De când era tânăr, Robinson a știut că vrea să călătorească.

Deși provenea dintr-o

familie englezească din clasa mijlocie, ceea ce însemna că avea suficientă avere pentru
a trăi linistit, el își dorea să nu rămână un om mediocru. Aventurile, navigația, nu îi erau
de niciun folos, dar el își dorea să facă ceva special.

Fără permisiunea părinților, la doar 19 ani, pe 1 septembrie 1651, băiatul s-a urcat pe
corabia unui prieten și a pornit spre Londra. Răul de mișcare nu a fost îndeajuns de
greu încât să îl oprească, nici cele două furtuni care au lovit corabia și au scufundat-o.
În timpul furtunilor care zguduiau nava, Crusoe i-a jurat lui Dumnezeu că, dacă atinge
pământul, se va întoarce la casa părintească și nu va mai pleca niciodată, însă nu s-a
ținut de cuvânt. La puțină vreme după naufragiu, băiatul s-a îmbarcat iar și s-a
împrietenit cu un căpitan de vas care făcea negoț între Londra și Guinea. Acesta l-a luat
pe Crusoe sub aripa lui, l-a învățat matematică, orientarea cu ajutorul stelelor și multe
alte lucruri folositoare. Din păcate, prietenia lor nu a durat mult și căpitanul a murit, iar
tânărul Robinson a hotărât să continue negoțul, așa că s-a urcat pe o altă corabie spre
Africa. În drumul spre continentul sălbatic navă lui Crusoe a fost atacată și capturată de
pirați, iar el a devenit sclavul unui maur.

– Am încercat din răsputeri să evadez din Maroc, dar nu am găsit momentul potrivit
până într-o zi când stăpânul aștepta niște musafiri. Ne-a pus să îi umplem barca de
provizii, puști, unelte de pescuit. Spre norocul meu, oaspeții nu au ajuns la timp. Atunci
o ideea a încolțit în mintea mea! L-am convins să ne lase să mergem noi, trei sclavi, să
pescuim pentru cină. Dorind să își impresioneze prietenii a acceptat, iar eu am luat
barca în larg și nu m-am mai întors.

După săptămâni bune de navigat de-a lungul coastei Africii, timp în care răpune un leu
și ajută un trib de băștinași să scape de jaguari, Robinson Crusoe este salvat de un
căpitan portughez, care îi oferă bani pe pieile de animale strânse de băiat de-a lungul
călătoriei și îl lasă pe uscat, în Brazilia. Cu banii primiți cumpără pământ și începe o
plantație de trestie de zahăr și apoi de tutun. În câțiva ani afacerea i se dezvoltă și
poate să trăiască liniștit și confortabil, dar vecinii lui îi propun o nouă aventură: să se
întoarcă pe coasta Africii să aducă o corabie întreagă de sclavi care să muncească pe
plantații.

Robinson pornește în data de 1 septembrie spre Guinea cu o corabie plină de mărgele,

scoici, oglinzi, bricege, foarfece. Cu aceste „daruri” urma să cumpere de la triburile
africane bărbați buni de lucru pentru plantații. Corabia este lovită de două furtuni și toți
membrii echipajului mor înecați mai puțin unul: Robinson Crusoe care ajunge pe o
insulă pustie.
– Când am ajuns pe insulă, în data de 30 septembrie 1659, am plâns ca un copil. Am
crezut că Dumnezeu m-a pedepsit în cel mai crud mod. Abia apoi m-am gândit la ceilalți
membrii ai echipajului și cum dintre soarta lor și a mea, eu sunt cel norocos.

În mod uimitor, corabia nu s-a scufundat din cauza furtunii și tânărul a putut face
unsprezece drumuri înot până la ea. A adus pe mal pâine uscată, carne și brânză
afumată, rom, muniție, puști. În ultimele drumuri a luat și pânza, sfoara, sacii, butoaiele,
bagajele celorlalți marinari, cuie, orice lucru ce putea fi transportat. A găsit și o mulțime
de bani de aur și de argint. La ce i-ar fi fost acum de folos?

