Hugh Lofting

Traducere din engleză și note

de Sorin Petrescu

CORINT BOOKS
Redactare: Ileana Popescu
Tehnoredactare: Lorena Ionică, Stejărel Decu-Jerep

Hugh Lofting
THE VOYAGES OF DR. DOLITTLE

Prezenta ediție în limba română are la bază versiunea publicată în

1922 de Frederick A. Stokes Company. Editorii prezentei ediții în limba
română, dorind să respecte drepturile morale asupra operei, nu au
intervenit în niciun fel asupra textului. În consecință, unele expresii sau
unele atitudini din această carte reflectă spiritul epocii în care a fost
scrisă, și nu poziția editurii.

Illustrations © 2019 by Ángel Domínguez

Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate Editurii

CORINT BOOKS. CORINT JUNIOR este marcă înregistrată.

ISBN: 978-606-793-695-7
ISBN ebook: 978-606-793-813-5

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LOFTING, HUGH
Călătoriile doctorului Dolittle / Hugh Lofting; trad. din
engleză de Sorin Petrescu. - Bucureşti: Corint Books, 2019

ISBN 978-606-793-695-7

I. Petrescu, Sorin (trad.)

821.111
Pentru Colin și Elisabeth
 PROLOG

Tot ceea ce am scris până acum despre doctorul Do-

little am auzit, la mult timp după ce lucrurile se în-
tâmplaseră, de la cei care‑l cunoscuseră  —  căci,
într‑a­de­văr, o bună parte din cele relatate avuseseră
loc înainte să mă nasc eu. Dar acum am ajuns să de­
s­criu acea parte din viața marelui om pe care am ur-
mărit‑o eu însumi și la care am luat parte personal.
Cu mulți ani în urmă, doctorul mi‑a îngăduit să fac
asta. Dar am fost amândoi atât de ocupați pe atunci,
călătorind în jurul lumii, participând la aventuri și
umplând carnețele cu descrieri ale naturii, încât părea
că nu voi mai găsi timpul necesar să mă așez și să re-
latez faptele noastre.
Firește, acum, când sunt deja un om bătrân, nu
prea mai stau bine cu memoria. Dar ori de câte ori am
vreo îndoială și trebuie să mă opresc ca să cuget, întot-
deauna îmi întreb papagalul, pe Polinezia.
Pasărea asta minunată (are de‑acum două sute
cinci­zeci de ani) stă în vârful biroului meu, îndeobște

7
fredonând melodii marinărești, în vreme ce eu scriu
cartea aceasta. Și, după cum știe oricine a cunoscut‑o,
are memoria cea mai strașnică din lume. Dacă e vreo
întâmplare de care nu sunt chiar sigur, ea este capa-
bilă să mă ducă întotdeauna în direcția bună, poves-
tindu‑mi cu exactitate cum s‑au petrecut lucrurile,
cine era prin preajmă și orice altceva. De fapt, uneori,
mai că‑mi vine să cred că ar trebui să spun că această
carte a fost scrisă de Polinezia, și nu de mine.
Prea bine, să încep atunci. Și înainte de toate, tre-
buie să vă spun câte ceva despre mine și despre modul
în care l‑am cunoscut pe doctor.
PARTEA ÎNTÂI
 Capitolul I
FIUL CIZMARULUI

Pe când eram Tommy Stubbins, fiul lui Jacob Stub-

bins, cizmarul din Puddleby‑on‑the‑Marsh, și aveam
nouă ani și jumătate, Puddleby era doar un târgușor.
Prin mijlocul lui curgea un râu care era traversat de
un pod foarte vechi de piatră, numit Podul Regelui,
care te ducea din piața aflată pe un mal la cimitirul
aflat pe celălalt mal.
Pe acest râu urcau corăbii venite de pe mare și care
ancorau lângă pod. Obișnuiam să cobor să văd mari-
narii cum descarcă mărfurile pe chei. În vreme ce tră-
geau de frânghii, marinarii cântau cântece ciudate, pe
care le‑am învățat pe dinafară. Și mă așezam pe chei
cu picioarele atârnând deasupra apei, cântând odată
cu ei și prefăcându‑mă că sunt unul de‑ai lor.
Căci dintotdeauna mi‑am dorit să colind mările
cu corăbiile acelea grozave, când își întorceau pu-
pele spre Puddleby Church și o luau iarăși în josul râ-
ului, de‑a lungul întinselor și singuraticelor ținuturi
mlăștinoase, către mare. Tânjeam să plec odată cu ele
în lumea largă ca să‑mi găsesc norocul pe tărâmuri

11
străine — în Africa, în India, în China sau în Peru!
După ce depășeau cotul râului și apa dispărea din ve-
dere, încă le mai puteai vedea pânzele uriașe, cafenii,
înălțându‑se peste acoperișurile târgușorului, înain-
tând încet — asemenea unor uriași blânzi care umblă
pe lângă case fără să facă zgomot. Câte lucruri ciuda­te
aveau să vadă, îmi spuneam eu, până ce urmau să an-
coreze din nou la Podul Regelui! Și, visând la tărâmuri
pe care nu le văzusem niciodată, zăboveam acolo până
ce dispăreau cu totul în zare.
În acele vremuri, aveam trei prieteni buni în Pud­
dleby. Unul era Joe, pescarul de midii, care locuia
într‑o colibă micuță, aflată la marginea apei, sub pod.
Omul ăsta făcea niște lucruri pur și simplu uluitoare.
Niciodată nu mai văzusem un om cu mâini atât de în-
demânatice. Obișnuia să‑mi înjghebeze corăbii de ju-
cărie cărora le dădeam drumul pe râu, meșterea mori
din ambalaje și doage de butoi, dar și coșuri minunate
din umbrele vechi.
Uneori, Joe mă lua în barca lui pescărească și vâslea
pe râu la vremea refluxului, până aproape de mare,
pentru a pescui midii și homari pe care să‑i vândă. Și
acolo, în ținuturile acela reci și umede, vedeam stoluri
de gâște sălbatice zburând, culicul‑cu‑cioc‑subțire și
fluierari cu picioare roșii, precum și multe alte spe-
cii de păsări de mare care trăiesc pe lângă pădurile de
coastă și în iarba înaltă din zona măreață și sărată a
mlaștinilor. Și pe când urcam în aval, seara, la întoar-
cerea fluxului, vedeam luminile de pe Podul Regelui
licărind în lumina crepusculară, amintindu‑ne că ve-
nise ora ceaiului și a căldurii focului.

12
 Un alt prieten al meu era Matthew Mugg, vânză-
torul de hrană pentru pisici. Era un bătrânel tare haz-
liu, care se uita cruciș. Arăta mai degrabă înfiorător,
însă îți făcea plăcere să stai de vorbă cu el. Îi cunoștea
pe toți cei din Puddleby și știa toți câinii și toate pisi-
cile. În vremurile acelea, vânzător de hrană pentru pi-
sici era o slujbă obișnuită. Și puteai să vezi câte unul
aproape zilnic, străbătând străzile cu o tavă de lemn
pli­nă cu bucățele de carne înfipte în țepușe, strigând:
„Carne! CAAAARNE!“ Oamenii îl plăteau să dea bu­
că­țelele acelea pisicilor și câinilor lor, ca să nu‑i mai
hră­­nească cu biscuiți pentru animale sau cu resturile
ră­mase de la masă.
Îmi plăcea să hoinăresc cu bătrânul Matthew și
să văd pisicile și câinii cum dădeau buzna pe porțile
curților ori de câte ori auzeau strigătele lui. Uneori, mă
lăsa pe mine să dau hrana animalelor, iar pentru mine
asta era o distracție pe cinste. Cunoștea o mulțime
de lucruri despre câini și‑mi spunea numele diferite-
lor rase în timp de colindam prin târgușor. El însuși
avea câțiva câini. O cățea ogar alerga teribil de iute, și
Matthew câștiga o mulțime de premii cu ea la cursele
de sâmbătă. Altul, un terrier, era un priceput vânător de
șo­bolani. Prietenul meu făcea bani și din prinderea ro-
zătoarelor de la mori și de la ferme, cum făcea din cea-
laltă slujbă a sa, de vânzător de hrană pentru animale.
Cel de‑al treilea bun prieten al meu era Luke Pust-
nicul. Dar despre el o să vă povestesc mai multe ceva
mai încolo.
Nu mergeam la școală, tatăl meu nefiind îndeajuns
de bogat să mă trimită la cursuri. Dar îmi plăceau tare

13
mult animalele. Așa că obișnuiam să‑mi petrec timpul
adunând ouă de păsări și fluturi, pescuind în râu, cu-
treierând ținutul după mure și ciuperci, ajutându‑l pe
pescar să‑și întindă năvoadele.
Da, pe timpurile acelea de cu mulți ani în urmă,
du­ceam o viață frumoasă, deși, firește, pe atunci nu
eram conștient de asta. Aveam nouă ani și jumătate și,
asemenea tuturor băieților, voiam să mă fac mare, ne-
dându‑mi seama cât de bine era să fiu lipsit de griji.
Dintotdeauna tânjisem la vremea când mi se va îngă-
dui să părăsesc casa tatălui meu, să mă îmbarc pe una
dintre corăbiile acelea grozave, ca să navighez în josul
râului, prin cețosul ținut mlăștinos, către mare — și,
de acolo, în lumea largă, unde să‑mi caut norocul.
 Capitolul II
AUD DE MARELE NATURALIST

Într‑o dimineață de primăvară, pe când colindam pe

dealurile din spatele târgușorului, s‑a întâmplat să
dau peste un șoim care ținea în gheare o veveriță. Stă-
tea pe o stâncă, iar veverița se zbătea amarnic pen-
tru viața ei. Șoimul s‑a speriat așa de rău la apariția
mea neașteptată, încât i‑a dat drumul bietei creaturi
și a dispărut în zbor. Am luat veverița de pe jos, con­
s­ta­tând că avea două lăbuțe rău vătămate. Așa că am
dus‑o în brațe până în târgușor.
Când am ajuns la pod, am intrat în coliba pescaru-
lui, întrebându‑l dacă mă poate ajuta cu ceva. Joe și‑a
pus ochelarii, examinând atent veverița. Apoi, a clăti-
nat din cap.
— Creatura ta are un picior sfărâmat și altul tăiat rău
de tot, a spus el. Pot să‑ți repar bocancii, Tom, dar n‑am
nici instrumentele, nici cunoștințele necesare să fac un
pi­cior de veveriță să meargă din nou. Asta‑i treabă pen-
tru un chirurg, și încă pentru unul al naibii de priceput.
Există un singur om pe care‑l știu și care ar putea salva
viața creaturii tale. Iar acesta este John Dolittle.

15
 — Cine‑i John Dolittle? am întrebat. E veterinar?
— Nu, a spus pescarul de midii. Nu e veterinar.
Doc­­torul Dolittle este un naturalist.
— Ce‑i ăla naturalist?
— Un naturalist, a spus Joe, scoțându‑ți ochelarii
și umplându‑și pipa, este cineva care știe totul despre
ani­­male, despre fluturi și plante, și despre pietre și tot.
John Dolittle este un mare naturalist. Mă uimește fap-
tul că tu nu ai auzit de el, mai ales că ești îndrăgostit
de animale. Știe o mulțime de lucruri despre crusta-
cee, pot să spun asta luându‑mă după ce cunosc eu.
Este un om reținut, nu vorbește mult, dar unii oameni
spun că ar fi cel mai mare naturalist din lume.
— Unde locuiește? am întrebat eu.
— În partea cealaltă a orașului, pe Oxenthorpe
Road. Nu știu exact care este casa lui, dar aproape ori-
cine de pe‑acolo îți poate spune, zic eu. Du‑te să‑l vi-
zitezi. Este un mare om.
Așa că i‑am mulțumit pescarului de midii, mi‑am
luat iar veverița în brațe și am pornit spre Oxenthorpe
Road.
Primul lucru pe care l‑am auzit de cum am ajuns în
piață a fost strigătul cuiva:
— Carne! CAAARNE!
„Ăsta‑i Matthew Mugg“, mi‑am zis. „El trebuie să
știe unde locuiește doctorul ăsta. Matthew îi cunoaște
pe toți.“
Așa că am zorit pasul și l‑am văzut în piață.
— Matthew, am spus, îl cunoști pe doctorul Dolittle?
— Dacă‑l cunosc pe doctorul Dolittle? a zis el. Păi
m‑aș gândi că da! Îl cunosc la fel de bine cum îmi

16
cunosc nevasta, ba cred că uneori chiar mai bine. Este
un om măreț, foarte măreț!
— Îmi poți arăta unde locuiește? l‑am întrebat.
Vreau să‑i duc veverița asta. Are un picioruș rupt.
— Sigur, a spus omul‑pisică. Știu un drum direct
că­tre casa lui. Vino să ți‑l arăt!
Așa că am plecat împreună.
— Ei, îl cunosc pe doctorul Dolittle de ani buni,
a zis Matthew pe când ieșeam din piață. Dar sunt
aproape sigur că acum nu e acasă. E plecat într‑o călă-
torie. Însă e posibil să se întoarcă în orice moment. Îți
arăt casa lui, ca să știi unde‑l găsești.
Cât am străbătut Oxenthorpe Road, Matthew mai
că nu s‑a putut opri din vorbit despre marele său prie­
ten, doctorul John Dolittle, MD. Și a vorbit așa de
mult, încât a uitat să mai strige „Carne!“, până când
am observat amândoi dintr‑odată că ne urma un în-
treg alai de câini răbdători.
— Unde a plecat doctorul în călătorie? l‑am între-
bat pe Matthew, care le dădea câinilor de mâncare.
— N‑aș putea să‑ți spun, a răspuns acesta. Nimeni
nu știe unde pleacă, nici când dispare și nici când se
întoarce. Locuiește singur, dacă nu luăm în conside-
rare animalele de companie. A făcut câteva călăto-
rii grozave și niște descoperiri minunate. La ultima
lui revenire mi‑a povestit că a dat în Oceanul Paci-
fic peste un trib de Indieni Roșii, care locuiau pe două
insule. Soții trăiau pe una dintre insule, iar nevestele,
pe cealaltă. Oameni practici, câțiva sălbatici. Se întâl-
neau doar o dată pe an, când bărbații veneau să‑și vi-
ziteze nevestele cu ocazia unei mari sărbători, din câte

17
se pare cea a Crăciunului. Mda, doctorul ăsta e un om
minunat. Cât privește animalele, păi nu e altul mai
pri­ceput ca el!
— Cum de‑a ajuns să știe așa de multe despre ani-
male? am întrebat eu.
Vânzătorul de hrană pentru pisici s‑a oprit și s‑a
aplecat să‑mi șoptească la ureche:
— Le vorbește limba! a spus, cu o voce răgușită,
misterioasă.
— Limba animalelor? am strigat eu.
— Păi bineînțeles, a continuat Matthew. Toate ani-
malele au un soi de limbaj. Unele vorbesc mai mult
decât altele, unele practică doar limbajul semnelor, ca
surdomuții. Dar doctorul le înțelege pe toate, păsări și
animale fel de fel. Noi însă păstrăm secretul ăsta, pentru
că oamenii se hlizesc când le vorbești despre asta. Ba el
poate să și scrie în limbajul animalelor. Le citește o gră-
madă animalelor sale. Scrie cărți de istorie în limbajul
maimuțelor, poezii în limbajul canarilor și cântece co-
mice pe care să le cânte coțofenele. E purul adevăr. Acu’
este ocupat să învețe limbajul crustaceelor. Dar zice că
e treabă grea și a răcit zdravăn de câteva ori, ținându‑și
așa de mult capul sub apă. E un mare om.
— Musai să fie, într‑adevăr, am spus eu. Mi‑aș fi
dorit să fie acasă și să‑l cunosc.
— Păi uite, aceea e casa lui, a zis vânzătorul de hrană
pentru pisici. Aia mică de la cotul drumului de colo, aia
ridicată de parcă ar sta pe un zid ca să domine strada.
Trecusem de marginea târgușorului. Iar casa pe
care mi‑o arătase Matthew era chiar mică și singura­
tică. Părea înconjurată de o grădină mare aflată la

18
înălțime față de drum, astfel încât erai nevoit să urci
niște scări săpate în zid înainte de a ajunge la poarta ei
din față. Puteam vedea că în grădină se găsesc mulți
pomi fructiferi de soi, pentru că pe alocuri crengile
lor atârnau peste zid. Dar zidul era atât de înalt, încât
nu puteam să văd nimic altceva.
Ajunși în dreptul casei, Matthew a urcat scările ce
duceau la poarta din față, iar eu l‑am urmat. Credeam
că avea să intre în grădină, dar poarta era încuiată.
Dinspre casă a coborât în goană un câine, care a pri-
mit cele câteva bucățele de carne băgate printre gra-
tiile porții de către vânzătorul de hrană, ca și câteva
pungi de hârtie pline cu porumb și tărâțe. Am băgat
de seamă că dulăul nu se apucă să înfulece carnea, așa
cum ar fi făcut un altul, ci a luat toate acele lucruri
și s‑a întors spre casă, dispărând. În jurul grumazului
avea o zgardă ciudată, lată, ce părea făcută din alamă
sau așa ceva. Apoi, am plecat.
— Doctorul încă nu s‑a întors, a spus Matthew, căci
poarta n‑ar fi fost încuiată defel.
— Ce era în pungile alea de hârtie pe care i le‑ai dat
câinelui? l‑am întrebat.
— A, niște provizii, a spus Matthew, chestii pe care
să le mănânce animalele. Casa doctorului este pur și
simplu plină cu animale. I le dau câinelui, cât timp
doctorul este plecat, iar câinele o să le împartă celor-
lalte animale.
— Și ce era cu zgarda aia ciudată pe care o purta la gât?
— E o zgardă de câine din aur masiv, a zis el, i‑a
fost dăruită pe când se afla cu doctorul într‑una dintre
că­lătoriile sale, cu mult timp în urmă. A salvat viața
unui om.

19
 — De când îl are doctorul? l‑am întrebat.
— Păi de mult, Jip e bătrân deja acum. De aia nici
nu‑l mai ia doctorul cu el în călătorii. Îl lasă aici, să
aibă grijă de casă. În fiecare luni și joi eu aduc hrană
aici și i‑o dau printre gratii. Nu lasă pe nimeni să intre
în grădină pe timpul cât doctorul este plecat, nici chiar
pe mine, deși mă știe foarte bine. Dar poți să‑ți dai în-
totdeauna seama dacă doctorul este sau nu acasă, căci,
dacă ar fi, poarta ar fi cu siguranță deschisă.
Așa că am plecat de acolo acasă la tatăl meu și
am depus veverița într‑o veche lădiță de lemn plină
cu paie. Și acolo m‑am apucat s‑o îngrijesc și s‑o tă-
măduiesc până ce avea să se întoarcă doctorul. Și în
fiecare zi mergeam la micuța casă cu grădină mare,
aflată la marginea târgușorului, ca să încerc poarta, să
văd dacă e încuiată sau ba. Uneori, câinele, Jip, venea
la poartă să mă vadă. Dar deși de fiecare dată dădea
din coadă, părând bucuros de întâlnire, nu mă lăsă ni-
ciodată să intru în grădină.
 Capitolul III
CASA DOCTORULUI

Într‑o după‑amiază de luni, de la sfârșitul lui aprilie,

tata m‑a rugat să duc niște încălțări pe care le reparase
la o casă aflată în partea cealaltă a târgului. Aparțineau
unui colonel Bellowes, care era foarte aparte.
Am găsit casa și am sunat la clopoțelul aflat la in-
trarea din față. Colonelul a deschis ușa, a dat la iveală
o față foarte roșie și a spus:
— Mergi la intrarea pentru misiți, la ușa din spate.
După care mi‑a trântit ușa‑n nas.
M‑am simțit tentat să‑i arunc încălțările în mijlo-
cul stratului de flori. Dar m‑am gândit că tata s‑ar fi
supărat, așa că n‑am făcut asta. Am ocolit casa până la
ușa din spate, iar acolo am dat peste nevasta colone-
lului, care mi‑a primit încălțările. Părea o femeiușcă
timidă, cu mâinile acoperite cu făină, ca și cum ar fi
copt pâine. Părea terorizată de‑a binelea de soțul ei, pe
care‑l auzeam tropăind prin casă, bombănind indig-
nat că îndrăznisem să mă arăt la ușa din față. Apoi, ea
m‑a întrebat în șoaptă dacă vreau o chiflă și un pahar
cu lapte. Iar eu i‑am răspuns:

21
 — Da, vă rog!
După ce am înfulecat chifla și laptele, i‑am mulțumit
nevestei colonelului și am luat‑o din loc. Apoi, m‑am
gândit ca, înainte să mă întorc acasă, să merg să văd
dacă s‑a întors doctorul. Fusesem deja de cu dimineață
acasă la el. Dar m‑am hotărât să mai merg o dată să
arunc o privire. Veverița mea nu o ducea cu nimic mai
bine și deja îmi făceam griji pentru ea.
Așa că am luat‑o spre Oxenthrope Road, îndrep-
tându‑mă către casa doctorului. Pe drum am băgat de
seamă că cerul se înnora, părând că se apropie o ploaie.
Ajuns la poartă, am constatat că era tot încuiată.
M‑am simțit tare descurajat. Deja venisem zilnic, de o
săptămână întreagă. Jip sosi la poartă dând ca de obi-
cei din coadă, după care se așeză, urmărindu‑mă cu
atenție să vadă dacă vreau să intru.
Începusem să mă tem că veverița mea avea să moară
înainte ca doctorul să se întoarcă. M‑am întors trist, am
coborât scările spre drum și am luat‑o din nou spre casă.
Mă întrebam dacă se făcuse vremea de cină. Firește,
nu aveam un ceas, dar am observat un domn care ve-
nea spre mine și care, apropiindu‑se, se dovedi a fi co-
lonelul ieșit la o plimbare. Era îmbrăcat într‑un palton
elegant, cu fular, și purta mănuși viu colorate. Nu era
o zi prea friguroasă, dar avea atâtea haine pe el, că pă-
rea o pernă într‑un balot de pături. L‑am rugat să fie
amabil să‑mi spună cât era ceasul.
S‑a oprit, s‑a încruntat și și‑a coborât privirea asu-
pra mea, fața lui roșie devenind și mai aprinsă. Iar când
a deschis gura, s‑a auzit precum un dop scos dintr‑o
sticlă de bere de ghimbir.

