși. Relația de tip soldat-general începe să se destrame din moment ce Vineri uită de toate
îndatoririle lui, “Vineri nu mai asculta decât de inima lui de indian” (Tournier, 2008, p.71). Un
prim aspect ce reflectă faptul că Vineri nu se mai afla sub supunerea lui Robinson îl constituie
îmbrăcarea cactușilor cu lucrurile găsite în cufărul fostului stăpân. O altă întâmplare ce duce la
destrămarea relație este reprezentată de secarea orezăriei, cu toate că scopul lui Vineri a fost
acela de a-l salva pe Tenn, câinele lui Robinson. La aceasta se mai adaugă și fumatul pe ascuns
din pipa stăpânului și aruncarea locuinței în aer. Așadar, Vineri reușește să distrugă tot ceea ce
Robinson clădise de-a lungul timpului “întreaga operă făurită de el pe insulă, culturile,
crescătoriile, construcțiile, toate acestea erau acum pierdute din vina lui Vineri” (Tournier, 2008,
p.81). Cu toate acestea, Robinson nu era supărat de cele făcute de Vineri, deoarece această
organizare era privită drept o rutină. Toate aceste întâmplări au dus la destrămarea relației
general- soldat, ambii fiind liberi din acel moment, Robinson urmând să învețe de la Vineri să
trăiască într-un mod neorganizat, sălbatic. Robinson avea un comportament diferit “se expunea
gol la soare, se antrena împreună cu Vineri în tot felul de jocuri, alergau pe plajă, se
îndeletniceau cu înotul, cu săritura în înălțime și cu aruncarea de bolas. Robinson învățase
totodată să meargă în mâini, asemenea tovarășului său” (Tournier, 2008, p.84).
În ceea ce privește finalul romanelor, acesta este cu totul diferit și surprinzător. În
romanul lui Defoe, Vineri rămâne alături de Robinson, părăsind amândoi insula în ziua de 19
decembriei 1686. În romanul lui Tournier, aventura lui Robinson se încheie în data de 22
decembrie 1787, mai exact după douazeci si opt de ani. Elementul surprinzător este ca Vineri se
hotărăște să plece la bordul navei Whitebird. Robinson, în hotărârea sa de a rămâne pe insulă, se
va alege cu un alt tovarăș, cu musul de pe Whitebird, deoarece acesta ducea o viață nefericită pe
nava. Robinson îi va da noului său prieten numele de Duminică, după ziua în care acesta
ajunsese pe insulă. Așadar, dacă în textul prim, Robinson este dornic de a se reîntoarce către
civilizație, în rescrierea lui Tournier, Robinson se gândește cu frică la noul său mod de viață, cu
acea teamă de a nu se adapta.
Așa cum se poate observa în cazul celor două romane discutate mai sus, romanul
“Robinson Crusoe” reprezintă un model pentru Michel Tournier. Sunt reluate atât întâmplări, cât
și personaje din romanul prim, dar această inspirație nu înseamnă o reluare în toatalitate a
acțiunii, la toate acestea se mai adaugă și perspectiva proprie a autorului, ceea de determină
numeroase diferențieri între cele două scrieri. Dacă privim atent cele două titluri, ne vom da ușor
seama că primul se axează asupra destinului personajului principal, Robinson, în timp ce la
Michel Tournier accentul cade asupra personajului secundar,Vineri. Astfel, cele două romane pot
servi drept exemplu pentru ilustrarea conceptului de hipertextualitate. Așa cum este definită de
G. Genette hipertextualitatea reprezintă „orice relaţie ce uneşte un text B (pe care îl voi numi
hipertext) de un text preexistent (pe care, desigur, îl voi numi hipotext) de care este grefată într-o
manieră care nu este cea a comentariulu” (Roșcovan, 2012). În cazul de față, hipertextul este
romanul lui Michel Tournier, iar hipotextul este reprezentat de romanul lui Daniel Defoe. Acest
proces de inspirație este văzut ca o transformare, unde romanul lui Daniel Defoe reprezintă
punctul de plecare în scrierea romanului “Vineri sau viața sălbatică” de Michel Tournier. Sub
acest aspect, conceptul de hipertext este definit ca “text derivat dintr-un text precedent, printr-o
simplă transformare, pe care teoreticianul o numeşte transformare, sau printr-un proces de
transformare indirectă, pe care criticul o va numi imitare” (Roșcovan N., 2012). Așadar, “Vineri
sau viața sîlbatică” de Michel Tournier este un hipertext, deoarece rescrierea a avut la bază un
text precedent, romanul lui Daniel Defoe.
 Bibliografie

1. Tournier M., 2008, Vineri sau viața sălbatică, editura Humanitas, București, trad. Radu
Sergiu Ruba

2. Defoe D., 1969, Robinson Crusoe, editura Tineretului, trad. Petre Comarnescu

Surse online:

3. Roșcovan N., 2012, Intertextualitate: geneza și evoluția conceptului. Revistă științifică a

Universității de Stat din Moldova. Disponibil la: http://studiamsu.eu/wp-
content/uploads/15.-p.85-901.pdf, accesat la: 07.01.2018.