Având resurse limitate, Robinson a început să le organizeze. Primul său gând a fost să
împartă praful de pușcă în cât mai multe cutiuțe ca să îl depoziteze în mai multe locuri
pe insula. În acest fel, dacă una dintre ascunzători era compromisă, nu rămânea fără
întreaga sa bogăție. Tot în primele zile a început să vâneze, păsări sălbatice, apoi
capre. A cercetat insula din vârful unui munte. A construit un adăpost temporar la baza
dealului lângă care a naufragiat și l-a împrejmuit cu două rânduri de pari din pădure.

– Am muncit la zidul din jurul locuinței mele din 2 ianuarie la 14 aprilie. Ploaia și căldura
tropicală mi-au îngreunat mult lucrul, dar fără zid nu mă simțeam în siguranță.

După finalizarea apărării, Crusoe a săpat în deal galerii și chiar o peșteră, a întărit
pereții așezării cu bârne groase, a construit policioare lungi pe care și-a așezat uneltele,
o masă și scaune. Pentru fiecare scândură, fiecare lucrușor, trebuia să taie un copac,
să îl transporte și apoi să îl cioplească până la dimensiunea dorită.

– Singurul lucru care nu mi-a ieșit niciodată a fost un butoi. Aveam două butoaie luate
de pe corabie ca exemplu, dar oricât am încercat, nu am putut ciopli fundul butoiului așa
încât să se potrivească cu pereții și să nu curgă apa.

Tot ce găsise pe corabie îi fusese de mare ajutor, dar simțea lipsa unor unelte. Cu un
târnăcop ar fi putut săpa mai ușor în peretele stâncii. Cu o roabă ar fi excavat mai ușor
pământul. Cel mai mult i-a lipsit o sapă și o lopată, cu care să sape și să are pământul
de pe insulă pentru a cultiva plante.

– Pe 18 noiembrie am găsit Copacul de fier, cum este numit în Brazilia. Din el, cu mare
greutate, pentru că lemnul acestui copac este foarte tare, mi-am făcut o lopată. Cam în
același timp am scuturat un sac pentru a-l folosi să împart praful de pușcă în mai multe
grămăjoare. Spre marea mea uimire semințele din sac au încolțit și am avut câteva
spice de orz și apoi și câteva de orez.

Pentru că nu a făcut legătura cu sacul scuturat decât mai târziu, tânărul naufragiat a
crezut că orzul și orezul au fost trimise chiar de Dumnezeu, pe insula aceea uitată de
lume, pentru a îl ajuta pe el, bietul Robinson Crusoe. Mare i-a fost dezamăgirea că
semințele proveneau din sacii aduși de pe navă.

Din jurnalul lui se înțelege cum își petrecea Robinson fiecare zi pe insulă. În unele zile
construia, în altele vâna. Tot în jurnal scrie despre un cutremur urmat de un uragan, o
broască țestoasă pe care a găsit-o și a mâncat-o, prima capră pe care a îmblânzit-o,
cum s-a îmbolnăvit de friguri și cum s-a însănătoșit. Tot în jurnal mai scrie cum, în anii
care au urmat, a reușit să cultive orz și orez, cum a reușit să își facă singur oale de lut,
lumânări, cărbuni. Pe măsură ce hainele lui și ale marinarilor s-au uzat, și-a croit haine
din blănurile caprelor pe care le vâna, cum a găsit struguri, lămâi și portocali sălbatici.
Ba mai mult, a reușit să îmblânzească un papagal pe care l-a învățat să vorbească. A
construit chiar și un cuptor și și-a copt pâine. Fiecare mică realizare, fiecare
îmbunătățire dura luni sau chiar ani întregi.

– În anul al patrulea am construit o barcă, dar am făcut o mare greșeală. Am început

construcția ei lângă locuința mea, unde uneltele îmi erau la îndemână. Abia după ce am
terminat de cioplit am realizat că nu am cum să o mut de unul singur și să o duc la apă.
A rămas în fața locuinței mele să îmi amintească mereu de graba mea. A doua
încercare de a construi o canoe a fost reușită. Am construit-o mai mică și mai aproape
de țărm, dar tot a durat doi ani de zile.