22
 — Îți imaginezi, fie și pentru o clipă, a zis el îm­
proș­când cu salivă, că o să mă deschei la nasturi ca
să‑i spun unui băiețel ca tine cât e ceasul?!
Și a pornit‑o tropăind pe drum, bombănind mai
abitir ca niciodată.
Pentru un moment, am rămas acolo privind în ur­
ma lui și întrebându‑mă cât de în vârstă ar trebui să
fiu ca să trudească să‑și bage mâna după ceasul ăla ne-
norocit. Apoi, pe neașteptate, s‑a pornit să toarne cu
găleata.
Nu mai văzusem așa ploaie torențială. S‑a făcut în-
tuneric, aproape ca noaptea. Vântul a început să bată,
tunetele se vărsau din cer, fulgerele luminau și, într‑o
clipă, șanțurile drumului se transformară în adevărate
râuri. Nu aveai niciun loc unde să te adăpostești, așa
că mi‑am pus bărbia în piept și, înfruntând vântul, am
prins să alerg către casă.
Nu ajunsesem prea departe când m‑am lovit cu ca-
pul de ceva moale și m‑am trezit în fund pe calda-
râm. Am ridicat privirea să văd de cine mă lovisem.
Și acolo, în fața mea, stând pe pietrele ude ca și mine,
se afla un om micuț și rotofei, cu o figură tare blândă.
Purta o pălărie înaltă și ponosită, iar în mână ținea o
gentuță neagră.
— Îmi pare rău, am spus eu, eram cu capul plecat și
nu v‑am văzut venind.
Spre marea mea surpriză, în loc să se înfurie pen-
tru că fusese dat jos, omulețul a prins să râdă.
— Știi, a zis el, asta‑mi amintește de o întâmplare
pe­trecută pe când mă aflam în India. În timpul unei
fur­tuni, alergând cu privirea în jos, am intrat direct

23
într‑o femeie. Doar că ea purta pe cap un ulcior cu
melasă și timp de câteva săptămâni am avut părul nă-
clăit în așa hal, că muștele mă urmăreau peste tot. Nu
te‑am rănit, așa‑i?
— Nu, am răspuns, sunt teafăr.
— Știi, a fost vina mea în aceeași măsură în care a
fost și a ta, a spus omulețul. Și eu mergeam cu capul
plecat, dar uite ce e, n‑ar trebui să stăm aici să sporo-
văim. Probabil că ești ud leoarcă. Eu unul sunt. Cât de
departe trebuie să ajungi?
— Casa mea este în partea cealaltă a orașului, am
zis, ridicându‑mă împreună cu el.
— Dumnezeule, pavajul este plin de apă! a spus el.
Și, zău, plouă tot mai tare. Vino la mine acasă să te
usuci! O furtună ca asta nu are cum să dureze.
M‑a luat de mână și am început să alergăm împre-
ună de‑a lungul drumului. În timpul acesta, mă între-
bam cine ar fi putut să fie omulețul ăsta haios și unde
locuia. Eram doar un străin pentru el, și totuși mă lua
la el acasă să mă usuc. O asemenea schimbare, după
colonelul cu față roșie care refuzase până și să‑mi
spună cât era ceasul! Curând ne‑am oprit.
— Am ajuns! a spus.
Am ridicat privirea să văd unde ne găseam și m‑am
trezit din nou la poalele scărilor ce duceau la căsuța cu
grădină mare! Noul meu prieten urca deja zorit trep-
tele, deschizând poarta cu cheile pe care le scosese din
buzunar.
„Categoric nu poate fi marele doctor Dolittle!“
m‑am gândit.
Presupun că, după câte auzisem despre el, mă
așteptam să fie cineva foarte înalt, solid și fermecător.

24
Era greu de crezut că omulețul acesta haios, cu fața
lui mereu zâmbitoare, ar fi putut fi chiar el. Și totuși,
iată‑l de‑adevăratelea, urcând scara și deschizând
poarta grădinii pe care o supravegheasem zile de‑a
rândul!
Jip a apărut în fugă, prinzând să sară pe el bucu-
ros și lătrând de fericire. Ploaia turna mai abitir ca
nicicând.
— Dumneavoastră sunteți doctorul Dolittle? am
strigat în vreme ce străbăteam aleea scurtă spre casă.
— Da, eu sunt doctorul Dolittle, a răspuns el, des-
chizând ușa din față cu o altă cheie din mănunchiul
ținut în buzunar. Intră! Nu te mai obosi să te ștergi pe
picioare! Nu te mai preocupa de noroi. Ia‑l în casă cu
tine. Hai să scăpăm de ploaie!
Am pășit în casă, urmat de el și de Jip. Apoi, el a
trântit ușa în urma noastră.
Pe timpul furtunii se făcuse destul de întuneric
afară, dar în casă, cu ușa închisă, era beznă ca noap-
tea. Apoi a început ceva extraordinar, un zgomot cum
nu mai auzisem până atunci. Suna ca și cum toate
soiurile de animale și de păsări strigau și chirăiau și
țipau în același timp. Puteam auzi niște chestii rosto-
golindu‑se pe scări și zorind pe culoare. Undeva, în
întuneric, măcăia o rață, un cocoș cucuriga, un po-
rumbel uguia, o bufniță huhuia, un miel behăia, iar
Jip lătra. Am simțit în apropierea feței aripi de pă-
sări zburătăcind și stârnind curenți de aer. Alte chestii
mi se loveau de picioare, mai să mă răstoarne. Toată
sala de la intrare părea să se umple cu animale. Zgo-
motul, dimpreună cu răpăitul ploii, era înfiorător, iar

25
eu începusem să mă înspăimânt, când l‑am simțit pe
doctor prinzându‑mă de braț și urlându‑mi la ureche:
— Nu intra în panică! Nu‑ți fie teamă! Sunt doar
câteva dintre animalele mele de companie. Am lipsit
trei luni și sunt și ele fericite că m‑am întors acasă. Ră-
mâi liniștit pe loc până ce aprind o lumină. Dumneze-
ule, ce mai furtună! Ia auzi ce tunet!
Așa că am rămas nemișcat în întunericul de
smoa­lă, în vreme ce toate soiurile de animale pe care
nu le puteam vedea chirăiau și se îmbrânceau în ju-
rul meu. Era un simțământ ciudat și amuzant. Mă în-
trebasem adesea, privind prin poarta grădinii, cum
arăta doctorul Dolittle și ce adăpostea căsuța lui cara-
ghioasă. Dar nici prin cap nu‑mi trecuse că ar putea
fi așa ceva. Totuși, nu știu cum, după ce doctorul îmi
pusese mâna pe braț, nu mi‑a mai fost frică, ci eram
doar derutat. Părea totul doar un vis bizar, iar eu în-
cepusem să mă întreb dacă eram treaz de‑adevărate-
lea, când l‑am auzit pe doctor vorbindu‑mi din nou:
— Binecuvântatele mele chibrituri sunt ude toate.
N‑o să se aprindă. Ai tu altele?
— Nu, mă tem că n‑am, i‑am răspuns.
— Nu‑i problemă, a spus el, probabil că Dab‑Dab o
să ne poată aprinde o lumină pe undeva.
După care doctorul a scos câteva plescăituri ciudate
din limbă și am auzit din nou pe cineva rostogolindu‑se
pe scări în sus și mișcându‑se prin camerele de sus.
Apoi am rămas în așteptare, dar nu se întâmplă
nimic.
— Mai durează mult până vine lumina? am între-
bat. Un animal mi s‑a așezat pe picioare și degetele o
să‑mi amorțească.

26
 — Un minuțel, a spus doctorul, o să se întoarcă
numaidecât.
Și taman în acel moment am zărit licărirea unei lu-
mini pe palierul de sus. Dintr‑odată, toate animalele
tăcură.
—  Credeam că locuiești singur, i‑am spus doctorului.
— Așa și e, a răspuns el. Dab‑Dab e cea care aduce
lumina.
Am ridicat privirea la scări, străduindu‑mă să‑mi
dau seama ce urma să apară. Nu puteam vedea palie-
rul, dar am auzit pașii cei mai ciudați la etajul de sus.
Sunau ca și cum cineva ar fi sărit de la un pas la altul,
ca și cum și‑ar fi folosit un singur picior.
Cu cât lumina cobora, cu atât devenea mai inten­să,
prinzând să arunce umbre bizare, mișcătoare pe pereți.
— A, în fine! a spus doctorul. Bătrâna și buna
Dab‑Dab!
După care am crezut de‑adevăratelea că visez! Căci
acolo, întinzându‑și gâtul pe după cotul scării și cobo-
rând într‑un picior, apăru o rățușcă albă, fără pete. Iar
în lăbuța ei dreaptă ducea o lumânare aprinsă!
 Capitolul IV
ȚÂȘTI‑BÂȘTI

Când, în cele din urmă, am reușit să văd în jurul meu,

am descoperit că, într‑adevăr, holul de intrare era plin
cu animale. Mi se părea că se găseau acolo toate so-
iurile pe care le întâlnești la țară: un porumbel, un
șoarece alb, o bufniță, un bursuc, o coțofană, chiar și un
purceluș sosit din grădina în care ploua, ștergându‑și
cu grijă labele pe preș, în vreme ce lumina provenită de
la lumânare lucea pe spatele lui roz și ud.
Doctorul a luat lumânarea de la rață și s‑a întors
spre mine.
— Uite, a spus el, trebuie să‑ți scoți hainele ude…
apropo, care ți‑e numele?
— Tommy Stubbins, am răspuns.
— Aha, ești fiul cizmarului Jacob Stubbins?
— Da, i‑am zis.
— Foarte bun cizmar e tatăl tău, a spus doctorul.
Vezi astea? a mai zis și și‑a ridicat piciorul drept pen-
tru a‑mi arăta cizmele enorme pe care le purta. Ta-
tăl tău mi le‑a făcut acum patru ani și de atunci le
tot port, sunt niște cizme cât se poate de bune. Așa,

28
uite cum stă treaba, Stubbins, trebuie să te schimbi de
țoalele alea ude, și repede. Stai puțin să aprind mai
multe lumânări, după care o să merg sus să aduc ceva
haine uscate. Va trebui să porți un costum vechi de‑al
meu, până ce îți vei lua înapoi hainele, după ce se vor
usca la focul din bucătărie.
Așadar, odată aprinse mai multe lumânări în di-
ferite colțuri ale casei, am urcat și, când am pătruns
într‑un dormitor, doctorul a deschis un dulap uriaș,
din care a scos două costume de haine vechi, pe care
le‑am pus pe noi. Apoi, am dus hainele ude în bucătă­
rie, unde am aprins un foc în șemineul mare. Haina
doctorului pe care o purtam mi‑era așa de largă, încât
atunci când am dat o mână de ajutor la adusul lemne-
lor din cămară, călcam pe poalele ei. Dar în curând
am aprins în șemineu un foc zdravăn, atârnând hai-
nele pe niște scaune în jurul lui.
— Acu’, hai să pregătim cina, a spus doctorul. Ră-
mâi să cinezi cu mine, Stubbins, așa‑i?
Deja începuse să‑mi placă tare mult omulețul ăsta
haios care‑mi spunea „Stubbins“ în loc de „Tommy“
sau „flăcăiaș“ (uram nespus să mi se spună „flăcăiaș“).
Omul acesta mă tratase încă de la început ca pe un
prieten adult al său. Iar când mi‑a spus să rămân să iau
cina cu el, m‑am simțit foarte mândru și fericit. Dar
dintr‑odată mi‑am amintit că nu‑i spusesem mamei
că o să întârzii. Așa că i‑am răspuns cu multă tristețe:
— Mulțumesc foarte mult, mi‑ar plăcea să rămân,
dar mi‑e teamă că mama o să înceapă să‑și facă griji și
să se întrebe pe unde colind de nu mă mai întorc acasă.

29
 — Ah, dar dragul meu Stubbins, a spus doctorul
Dolittle, aruncând încă un lemn pe foc, încă nu ți s‑au
uscat hainele. Va trebui să mai aștepți, așa‑i? Până
când se vor usca, vom fi pregătit și noi cina. Nu știi pe
unde mi‑am lăsat geanta?
— Cred că este tot în hol, am zis. Mă duc să văd.
Am găsit geanta lângă ușa din față. Era de piele nea-
gră și arăta foarte, foarte veche. Una dintre încuietori
era stricată și pe mijloc era legată cu o bucată de sfoară.
— Mulțumesc, a spus doctorul când i‑am adus
geanta.
— Acesta a fost tot bagajul pe care l‑ai avut în călă-
torie? l‑am întrebat.
— Da, a spus doctorul, desfăcând bucata de sfoară.
Nu cred în bagaje cu toptanul. Sunt o adevărată pa-
coste. Viața e prea scurtă ca să faci atâta caz. Și nici
nu sunt necesare cu adevărat, știi. Oare unde am pus
cârnații ăia?
Doctorul s‑a apucat să scotocească prin geantă.
Mai întâi a dat la iveală o felie de pâine proaspătă.
Apoi un borcan de sticlă cu un capac de metal ciu-
dat. L-a ridicat cu grijă în lumină, după care l-a pus pe
masă. Iar eu am observat că înăuntrul lui înotau niște
creaturi micuțe și ciudate de apă. La sfârșit, doctorul a
scos o jumătate de kilogram de cârnați.
— Acum, tot ce am nevoie este o tigaie, a zis el.
Am intrat în spălător, unde am găsit câteva oale și
tigăi atârnând pe perete. Doctorul a dat jos o tigaie.
Era tare ruginită.
— Vai, vai, ia uite! a spus el. Asta e cel mai rău când
lipsești mult. Animalele sunt foarte bune și țin casa

30
curată lună, atât cât pot și ele. Dab‑Dab este minunată
ca menajeră. Dar, firește, anumite lucruri nu le pot re-
zolva. Nu‑ți face griji, o curățăm noi repede. Găsești
niște nisip alb sub chiuvetă, Stubbins. Doar să mi‑l dai
mie, bine?
În scurt timp, tigaia strălucea de‑ți lua ochii, iar
cârnații fură puși la focul din bucătărie și în toată casa
se răspândi un miros apetisant de prăjeală.
În vreme ce doctorul se ocupa cu gătitul, m‑am
dus să mai arunc o privire la creaturile ciudate care
înotau în borcanul de sticlă.
— Ce animale sunt astea? l‑am întrebat.
— A, alea, a spus doctorul, întorcându‑se, sunt
Țâști‑bâști. Numele întreg este hippocampus pippito‑
pitus. Dar băștinașii le spun simplu Țâști‑bâști, cred că
pentru felul în care dau din coadă când înoată. Pen-
tru ele am plecat în călătoria asta, să fac rost de așa
ceva. Vezi tu, sunt tare ocupat cu strădaniile mele de a
învăța limbajul crustaceelor. Ele au un limbaj, sunt si-
gur de lucrul acesta. Pot vorbi puțin limba rechinilor
și dialectul marsuinilor. Dar ceea ce vreau să deprind
cu tot dinadinsul este limbajul crustaceelor.
— De ce? am întrebat.
— Păi, vezi tu, unele dintre crustacee sunt cele mai
vechi animale din lume despre care știm noi. Le găsim
carapacele în stânci, pietrificate, și sunt vechi de mili-
oane de ani. Așa că sunt convins că, dacă voi reuși să
le învăț limbajul, voi afla o mulțime de lucruri de­spre
cum arăta lumea cu multe secole în urmă. Pricepi?
— Dar n‑ar putea să‑ți spună lucrurile astea și alte
animale?

31
 — Nu prea cred, a zis doctorul, înfigând o furculiță
în cârnați. Ca să fiu mai explicit, maimuțele pe care
le‑am întâlnit cu ceva timp în urmă în Africa mi‑au
fost de mare folos spunându‑mi despre vremurile de
altădată, dar erau vremuri nu mai vechi de vreo mie de
ani. Nu, știu că istoria veche a lumii o pot afla doar de la
crustacee, și numai de la ele. Vezi tu, cele mai multe ani-
male care au trăi în acele timpuri astăzi sunt dispărute.
— Și știi ceva din limbajul crustaceelor, până
acum? l‑am întrebat.
— Nu. Abia sunt la început. Mi‑am dorit soiul ăsta
de creatură tubulară pentru că este jumătate crustaceu
și jumătate pește obișnuit. M‑am dus după ea până în
Mediterana de Est. Dar tare mă tem că n‑o să‑mi fie
de cine știe ce ajutor. Ca să‑ți spun adevărul, sunt mai
degrabă dezamăgit de înfățișarea ei. Nu arată prea in-
teligentă, așa‑i?
— Nu prea, am confirmat eu.
— Aha, a spus doctorul, cârnații s‑au prăjit la fix.
Dă‑te mai aproape cu farfuria ca să‑ți dau o bucată.
Apoi, ne‑am așezat la masa din bucătărie și am
prins să înfulecăm cu poftă.
Era o bucătărie minunată. După aceea, am luat
multe mese acolo și am găsit că era un loc de mâncat
mai bun decât cel mai luxos restaurant din lume. Era
tare comod, călduros și te simțeai acasă. Și era accesi-
bil și pentru mâncare. O luai direct de pe foc, fierbinte,
o puneai pe masă și o mâncai. Și puteai să vezi cum ți
se prăjește pâinea pe tablă, atent să nu se ardă, în timp
ce‑ți sorbeai supa. Și dacă uitaseși să pui sare pe masă,
nu trebuia să te ridici ca să te duci în altă încăpere s‑o

32
iei, doar te roteai și luai cutia mare de lemn de pe bu-
fetul din spatele tău. Unde mai pui că vatra — cea mai
mare pe care ai văzut‑o vreodată — era precum o în-
căpere ea însăși. Puteai să intri în ea, chiar și când ar-
deau buștenii, ca să te așezi pe locurile generoase de
o parte și de alta, ca să prăjești castane după termina-
rea mesei sau ca să asculți cum bolborosește ceainicul,
sau să depeni povești, sau să răsfoiești o carte cu poze
la lumina focului. Era o bucătărie minunată. Semăna
cu doctorul: plăcută, practică, prietenoasă și solidă.
În vreme ce înfulecam, s‑a deschis deodată ușa și
intrară rața Dab‑Dab și câinele Jip, trăgând după ei
cearșafuri și fețe de pernă pe gresia curată de pe jos.
Văzând cât de surprins eram, doctorul mă lămuri:
— Îmi aerisesc așternutul la foc. Dab‑Dab este o
menajeră de toată isprava, nu uită niciodată nimic. Pe
timpuri, casa mi‑era ținută de o soră (biata și draga de
Sarah! Mă întreb cum se mai descurcă, nu am mai vă-
zut‑o de ani buni). Dar nu era nici pe‑aproape așa de
bună precum Dab‑Dab. Mai vrei cârnați?
Doctorul s‑a întors și a rostit câteva cuvinte spre
rață și câine într‑un limbaj ciudat susținut de semne.
Și cele două animale au părut să‑l înțeleagă perfect.
— Poți vorbi și în limbajul veveriței? l‑am întrebat.
— Da, este un limbaj simplu, a spus doctorul. Poți
să‑l înveți și tu, fără multă bătaie de cap. Dar de ce
întrebi?
— Pentru că am acasă o veveriță bolnavă, am zis.
Am scăpat‑o din ghearele unui șoim. Dar două lăbuțe
sunt grav rănite și tare aș mai vrea s‑o vezi și tu, dacă
ai vrea. S‑o aduc mâine?

33
 — Păi dacă piciorul e vătămat rău, cred c‑ar fi mai
bine s‑o văd diseară. Ar putea fi cam târziu să fac prea
multe, dar o să merg acasă cu tine și o să arunc o privire.
Curând, am constatat că hainele puse lângă foc se
uscaseră complet. Le‑am dus sus, în dormitor, unde
m‑am schimbat la loc, iar când am coborât, l‑am găsit
pe doctor așteptându‑mă deja, cu gentuța lui plină de
medicamente și bandaje.
— Hai, a zis, ploaia s‑a oprit.
Afară se luminase din nou, iar cerul înserării era
roșu înspre apus. În grădină cântau sturzii când am
deschis poarta și am coborât în drum.
 Capitolul V
POLINEZIA

— Cred că o casă așa interesantă cum e a ta nu am mai

văzut până acum, am spus pe când ne îndreptam spre
târg. Pot să vin să te mai văd și mâine?
— Bineînțeles, a răspuns doctorul, vino în orice
zi dorești. Mâine îți voi arăta grădina și grădina mea
zoologică.
— O, ai propria grădină zoo? l‑am întrebat.
— Da, mi‑a zis el. Animalele mai mari nu pot să
stea în casă, așa că le‑am făcut loc în grădină. Nu e o
strânsură prea mare, dar este interesantă în felul ei.
— Cred că e nemaipomenit să poți vorbi limbile
diferitelor animale, am spus eu. Crezi c‑o să fiu și eu
vreodată în stare?
— A, cu siguranță, a zis doctorul, dacă vei exersa.
Dar, știi, musai să fii foarte răbdător. Ar fi fost ideal să
fi început cu Polinezia. Ea mi‑a dat mie primele lecții.
— Cine este Polinezia? am întrebat.
— Polinezia a fost o papagaliță din Africa de Vest
pe care am avut‑o eu. Dar acum nu mai este cu mine,
a spus doctorul, întristat.

35
 — De ce… a murit?
— A, nu, a continuat el, nădăjduiesc că încă este în
viață. Dar când am ajuns în Africa, părea așa de bucu-
roasă că se întorsese în ținuturile ei de baștină! Plân-
gea de bucurie. Și când s‑a făcut timpul să mă întorc,
nu m‑a lăsat inima s‑o rup de ținutul acela însorit,
deși, e adevărat, ea s‑a oferit să se întoarcă cu mine.
Am lăsat‑o în Africa… și mi‑a lipsit foarte mult. Când
am plecat, a bocit iarăși. Dar eu cred că am făcut ceea
ce trebuia. A fost unul dintre cei mai buni prieteni pe
care i‑am avut vreodată. Ea a fost prima care mi‑a dat
ideea să învăț limbajul animalelor și să devin doctorul
lor. Adeseori mă întreb dacă a fost fericită că a rămas
în Africa și dacă o să mai văd vreodată figura ei cara-
ghioasă, bătrână și solemnă — bătrâna și buna Poline-
zia! —, una dintre cele mai remarcabile păsări… ei, ei!
Taman în acel moment am auzit lipăitul cuiva care
venea din spatele nostru și, întorcându‑ne, l‑am vă-
zut pe Jip alergând pe drum spre noi cât de repede îl
țineau labele. Părea foarte agitat de ceva și, de cum
ne‑a ajuns din urmă, a prins să latre și să scheaune la
doctor într‑un fel anume. Apoi, a părut și doctorul să
intre într‑o stare de agitație, prinzând să vorbească și
să facă gesturi ciudate la câine. În cele din urmă, s‑a
întors spre mine, cu fața strălucind de fericire.
— Polinezia s‑a întors! a strigat el. Imaginează‑ți!
Jip spune că tocmai a ajuns acasă. Doamne, și s‑au fă-
cut cinci ani de când nu am mai văzut‑o… Iartă‑mă
un minut.
S‑a rotit ca și cum ar fi vrut să se întoarcă acasă. Dar
papagalița Polinezia deja zbura în direcția noastră.

36
Doctorul a bătut din palme asemenea unui copil care
primește o jucărie nouă, în vreme ce vrăbiile de pe
drum zburătăciră ciripind primprejur, teribil de scan-
dalizate să vadă o papagaliță cenușie cu stacojiu zbu-
rând prin Anglia.
Papagalița a venit direct, așezându‑se pe umărul
doctorului și dând drumul unui șuvoi susținut de su-
nete într‑o limbă pe care nu o cunoșteam. Părea să
aibă foarte multe de spus. Și curând doctorul a uitat
cu totul de mine, de veveriță, de Jip și de orice altceva,
până ce, în cele din urmă, pasărea l‑a întrebat vădit
ceva legat de mine.
— A, iartă‑mă, Stubbins, a spus doctorul, am fost in-
teresat să aflu veștile aduse de vechea mea prie­tenă aici
de față. Trebuie să mergem să vedem ce e cu veverița
aia a ta… Polinezia, acesta este Thomas Stubbins.
De pe umărul doctorului, papagalița a dat grav din
cap spre mine, după care, spre marea mea surprin-
dere, a spus într‑o engleză curată:
— Ce mai faci? Îmi amintesc de noaptea în care
te‑ai născut. Era o iarnă tare geroasă. Iar tu erai un
prunc tare urât.
— Stubbins este nerăbdător să învețe limbajul ani-
malelor, a spus doctorul. Tocmai îi povesteam despre
tine și despre lecțiile pe care mi le‑ai predat, când Jip
ne‑a prins din urmă să ne spună că ai sosit.
— Păi, a spus papagalița întorcându‑se spre mine,
poate că oi fi început eu să‑l învăț pe doctor, dar n‑aș
fi putut să fac niciodată asta dacă nu m‑ar fi învățat
el mai întâi să înțeleg ce spuneam eu când vorbeam
engleza. Vezi tu, mulți papagali pot vorbi ca cineva,

37
dar foarte puțini înțeleg ce vorbesc. O fac doar pentru
că… ei bine, ca să o facă pe deștepții sau pentru că știu
că vor primi pesmeți.
Apoi, ne‑am întors și am luat‑o spre casa mea, cu
Jip alergând în fața noastră și cu Polinezia tot pe umă-
rul doctorului. Pasărea sporovăia neîncetat, în special
despre Africa, dar în engleză, ca un gest de politețe
față de mine.
— Cum o mai duce prințul Bumpo? a întrebat
doctorul.
— A, mă bucur că întrebi, a spus Polinezia. Mai că
era să uit să‑ți spun. Ce crezi? … Bumpo este în Anglia!
— În Anglia! … Nu mai spune! a strigat doctorul.
Ce naiba face aici?
— Tatăl lui, regele, l‑a trimis aici într‑un loc nu-
mit… ăăă… Bullford parcă, ca să învețe lecții!
— Bullford… Bullford, a murmurat doctorul.
N‑am auzit niciodată de locul ăsta… Ah, vrei să spui
Oxford!
— Da, ăsta‑i locul, Oxford! a zis Polinezia. Știam eu
că e o vită pe undeva1. Oxford, ăsta este locul în care
s‑a dus!
— Doamne, Dumnezeule, a mormăit doctorul, so-
fisticatul Bumpo studiind la Oxford! Măi să fie!
— La Jolliginki s‑au depus eforturi mari ca să
plece. Îi era o frică de moarte să vină aici. Era primul
om din țară care trecea hotarele. Gândea că va fi înfu-
lecat de canibalii albi sau ceva de genul. Știi, negrii ăia
sunt atât de ignoranți… În fine! Tatăl său l‑a convins

1. Ox — bou; bull — taur (lb. engleză).

38
însă să vină. Zicea că toți regii negri își trimit fiii la
Oxford. Asta e moda, și trebuie să se supună. Bumpo
a vrut să‑și ia cele șase soții cu el. Dar regele s‑a opus
din toate puterile. Bietul Bumpo s‑a pus pe bocit, și au
început să verse lacrimi toți cei din palat. N‑ai auzit în
viața ta așa hărmălaie.
— Știi cumva dacă s‑a mai întors s‑o caute pe Fru-
moasa Adormită? a întrebat doctorul.
— A, da, a spus Polinezia, chiar a doua zi după ce
ai plecat. Și a făcut un lucru bun pentru el: regele a
aflat cum te‑a ajutat să scapi și a fost teribil de înfuriat
pe chestia asta.
— Și Frumoasa Adormită?… A găsit‑o vreodată?
— Păi s‑a întors cu ceea ce spunea el că ar fi Fru-
moasa Adormită. Eu una cred că era o negresă cu al-
binism. Avea părul roșcat și cele mai mari tălpi pe care
le‑ai văzut vreodată. Dar lui Bumpo îi plăcea nespus
și, în cele din urmă, s‑a însurat cu ea cu mare fast.
Nunta a durat șapte zile. Ea a devenit soția lui princi-
pală și este cunoscută acum drept prințesa‑încoronată
Bumpah, ultima silabă accentuată.
— Și ia spune‑mi, a rămas alb?
— Doar vreo trei luni, după care fața lui a revenit
treptat la culoarea inițială. Lucru de asemenea în re-
gulă. Era prea ostentativ în costumul lui de baie, cu
fața albă și restul trupului negru.
— Și cum o mai duce Chee‑Chee?… Chee‑Chee, a
adăugat doctorul spre a mă lămuri, este o maimuță de
companie pe care am avut‑o cu ani în urmă. Când am
plecat, am lăsat‑o și pe ea în Africa.

39
 —  Păi, a spus Polinezia încruntându‑se, Chee‑Chee
nu este pe deplin fericită. Am văzut‑o îndeajuns de
bine cu câțiva ani în urmă. Îi era teribil de dor de tine
și de casă, și de grădină. E nostim, dar la fel mi‑era
și mie. Ții minte ce înnebunită eram să revin pe ve-
chile tărâmuri? Și Africa chiar este un tărâm minunat,
nu‑mi pasă ce zic alții. Păi mă gândeam că o s‑o duc
tare bine. Dar nu știu cum, după câteva săptămâni, a
părut să devină plictisitor. Nu puteam pur și simplu
să‑mi găsesc locul. Bun, ca s‑o scurtez, într‑o noapte
m‑am hotărât să mă întorc și să te găsesc. Așa că am
căutat‑o pe bătrână Chee‑Chee să‑i spun tărășenia.
Mi‑a zis că nu mă învinovățește defel, căci și ea simțea
așijderea. Africa era îngrozitor de tăcută după viața
pe care o dusesem la tine. Îi lipseau poveștile pe care
ni le citeai din cărțile cu animale, ca și taclalele din
jurul focului din bucătărie, în serile de iarnă. Anima-
lele de acolo fuseseră tare de treabă cu noi și așa mai
departe. Dar, într‑un fel, dragile blânde creaturi pă-
ruseră puțin cam nătânge. Chee‑Chee mi‑a spus că
observase și ea lucrul acesta. Dar presupun că nu ele
se schimbaseră, ci noi erau diferiți. Când am plecat,
bietul Chee‑Chee s‑a trântit la pământ și a prins să se
vaite. Spunea că simte ca și cum singurul lui prieten o
lasă singură, deși, așa cum știi, avea milioane de rude
acolo. Spunea că nu i se pare corect că eu aveam aripi
cu care să zbor până aici când îmi ardea mie, iar ea să
nu poată să mă urmeze. Dar nu uita ce‑ți spun, n‑aș fi
niciun pic surprinsă dacă ar găsi o cale să vină și ea…
într‑o bună zi. Chee‑Chee este tare deșteaptă!

40
 În momentul acela, am ajuns la mine acasă. Atelie-
rul tatălui meu era închis, iar obloanele ridicate, dar în
ușă era mama, care privea în lungul străzii.
— Bună seara, doamnă Stubbins, a spus docto-
rul. Din vina mea a întârziat atât fiul dumitale. L‑am
reținut la cină, cât timp i s‑au uscat hainele. Era ud
leoarcă, și eu la fel. Ne‑am ciocnit pe furtună și eu am
insistat să vină la mine să se adăpostească.
— Începusem să‑mi fac griji din cauza lui, a zis
mama. Vă sunt recunoscătoare, domnule, că ați avut
așa grijă de el și că l‑ați adus acasă.
— Pentru nimic, pentru nimic, a spus doctorul.
Am avut o discuție foarte interesantă.
— Cui am onoarea de a mă adresa? a întrebat
mama, observând papagalița cenușie cocoțată pe umă-
rul doctorului.
— A, eu mi‑s John Dolittle. Îndrăznesc să spun că
soțul dumitale își amintește de mine. Mi‑a făcut niște
cizme grozave acum vreo patru ani. Sunt minunate cu
adevărat, a adăugat doctorul, coborând o privire plină
de satisfacție la picioarele sale.
— Doctorul a venit să‑mi vindece veverița, mamă,
am spus eu. Știe totul despre animale.
— Ei, nu, mă întrerupse doctorul, nu totul, Stub-
bins, nu totul despre ele, nicidecum.
— Ești foarte amabil să vii așa de departe pen-
tru animăluțul lui, a spus mama. Tom aduce me-
reu acasă creaturi ciudate de prin păduri și de
pe câmpuri.
— Da? a zis doctorul. Poate că într‑o zi va deveni
un naturalist. Cine știe?

41
 — Nu vrei să intri? a întrebat mama. Casa nu e
chiar curată, pentru că nu am terminat încă dereti-
catul de primăvară. Dar în salon e aprins un foc bun.
— Mulțumesc, a spus doctorul. Ce casă fermecă-
toare aveți!
Și, după ce și‑a șters cu mare grijă pe preș cizmele
ude, marele om a pășit în casă.
 Capitolul VI
VEVERIȚA RĂNITĂ

În casă am dat peste tatăl meu, ocupat să exerseze la

flaut, lângă foc. Asta făcea întotdeauna, în fiece seară,
după ce‑și termina munca.
Numaidecât, doctorul a început să vorbească cu
el despre flaute și piculine și fagoturi, și imediat tata
a spus:
— Poate că și dumneata exersezi la flaut, domnule.
N‑ați vrea să ne cântați o bucată?
— Păi, a zis doctorul, a trecut ceva timp de când
n‑am mai pus mâna pe un instrument. Dar mi‑ar plă-
cea să încerc. Îmi dai voie?
După care doctorul a luat flautul de la tata și a por-
nit să cânte, să cânte, să cânte. A fost minunat. Mama
și tata rămăseseră nemișcați ca statuile, cu privirile fi-
xate în tavan, ca și cum s‑ar fi aflat în biserică, și chiar
și eu, care nu mă prea omoram cu muzica, cu excepția
muzicuței, chiar și eu m‑am simțit tare trist, înfrigurat
și înspăimântat, dorindu‑mi să fi fost un băiat mai bun.
— Ah, a fost pur și simplu uluitor! a suspinat mama
când, în cele din urmă, doctorul s‑a oprit.

43
 — Ești un mare muzician, domnule, a spus tata, un
foarte mare muzician. N‑ai vrea să ne mai cânți ceva?
— Dar cum să nu! a zis doctorul. Însă, știți ce, am
uitat complet de veveriță!
— Te duc eu la ea, am spus. Este sus, în odaia mea.
Așa că l‑am dus pe doctor în dormitorul meu, la man-
sardă, arătându‑i veverița aflată într‑o cutie plină cu paie.
Animalul, căruia păruse să‑i fie tot timpul teamă de
mine, deși mă străduisem din răsputeri să‑l fac să se
simtă ca acasă, de cum intră doctorul în odaie, se ridică
și prinse să sporovăiască. Doctorul îi răspunse în același
mod, iar veverița, după ce‑și săltă piciorușul ca să fie exa-
minat, păru mai degrabă mulțumită decât înfricoșată.
Am ținut lumânarea până ce doctorul i‑a legat pi-
ciorul în ceea ce numea el „atele“, pe care le meșterise
din bețe de chibrituri, cu ajutorul briceagului său.
— Vei vedea că piciorul ei se va vindeca într‑un
timp foarte scurt, a spus doctorul, închizându‑și trusa.
Totuși, nu o lăsa să plece mai devreme de două săp-
tămâni, dar ține‑o la aer curat și acoper‑o cu frunze
uscate dacă noaptea se face răcoare. Îmi spune că se
simte singură cuc aici și se întreabă ce‑i fac soțul și co-
piii. Am asigurat‑o că ești un om de încredere. Eu o
să trimit o veveriță care locuiește la mine în grădină
să afle cum o duce familia și să‑i aducă vești. Trebuie
ținută neapărat într‑o stare de optimism. Veverițele
sunt prin natura lor foarte vesele și active. Pentru ele
este foarte greu să zacă fără să facă nimic. Dar nu tre-
buie să‑ți faci griji pentru ea. O să se înzdrăvenească.
Apoi ne‑am întors în salon, iar mama și tata l‑au
ținut să cânte la flaut până după ora zece seara.

44
 Deși părinții mei îl plăcuseră pe doctor din
cale‑afară din prima clipă când îl întâlniseră și fuse­
se­ră tare mândri că venise să ne cânte (căci eram
foar­te săraci), nu realizaseră în clipa aceea ce om de-
osebit de mare avea să devină într‑o bună zi. Desigur,
acum, când aproape toți oamenii de pe mapamond
au aflat de doctorul Dolittle și de cărțile sale, dacă ai
merge la micuța casă din Puddleby unde‑și ține ateli-
erul tatăl meu, ai vedea scris pe piatra de deasupra ușii
vechi următoarele cuvinte: „JOHN DOLITTLE, FAI-
MOSUL NATURALIST, A CÂNTAT LA FLAUT ÎN
CASA ACEASTA ÎN ANUL 1839“.
Adeseori îmi amintesc de seara aceea de acum
mulți, mulți ani. Și dacă închid ochii și mă străduiesc
puțin, pot să văd salonul exact cum era pe‑atunci: un
omuleț caraghios în frac, cu o față rotundă și blândă,
cântând la flaut în fața focului; de‑o parte și de alta
aflându‑se mama și tata, ținându‑și respirația și as-
cultând cu ochii închiși; eu și Jip, ghemuiți pe covor,
la picioarele lui, cu ochii ațintiți la cărbuni; și Poli-
nezia, cocoțată pe pervazul șemineului, lângă jobenul
lui ponosit, clătinându‑și grav capul într‑o parte și‑n
alta în ritmul muzicii. Văd toate acestea ca și cum s‑ar
înfățișa în fața mea în clipa asta.
Și‑mi mai amintesc cum, după ce l‑am condus pe
doctor la ușa din față, ne‑am întors cu toții în salon
și am vorbit despre el până târziu de tot, și, chiar și
după ce m‑am dus la culcare (până atunci nu mai stă-
tusem niciodată treaz așa de târziu), l‑am visat pe el
și o ciurdă de animale ciudate care cântau la flaut, la
scripcă și la tobe, întreaga noapte.
 Capitolul VII
LIMBA CRUSTACEELOR

A doua zi de dimineață, deși mă dusesem așa de târ-

ziu la culcare, m‑am trezit teribil de devreme. Primele
vrăbii abia începuseră să ciripească somnoroase pe
olanele din fața ferestrei de la mansarda mea când am
coborât din pat, aruncându‑mi hainele pe mine.
Muream de nerăbdare să mă întorc la micuța casă
cu grădină mare ca să‑l văd pe doctor, dar și grădina
lui zoo. Pentru prima oară în viața mea am dat cu to-
tul uitării micul dejun și, strecurându‑mă tiptil pe
scară, ca să nu‑i trezesc pe mama și pe tata, am des-
chis ușa din față și am țâșnit pe strada pustie și tăcută.
Ajuns în fața porții doctorului, m‑am gândit
dintr‑odată că probabil era mult prea devreme să strig
după cineva, întrebându‑mă dacă doctorul apucase să
se scoale. Am privit în grădină. Părea să nu se arate
nimeni. Așa că am deschis încet poarta și am intrat.
De cum m‑am întors spre stânga ca să cobor pe o
cărăruie dintre două garduri vii, am auzit o voce în
apropierea mea, care a spus:
— Bună dimineața! Ce matinal ești!

46
 M‑am întors și, acolo, stând pe un gard de lemn
câinesc, se afla papagalița cenușie, Polinezia.
— Bună dimineața, i‑am răspuns. Bănuiesc că am
venit cu noaptea‑n cap. Doctorul tot în pat este?
— Ei, nu, a spus Polinezia. S‑a sculat de o oră și
jumătate. Îl găsești undeva prin casă. Ușa din față
este deschisă. Trebuie doar s‑o împingi și să intri. Cu
siguranță e în bucătărie, pregătind micul dejun sau lu-
crând la studiile sale. Intră direct. Eu aștept să văd ră-
săritul. Dar, pe cuvântul meu, cred c‑a uitat să răsară.
Aici e o climă îngrozitoare. Dacă am fi în Africa, totul
ar străluci în lumina soarelui la ora asta a dimineții. Ia
privește la ceața aia care se întinde peste verzele alea.
E de‑ajuns doar s‑o privești ca să capeți un reuma-
tism. O climă oribilă… Oribilă! pe bune, nu știu de ce
în Anglia nu au rămas doar broaștele. Bun, nu mă lăsa
să te rețin. Fugi să‑l vezi pe doctor.
— Mulțumesc, am spus eu, mă duc să‑l caut.
Deschizând ușa, am putut să adulmec șunca prăjită,
așa că m‑am îndreptat spre bucătărie. Acolo am des-
coperit un ceainic uriaș pus pe foc, iar pe vatră, un vas
în care se găseau șuncă și ouă. Mi s‑a părut că șunca se
uscase de la atâta prăjeală. Așa că am tras vasul de pe
foc și am plecat să cutreier casa în căutarea doctorului.
Într‑un târziu, l‑am găsit în birou. Pe atunci nu știam
că‑i spune birou. Era, cu siguranță, o încăpere foarte in-
teresantă, cu telescoape și microscoape și tot felul de
alte chestii bizare pe care nu le înțelegeam, deși mi‑aș fi
dorit. Atârnate pe pereți se găseau tablouri cu animale,
pești și plante ciudate, iar în cutii de sticlă o mulțime de
ouă de păsări și scoici.