Când a plecat cu barca în larg, un vânt a început să îl porte departe de țărm. Ce mult și-
a dorit în acele clipe să se reîntoarcă la insula de unde încerca să scape! Din fericire,
un curent l-a înapoiat la țărm, unde a debarcat și a căzut într-un somn adânc, de
epuizare din care a fost trezit de papagal:

– Robinson Crusoe, Robinson Crusoe, unde ești, Robinson Crusoe?

Anii liniștiți ai vieții pe insulă s-au încheiat cu o urmă de picior! Într-o zi, pe malul mării,
naufragiatul nostru a găsit o urmă de pas. Zile întregi a căutat explicații, dar nu a găsit.

–  În cele din urmă am hotărât că nu putea fi a vreunui suflet prietenos. Mi-am luat
măsuri noi de siguranță. Săpasem o ușă peșterii pe care am scobit-o în deal. Era prea
accesibila. Am început lucrul la o nouă locuință! Și pe acesta am împrejmuit-o cu un zid
de apărare. Am plantat în jur crengi dintr-un copac asemănător salciei, care crește
extrem de repede. În doi ani noua locuință era înconjurată de o mică pădurice.

Apoi Robinson a împărțit turma de capre domesticite în trei. Dacă o treime, sau chiar
două, erau distruse nu trebuia să înceapă de la capăt lungul proces de îmblânzire. În
căutarea de locuri potrivite pentru cornute Crusoe a găsit templul unor canibali și
rămășițe din ultimul lor sacrificiu uman.

– La vederea oaselor și resturilor ospățului lor m-am înfiorat! Mult timp m-a cuprins o
teamă teribilă să nu cad și eu victimă acestor fiare de oameni. Apoi am simțit sete de
răzbunare! Am hotărât să îi pândesc și la următoarea lor oprire pe insulă să îi ucid și să
salvez victimele.

În timp ce reflectează, Crusoe realizează că, deși obiceiurile barbarilor erau

îngrozitoare, aceștia nu îi făcuseră lui niciun rău. Să îi atace fără a fi provocat nu era
răzbunare, ci crimă. O liniște s-a așezat în sufletul lui Robinson. A trăit în starea
aceasta de împăcare până în al douăzeci și patrulea an al naufragiului său, când o
corabie spaniolă a eșuat pe insulă.

– La vederea ei m-a cuprins un dor nespus de o ființă omenească, un om ca mine cu

care să vorbesc!

Din păcate nu a supraviețuit niciun membru al echipajului. Într-o noapte a avut un vis:
canibalii aduceau un om să îl sacrifice, acesta fugea și ajungea chiar în fața pădurii lui
Crusoe. Cu un gest Robinson îl aduce în locuința lui și își spune: omul acesta mă va
învăța cum să scap de pe insulă, cum să trec neobservat pe continent și cum să găsesc
alți creștini ca mine.

– Visul mi s-a adeverit! Un bărbat chiar a scăpat din ghearele canibalilor și a alergat
spre mine! L-am făcut să înțeleagă că vreau să îl ajut și împreună am scăpat de
urmăritorii lui. S-a aruncat la pământ, mi-a apucat unul dintre picioare și l-a pus
deasupra capului, în semn că îmi va fi supus.

Ca și celelalte proiecte ale lui Robinson Crusoe, cu răbdare nespusă, l-a transformat pe
fostul canibal, botezat Vineri, într-un tovarăș. Pentru început l-a îmbrăcat și l-a învățat
sensul cuvintelor „da” și „nu”, i-a dat de mâncare lapte, brânză, pâine, stafide, carne din
caprele domesticite. Într-un an Vineri a învățat să vorbească englezește, să are, să
vânture grâul, să încarce și să tragă cu pușca, să frământe pâine, să creadă în
Dumnezeu.

– Cu fiecare zi care trecea, Vineri îmi dovedea că îmi este un prieten bun, loial. M-a
convins că dacă ne ducem în țara lui le va explica tuturor cum l-am salvat și îngrijit. Am
luat atunci hotărârea să construim o barcă și să ne aventurăm spre continent.