47
 Doctorul se afla la masa cea mare, îmbrăcat în ha-
lat. La început, am crezut că se spală pe față. Dinain-
tea lui se găsea o casoletă de sticlă plină cu apă. Ținea
o ureche sub apă, în timp ce pe cealaltă o acoperise cu
mâna stângă. S‑a ridicat după ce am intrat.
— Bună dimineața, Stubbins, a spus el. O să fie o
zi frumoasă, așa‑i? Tocmai îl ascultam pe Țâști‑bâști.
Dar este foarte dezamăgitor… foarte.
— De ce? am întrebat eu. Nu ai descoperit că nu
vorbește în nicio limbă?
— Ba da, a zis doctorul, posedă un limbaj. Dar
unul atât de sărac — doar câteva cuvinte, cum ar fi
„da“, „nu“, „fierbinte“, „rece“. Cam asta‑i tot ce poate
spune. Este foarte dezamăgitor. Vezi tu, el chiar
aparține la două familii diferite de pești. Credeam că
va fi de mare ajutor… of, of!
— Presupun că asta înseamnă că nu prea ai ce
înțelege, dacă limbajul său conține doar două, trei cu-
vinte? am zis eu.
— Da, așa cred și eu. S‑ar putea să fie modul lui
de viață. Vezi tu, acum sunt foarte rari și solitari.
Înoată în cele mai adânci locuri din ocean doar cu ei
înșiși — mereu singuri. Așa că bănuiesc că nu au ne-
voie să vorbească prea mult.
— Poate că un soi de crustaceu mai mare ar vorbi
mai mult, am zis eu. La urma urmei, ăsta‑i tare mic, nu?
— Da, a spus doctorul, este adevărat. Ei, nu mă în-
doiesc că există crustacee care sunt buni vorbitori, nu
am niciun dubiu. Dar marele crustaceu, cel mai mare
dintre ele, este foarte greu de prins. Exemplare de
acest fel se găsesc doar la mari adâncimi și, cum nu

48
înoată prea mult, în cea mai mare parte din timp se
târăsc pe fundul mării și foarte rar sunt prinși în nă-
voade. Mi‑aș dori să găsesc o modalitate să cobor pe
fundul mării. Aș învăța o mulțime dacă aș fi în stare
să fac asta. Dar am uitat cu totul de micul dejun… Ai
mâncat ceva de dimineață, Stubbins?
I‑am zis doctorului că am sărit peste micul dejun,
iar acesta o luă spre bucătărie.
— Da, a spus el, în vreme ce turna apa fierbinte din
ceainic într‑o cofă, dacă cineva ar reuși să ajungă până
pe fundul oceanului și să trăiască o vreme acolo, ar
descoperi câteva lucruri minunate, lucruri la care oa-
menii nici n‑au visat.
— Dar oamenii ajung pe fund, nu‑i așa? am între-
bat eu. Scufundători și alții asemenea.
— A, da, cu siguranță, a zis doctorul. Scufundă-
torii coboară în adâncuri. Mi‑am pus și eu odată un
costum de scafandru, apropo de asta. Dar vai! Ei se
scufundă doar în ape mici. Nu pot coborî acolo unde
marea este cu adevărat adâncă. Ceea ce mi‑ar plăcea
să fac este să mă scufund în marile abisuri, la kilo-
metri întregi adâncime… He‑hei, îndrăznesc să spun
că, într‑una din zile, o să reușesc. Stai să‑ți mai dau o
ceașcă de ceai!
 Capitolul VIII
EȘTI UN BUN OBSERVATOR?

Taman în momentul acela, Polinezia a intrat în încă-

pere și i‑a spus ceva doctorului în limbajul păsăresc.
Firește că nu am înțeles o boabă. Dar doctorul a lăsat
brusc jos cuțitul și furculița și a părăsit biroul.
— Mare rușine! a spus papagalița de îndată ce
doctorul a închis ușa după el. De cum se întoarce
acasă, toate animalele din întreaga regiune aud de
eveniment și fiecare mâță bolnavă și orice iepure pă-
duchios vin de hăt departe să‑l viziteze și să‑i ceară
sfatul. Acum, afară, la ușa din spate, e o iepuroaică
mare și grasă cu un prunc care țipă. Ar putea să‑l vadă
pe doctor, vă rog!?… Cred că are spasme. Presupun
că micuțul meu poznaș a înfulecat iarăși vreo plantă
otrăvitoare. Uneori, animalele sunt tare neatente, mai
ales mamele. Vin aici și‑l ridică pe doctor de la masă
sau îl scoală din pat la orice oră din noapte. Nu știu
cum de suportă, chiar nu știu. Vai, bietul om nu are
deloc liniște! I‑am repetat la nesfârșit să fixeze niște
ore pentru consultul animalelor. Dar el este teribil de
amabil și atent. Nu refuză niciodată să vadă pe cineva

50
dacă suferă de ceva. Zice că urgențele trebuie să aibă
prioritate.
— Dar de ce unele animale nu se duc și la alți doc-
tori? am întrebat eu.
— Doamne, Dumnezeule! a exclamat papagalița,
dând din cap cu dispreț. Păi nu există alți doctori de
animale, nu unii adevărați. Ei, firește, sunt acei veteri-
nari, ca să fiu mai exact. Dar, Dumnezeu să te aibă‑n
pază, nu‑s pricepuți defel. Vezi tu, ei nu pot înțelege
graiul animalelor, așa că nu te poți aștepta să fie de
vreun folos. Imaginează‑te pe tine sau pe tatăl tău mer-
gând la un doctor care n‑ar putea pricepe o vorbuliță
din ce spui tu și nici n‑ar putea să‑ți spună pe limba
ta ce ai nevoie ca să te faci bine! Zbang! N‑ai habar cât
de nătângi sunt veterinarii ăia! Apropie șun­ca docto-
rului de foc, dacă vrei, să rămână caldă pentru când
se întoarce.
— Crezi că eu voi fi cândva în stare să învăț limba-
jul animalelor? am întrebat, punând farfuria pe vatră.
— Păi depinde, a spus Polinezia. Ești pe fază la lecții?
— Habar n‑am, am răspuns, simțindu‑mă mai de-
grabă rușinat. Vezi tu, nu am fost niciodată la școală.
Tata este prea sărac ca să‑mi pot permite.
— Păi, a zis papagalița, presupun că nu ai pierdut
foarte mult, judecând după ce am văzut eu la școlari.
Dar ia spune, ești un bun observator? Observi lucru-
rile ca lumea? Adică, de pildă, să presupunem că vezi
doi grauri într‑un măr și tu te uiți doar o dată la ei…
ai fi în stare să‑i distingi unul de celălalt dacă i‑ai ve-
dea și a doua zi?
— Habar n‑am, am spus. N‑am încercat niciodată.

51
 — Păi asta, a zis Polinezia, îndepărtând câteva fir-
mituri de pe colțul mesei cu piciorul stâng, asta e ceea
ce numim putere de observație, să bagi de seamă amă-
nuntele despre păsări și animale: felul în care umblă,
mișcă din capete și își zburătăcesc aripile; felul în care
adulmecă aerul, în care‑și mișcă mustățile și dau din
cozi. Trebuie să observi toate detaliile astea dacă vrei
să înveți limbajul animalelor. Căci, vezi tu, o mulțime
de animale abia își folosesc limba ca să vorbească, și se
ajută de respirație, de cozi sau de picioare. Iar asta pen-
tru că multe dintre ele, cu ceva vreme în urmă, când
leii și tigrii erau în număr mult mai mare, se temeau
să facă zgomot, de teamă să nu fie auzite de creaturile
sălbatice. Păsărilor, firește, nu le păsa, căci aveau aripi
cu ajutorul cărora puteau să zboare. Dar acesta este
primul lucru de care trebuie să‑ți amintești: este ex-
trem de important să fii un bun observator dacă vrei
să înveți limbajul animalelor.
— Pare destul de greu, am spus eu.
— Va trebui să fii foarte răbdător, a zis Polinezia.
O să‑ți ia destul timp să rostești corect fie și câteva
cuvinte. Dar dacă o să vii pe‑aici mai des, o să‑ți dau
chiar eu primele lecții. Și după ce o să începi, vei fi
surprins cât de repede vei progresa. Într‑adevăr, ar fi
un lucru bun dacă ai putea învăța. Pentru că, astfel,
o să poți prelua o parte din munca doctorului, vreau
să spun chestiile mai ușoare, cum ar fi să bandajezi și
să oferi pilule. Da, da, ideea asta a mea e foarte bună.
Ar fi ceva dacă bietul om ar putea primi ceva spri-
jin, să se mai poată odihni. Este scandalos felul în care
muncește. Nu văd niciun motiv pentru care nu l‑ai

52
putea ajuta într‑o mare măsură… desigur, dacă chiar
ești interesat în munca asta cu animalele.
— Dar mi‑ar plăcea la nebunie! am strigat eu.
Crezi că doctorul o să‑mi îngăduie?
— Cu siguranță, a spus Polinezia, de cum vei de-
prinde câte ceva despre tămăduire. O să vorbesc chiar
eu cu el despre chestiunea asta… Ssst! Îl aud venind.
Repede… adu‑i șunca înapoi pe masă!
 Capitolul IX
GRĂDINA VISELOR

După ce am terminat micul dejun, doctorul m‑a con-

dus afară să‑mi arate grădina. Bun, dacă micuța casă
fusese interesantă, grădina o întrecea de o sută de ori
în această privință. Dintre toate grădinile pe care le
văzusem vreodată, aceasta era cea mai încântătoare,
cea mai fascinantă. La început, nu‑ți dădeai seama cât
de mare era. Părea să nu poți ajunge nicicum la capă-
tul ei. Când, în cele din urmă, erai cât se poate de si-
gur că văzuseși totul, aruncai privirea peste un gard
viu sau pe după un colț sau dădeai de câteva trepte, iar
acolo se găsea o zonă cu totul nouă, pe care nu te‑ai fi
așteptat în veci s‑o găsești.
Avea totul — tot ce putea avea o grădină sau pu-
tuse vreodată să aibă. Existau pajiști mari de tot, cu
locuri de ședere cioplite în piatră, verzi din pricina
mușchilor. Deasupra lor atârnau sălcii plângătoare,
iar vârfurile crengilor măturau iarba catifelată atunci
când fluturau în bătaia vântului. Cărările vechi, mar-
cate, aveau de ambele părți garduri înalte din tise tă-
iate, aducând cu străduțele înguste dintr‑un oraș

54
medieval, iar prin garduri fuseseră croite niște intrări
deasupra cărora erau modelate vaze, păuni, semilune,
toate tăiate în copaci vii. Mai exista un heleșteu de
marmură încântător, cu crapi aurii și nuferi albaștri,
dar și cu broaște mari și verzi. De‑a lungul livezii și
răsadurilor se înălța un zid de cărămidă acoperit cu
piersici roz și galbene ce se coceau la soare. Mai exista
un stejar superb, uriaș, cu o scorbură îndeajuns de
mare ca să adăpostească patru oameni. Venea apoi o
serie de colibe de vară, unele de lemn, altele de piatră,
iar una dintre ele era plină cu cărți. Într‑un colț, prin-
tre pietre și ferigi, se găsea o vatră exterioară, unde
doctorul obișnuia să prăjească ficăței și șuncă atunci
când dorea să ia masa la aer curat. Și mai era și o ca-
napea pe care obișnuia să tragă câte un pui de somn,
pare‑se, în nopțile călduroase de vară, când privighe-
torile dădeau tot ce aveau mai bun în ele. Avea niște
rotițe pe care putea fi dusă sub orice copac ce găz-
duia concertul. Dar lucrul care m‑a fermecat cel mai
mult dintre toate a fost o căsuță în copac, micuță și
gingașă, cocoțată pe crengile de sus ale unui ulm înalt,
cu o scară lungă de frânghie atașată la ea. Doctorul
mi‑a spus că o folosea ca să privească luna și stelele
printr‑un telescop.
Era genul de grădină prin care puteai hoinări și ex-
plora zile și zile de‑a rândul, mereu descoperind câte
ceva nou, mereu bucuros să dai iarăși peste locurile
cunoscute. Acea primă dată când am văzut grădina
doctorului, am fost așa de fermecat de ea, încât am
simțit dorința de a trăi în ea — mereu și mereu — și
să nu mai ies niciodată. Pentru că între zidurile ei

55
avea tot ceea ce era nevoie ca să te facă fericit, să‑ți
înfrumusețeze traiul și să‑ți aducă pacea în inimă. Era
Grădina Viselor.
De cum am pătruns în grădină, am remarcat nu-
maidecât un lucru: și anume că existau o mulțime de
păsări. În fiecare copac păreau să se găsească două,
trei cuiburi. Și grămezi aparținând altor creaturi
sălbatice te făceau să pricepi că se simțeau acolo ca
acasă. Nevăstuici, țestoase și pârși păreau a fi destul
de obișnuiți pe‑acolo și deloc sfioși. Broaște de dife-
rite culori și mărimi țopăiau pe pajiște ca și cum le‑ar
fi aparținut. Șopârle verzi (rare în Puddleby) zăceau
pe pietre la soare, clipind la noi. Puteau fi văzuți chiar
și șerpi.
— Nu trebuie să‑ți fie frică de ei, a spus docto-
rul, băgând de seamă că am tresărit oarecum când
un șarpe mare și negru s‑a încolăcit pe cărare în fața
noastră. Băieții ăștia nu sunt veninoși. Fac un mare
bine, păstrând un număr redus de paraziți ai grădini-
lor. Uneori, seara, le cânt din flaut. Le place. Se ridică
pe cozile lor și rămân așa la nesfârșit. Caraghioasă
chestie gustul lor pentru muzică!
— De ce vin toate animalele astea să locuiască aici?
am întrebat eu. Niciodată nu am mai văzut o grădină
cu atâtea creaturi în ea.
— Păi cred că asta se datorează faptului că primesc
hrana care le place și că nimeni nu le tulbură și nu
le neliniștește. Și, în plus, firește, mă cunosc pe mine.
Și dacă ele sau odraslele lor se îmbolnăvesc, presu-
pun că găsesc un lucru la îndemână să locuiască în
grădina doctorului… Privește! Vezi vrăbioiul ăla de

56
pe ceasul solar certându‑se cu mierla de mai jos? Păi
vine aici în fiecare vară, de ani și ani. Vine de la Lon-
dra. Vrăbiuțele de pe‑aici mereu îl iau în râs. Zic că
ciripește cu accent cockney. E pasărea cea mai amu-
zantă, foarte curajoasă, dar și tare neobrăzată. Nu‑i
place nimic altceva mai mult decât o ceartă bună și
întotdeauna sfârșește prin a fi grosolan. O adevărată
pasăre de oraș. La Londra, trăiește pe lângă catedrala
St. Paul. Îl strigăm „Cheapside“1.
— Și toate păsările astea sunt de prin părțile locu-
lui? am întrebat eu.
— Cele mai multe, a spus doctorul. Dar câteva,
mai rare, mă vizitează în fiecare an, dintre cele care nu
se apropie deloc de Anglia. De pildă, tipul acela chipeș
și mititel care zboară pe deasupra gurii‑leului. Este o
pasăre‑muscă cu gât roșu. Vine din America. Strict
vorbind, n‑are nicio treabă cu clima de pe aici. Este
prea rece pentru el. Noaptea îl duc în bucătărie să se
culce. Apoi, în fiecare august, spre ultima săptămână
din lună, vine o pasărea‑paradisului violet, tocmai din
Brazilia, ca să mă vadă. Este un exemplar extraordi-
nar. Firește, încă nu a sosit. Și mai sunt alte câteva pă-
sări străine, cele mai multe de la tropice, care trec pe
la mine în cursul lunilor de vară. Acum vino cu mine,
musai să‑ți arăt grădina zoo.

1. Stradă și district în Londra.

 Capitolul X
GRĂDINA ZOOLOGICĂ PRIVATĂ

Nu credeam că mai rămăsese ceva în grădina aia ce să

nu fi văzut. Dar doctorul m‑a înhățat de braț și a prins
să coboare pe o potecuță îngustă, iar după mai multe
serpentine și răsuciri și curbe, ne‑am găsit în fața unei
uși mici într‑un perete înalt de piatră. Doctorul a îm-
pins‑o, deschizând‑o.
Înăuntru era o altă grădină. Mă așteptasem să văd
cuști cu animale înăuntru. Dar nu se vedea nimic de
genul acesta. În loc de asta, se vedeau mici case de pia-
tră, ici și colo, pe tot întinsul grădinii, și fiecare căsuță
avea o ușă și o fereastră. De cum am intrat în grădină,
multe dintre ușile acelea s‑au deschis și au apărut o
mulțime de animale alergând spre noi, așteptându‑se
în mod vădit să primească hrană.
— Ușile nu au încuietori? l‑am întrebat eu pe doctor.
— Ba da, a răspuns el, fiecare ușă are încuietoare.
Însă la mine la zoo ușile se deschid dinăuntru, nu
dinafară. Încuietorile sunt doar ca animalele să poată
să se închidă pe dinăuntru, ori de câte ori vor să scape

58
de hărțuiala celorlalte animale sau de oamenii care ar
putea intra aici. Fiecare animal stă în acest zoo pentru
că‑i place, nu pentru că așa trebuie.
— Arată toate foarte fericite și curate, am remar-
cat eu. Te superi dacă‑mi spui și mie numele câtorva?
— Cu drag! Păi uite, chestia aia nostimă cu plăci pe
spate, care dă cu nasul pe sub zidul de cărămidă de colo
este un tatu din America de Sud. Micuțul care stă de
vorbă cu el este o marmotă din Canada. Amândoi lo-
cuiesc în găurile acelea de la baza zidului. Cele două
mici fiare care se prostesc în heleșteu sunt o pereche de
nurci rusești, lucru care‑mi amintește de ceva: trebuie
să merg să le iau niște heringi din oraș, înainte de prânz,
azi se închide mai devreme. Animalul acela care tocmai
iese din casă este o antilopă, dintr‑un soi de antilope
mai mici din Africa de Sud. Acum hai să trecem în par-
tea cealaltă a tufișurilor ăstora, ca să‑ți arăt și altceva!
— Cele de colo sunt căprioare? am întrebat.
— Căprioare! a spus doctorul. Unde adică?
— Acolo, am zis, arătând cu degetul, cele care pasc
din iarba de pe marginea straturilor. Sunt două.
— A, acelea! a spus doctorul, zâmbind. Nu sunt
două animale: este un animal cu două capete — sin-
gurul animal din lume cu două capete. Se numește
„pushmi‑pullyu“1. L‑am adus din Africa. Este foarte
blând, acționează asemenea unui paznic de noapte
pentru grădina mea zoo. Doarme cu câte un singur

1. O creatură imaginară, inventată de autor, aducând cu o

lamă sau cu o antilopă, și cu câte un cap la ambele extremități
ale corpului.

59
cap odată, pricepi, foarte de folos, căci în vremea asta
celălalt cap stă de veghe toată noaptea.
— Sunt și lei și tigri? am întrebat în timp ce ne con-
tinuam drumul.
— Nu, a spus doctorul, nu ar fi posibil să‑i țin aici,
și nu i‑aș ține nici dacă aș putea. Dacă ar fi după mine,
Stubbins, nu ar exista niciun leu sau tigru în capti-
vitate nicăieri în lume. Nu s‑ar obișnui niciodată.
N‑ar fi nicidecum fericiți. Nu s‑ar liniști niciodată.
S‑ar gândi mereu la vastele teritorii lăsate în urmă.
O poți vedea în ochii lor, visează… visează mereu la
marile spații deschise unde au fost născuți; visează la
junglele adânci și întunecate, unde mamele lor i‑au
învățat cum să adulmece și să ia urma antilopei. Și ce
li se dă în schimb pentru toate astea? întrebă docto-
rul, oprindu‑se înfuriat din mers și făcându‑se roșu
la față. Ce li se dă în schimbul unui răsărit măreț din
Africa, în schimbul brizei din amurg ce șoptește prin-
tre palmieri, al covorului verde, al lianelor încurcate,
al nopților răcoroase, pline de stele, din deșert, al ro-
potului unei cascade după o zi istovitoare de vânat.
Te întreb, ce li se dă în schimbul acestora? O cușcă
goală cu gratii de fier, o bucată mizerabilă de carne
moartă aruncată o dată pe zi și o gloată de prostovani
care vin să se holbeze la ei cu gurile căscate!… Nu,
Stubbins! Leii și tigrii, Marii Vânători, n‑ar trebui ni-
ciodată, dar niciodată văzuți la zoo.
Doctorul a părut să devină grozav de grav —
aproape trist. Dar, dintr‑odată, starea i s‑a schim-
bat iarăși și m‑a luat de braț cu același zâmbet vesel
bine‑cunoscut.

60
 — Dar încă nu am văzut casele fluturilor și nici ac-
variile. Vino! Sunt foarte mândru de casele fluturilor.
Am luat‑o iar din loc și în scurt timp am ajuns
într‑o zonă împrejmuită cu un gard viu. Aici am vă-
zut mai multe colibe mari făcute dintr‑o plasă de fire
fine, asemenea cuștilor. Dincolo de plase, o mulțime
de flori frumoase creșteau la soare, cu fluturi zburând
pe deasupra lor. Doctorul a arătat spre capătul uneia
dintre colibe, unde se găseau orânduite mici cutii cu
găurele în ele.
— Acelea sunt „maternitățile“, a spus el. Acolo
pun specii diferite de omizi. Și, de cum se preschimbă
în fluturi și în molii, apar în grădinița asta cu flori ca
să se hrănească.
— Au și fluturii un limbaj? am întrebat eu.
— Îmi închipui că da, a spus doctorul. La fel și
cără­bu­șii. Dar până acum nu am reușit să învăț prea
multe despre limbajul insectelor. În ultimul timp am
fost prea ocupat încercând să‑mi însușesc limbajul
crustaceelor. Adică să‑l adopt.
În momentul acela, a apărut Polinezia, care a spus:
— Doctore, la ușa din spate sunt doi porcușori de
Guineea. Mi‑au spus că au fugit de la băiețelul care‑i
avea pentru că nu primeau hrana adecvată. Vor să
știe dacă‑i primești la tine.
— Bine, a zis doctorul, arată‑le cum să ajungă la
zoo. Dă‑le căsuța din stânga, lângă poartă, cea pe care
a avut‑o vulpoiul negru. Spune‑le care sunt regulile
și oferă‑le o masă hrănitoare… Acum, Stubbins, vom
merge la acvarii. Și înainte de orice, trebuie să‑ți arăt
marele meu bazin de sticlă, umplut cu apă de mare, în
care țin crustaceul.
 Capitolul XI
PROFA MEA POLINEZIA

Păi, după chestia asta, poți să fii sigur că n‑au fost prea
multe zile în care să nu vin să‑mi vizitez noul prieten.
Într‑adevăr, practic eram la el întreaga zi și în fiecare zi.
Așa că, într‑o seară, mama mi‑a spus în glumă să‑mi
iau patul și să locuiesc acolo, împreună cu doctorul.
După o vreme, cred că‑i devenisem de folos doc-
torului hrănindu‑i animalele, ajutându‑l să ridice noi
căsuțe și împrejmuiri pentru zoo, asistându‑l atunci
când veneau noi animale, făcând tot felul de treburi
ciudate prin locul acela. Astfel încât, deși‑mi plă-
cea tare mult (era ca și cum ai fi trăit de‑adevărate-
lea într‑o nouă lume), credeam pe bune că i‑aș fi lipsit
doctorului dacă n‑aș fi venit atât de des.
Și, de fiecare dată, Polinezia mă însoțea oriunde
mergeam, învățându‑mă limbajul păsărilor și ară-
tându‑mi cum să înțeleg limbajul semnelor folosit de
animale. La început am crezut că nu voi fi în stare să
învăț nimic, părea tare dificil. Dar bătrâna papagaliță
dovedi o răbdare remarcabilă cu mine, deși puteam

62
vedea că, din când în când, se străduia din răsputeri
să‑și păstreze calmul.
Curând, am început să deprind sporovăiala ciu-
dată a păsărilor și să pricep limbajul giumbușlucurilor
trăsnite ale câinelui. Obișnuiam să trag cu urechea la
discuția șoarecilor din spatele lambriurilor, când mer-
geam la culcare, și să urmăresc pisicile de pe acoperiș
și porumbeii din piața târgului.
Iar zilele se scurgeau cu iuțeală, așa cum se întâm-
plă îndeobște atunci când traiul este plăcut, iar zilele
se transformau în săptămâni, săptămânile în luni, și,
curând, trandafirii din grădina doctorului își pierdură
petalele, iar pajiștea mare și verde se umplu de frunze
galbene. Căci vara era deja pe trecute.
Într‑una din zile, Polinezia și cu mine stăteam de
vorbă în bibliotecă. Era o încăpere frumoasă, lungă,
cu un șemineu uriaș, pereții fiind acoperiți de la podea
până‑n tavan cu rafturi care gemeau de cărți: cărți de
istorie, de grădinărit, de medicină, de călătorii. Pe aces-
tea din urmă le adoram, mai ales marele atlas al docto-
rului, cu toate hărțile sale ale diferitelor țări din lume.
În după‑amiaza aceea, Polinezia îmi arăta niște
cărți despre animale pe care le scrisese chiar docto-
rul Dolittle.
— Frate, am spus eu, ce de cărți are doctorul… e
plină încăperea! Dumnezeule! Ce‑aș mai vrea să le ci-
tesc! Trebuie să fie grozav de interesante. Tu poți să
citești, Polinezia?
— Doar puțin, a zis ea. Fii atent cum întorci pagi-
nile alea, să nu le rupi. Nu, nu am timpul necesar să ci-
tesc… mult. Litera aia este un k, iar cealaltă este un b.

63
 — Ce înseamnă cuvântul ăsta de sub ilustrație? am
întrebat eu.
— Stai să văd, a spus ea, începând să silabisească.
B‑A‑B‑U‑I‑N… adică maimuță. Să citești nu‑i așa
greu cum pare, odată ce ai deprins literele.
— Polinezia, am spus eu, aș vrea să te întreb ceva
foarte important.
— Ce anume, fiule? a zis ea, netezindu‑și penele de
pe aripa dreaptă.
Polinezia îmi vorbea adesea într‑un mod foarte
condescendent. Dar nu mă supăra dacă venea din
partea ei. La urma urmei, avea aproape două sute de
ani, iar eu, doar zece.
— Ascultă, am spus, mama nu crede că e corect să
vin aici și să stau la masă de fiecare dată. Și voiam să
te întreb: să presupunem că muncesc și mai mult pen-
tru doctor… de ce n‑aș putea să vin să locuiesc aici?
Pricepi, în loc să fiu plătit precum un grădinar sau
un muncitor obișnuit, aș beneficia de masă și casă în
schimbul muncii depuse de mine. Ce crezi?
— Vrei să spui că‑ți dorești să fii asistentul potrivit
pentru doctor, da?
— Da, bănuiesc că poți să‑i spui așa, am răspuns.
Știi, chiar tu ai zis că ești de părere că aș putea să‑i fiu
de mare folos.
— Păi, a spus ea, cugetând o clipă, nu văd de ce nu.
Dar asta vrei să te faci când o să fii mare, un naturalist?
— Da, am încuviințat, m‑am hotărât. Mai degrabă
aș vrea să fiu naturalist decât orice altceva pe lume.
— Hm! Hai să mergem să vorbim cu doctorul de­
spre asta, a spus Polinezia. E în camera alăturată, în

64
birou. Deschide ușa foarte încet… s‑ar putea să lu-
creze și nu vrea să fie deranjat.
Am deschis ușa cu grijă și am aruncat o privire înă-
untru. Primul lucru pe care l‑am văzut a fost un câine
retriever uriaș, stând în mijlocul carpetei din fața
șemineului, cu urechile ciulite, ascultând ce citea cu
voce tare doctorul dintr‑o scrisoare.
— Ce face doctorul? am întrebat‑o în șoaptă pe Polinezia.
— Păi câinele a primit o scrisoare de la stăpâna
lui și i‑a adus‑o doctorului s‑o citească. Asta‑i tot. Îi
aparține unei fetițe nostime pe nume Minnie Dooley,
care locuiește în partea cealaltă a orașului. Își poartă
părul într‑o coadă împletită pe spate. Ea și fratele ei au
plecat la mare pe timpul verii, iar bătrânului retriever
i se rupe inima de dorul lor. Așa că‑i scriu scrisori, în
engleză, firește. Și cum bătrânul câine nu le înțelege,
aduce scrisorile aici, iar doctorul le traduce în limba-
jul câinesc. Probabil că Minnie a scris că se întoarce,
dacă e să ne luăm după bucuria câinelui. Ia te uite la el
cum se manifestă!
Într‑adevăr, câinele a părut copleșit dintr‑odată de
bucurie. De cum doctorul a sfârșit scrisoarea, bătrâ-
nul câine a prins să latre pe un ton înalt, dând de zor
din coadă și țopăind prin birou. A luat scrisoarea în
bot și a ieșit din încăpere, pufăind greu și murmurând
ceva de unul singur.
— Se duce jos să întâmpine trăsura, mi‑a șoptit Po-
linezia. Devotamentul câinelui pentru copiii aceia e
peste puterea mea de înțelegere. Ar trebui s‑o cunoști
pe Minnie! E cea mai îngâmfată obrăznicătură care a
existat vreodată! Și se mai uită și cruciș!
 Capitolul XII
MAREA MEA IDEE

Nu trecu mult și doctorul și‑a ridicat privirea, văzân­

du‑ne în pragul ușii.
— Aha! Intră, Stubbins! a spus el. Vrei să‑mi vor­
bești? Intră și ia loc.
— Doctore, i‑am zis, vreau să fiu și eu naturalist ca
tine când o să mă fac mare.
— Asta vrei, așa‑i? a murmurat doctorul. Hm! Păi…
Vai, vai! … Nu mai spune! Mda, mda! Ai… ăăă… ai
vorbit cu mama și tatăl tău despre asta?
— Nu, încă nu, am răspuns. Aș vrea să le vorbești
tu pentru mine. Ai face‑o mai bine. Vreau să fiu ajuto-
rul tău, asistentul, dacă mă primești. Ieri‑seară mama
a spus că nu consideră corect să vin aici și să mă îm-
buib. Și de atunci mă tot gândesc și eu. N‑am putea
face un aranjament… n‑aș putea să muncesc pentru
masă și casă?
— Dar, dragul meu Stubbins, a spus doctorul râ-
zând, ești bine‑venit să apari aici pentru trei mese pe
zi, întreg anul. Eu mă bucur să vii. Unde mai pui și
că muncești foarte mult. Adesea am simțit nevoia să

66
te plătesc pentru ceea ce faci… dar la ce aranjament
te‑ai gândit tu?
— Păi mă gândeam că poate ai putea veni să‑i vezi
pe tata și pe mama și să le zici că, dacă mă lasă să locu-
iesc aici cu tine ca să muncesc din greu, o să mă înveți
să citesc și să scriu. Vezi tu, mama ar da orice să mă
facă să învăț cititul și scrisul. Și, pe urmă, nici n‑aș pu-
tea să fiu un bun naturalist fără asta, nu‑i așa?
— Nu știu prea multe despre asta, a zis docto-
rul. Este bine, recunosc, să poți citi și scrie. Dar
naturaliștii nu seamănă unul cu altul, știi. De pildă,
tânărul confrate Charles Darwin despre care oame-
nii vorbesc așa de mult în zilele noastre — a absolvit
Cambridge — citește și scrie foarte bine. Iar Cuvier
predă chiar și cursuri. Dar, ascultă, cel mai mare na-
turalist dintre toți habar nu are nici măcar să‑și scrie
numele sau să citească abecedarul.
— Cine este? am întrebat.
— Este o persoană misterioasă, a spus doctorul, o
persoană foarte misterioasă. Numele lui este Săgeată
Lungă, fiul lui Săgeată de Aur. Este din pieile‑roșii.
— L‑ai văzut vreodată? l‑am întrebat eu.
— Nu, a răspuns doctorul, nu l‑am văzut niciodată.
Niciun alb nu l‑a întâlnit vreodată. Îmi imaginez că dom-
nul Darwin nici măcar nu are habar că există. Locuiește
aproape numai cu animalele și în diferite triburi de in­
dieni, îndeobște pe undeva prin preajma lanțului mun-
tos din Peru. Nu stă niciodată prea mult timp într‑un loc.
Merge din trib în trib, ca un soi de pelerin indian.
— Cum de știi atât de multe despre el, l‑am între-
bat, din moment ce nu l‑ai întâlnit niciodată?

67
 — Pasărea‑paradisului violet mi‑a spus totul de­
spre el, a zis doctorul. Mi‑a povestit că este naturalis-
tul perfect și minunat. Ultima oară când a fost aici, am
rugat‑o să‑i ducă un mesaj din partea mea. O aștept să
se întoarcă de la o zi la alta. Abia aștept să văd ce răs-
puns îmi va aduce de la el. Este deja ultima săptămână
din august. Sper că nu i s‑a întâmplat nimic pe drum.
— Dar de ce vin la tine animalele și păsările când
se îmbolnăvesc? am spus eu. De ce nu se duc la el,
dacă este, așa cum zici, nemaipomenit?
— Se pare că metodele mele sunt mai moderne,
zise doctorul. Dar din ce mi‑a spus pasărea‑paradisu-
lui, cunoștințele lui Săgeată Lungă despre istoria natu-
rală sunt mai mult decât grozave. Specialitatea sa este
botanica — plante și celelalte chestii de genul ăsta. Dar
cunoaște o mulțime de lucruri și despre păsări și ani-
male. Este foarte bun la albine și cărăbuși… Dar ia
spune‑mi, Stubbins, ești foarte sigur că vrei să devii
naturalist?
— Da, am răspuns, hotărârea mea e luată.
— Păi, știi, nu prea scoți bani din profesia asta. Mai
deloc. Cei mai mulți dintre cei mai buni naturaliști nu
se bucură de mulți bani. Tot ce fac este să cheltuiască
bani, cumpărând plase pentru fluturi și cutii pentru
ouăle de pasăre și altele. Eu abia acum, după ceva ani
ca naturalist, am început să fac niște bani din cărțile
pe care le scriu.
— Nu‑mi pasă de bani, am spus, eu vreau să fiu un
naturalist. Nu vrei să vii joia viitoare să iei masa cu
mama și tata… le‑am spus că o să te întreb… și să le
vorbești de asta? Știi, mai e ceva: dacă locuiesc cu tine,

68
și într‑un fel o să aparțin de casa și de profesia ta, o să
pot veni cu tine în călătoria ta viitoare.
— Aha, pricep, a zis el, zâmbind. Așadar, vrei să
mă însoțești într‑o călătorie, așa‑i? A…ha!
— Vreau să te însoțesc în toate călătoriile. Și ție o să-ți
vină mai ușor mai ușor dacă vei avea pe cineva care să‑ți
care plasele de fluturi și carnetele de observații, nu‑i așa?
Doctorul a rămas gânditor un timp îndelungat, bă-
tând darabana în pupitru, în vreme ce eu așteptam ne-
răbdător să văd ce avea să răspundă.
Într‑un târziu, a săltat din umeri și s‑a ridicat.
— Păi, Stubbins, a spus el, joia viitoare o să vin să
vorbesc cu tine și cu părinții tăi. Și pe urmă… vom ve-
dea. Vom vedea. Transmite‑le alor tăi complimentele
mele și mulțumește‑le pentru invitație, bine?
Apoi am rupt‑o la fugă spre casă precum vântul,
să‑i spun mamei că doctorul promisese să vină.
 Capitolul XIII
SOSEȘTE UN CĂLĂTOR

În ziua următoare stăteam pe zidul din grădina doc-

torului, după ceai, vorbind cu Dab‑Dab. Învățasem
deja atât de mult de la Polinezia, încât puteam vorbi
cu cele mai multe dintre păsări și cu câteva animale,
fără să întâmpin vreo dificultate. Am descoperit că
Dab‑Dab era o pasăre bătrână foarte de treabă și mă-
moasă, deși nici pe aproape așa de deșteaptă și de in-
teresantă cum era Polinezia. Fusese menajeră în casa
doctorului ani la rând.
Așadar, cum spuneam, în seara aceea, bătrâna rață
și cu mine stăteam pe marginea lată a zidului din gră-
dină, privind în jos spre Oxenthrope Road. Ne ui-
tam la o turmă de oi dusă la piața din Puddleby, iar
Dab‑Dab tocmai îmi povestea despre aventurile doc-
torului în Africa. Pentru că, mult timp în urmă, fusese
cu el într‑o călătorie.
Deodată, am auzit un zgomot îndepărtat ciudat,
undeva pe drum, spre oraș. Parcă era o mulțime de
oameni care chiuiau. M‑am săltat pe zid să văd dacă
puteam zări cine venea. Pe neașteptate, de după un

70
colț apăru o ciurdă mare de școlari care urmăreau o
femeie în zdrențe care arăta tare bizar.
— Ce poate fi asta? a strigat Dab‑Dab.
Copiii râdeau și țipau. Și cu siguranță că femeia pe
care o urmau era cu totul extraordinară. Avea brațe
foarte lungi și umerii cei mai aplecați pe care‑i văzu-
sem vreodată. Purta pe cap o pălărie de paie înclinată,
cu maci în ea, iar fusta îi era așa de lungă, încât o tră-
gea pe pământ ca pe o trenă de la o rochie de bal. Nu‑i
puteam distinge trăsăturile din cauza pălăriei mari
care‑i acoperea ochii. Dar când a ajuns mai aproape
de noi, iar râsul copiilor a devenit și mai zgomotos,
am băgat de seamă că avea mâini foarte negre și pă-
roase, ca ale unei vrăjitoare.
Apoi, pe neașteptate, Dab‑Dab, care stătea lângă
mine, mă ului când începu să strige cât putea de tare:
— Păi e Chee‑Chee!… Chee‑Chee a venit în sfârșit!
Cum îndrăznesc țâncii ăia să‑și bată joc de el!? O să le
dau eu drăcușorilor ălora ceva de râs!
Și‑și luă zborul de pe zid către drum, îndrep-
tându‑se direct către copii, măcănind în modul cel mai
înfricoșător și ciupindu‑i de glezne și de pulpe. Țâncii
au luat‑o la fugă spre oraș cât îi țineau picioarele.
Ciudata siluetă cu pălărie de pai a rămas o clipă
privind după ei, după care s‑a îndreptat cu greu spre
poartă. Nu s‑a mai obosit să salte zăvorul, ci s‑a urcat
direct pe poartă, ca și cum ar fi fost ceva aflat în ca-
lea ei. După care am băgat de seamă că se agățase cu
picioarele de gratii, având astfel patru mâini cu care
să se cațăre. Dar abia când am reușit să‑i privesc bine
fața aflată sub pălărie, am putut să mă asigur că era
vorba de o maimuță.

71
 Chee‑Chee — căci era un el — mă privi încruntat și
bănuitor de pe creasta porții, ca și cum se aștepta să
încep să râd de el așa cum făcuseră ceilalți băieți și
fete. Apoi sări în grădină și prinse să‑și scoată numai-
decât hainele. Sfâșie pălăria de paie în două și aruncă
bucățile în drum. Apoi își scoase bluza și fusta, sări pe
ele furios și le lovi cu picioarele, aruncându‑le în gră-
dina din față.
Dintr‑odată am auzit un țipăt dinspre casă și a apă-
rut Polinezia, urmată de doctor și de Jip.
— Chee‑Chee! Chee‑Chee! a strigat papagalița. Ai
sosit în sfârșit! I‑am împuiat capul doctorului că vei
găsi tu o cale! Cum ai reușit?
S‑au adunat cu toții în jurul lui, strângându‑i toate
patru mâinile, râzând și punându‑i un milion de în-
trebări deodată. Apoi, o luară toți înapoi spre casă.
— Fugi sus la mine în dormitor, Stubbins, a spus
doctorul, întorcându‑se spre mine. O să găsești o
pun­gă cu alune în sertărașul din stânga al biroului.
Le‑am ținut mereu acolo în cazul în care, într‑o bună
zi, s‑ar fi întors pe neașteptate. Și stai așa… vezi dacă
Dab‑Dab are vreo banană în cămară. După cum mi‑a
spus Chee‑Chee, nu a mai avut parte de o banană de
două luni întregi.
Când am coborât din nou în bucătărie, i‑am găsit
pe toți ascultând cu atenție maimuța, care le spunea
povestea călătoriei ei în Africa.
 Capitolul XIV
CĂLĂTORIA LUI CHEE‑CHEE

Se pare că, după plecarea Polineziei, lui Chee‑Chee i

se făcuse mai dor ca niciodată de doctor și de căsuța
lui din Puddleby. În cele din urmă, se hotărî să o ur-
meze cu orice preț. Și, într‑o zi, coborând pe malul
mării, văzu o grămadă de oameni, albi și negri, îm-
barcându‑se pe un vas care urma să plece spre Anglia.
Încercă să urce și el la bord. Dar aceștia îl aruncară pe
țărm, alungându‑l. Deodată, văzu o ditamai familia ai
cărei membri veseli se pregăteau să se urce pe vas. Și
una dintre fete îi aminti lui Chee‑Chee de o verișoară
de‑ale sale de care se îndrăgostise pe vremuri. Așa
că‑și spuse în sinea lui: „Fata aia aduce destul de mult
cu o maimuță, tot atât cât aduc și eu cu o fată. Dacă aș
face rost de niște haine potrivite, m‑aș putea urca ușor
pe corabie împreună cu una din familiile astea, iar oa-
menii m‑ar confunda cu o fată. Bună idee!“
Așa că se duse în orașul care se afla nu departe și,
sărind pe o fereastră deschisă, găsi o fustă și o blu­ză
împăturite pe un scaun. Aparțineau unei cucoa­ne ne-
grese elegante care‑și făcea baia. Chee‑Chee le îmbrăcă.

73
Apoi, se întoarse pe țărm, se amestecă în mulțimea de
acolo și, în cele din urmă, se strecură în siguranță pe
marea corabie. După care se gândi că ar face mai bine
să se ascundă, ca oamenii să nu care cumva să‑l pri-
vească mai îndeaproape. Și rămase ascuns tot drumul
până în Anglia — ieșind doar noaptea, când dormeau
toți, să caute de mâncare.
Ajuns în Anglia, se pregăti să coboare de pe cora-
bie, dar marinarii observară în cele din urmă că nu
era decât o maimuță îmbrăcată în haine femeiești și
vrură să o țină pe corabie ca animal de companie. Dar
el reuși să le scape printre degete și, odată coborât pe
țărm, se pierdu în mulțime și dispăru. Totuși, se afla
la o distanță mare de Puddleby, trebuind să străbată
toată Anglia pe lat.
Nu i‑a fost ușor deloc. Ori de câte ori ajungea
într‑un oraș, copiii se luau după el, râzând, și adesea
pros­tănacii de oameni căutau să‑l înhațe, încercând
să‑l oprească, așa că se văzu nevoit să se cațăre pe feli-
nare și pe hornuri ca să scape de ei. Peste noapte dor-
mea în șanțuri sau în șoproane sau oriunde se putea
ascunde, trăind din fructele de pădure de prin tufișuri
sau cu alune din arbuști. În cele din urmă, după multe
aventuri și evadări la mustață, zări turla bisericii din
Puddleby și știu că, în sfârșit, ajunsese la vechea sa casă.
Până să ajungă la sfârșitul poveștii sale, Chee‑Chee
mâncase șase banane la rând și băuse un castron în-
treg cu lapte.
— Frate, a spus el, de ce oare nu m‑am născut cu
aripi, precum Polinezia, ca să pot zbura până aici?
N‑aveți idee cât urăsc pălăria și fusta asta. Nu m‑am

74
mai simțit așa nasol în viața mea. Pe tot drumul de la
Bristol până aici, dacă pălăria asta nenorocită nu‑mi
cădea de pe cap sau se prindea de crengile copaci-
lor, fusta asta groaznică mi se încurca în picioare, pu-
nându‑mi piedică și făcându‑mă să mă lovesc. La ce
naiba poartă femeile trăsnăile astea? Dumne­zeule,
m‑am bucurat să văd Puddleby în dimineața asta
când am urcat dealul de lângă ferma lui Bellaby!
— Patul tău din uscătoria de vase te așteaptă! a zis
doctorul. Nu l‑am strâns de acolo, în caz că te‑ai fi întors.
— Da, a spus Dab‑Dab, și poți lua haina de casă a
doctorului, pe care o foloseai pe post de pătură, în caz
că se face rece noaptea.
— Mulțumesc, a zis Chee‑Chee, ce bine e să te în-
torci iarăși acasă! Totul este la fel ca atunci când am
plecat, cu excepția ruloului cu prosop de pe spatele
ușii de colo, acela‑i nou… Păi, cred că o să merg la
culcare acum, am nevoie de somn.
Apoi, am trecut toți din bucătărie în uscătorie, pri-
vindu‑l pe Chee‑Chee cum se cațără pe uscătorul de
vase ca un marinar pe un catarg. Ajuns sus, se înco-
vrigă, trase peste el o veche haină de casă și, după un
minut, sforăia liniștit.
— Bunul și bătrânul Chee‑Chee! a șoptit doctorul.
Mă bucur că s‑a întors.
— Da… bunul și bătrânul Chee‑Chee! s‑au auzit,
ca un ecou, Dab‑Dab și Polinezia.
Apoi, am ieșit toți pe vârfuri din uscătorie și am în-
chis foarte încet ușa în urma noastră.
 Capitolul XV
DEVIN ASISTENTUL DOCTORULUI

Când sosi seara zilei de joi, în casa noastră era mare

agitație. Mama mă întrebase care sunt mâncărurile
preferate ale doctorului, iar eu îi spusesem: costițe, fe-
lii de sfeclă, pâine prăjită, creveți și tarte de melasă. În
seara aceea, le pusese pe toate pe masă, în așteptarea
lui, iar acum se fâțâia prin casă să se asigure că era
curățenie peste tot, gata să‑l primească.
Într‑un târziu, am auzit un ciocănit la ușă și, firește,
m‑am repezit eu să fiu primul care să‑i deschidă.
De data asta, doctorul își adusese propriul flaut. Și,
de cum s‑a terminat cina (care‑i plăcuse foarte mult),
masa a fost curățată și vasele lăsate în chiuveta din bu-
cătărie, pentru a doua zi. Apoi doctorul și tata s‑au
apucat să cânte în duet.
Arătau așa de prinși de chestia asta, încât a început
să‑mi fie teamă că nu vor mai apuca niciodată să dis-
cute despre ce mă interesa pe mine. Dar, în cele din
urmă, doctorul a spus:
— Fiul tău mi‑a spus că‑și dorește tare mult să de-
vină naturalist.