În al douăzeci și șaptelea an al șederii lui Robinson pe insulă barca era gata, Vineri
învățase să o cârmuiască și adunau provizii pentru călătoria lor. Un eveniment
neașteptat le-a schimbat însă planurile. Două canoe pline cu canibali au acostat pe
malul insulei. Aveau cu ei prizonieri pe care voiau să îi mănânce. Crusoe și Vineri au
pornit să îi salveze pe bieții oameni de la o moarte groaznică. După ce au ucis o mare
parte a primitivilor au făcut o descoperire uimitoare: unul dintre captivi era chiar tatăl lui
Vineri și altul un bătrân spaniol.

– La vederea tatălui său, Vineri a început să îl sărute, să îl îmbrățișeze, să strige, să

râdă, să urle, să danseze ca scos din minți! Eu însumi am fost extraordinar de mișcat
de dragostea celor doi.

Spaniolul și tatăl lui Vineri au adus cu ei vești, pe continent se aflau și alți spanioli,
naufragiați și ei, într-o situație mult mai sărăcăcioasă decât a lui Crusoe pentru că le
lipseau unelte și praf de pușca. Robinson le-a propus să meargă să îi aducă pe insulă și
pe acești marinari și cu toții să construiască un vas care să îi poarte spre o țară
creștină.

– Noii noștri tovarăși erau plecați de opt zile când o altă corabie, englezească, a ancorat
aproape de insulă. Un instinct mi-a spus să mă feresc de echipajul navei și am avut
dreptate!

O barcă transportând cinci marinari și trei prizonieri s-a oprit pe țărm. Prizonierii au fost
debarcați, iar marinarii, care era clar că băuseră rom, au început să exploreze plaja.
După câteva minute, din neglijența bărbaților, barca a rămas împotmolită în nisip. Acum
erau nevoiți să doarmă pe insulă și să aștepte mareea să le scoată barca în larg.

– Cum s-a întunecat, eu și Vineri, ne-am strecurat lângă prizonieri și i-am întrebat cine
sunt, de unde vin, cum au ajuns în această nefericită situație. Ei ne-au spus că la bordul
corabiei a avut loc o revoltă și urmau să fie abandonați pe insula aceasta pustie. Mi-au
promis că dacă îi ajut să recapete conducerea navei ne vor lua cu ei în Jamaica și apoi
ne vor duce în Anglia.

Norocul i-a surâs de această dată lui Robinson Crusoe, a învins marinarii răzvrătiți și,
mai mult, au recucerit întreaga corabie. Membrilor echipajului care au condus răscoala li
s-au dat două opțiuni: spânzurătoarea sau să rămână pe insulă. Au ales a doua
variantă, desigur și Crusoe le-a povestit viața sa de naufragiat și cum să facă să o
continue. Le-a explicat unde sunt turmele de capre, unde sunt lanurile de orz și orez,
unde sunt uneltele, cuptorul. I-a obligat să jure că vor împărți totul cu spaniolii pe care îi
așteapta să se întoarcă de pe continent și a plecat. Robinson Crusoe a părăsit insula,
după o şedere de douăzeci şi opt de ani, două luni şi nouăsprezece zile.

Ajuns în Anglia săracul nostru naufragiat află că plantația din Brazilia a câștigat în toți
anii cât a fost captiv pe insulă o întreagă avere. Află că părinții lui au murit și că din frații
săi doar două surori îi mai trăiesc. Nu mai simte nicio legătură cu lumea englezească și
hotărăște să plece pe continentul american. Spre marea lui mirare descoperă că îi este
frică să se urce pe o altă corabie.

– Primele două nave cu care era gata-gata să plec au ajuns să fie distruse de forțele
naturii. Am înțeles toate acestea ca un semn al lui Dumnezeu și am pornit pe uscat,
ocolind întreaga Europă. Nici drumul acesta nu s-a lăsat fără peripeții. În Spania, Vineri
s-a speriat grozav văzând prima dată în viața lui zăpadă. Traversarea munților Pirinei
ne-a pus față în față cu mai mult de atât: lupi și urși. Bunul meu prieten m-a ajutat să
scap și de această dată cu viață, iar aventura m-a vindecat de frica de mare.

Surprinzător însă, Robinson nu mai pleacă din Anglia. Vinde plantația, se însoară și
face trei copii. Abia după moartea soției sale revizitează insula. Prizonierii și spaniolii au
început acolo o adevărată colonie. Robinson Crusoe și-a continuat călătoriile și
aventurile până la ultima suflare.