76
 Și s‑a pornit o discuție lungă, care dură mult în
noapte. La început, atât mama, cât și tata s‑au arătat
reticenți la idee, cum fuseseră încă de când se pusese
problema. Spuneau că era doar o toană de copil și că o
să mă plictisesc foarte repede. Dar după ce chestiunea
aceasta a fost dezbătută pe toate părțile, doctorul s‑a
întors spre tata și a zis:
— Păi hai să presupunem, domnule Stubbins, că
fiul dumitale o să vină la mine pentru doi ani, adică
până împlinește doisprezece ani. În timpul acesta el o
să‑și poată da seama dacă‑l apucă lehamitea sau nu.
De asemenea, în această perioadă, îmi iau angajamen-
tul să‑l învăț să citească și să scrie, și poate și puțină
aritmetică. Ce spui de asta?
—  Știu eu?! a spus tata, clătinând din cap. Ești foarte
amabil și oferta dumitale este minunată, doctore. Dar
simt că Tommy ar trebui să învețe ceva comerț din
care să‑și câștige mai târziu traiul.
Apoi, a vorbit mama. Deși era să izbucnească în la-
crimi la ideea de a părăsi casa la o vârstă așa de crudă,
i‑a arătat tatei că era o șansă mare pentru mine să mă
apuc de învățătură.
— Tu, Jacob, a spus ea, știi că mulți flăcăi din oraș
au urmat Școala de Gramatică, până la paisprezece sau
cincisprezece ani. Tommy ar putea petrece ușor acești
doi ani pentru instruirea lui și chiar și dacă învață
doar să citească și să scrie, timpul nu se va fi irosit în
zadar. Deși Dumnezeu știe, a adăugat ea, scoțându‑și
batista să‑și șteargă lacrimile, casa mi se va părea tare
goală după ce‑o să plece.

77
 — Voi avea grijă să vină să vă vadă, doamnă Stub­
bins, zilnic, dacă așa e voia, a zis doctorul. La urma
urmei, nu va fi așa departe.
Și, în cele din urmă, tata a cedat și toată lumea a că-
zut de acord să locuiesc la doctor și să muncesc pen-
tru el timp de doi ani în care să învăț să citesc și să
scriu și contra masă și casă.
— Firește, a spus doctorul, dacă voi avea bani, îi
voi lua și haine lui Tommy. Dar la mine banii vin tare
neregulat, uneori am câțiva, alteori, deloc.
— Ești un om foarte bun, doctore, a zis mama, șter­
gându‑și lacrimile. Mie îmi face impresia că Tommy
este un băiat tare norocos.
Și apoi, fără veste, mic drăcușor egoist cum eram,
m‑am aplecat la urechea doctorului și i‑am șoptit:
— Te rog, nu uita să spui ceva și despre călătorii.
— Ah, apropo, a spus John Dolittle, uneori, bine­în­
țeles, munca mea îmi cere să fac călătorii. Cred că nu
aveți nimic împotrivă ca fiul vostru să mă însoțească?!
La această noutate, biata mama a privit supărată,
mai nefericită și mai tulburată ca niciodată, în vreme
ce eu stăteam în spatele scaunului doctorului, cu
ini­ma galopându‑mi de emoție, așteptând răspunsul
tatălui meu.
— Nu, a zis el încet, după un răstimp. Din moment
ce am căzut de acord cu celălalt aranjament, nu văd de
ce am avea dreptul să facem vreo obiecție la asta.
Păi cu siguranță că nu mai exista pe lume un copil
mai fericit ca mine în clipa aceea. Aveam capul în nori.
Pășeam prin aer. Cu greu mă abțineam să nu dansez
prin salon. În sfârșit, visul vieții mele era pe cale să se

78
realizeze! În sfârșit mi se dădea o șansă să‑mi încerc
norocul, să am aventuri! Pentru că știam prea bine
că se apropia timpul ca doctorul să pornească într‑o
altă călătorie. Polinezia îmi spusese că rareori rămă-
sese acasă șase luni la rând. Prin urmare, cu siguranță
avea să plece din nou în două săptămâni. Iar eu… eu,
Tommy Stubbins, voi merge cu el! Ia imaginați‑vă…
să traversez marea, să colind țărmuri străine, să rătă-
cesc prin lume!
PARTEA A DOUA
 Capitolul I
ECHIPAJUL
„CULICULUI‑CU‑CIOC‑SUBȚIRE“

Firește că, din clipa aceea, poziția mea în oraș deveni

foarte diferită. Nu mai eram fiul unui biet cizmar.
Când străbăteam High Street, cu Jip având zgarda de
aur lângă mine, țineam nasul pe sus, iar băieții snobi,
care înainte mă disprețuiau pentru că nu eram înde-
ajuns de bogat să‑mi pot permite să merg la școală,
acum mă arătau prietenilor cu degetul, șoptind:
— Îl vezi? E unul din asistenții doctorului… la nu-
mai zece ani!
Dar ar fi făcut ochii și mai mari de uluială dacă ar
fi aflat că eu și câinele care mă însoțea puteam vorbi
unul cu celălalt.
La două zile după ce fusese la noi acasă la cină,
doc­torul mi‑a spus foarte întristat că se temea că va
trebui să renunțe să mai deprindă limbajul crustacee-
lor, fie și numai pentru un timp.
— Sunt tare descurajat, Stubbins, tare de tot. Am
încercat cu midiile și cu moluștele, cu stridiile și cu
melcii‑de‑mare, cu scoicile de tot felul, cu șapte specii

83
diferite de crabi și cu întreaga familie a homarilor.
Cred că deocamdată o să renunț, urmând să încerc
mai târziu.
— Și acum ce ai de gând? am întrebat eu.
— Păi mă gândesc să pornesc într‑o călătorie, Stub­
bins. A trecut ceva timp de când n‑am mai fost plecat.
Și peste hotare mă așteaptă o muncă susținută.
— Când plecăm? am întrebat din nou.
— Bun, trebuie să aștept ca mai întâi să vină aici
pasărea‑paradisului violet. Trebuie să văd dacă nu
cumva are vreun mesaj pentru mine din partea lui Să-
geată Lungă. Ar fi trebuit să sosească cu zece zile în
urmă. Sper din tot sufletul că este bine.
— Păi n‑ar fi mai bine să ne interesăm de o barcă?
am zis eu. Pasărea va veni cu siguranță într‑o zi, două,
și sunt o grămadă de lucruri de pregătit între timp,
nu‑i așa?
— Da, într‑adevăr, a spus doctorul. Cred că ar tre-
bui să mergem să‑l vedem pe prietenul tău Joe, pesca-
rul de midii. El știe totul despre ambarcațiuni.
— Aș vrea să vin și eu, a zis Jip.
— Bine, hai, a spus doctorul și plecarăm.
Joe a zis că da, avea o barcă, una pe care tocmai o
cumpărase, dar era nevoie de trei oameni ca s‑o facă
să navigheze. I‑am spus că voiam s‑o vedem oricum.
Așa că pescarul de midii ne‑a dus pe malul râu-
lui, înfățișându‑ne cea mai îngrijită și mai drăguță am­
barcațiune care fusese construită vreodată. Era botezată
Culicul‑cu‑cioc‑subțire. Joe ne‑a spus că putea să ne‑o
vândă ieftin. Dar problema era că barca avea nevoie de
un echipaj de trei oameni, iar noi eram doar doi.

84
 — Desigur, o să‑l iau și pe Chee‑Chee, a spus doc-
torul, dar, deși este foarte isteț și agil, nu e la fel de pu-
ternic precum un om. Chiar vom avea nevoie de o altă
persoană care să ajute la condusul unei bărci așa mari.
— Cunosc eu un marinar potrivit, doctore, a zis
Joe, un navigator de primă clasă care s‑ar bucura să
pri­mească slujba.
— Nu, mulțumesc, Joe, a spus doctorul Dolittle. Nu
vreau niciun om al mării. Nu îmi permit să anga­jez pe
nimeni. Și apoi o să‑mi tot pună piedici, așa cum fac
lupii de mare, când vom fi în larg. Mereu vor să facă
lucrurile așa cum știu ei, iar eu vreau să le fac așa cum
știu eu… Ia să vedem, pe cine am putea lua cu noi?
— Ar fi Matthew Mugg, vânzătorul de hrană de
pisici.
— Nu, nu se va descurca. Matthew este un tip tare
de treabă, dar vorbește prea mult, cu precădere de­spre
reumatismul lui. Trebuie să fii teribil de scrupulos
când vine vorba să‑l alegi pe cel care să te însoțească
într‑o călătorie lungă.
— Ce zici de pustnicul Luke? am întrebat eu.
— Asta e o idee bună… Splendid! Dacă ar veni…
Hai să mergem chiar acum să‑l întrebăm.
 Capitolul II
PUSTNICUL LUKE

Pustnicul era un vechi prieten de‑ai noștri, așa cum

deja v‑am povestit. Era o persoană foarte specială.
Trăia într‑o colibă prăpădită, afundată în ținutul
mlăștinos — singur‑singurel, doar cu buldogul său
pătat. Nimeni nu știa de unde venise sau măcar care‑i
era numele. Oamenii îl strigau doar „Luke Pustni-
cul“. Nu intra niciodată în târg, nu părea să dorească
vreodată să vadă oameni sau să vorbească cu ei. Câi-
nele său, Bob, îi alunga dacă se apropiau de colibă.
Când întrebai pe cineva din Puddleby cine era sau
de ce trăia într‑o asemenea singurătate, singurul răs-
puns pe care‑l primeai era: „Aha, Luke Pustnicul?!
Păi e plin de mister. Nimeni nu știe ce fel de mister.
Dar există unul. Nu te apropia de el. O să pună câi-
nele pe tine“.
Cu toate acestea, erau doi oameni care veneau ade-
sea la micuța colibă din mlaștini: doctorul și cu mine.
Iar Bob buldogul nu ne lătra niciodată când ne auzea
venind. Pentru că noi îl plăceam pe Luke, iar Luke ne
plăcea pe noi.

86
 În după‑amiaza aceea, traversând mlaștinile, în-
fruntam un vânt rece care bătea dinspre răsărit. Apro-
piindu‑ne de colibă, Jip și‑a ciulit urechile și a spus:
— Ciudat!
— Ce e ciudat? a întrebat doctorul.
— Că Bob nu a venit în întâmpinarea noastră. Pro-
babil că ne‑a auzit de mult… sau ne‑a adulmecat. Ce
e zgomotul ăla bizar?
— Îmi pare scârțâitul unei porți, a spus doctorul.
Poate că e ușa lui Luke, doar că n‑o putem vedea de
aici, fiind pe latura cealaltă a colibei.
— Sper că Bob nu e bolnav, a zis Jip, dând drumul
unui lătrat să vadă dacă‑l putea face să apară.
Dar singurul răspuns pe care l‑a primit a fost jela-
nia vântului ce bătea peste mlaștina întinsă și sărată.
Am grăbit pasul, preocupați din cale‑afară.
Ajunși în fața colibei, am găsit ușa deschisă pe ca­re
vântul o făcea să se miște dintr‑o parte în alta, scâr­
țâind lugubru. Am privit înăuntru. Nu era nimeni.
— Așadar, Luke nu e în casă? am spus eu. Poate că
a ieșit la o plimbare.
— El e întotdeauna acasă, a zis doctorul, încrun-
tându‑se într‑un fel anume. Și chiar de‑ar fi ieșit pen-
tru o plimbare, n‑ar fi lăsat ușa deschisă de izbeliște,
la voia vântului. E ceva bizar aici… Ce faci acolo, Jip?
— Nimic deosebit… nimic din ce ar merita men­
țio­nat, a spus Jip, examinând cu mare atenție podeaua
colibei.
— Vino aici, Jip, a zis doctorul pe un ton sever.
Îmi ascunzi ceva. Vezi semne și știi ceva… sau mă-
car bănuiești. Ce s‑a întâmplat? Spune‑mi! Unde‑i
Pustnicul?

87
 — Habar n‑am, a spus Jip, arătând foarte vinovat și
jenat. Habar n‑am unde este.
— Dar ceva tot știi. Pot să spun asta după privirea
ta. Ce e?
Dar Jip nu răspunse. Timp de zece minute, docto-
rul l‑a interogat încontinuu. Dar câinele tăcea mâlc.
— Bine, spuse în cele din urmă doctorul, n‑are nicio
noimă să stăm aici pe frigul ăsta. Pustnicul e plecat.
Am putea pleca și noi acasă să luăm masa de prânz.
De cum ne‑am încheiat la haine și am pornit pe
drumul de întors, Jip a fugit înainte pretinzând că
aleargă după șobolani de apă.
— E clar că știe ceva, a șoptit doctorul, și cred că
știe și ce s‑a întâmplat. Ce e ciudat e că nu vrea să‑mi
spună. N‑a mai făcut asta până acum… niciodată în
unsprezece ani. Întotdeauna mi‑a destăinuit totul…
ciudat… foarte ciudat!
— Vrei să spui că tu crezi că el știe ce e cu Pustni-
cul, marele mister despre care vorbesc oamenii și așa
mai departe?
— Nu m‑ar mira să știe, răspunse doctorul, vor-
bind încet. Am observat ceva în expresia lui în mo-
mentul când am găsit ușa deschisă și coliba goală. Și
felul în care a adulmecat podeaua… îi spune ceva, e
lucru sigur. A văzut indicii care nouă ne‑au scăpat…
mă întreb de ce nu mi le‑a spus și mie. O să încerc mai
târziu să‑l trag de limbă. Aici, Jip! Jip!... Unde‑i câi-
nele? Credeam că este în fața noastră.
— Și eu, am spus. Era acolo acum un minut. L‑am
văzut cu ochii mei. Jip… Jip… Jip… JIP!

88
 Dar dispăruse. L‑am strigat încontinuu. Ba chiar
ne‑am întors la colibă. Însă nici urmă de Jip.
— Păi, am spus eu, se pare că a gonit acasă, înain-
tea noastră. Știi doar că așa face el. O să‑l găsim acolo,
când o să ajungem și noi.
Dar doctorul s‑a mărginit să‑și strângă și mai
mult gulerul hainei, ferindu‑se de vânt, și înaintă
mur­murând:
— Ciudat… foarte ciudat!
 Capitolul III
JIP ȘI SECRETUL

Ajunși acasă, prima întrebare pe care doctorul i‑a

adresat‑o lui Dab‑Dab încă din hol a fost:
— Jip e deja acasă?
— Nu, a spus Dab‑Dab. Nu l‑am văzut.
— Anunță‑mă imediat cum apare, te rog, bine? i‑a
cerut doctorul, agățând‑și pălăria în cuier.
— Bineînțeles, a zis Dab‑Dab. Nu întârziați prea
mult cu spălatul pe mâini, mâncarea este deja pe masă.
De cum ne‑am așezat la masă în bucătărie, am au-
zit mare tărăboi la ușa din față. Am alergat să o des-
chid. Jip zori înăuntru.
— Doctore! a strigat el. Vino iute în bibliotecă.
Am ceva să‑ți spun… Nu, Dab‑Dab, prânzul trebuie
să mai aștepte. Te rog, grăbește‑te, doctore! Nu mai
poate fi pierdut niciun minuțel. Nu lăsa niciun animal
să vină… doar tu și Tommy. Ei, bine, a spus el de cum
am intrat în bibliotecă, închizând ușa în urma noas-
tră, întoarce cheia în broască și asigură‑te că nu as-
cultă nimeni pe sub ferestre.
— E‑n regulă, a spus doctorul, nimeni nu te poate
auzi aici. Ce s‑a întâmplat?

90
 — Ei, doctore, a zis Jip (abia‑și mai trăgea suflul
din pricina goanei), am aflat totul despre Pustnic… o
știam de ani de zile. Dar nu puteam să‑ți spun.
— De ce? a întrebat doctorul.
— Pentru că am făgăduit să nu spun nimănui. Bob,
câinele lui, mi‑a spus. Iar eu i‑am jurat că o să păstrez
secretul.
— Și acum ești gata să mi‑l destăinui și mie?
— Da, a spus Jip, trebuie să‑l salvăm. Am plecat după
mirosul lui Bob, de cum v‑am lăsat acolo, în mlaștini.
Și am dat peste el. Și i‑am spus: „Acum e‑n regulă să‑i
dezvălui totul doctorului? Poate o să reușească să facă
ceva.“ Iar Bob mi‑a răspuns: „Da, este în regulă, căci…“
— Ah, pentru Dumnezeu, termină ce ai de spus!
a strigat doctorul. Spune‑ne care este misterul, nu ce
i‑ai spus tu lui Bob și ce ți‑a spus Bob ție. Ce s‑a în-
tâmplat? Unde este Pustnicul?
— Este în Închisoarea din Puddleby, a spus Jip.
Este întemnițat.
— Întemnițat!
— De ce?… Ce a făcut?
Jip s‑a apropiat de ușă și a mirosit pe sub prag să
vadă dacă nu cumva cineva de‑afară trăgea cu ure-
chea. Apoi s‑a întors tiptil la doctor și a șoptit:
— A ucis un om!
— Domnul să ne aibă în pază! a strigat doctorul,
lă­sându‑se greu într‑un scaun și ștergându‑și fruntea
cu o batistă. Când a făcut‑o?
— Cu cincisprezece ani în urmă… într‑o mină de
aur mexicană. De aceea s‑a izolat de lume de atunci.
Și‑a ras barba și s‑a ferit de oameni, retrăgându‑se în

91
mlaștini ca să nu fie recunoscut. Dar, săptămâna tre-
cută, se pare că în oraș au sosit niște polițiști din ăștia
noi, și ei au auzit de un străin care trăia retras într‑o
colibă din mlaștini. Și au intrat la bănuieli. Un timp
îndelungat oamenii îl căutaseră prin toată lumea pe
omul care comisese acea crimă în mina de aur me-
xicană, cu cincisprezece ani în urmă. Așa că polițaii
ăștia s‑au dus la colibă și l‑au recunoscut pe Luke
după o aluniță de pe braț. Și l‑au dus la închisoare.
— Maică, măiculiță! a murmurat doctorul. Cine ar
fi crezut una ca asta?… Luke, filozoful!… Să ucidă un
om!… Nu‑mi vine să cred.
— Din păcate, este cât se poate de sigur, a spus Jip.
Luke a făcut‑o. Dar n‑a fost vina lui. Așa spune Bob.
A fost acolo și a văzut totul. La vremea aceea, era doar
un cățeluș. Bob spune că Luke nu a avut încotro. A tre‑
buit s‑o facă.
— Unde‑i Bob acum? a întrebat doctorul.
— În fața pușcăriei. Am vrut să‑l iau cu mine să
te vadă, dar nu vrea să plece de acolo, cât timp Luke
este închis. Stă pur și simplu în fața ușii de la celulă și
nu vrea să plece. Nici măcar nu ia mâncarea pe care
i‑o dau tipii de acolo. N‑ai vrea, doctore, să vii să vezi
dacă n‑ai putea face ceva? Procesul va avea loc în
după‑amiaza asta, la ora două. Cât e ceasul acum?
— Unu și zece.
— Bob mi‑a spus că el crede că‑l vor ucide pe
Luke drept pedeapsă, dacă vor putea dovedi că el a
făcut‑o, sau cel puțin o să‑l condamne la închisoare
pe viață. Vrei să vii, te rog? Poate că, dacă i‑ai vorbi

92
judecătorului ca să‑i spui ce om bun este Luke cu ade-
vărat, o să‑i dea drumul.
— Sigur că o să vin, a spus doctorul, ridicându‑se
și pregătindu‑se de plecare. Dar tare mă tem că n‑am
să fiu de cine știe ce ajutor, a adăugat, întorcându‑se în
pragul ușii și șovăind, gânditor. Și totuși, mă întreb…
Apoi a deschis ușa și a ieșit urmat îndeaproape de
Jip și de mine.
 Capitolul IV
BOB

Dab‑Dab s‑a arătat supărată din cale‑afară când a con-

statat că plecam fără să mâncăm, drept care ne‑a înde-
sat în buzunare plăcinte reci de carne de porc ca să le
mâncăm pe drum.
Ajunși la tribunalul din Puddleby (ușă‑n ușă cu în-
chisoarea), am găsit acolo o gloată mare adunată în
jurul clădirii.
Era săptămâna Juraților — un eveniment care se
repeta la fiecare trei luni, când o mulțime de hoți de
buzunare și alți infractori erau judecați de un juriu
foarte mare care venea tocmai de la Londra. Și orice
locuitor din Puddleby care nu avea ceva anume de fă-
cut obișnuia să vină la Tribunal să asiste la procese.
Dar în ziua aceea era diferit. Gloata nu era for-
mată doar din câțiva gură‑cască. Era uriașă. Prin ținut
se răspândise vestea că Luke Pustnicul va fi judecat
pentru uciderea unui om și că marele mister care‑l
însoțise așa de multă vreme urma să fie în sfârșit
dezvăluit. Măcelarul și brutarul își închiseseră ma-
gazinele și‑și luaseră vacanță. Toți fermierii de prin

94
împrejurimi și toți locuitorii din oraș se aflau acolo,
îmbrăcați în hai­ne de duminică, încercând să găsească
locuri în tribunal sau sporovăind pe‑afară în șoaptă.
High Street era așa de aglomerată, încât cu greu o pu-
teai străbate. Nu mai văzusem niciodată până atunci
tăcutul și vechiul târg într‑o asemenea agitație. Căci
în Puddleby nu mai fusese o asemenea săptămână a
Juraților încă din 1799, când Ferdinand Phipps, fiul
cel mai mare al pastorului, jefuise banca.
Dacă nu l‑aș fi avut pe doctor cu mine, sunt sigur
că nu mi‑aș fi putut croi drum prin mulțimea strânsă
în fața ușii de la Tribunal. Dar eu mergeam în spatele
lui, ținându‑mă de poalele hainei sale până când pă-
trunserăm în închisoare.
— Vreau să‑l văd pe Luke, i s‑a adresat doctorul
unei persoane grandioase, îmbrăcate într‑o tunică al-
bastră cu nasturi de alamă, care stătea lângă ușă.
— Întreabă la biroul superintendentului, a spus omul.
Pe coridor, a treia ușă pe stânga.
— Cine e tipul cu care ai vorbit, doctore? l‑am în-
trebat eu, în vreme ce înaintam pe coridor.
— E un polițist.
— Și ce sunt polițiștii?
— Polițiștii? Ei păstrează ordinea. Tocmai ce au
fost inventați de sir Robert Peel. De aceea, uneori li se
mai spune și „peelers“. Trăim într‑o epocă minunată.
Mereu se gândește câte cineva la ceva nou… Cred că
aici e biroul superintendentului.
De acolo, alt polițist a mers cu noi să ne arate drumul.
În fața celulei lui Luke am dat peste Bob buldogul,
care, când ne‑a văzut, a dat trist din coadă. Omul care

95
ne însoțea scoase din buzunar o legătură mare de chei
și deschise ușa.
Până atunci nu mai fusesem într‑o celulă de închi-
soare adevărată și m‑am cam înfiorat când polițistul a
ieșit și a încuiat ușa după el, lăsându‑ne închiși în în-
căperea de piatră mică și semiîntunecată. Înainte de a
pleca, ne‑a spus că, atunci când vom termina de vor-
bit cu prietenul nostru, să batem la ușă și el va veni să
ne dea drumul de acolo.
La început, nu am reușit să disting nimic, căci era
tare întunecat. Dar, după un timp, am distins un pat
lipit de perete, aflat sub un gemuleț cu gratii. Pe pat,
privind la podeaua dintre picioarele lui, ședea Pustni-
cul, cu capul sprijinit în mâini.
— Ei, Luke, a spus doctorul cu o voce blândă, nu
prea îți dau lumină multă aici, așa‑i?
Luke ridică foarte încet privirea din podea.
— Sal’tare, John Dolittle. Ce vânt te aduce pe‑aci?
— Am venit să te văd. Aș fi venit mai curând, dar
am auzit de cele petrecute abia cu câteva minute în
urmă. Am trecut pe la coliba ta să te întreb dacă n‑ai
fi vrut să ne însoțești într‑o călătorie și, când am văzut
că e pustie, habar nu am avut unde ai fi putut fi. Sunt
teribil de îndurerat de ghinionul tău. Am venit să văd
dacă pot să fac ceva pentru tine.
Luke a clătinat din cap.
— Nu, nu‑mi pot imagina că se poate face ceva.
M‑au prins în cele din urmă. Cred că ăsta e sfârșitul.
S‑a ridicat țeapăn și a început să se plimbe de
colo‑colo prin încăperea mică.

96
 — Într‑un fel, mă bucur că s‑a terminat, a spus
el. Nu aveam deloc liniște, gândindu‑mă fără ră-
gaz că erau pe urmele mele… fiindu‑mi frică să vor-
besc cuiva. Era sortit să pună mâna pe mine, până la
urmă… Da, mă bucur că s‑a terminat.
Apoi, doctorul i‑a vorbit lui Luke mai bine de o
ju­mătate de oră, străduindu‑se să‑l înveselească, în
vreme ce eu stăteam pe‑acolo, întrebându‑mă ce s‑ar
fi cuvenit să spun și vrând să pot să fac ceva.
În cele din urmă, doctorul a spus că vrea să‑l vadă pe
Bob și am bătut la ușă, fiind lăsați afară de către polițist.
— Bob, i‑a spus doctorul marelui buldog care stă-
tea pe coridor, vino cu mine pe verandă. Vreau să te
întreb ceva.
— Cum este el, doctore? a întrebat Bob, în vreme
ce străbăteam coridorul spre veranda Tribunalului.
— A, Luke e bine. Într‑o stare mizerabilă, bineîn­țe­
les, dar e bine. Ia spune‑mi, Bob, tu ai văzut ce s‑a în-
tâmplat, așa‑i? Erai acolo când a fost ucis omul acela,
așa‑i?
— Eram acolo, doctore, a zis Bob, și‑ți spun…
— E‑n regulă, îl întrerupse doctorul, deocamdată
asta e tot ce vreau să știu. N‑avem timp acum să‑mi
spui mai mult. Procesul este pe cale să înceapă. Pe
scară urcă deja judecătorul și avocații. Uite ce e, Bob,
vreau să stai cu mine când o să intru în sala tribuna-
lului. Și orice o să‑ți spun să faci, tu să faci. Pricepi?
Să nu faci vreo scenă. Nu mușca pe nimeni, orice ar
spune despre Luke. Să rămâi total liniștit și să răs-
punzi oricărei întrebări pe care o să ți‑o pun… fără să
minți. Pricepi?

97
 — Prea bine. Dar crezi că o să‑l poți elibera, doc-
tore? a întrebat Bob. Este un om bun, doctore. Chiar
este. N‑a fost altul mai bun ca el.
— Vom vedea, Bob, vom vedea. Vreau să încerc un
lucru nou. Nu‑s sigur dacă judecătorul îl va accepta.
Dar… vom vedea. Acum e timpul să intrăm în sală.
Nu uita ce ți‑am spus. Adu‑ți aminte: pentru numele
lui Dumnezeu, să nu te apuci să muști pe careva, pen-
tru că altfel vei ruina toate eforturile noastre!
 Capitolul V
MENDOZA

În sala tribunalului, totul era foarte solemn și minu-

nat. Era o încăpere mare, înaltă. Ridicat de la podea,
în fața peretelui, se afla pupitrul judecătorului, la care
acesta deja se așezase — un bărbat bătrân, chipeș, pur-
tând o uriașă și minunată perucă de păr grizonant și
o robă neagră. Sub pupitrul acesta se afla un alt pupi-
tru, lat și lung, la care stăteau avocați cu peruci albe.
Întregul tablou îmi amintea de un amestec de biserică
și școală.
— Cei doisprezece oameni din lateral, a șoptit
doc­torul, cei din băncile alea ca la cor, sunt ceea ce se
numește juriu. Ei vor decide dacă Luke este vinovat,
dacă a comis crima sau nu.
— Și, privește, am spus eu, e chiar Luke într‑un soi
de amvon, cu câte un polițist de o parte și de alta. Și
mai e un amvon de același fel în partea opusă a încă-
perii, vezi?… Doar că ăla e gol.
— Acela se numește boxa martorilor, a zis doc-
torul. Acum o să cobor să vorbesc cu unul dintre cei
cu peruci albe și vreau ca tu să rămâi aici și să păstrezi

99
locurile astea două pentru noi. Bob o să rămână cu tine.
Stai cu ochii pe el, ba chiar ai face bine să‑l ții de zgardă.
Nu lipsesc mai mult de un minut sau puțin peste.
Spunând acestea, doctorul dispăru în mulțimea
care ocupa partea principală a încăperii.
Apoi l‑am văzut pe judecător apucând un ciocănel
nostim de lemn, cu care lovi în pupitru. Lucrul acesta,
se pare, avea menirea să facă oamenii să păstreze tăce-
rea, căci numaidecât sporovăiala și zumzetul încetară,
pregătindu‑se cu toții să asculte plini de respect. Apoi
un alt om îmbrăcat în robă neagră se ridică și prinse
să citească de pe o hârtie pe care o ținea în mână.
Bolborosea ca și cum și‑ar fi spus rugăciunea și
n‑ar fi vrut ca cineva să priceapă limba în care vorbea.
Dar eu am izbutit să deslușesc câteva cuvinte:
— Tranca-tranca-tranca-tranca-tranca… mai cu­
noscut și drept Luke Pustnicul din… tran­ca-tran­ca-
tranca-tranca… pentru uciderea colegului său cu…
tranca-tranca-tranca… mai cunoscut și ca Bill Mier­la
în noaptea de… tranca-tranca-tranca… în… tranca-
tranca-tranca… din Mexic. Prin urmare, tribunalul
Maiestății Sale… tranca-tranca-tranca…
În momentul acela, am simțit cum cineva mă
prin­de de braț din spate și, întorcându‑mă, l‑am văzut
pe doctor, care se întorsese însoțit de unul dintre oa-
menii cu peruci albe.
— Stubbins, acesta este domnul Percy Jenkyns, a
spus doctorul. Este avocatul lui Luke. Treaba lui e să
încerce să‑l achite pe Luke… dacă poate.
Domnul Jenkyns părea să fie un domn teribil de
tânăr, cu o față rotundă și netedă, ca de băiat. A dat

100
mâna cu mine, după care, numaidecât, s‑a întors să
vor­bească cu doctorul.
— Păi cred că este o idee cât se poate de valoroasă,
a zis el. Desigur, ar trebui ca și câinele să fie admis ca
martor, a fost singurul care a văzut cum s‑a petrecut
tărășenia. Sunt foarte bucuros că ai venit. N‑aș fi vrut
să pierd așa ceva pentru nimic în lume. Măi, să fie!
Curtea o să rămână cu gura căscată! Jurații ăștia sunt
întotdeauna înfricoșători de terni. Dar asta o să mai
agite atmosfera. Un buldog martor în favoarea apără-
rii! Sper că sunt îndeajuns de mulți ziariști pe‑aici…
Da, uite unul care face un portret al învinuitului. O să
devin cunoscut după chestia asta… Iar Conkey o să
fie încântat! Măi, să fie!
Și‑a dus mâna la gură să‑și înăbușe râsul, în vreme
ce ochii îi scânteiau ca ai unui ștrengar.
— Cine e Conkey? l‑am întrebat pe doctor.
— Ssst! Vorbește de judecătorul de colo, onorabilul
Eustace Beauchamp Congkley!
— Bun, a zis domnul Jenkyns, scoțând un carnețel,
spune‑mi mai multe despre dumneata, doctore. Parcă
spuneai că ți‑ai luat diploma de doctor la Durham. Și
cum se numește ultima dumitale carte?
Mai multe nu am auzit, căci vorbeau în șoaptă, așa
că am început să‑mi plimb din nou privirea prin sala
tribunalului.
Firește, nu pricepeam tot ce se petrecea pe acolo,
deși era foarte interesant. Prin ceea ce doctorul nu-
mise boxa martorilor se perindau unul câte unul o
mul­țime de oameni, iar avocații de la masa lungă le
puneau întrebări despre „noaptea de 29“. Apoi mar-
torul cobora și‑i lua locul un altul care era interogat.

101
 Unul dintre avocați (care, după cum mi‑a spus doc-
torul mai târziu, era numit procuror) părea să facă tot
ce era cu putință ca să‑l bage în belele pe Luke Pustni-
cul, punând întrebări care‑l făceau să arate ca și cum
fusese dintotdeauna un ticălos. Era un avocat dezgus-
tător acest procuror cu nasul lung.
În cea mai mare parte a timpului abia dacă‑mi pu-
team desprinde privirea de la Luke, care stătea acolo
între cei doi polițiști, cu privirea în podea, ca și cum
nu l‑ar fi interesat nimic. Singura dată când l‑am vă-
zut oarecum interesat a fost atunci când un omuleț
negru, cu ochi cruzi, mici și apoși, a pătruns în boxa
martorilor. L‑am auzit pe Bob cum mârâie sub scau-
nul meu de îndată ce omulețul acela a pătruns în sală,
iar ochii lui Luke scânteiară de furie și dispreț.
Omulețul acela a spus că se numește Mendoza și
că el fusese cel care‑i dusese pe polițiștii mexicani la
mină, după ce Bill Mierlă fusese ucis. Și, la fiecare cu-
vânt pe care‑l scotea, îl auzeam pe Bob mormăind
ceva printre colți:
— E o minciună! E o minciună! O să‑i mestec
moa­ca! E o minciună!
Și doctorul și cu mine abia reușeam să ținem câi-
nele sub scaun.
Apoi, am observat că domnul Jenkyns al nos-
tru dispăruse de lângă doctor. Dar curând l‑am vă-
zut ridicându‑se de la masa lungă pentru a se adresa
judecătorului.
— Onorată instanță, a spus el, aș vrea să chem la
bară un martor nou în favoarea apărării, pe docto-
rul John Dolittle, naturalistul. Vreți să veniți în boxă,
doctore?

102
 În vreme ce doctorul își croia drum prin mulțimea
adunată acolo, se produse un freamăt, iar eu am ob-
servat cum avocatul dezgustător cu nas lung se pleacă
și‑i șoptește ceva unui prieten, rânjind într‑un fel res-
pingător, lucru care mă făcu să vreau să‑l pișc.
Apoi, domnul Jenkyns i‑a pus doctorului o mulțime
de întrebări despre el însuși, făcându‑l să răspundă cu
voce tare, astfel încât să audă toți cei strânși acolo. Și
sfârși prin a spune:
— Și sunteți gata să jurați, doctore Dolittle, că
înțelegeți limbajul câinilor și că‑i puteți face să vă pri-
ceapă, așa e?
— Da, a spus doctorul, așa este.
— Și, dacă mi se permite să întreb, a intervenit ju-
decătorul cu o voce liniștită și demnă, ce au de‑a face
toate astea cu uciderea lui… ăăă… Bill Mierlă?
— Vă voi spune, onorată instanță, a zis domnul
Jenkyns, vorbind cu o grandoare deosebită, ca și cum
s‑ar fi aflat pe scena unui teatru. În această clipă, în
sala tribunalului se află un câine, un buldog, care a
fost singura ființă care a văzut crima. Cu permisiu-
nea Curții, propun ca acest câine să fie chemat la bară
pentru ca, de față cu voi, eminentul savant doctor
John Dolittle să‑i pună câteva întrebări.
 Capitolul VI
CÂINELE JUDECĂTORULUI

La început, în sala de judecată domni o tăcere adâncă.

Apoi, cu toții prinseră să șoptească și să chicotească în
același timp, până ce întreaga încăpere păru un stup
uriaș de albine. Mulți păreau șocați, iar majoritatea
erau amuzați, doar câțiva se mâniară.
Deodată, avocatul cu nas lung a țâșnit în picioare.
— Protestez, onorată instanță, a răcnit el, agitân­
du‑și tumultuos mâinile în direcția judecătorului.
Obiectez! Demnitatea acestei Curți este pusă în peri-
col. Protestez!
— Lăsați‑mă pe mine să am grijă de demnitatea
acestei Curți, i‑a răspuns judecătorul.
Apoi, domnul Jenkyns s‑a ridicat din nou. (Dacă
n‑ar fi fost o chestiune așa de gravă, ar fi adus cu o
scenetă de la teatrul de păpuși: când unul se prăbușea,
altul țâșnea mereu.)
— Dacă există vreo îndoială asupra chestiunii dacă
suntem capabili să facem așa cum am spus, cred că
nu va avea Curtea nicio obiecție ca doctorul să ofere
o demonstrație a puterilor sale, arătând că, practic,
poate înțelege limbajul animalelor.

104
 Am crezut că văd o luminiță de amuzament în
ochii bătrânului judecător, care rămăsese gânditor un
moment, înainte să răspundă.
— Nu, nicio obiecție, a spus el în cele din urmă,
du­pă care s‑a întors spre doctor, întrebându‑l: Ești si-
gur că poți să faci asta?
— Desigur, onorată instanță, a zis doctorul, desigur.
— Prea bine, atunci, a spus judecătorul, dacă ne
poți demonstra că ești într‑adevăr capabil să înțelegi
mărturia canină, câinele va fi admis drept martor. În
cazul acesta, nu văd cum aș putea obiecta împotriva
audierii lui. Dar te avertizez că, dacă încerci să‑ți bați
joc de această Curte, nu o să‑ți fie bine deloc.
— Protestez, protestez! a strigat procurorul cu nas
lung. Este scandalos, un ultraj adus profesiei de avocat!
— Stai jos! a spus judecătorul, cu voce teribil de
severă.
— Cu ce animal dorește onorata instanță să vor-
besc? a întrebat doctorul.
— Doresc să vorbești cu câinele meu, a spus jude-
cătorul. Așteaptă în vestiar. O să pun să‑l aducă, să ve-
dem de ce ești în stare.
Apoi, cineva a ieșit și a adus câinele judecătorului,
un borzoi uriaș rusesc, cu picioare subțiri și corp pă-
ros. Era o creatură mândră și frumoasă.
— Ei, doctore, a spus judecătorul, ai mai văzut acest
câine până azi?… Nu uita că te afli în boxa martorilor,
sub jurământ.
— Nu, onorată instanță, nu l‑am mai văzut până
acum.

105
 — Foarte bine! Vrei, te rog, să‑l întrebi ce am avut
ieri la cină? Se afla cu mine și mă urmărea cum mănânc.
Apoi, doctorul și câinele au prins să discute unul
cu celălalt, prin semne și sunete, ținând‑o așa un
timp destul de îndelungat. Iar doctorul a început să
chicotească și a devenit așa de interesat, încât pă-
rea să fi uitat cu totul de Curte și de judecător și de
orice altceva.
— Ce se mai dă în spectacol! am auzit șoptind
o femeie corpolentă aflată în fața mea. Se preface.
Bineînțeles că nu poate s‑o facă! Cine a mai auzit să
vorbești cu un câine? Ne crede, poate, copii!
— Încă nu ai terminat? l‑a întrebat judecătorul pe
doctor. N‑ar trebui să‑ți ia așa de mult doar ca să în-
trebi ce am mâncat la cină.
— A, nu, onorată instanță, a zis doctorul, câinele
mi‑a spus asta încă de la început. Dar după aia mi‑a
povestit ce ați făcut după cină.
— Lasă asta, a zis judecătorul, spune‑mi ce răspuns
ți‑a dat la întrebarea mea.
— Mi‑a spus că ați avut la masă cotlet de oaie, doi
cartofi copți, capere și o sticlă de bere.
Onorabilului Eustace Beauchamp Conckley i se al-
biseră buzele.
— Pare o vrăjitorie, a murmurat el. Nici prin cap
nu mi‑a trecut că…
— Și după cină, a urmat doctorul, spune că ați fost
să vedeți un meci de box, după care ați jucat cărți pe
bani până la ora douăsprezece, după care v‑ați întors
acasă cântând „Noi nu vom… “

106
 — E de‑ajuns! l‑a întrerupt judecătorul. Sunt mul­
țu­mit cu demonstrația asta. Câinele învinuitului va fi
admis ca martor.
— Protestez, obiectez! a țipat procurorul. Onorată
instanță, asta este…
— Stai jos! a urlat judecătorul. Am spus că acest
câine va fi audiat. Punct. Aduceți martorul în boxă!
După care, pentru prima oară în istoria solemnă
a Angliei, un câine a fost adus în boxa martorilor din
Curtea cu Juri a Maiestății Sale. Iar eu, Tommy Stub-
bins (când doctorul mi‑a făcut semn din partea cea-
laltă a încăperii), l‑am condus cu mândrie pe Bob pe
culoar, prin mulțimea uluită, trecând pe lângă procu-
rorul încruntat, cu nas lung, care bombănea neconte-
nit, suindu‑l pe scaunul înalt din boxa martorilor. De
acolo, bătrânul buldog privea grav peste balustradă, la
juriul uimit, rămas cu gurile căscate.
 Capitolul VII
SFÂRȘITUL MISTERULUI

După aceasta, judecata a mers ca unsă. Domnul

Jenkyns i‑a spus doctorului să‑l întrebe pe Bob despre
„noaptea de 29“ și, când Bob a relatat tot ceea ce știa,
doctorul traducând în engleză pentru judecător și ju-
riu, iată ce a reieșit că povestise:
— În noaptea de 29 noiembrie 1824, eram cu stă-
pânul meu, Luke Fitzjohn (mai cunoscut și ca Luke
Pustnicul), și cu cei doi parteneri ai săi, Manuel Men-
doza și William Boggs (mai cunoscut și ca Bill Mierlă),
la mina lor de aur din Mexic. Aceștia trei căutau de
mult timp aur și săpaseră o groapă uriașă în pământ.
În dimineața zilei de 29, au descoperit aurul, mult de
tot, la fundul gropii acesteia. Și tustrei, stăpânul meu
și cei doi parteneri, se arătau foarte fericiți că ajun-
seseră bogați. Dar Manuel Mendoza l‑a rugat pe Bill
Mierlă să meargă la o plimbare cu el. Eu i‑am bănuit
dintotdeauna pe aceștia doi că sunt oameni răi. Așa
că, atunci când am băgat de seamă că l‑au lăsat sin-
gur pe stăpânul meu, i‑am urmat în taină ca să văd ce
puneau la cale. Și într‑o grotă adâncă din munți i‑am

108
auzit cum plănuiau împreună să‑l ucidă pe Luke Pust-
nicul ca să pună ei mâna pe tot aurul și să nu‑i lase ni-
mic și lui.
În acel moment, judecătorul a întrebat:
— Unde este martorul Mendoza? Polițist, vezi să
nu părăsească tribunalul.
Dar omulețul acela dezgustător cu ochi apoși dispă-
ruse deja pe nevăzute atunci când nu se mai uita nimeni
la el și nici c‑a mai fost văzut în Puddleby vreodată.
— Apoi, își continuă Bob mărturia, m‑am dus la
stăpânul meu și m‑am străduit din răsputeri să‑l fac să
priceapă că partenerii săi erau oameni periculoși. Dar
fără folos. Nu pricepea limbajul câinilor. Așa că am fă-
cut cel mai bun lucru care se impunea: nu mi‑am luat
ochii de pe el, rămânându‑i în preajmă zi și noapte.
Gaura pe care‑o făcuseră era așa de adâncă, încât, ca
să cobori și să urci iarăși, trebuia să intri într‑o găleată
mare legată la capătul unei funii, iar cei trei obișnuiau
să se care în felul acesta unul pe altul sus și jos în
mină. Tot așa era adus sus și aurul, în găleată. Ei, și
pe la ora șapte seara, stăpânul meu stătea în buza mi-
nei, trăgându‑l pe Bill Mierlă care se afla în găleată. Pe
când Bill ajunsese la jumătatea drumului, l‑am văzut
pe Mendoza ieșind din coliba în care locuiam cu toții.
Mendoza credea că Bill era plecat după cumpărături.
Dar nu era așa, el se afla în găleată. Și când Mendoza
l‑a văzut pe Luke că trage de funie, s‑a gândit că adu-
cea sus o găleată de aur. Așa că a scos un pistol din bu-
zunar și s‑a apropiat tiptil de Luke ca să‑l împuște. Eu
am lătrat și am tot lătrat ca să‑l avertizez pe stăpânul
meu de pericolul în care se găsea, dar el era preocupat

109
să‑l ridice pe Bill (care era un om gras și greu), așa că
nu m‑a luat în seamă. Am realizat că, dacă nu aveam
să fac ceva foarte repede, urma să fie împușcat fără
doar și poate. Așa că am făcut ceva ce nu mai făcusem
până atunci: pe neașteptate și cu violență, l‑am mușcat
pe stăpânul meu de picior, pe la spate. Durerea și ui-
mirea lui au fost așa de mari, încât a făcut taman ceea
ce voiam eu să facă: a dat drumul funiei din ambele
mâini și s‑a întors. Și astfel, Zdronc!, Bill s‑a prăbușit
în găleata lui în fundul minei, fiind omorât.
În vreme ce stăpânul meu s‑a repezit să mă mus-
tre, Mendoza și‑a pus pistolul în buzunar, s‑a apro-
piat cu un zâmbet pe față și a privit în fundul minei.
„Doamne, Dumnezeule!“ i‑a spus el lui Luke. „L‑ai
ucis pe Bill Mierlă. Trebuie să mă duc să chem poliția.“
Desigur, în speranța să pună mâna singur pe mină,
trimițându‑l pe Luke la temniță. Apoi, s‑a urcat pe cal
și a pornit în galop.
Curând, stăpânului meu i s‑a făcut frică, căci și‑a
dat seama că, dacă Mendoza avea să spună poliției
un ghem de minciuni, va părea că el, Luke, îl ucisese
pe Bill cu dinadinsul. Așa că, în timp ce Mendoza era
plecat, Luke și cu mine am șters‑o în taină, plecând
în Anglia. Aici, și‑a ras barba și s‑a făcut pustnic. Și
de atunci, timp de cincisprezece ani, am stat ascunși.
Asta este tot ce am de spus. Și jur că este adevărul, cu-
vânt cu cuvânt.
Când doctorul a sfârșit de citit lungul răspuns al
lui Bob, agitația celor doisprezece oameni care formau
juriul era grozavă. Unul dintre ei, un om foarte bă-
trân, cu părul alb, a prins să‑l jelească pe bietul Luke

110
că se ascunsese în mlaștini timp de cincisprezece ani
pentru ceva ce nu putuse evita. Iar ceilalți șopteau în-
tre ei și dădeau din capete.
În toiul acestor evenimente, procurorul s‑a ridicat
din nou, dând din mâini mai abitir ca niciodată.
— Onorată instanță, a strigat el, trebuie să obiectez
la această mărturie ca fiind părtinitoare. E limpede că
acest câine n‑ar putea depune mărturie împotriva stă-
pânului său. Obiectez! Protestez!
— Foarte bine, a spus judecătorul, poți să‑l supui
și tu interogatoriului. Este de datoria ta ca procuror să
dovedești că depoziția este falsă. Acolo se află câinele:
întreabă‑l, dacă nu crezi ce spune.
Am crezut că procurorul cu nas lung își va ieși din
fire. A privit mai întâi la câine, apoi la doctor, apoi la
judecător, apoi înapoi la câinele care ședea încruntat
în boxa martorilor. A deschis gura să spună ceva, dar
pe gură nu i‑a ieșit niciun cuvânt. A mai dat o vreme
din mâini. Fața i‑a devenit din ce în ce mai roșie. În
cele din urmă, plecându‑și fruntea, s‑a lăsat greoi în
locul său, trebuind să fie ajutat de doi prieteni ca să
părăsească sala tribunalului. La jumătatea drumului
spre ușă, continua să murmure lipsit de vlagă:
— Protestez… obiectez… protestez…
 Capitolul VIII
TREI OVAȚII

A urmat un discurs lung ținut de judecător în fața

ju­raților, iar când l‑a terminat, toți cei doisprezece
s‑au ridicat și au trecut în încăperea alăturată. Și,
în acel moment, doctorul s‑a întors, cu Bob în lesă,
așezându‑se pe locul de lângă mine.
— De ce au ieșit jurații? l‑am întrebat.
— Întotdeauna fac asta la sfârșitul unui proces, ca
să se hotărască dacă acuzatul este sau nu vinovat.
— N‑ai putea să‑l iei pe Bob și să intrați acolo, cu
ei, ca să‑i ajutați să ia hotărârea corectă? l‑am întrebat.
— Nu, nu este îngăduit. Trebuie să discute în secret.
Uneori, asta poate să dureze și… Dumnezeule! Uite, se
întorc deja! N‑au petrecut cine știe ce timp acolo!
Stăteau cu toții nemișcați în sală, în vreme ce acei
doisprezece oameni au mărșăluit spre băncile lor.
Apoi, unul dintre ei, șeful — un om micuț — , s‑a ri-
dicat și s‑a întors spre judecător. Ne țineam cu toții
respirația, mai ales doctorul și cu mine, ca să vedem
ce urma să spună. Puteai auzi un ac căzând. Întreaga
sală a tribunalului, întregul Puddleby în fapt, aștepta

112
cu gâturile întinse și urechile ciulite să audă impor-
tantele cuvinte.
— Onorată instanță, a spus micul om, juriul a dat
verdictul de Nevinovat!
— Ce înseamnă asta? l‑am întrebat pe doctor, în-
torcându‑mă spre el.
Dar l‑am văzut pe doctorul John Dolittle, celebrul
naturalist, ridicându‑se din scaun și dansând într‑un
picior precum un școlar.
— Înseamnă că‑i liber! a strigat el. Luke este liber!
— Atunci o să poată veni cu noi în călătorie, nu‑i așa?
Dar nu am izbutit să aud răspunsul, căci întreaga
sală părea să fi sărit din scaune asemenea doctorului.
Dintr‑odată, gloata își ieși din minți. Cu toții râdeau
și urlau, făcându‑i semne cu mâinile lui Luke, ca să‑i
arate ce bucuroși erau că fusese eliberat. Vacarmul era
asurzitor.
Apoi s‑a oprit. Tăcerea s‑a înstăpânit din nou, iar
oamenii s‑au ridicat respectuoși, în vreme ce judecă-
torul părăsea sala. Pentru că procesul lui Luke Pustni-
cul, celebrul proces despre care se mai discută încă și
azi în Puddleby, se terminase.
În liniștea care se lăsase la plecarea judecătorului,
s‑a auzit deodată un țipăt și acolo, în pragul ușii, stătea
o femeie cu brațele desfăcute larg spre Pustnic.
— Luke, a strigat ea, te‑am găsit în sfârșit!
— E soția lui, a șoptit femeia din fața mea. Nu l‑a
mai văzut de cincisprezece ani, biata de ea! Ce reunire
încântătoare! Mă bucur că am venit. N‑aș fi vrut să
pierd așa ceva pentru nimic în lume!

113
 De cum a ieșit judecătorul, vacarmul a fost reluat,
oamenii înconjurându‑l pe Luke și pe soția lui, strân-
gându‑le mâinile și felicitându‑i, râzând și vociferând.
— Să mergem, Stubbins, a spus doctorul, luân­
du‑mă de braț, hai să ieșim de aici cât mai putem.
— Dar nu vrei să vorbești cu Luke? am spus eu.
Să‑l întrebi dacă nu vine cu noi în călătorie?
— Ar fi cu totul în zadar, a zis doctorul. Soția lui
a venit pentru el. Niciunui om nu‑i trece prin cap să
plece într‑o călătorie, când soția lui nu l‑a mai vă-
zut de cincisprezece ani. Haide! Să mergem acasă să
luăm ceaiul. N‑am mâncat de prânz, ai uitat? Și ne‑am
câștigat dreptul la o masă. O să avem parte de una
dintre combinațiile acelea, prânz și ceai, cu măcriș și
șuncă. Frumoasă schimbare! Haide!
Dar când să ieșim pe o ușă laterală, am auzit
mulțimea scandând:
— Doctorul! Doctorul! Unde este doctorul? Pust-
nicul ar fi fost spânzurat dacă nu era doctorul. Dis-
curs! Discurs!… Doctorul!
Și un om s‑a apropiat în fugă, spunând:
— Oamenii vă cheamă, domnule!
— Îmi pare rău, a spus doctorul, dar mă grăbesc.
— Mulțimea nu poate fi refuzată, domnule, a zis
omul, dorește să țineți un discurs în piață.
— Roagă‑i să mă scuze, a spus doctorul, și trimite‑le
complimentele mele. Am o întâlnire acasă la mine, una
foarte importantă la care nu pot să renunț. Spune‑i lui
Luke să țină discursul. Haide, Stubbins, pe aici!
Dar când am ieșit și am dat peste o altă mulțime
care‑l aștepta la ușa laterală, a murmurat:

114
 — O, Doamne, hai s‑o luăm pe aleea aceea… la
stânga! repede!… Fugi!
Ne‑am luat călcâiele la spinare, țâșnind spre niște
străduțe, încercând să scăpăm de gloată.
Abia când am ajuns pe Oxenthrope Road am mai
încetinit pasul, ca să ne putem trage răsuflarea. Și
chiar și când ajunseserăm la poarta doctorului, întor-
cându‑ne să privim înapoi spre oraș, murmurul es-
tompat al multor voci încă mai răzbătea până la noi
adus de vântul de seară.
— Încă te clamează, am spus, ia ascultă!
Deodată, murmurul s‑a preschimbat într‑un urlet
jos, îndepărtat și, chiar dacă eram la o distanță de peste
doi kilometri, puteai distinge cu claritate cuvintele:
— De trei ori ura pentru Luke Pustnicul: Ura! De
trei ori ura pentru câinele lui: Ura! De trei ori ura pen-
tru soția lui: Ura! De trei ori ura pentru doctor: Ura!
Ura! URAAAAA!
 Capitolul IX
PASĂREA‑PARADISULUI VIOLET

Polinezia ne aștepta pe veranda din față. Părea să de­

țină unele vești importante.
— Doctore, a spus ea, a venit pasărea‑paradisului
violet!
— În sfârșit! a zis doctorul. Începusem să mă tem
că a pățit ceva. Și cum este Miranda?
După felul agitat în care doctorul bâjbâi cu cheia
ca s‑o introducă în broască, am bănuit că nu vom lua
imediat ceaiul, nici măcar acum.
— Păi, părea în regulă când a venit, a spus Poli-
nezia. Obosită, firește, după lunga călătorie, dar alt­
fel sănătoasă. Dar ce crezi? Vrăbioiul ăla pus pe rele,
Cheapside, a insultat‑o de cum a apărut în grădină.
Când am ajuns eu, ea era deja în lacrimi și gata să se
întoarcă în Brazilia în seara asta. M‑am străduit din
toate puterile s‑o conving să te aștepte. E în birou.
L‑am închis pe Cheapside într‑una din casetele tale,
spunându‑i că o să‑ți relatez în amănunt ceea ce s‑a
întâmplat, atunci când te vei întoarce acasă.

116
 Doctorul s‑a încruntat, după care a zorit pasul în
tăcere spre birou.
Aici lumina venea de la lumânări, căci ziua era pe
sfârșite. Dab‑Dab stătea pe podea făcând pe paznicul
lângă una dintre casetele de sticlă în care fusese închis
Cheapside. Când au intrat, micuțul vrăbioi zgomotos
încă zburătăcea furios în spatele sticlei.
La mijlocul marii mese, cățărată pe suportul pen-
tru instrumentele de scris, se găsea cea mai frumoasă
pasăre pe care o văzusem vreodată. Avea pieptul colo-
rat în violet‑închis și aripi stacojii, etalându‑și o coadă
lungă, lungă, de aur. Era de o frumusețe de neima-
ginat, dar arăta teribil de obosită. Deja își vârâse ca-
pul sub aripă, legănându‑se ușor dintr‑o parte în alta
a suportului, asemenea unei păsări care zburase pe o
distanță mare tocmai de hăt departe.
— Sst! a spus Dab‑Dab. Miranda a adormit. Îl am
aici pe drăcușorul ăsta de Cheapside. Ascultă, doctore,
pentru numele lui Dumnezeu, trimite vrăbioiul ăsta de
aici înainte să mai facă vreo boacănă. Nu e decât o pa-
coste de prost gust. Ne‑am dat de ceasul morții să în-
cercăm s‑o convingem pe Miranda să rămână. Să‑ți
aduc ceaiul aici, sau vii în bucătărie când termini?
— O să venim în bucătărie, Dab‑Dab, a zis docto-
rul. Înainte să pleci, dă‑i drumul lui Cheapside, te rog.
Dab‑Dab a deschis ușița casetei, iar Cheapside a
ieșit țanțoș, străduindu‑se să nu pară vinovat.
— Cheapside, a zis doctorul pe un ton sever, ce i‑ai
spus Mirandei când a venit?
— N‑am zis nimic, doctore, pe bune că nu. Adică,
nimic deosebit. Tocmai ciuguleam firimituri de pe

117
aleea cu pietriș, când ea a apărut în grădină um-
flându‑se în pene și plimbându‑și nasul în toate
direcțiile ca și cum ar fi stăpânit pământul — doar pen-
tru că posedă un penaj foarte bogat colorat. Oricând
un vrăbioi londonez o poate egala în toate privințele.
Nu îi înghit deloc pe străinii ăștia împopoțonați. De ce
nu stau la ei în țară?
— Dar ce i‑ai spus de ai supărat‑o așa de rău?
— Tot ce i‑am spus a fost: „Tu nu aparții unei gră-
dini englezești, ar trebui să stai în vitrina unui pălă-
rier“. Atâta tot.
— Ar trebui să‑ți fie rușine, Cheapside. Nu‑ți dai
seama că pasărea aceasta a venit de la mii de kilome-
tri ca să mă vadă pe mine — doar ca să fie ofensată de
limba ta impertinentă de cum a sosit în grădina mea?
Ce ai urmărit de fapt?… Dacă ar fi plecat înainte să
ajung eu aici, nu te‑aș fi iertat niciodată… Pleacă de
aici!
Rușinat, dar încercând în continuare să arate că
nu‑i pasă, Cheapside țopăia pe coridor, iar Dab‑Dab
închise ușa în urma lui.
Doctorul a mers la minunata pasăre de pe suport și
i‑a îmbrățișat spinarea cu blândețe. Dintr‑odată, pasă-
rea și‑a scos capul de sub aripă.
 Capitolul X
SĂGEATĂ LUNGĂ,
FIUL LUI SĂGEATĂ DE AUR

— Ei, Miranda, a spus doctorul, îmi pare tare rău de

ce s‑a întâmplat. Dar nu trebuie să‑l iei în seamă pe
Cheapside, nu are habar de ceva mai bun. E o pa-
săre de oraș și toată viața lui a trebuit să se ciorovă-
iască astfel încât să‑și asigure un trai. Trebuie să‑i arăți
toleranță. N‑are habar de ceva mai bun.
Miranda și‑a întins istovită penele ei superbe. Acum
că o vedeam trează, mișcându‑se, am observat com-
portamentul ei educat și superior. Avea lacrimi în ochi,
iar ciocul îi tremura.
— Nu mi‑ar fi păsat așa de mult, a spus ea cu o
voce înaltă și limpede, dacă n‑aș fi fost atât de groaz-
nic de obosită… Asta și încă ceva, adăugă ea în șoaptă.
— Ți-a fost greu să ajungi aici? a întrebat‑o doctorul.
— Cea mai rea călătorie pe care‑am făcut‑o vre-
odată, a spus Miranda. Vremea… bună acolo. Dar la
ce? Sunt aici acum.
— Povestește‑mi, a zis doctorul ca și cum ar fi aș­
teptat cu nerăbdare să rostească ceva de multă vreme,

119
ce a spus Săgeată Lungă când i‑ai transmis mesajul
meu?
Pasărea‑paradisului violet și‑a săltat capul.
— Asta e partea cea mai rea, a zis ea, aș fi putut la
fel de bine să nu mă duc defel. Nu am reușit să‑i trans-
mit mesajul tău. Săgeată Lungă, fiul lui Săgeată de Aur,
a dispărut!
— A dispărut! a strigat doctorul. Vai, dar ce s‑a în-
tâmplat cu el?
— Nimeni nu știe, a răspuns Miranda. A mai dispă-
rut de multe ori înainte, așa cum ți‑am spus — așa că
indienii habar n‑aveau pe unde colindă. Dar este foarte
greu să te ascunzi de păsări. Mereu am fost capabilă să
aflu o bufniță sau un lăstun care să‑mi poată spune pe
unde‑l găsesc, dacă voiam să știu. Dar nu și de data
asta. De aceea am și întârziat aproape două săptămâni
ca să ajung aici: am tot căutat, întrebând în tot locul.
Am mers în latul și‑n lungul Americii de Sud. Dar nici
măcar o ființă nu mi‑a putut spune pe unde era.
După ce a terminat de vorbit, în cameră s‑a lăsat
o tăcere jalnică. Doctorul stătea încruntat într‑un fel
anume, iar Polinezia se scărpina în țeastă.
— Pe papagalii negri i‑ai întrebat? a spus Polinezia.
De obicei, ei știu totul.
— Sigur că da, a zis Miranda. Și am fost așa de su-
părată că nu am aflat nimic, încât am uitat să mai stau
cu un ochi la avertismentele vremii, înainte să por-
nesc în zbor. Nici măcar nu m‑am preocupat să‑mi
întrerup călătoria în Azore, ci am luat‑o de‑a drep-
tul spre Strâmtoarea Gibraltar, ca și cum aș fi fost în
iunie sau iulie. Și, firește, la mijlocul Atlanticului, am

120
intrat într‑o furtună de‑a dreptul înspăimântătoare.
Credeam că nu mai e posibil să ies teafără din ea. Din
fericire, am dat peste o bucată de corabie distrusă plu-
tind pe mare, după ce furtuna s‑a mai potolit, și m‑am
cuibărit pe ea să trag un pui de somn. Dacă n‑aș fi
putut să‑mi găsesc acolo odihna, n‑aș mai fi fost aici
să‑ți spun povestea asta.
— Biata Miranda! Prin ce chinuri trebuie să fi tre-
cut! a zis doctorul. Dar spune‑mi, ai reușit să afli cam
pe unde a fost văzut Săgeată Lungă ultima oară?
— Da, un albatros tânăr mi‑a zis că l‑a văzut pe In-
sula Maimuței‑Păianjen.
— Insula Maimuței‑Păianjen? Asta este în largul
coastei Braziliei, așa‑i?
— Da, așa e. Firește că am zburat imediat într‑acolo
și am întrebat fiecare pasăre de pe insulă — și e o in-
sulă mare, are vreo sută cincizeci de kilometri în
lungime. Se pare că Săgeată Lungă vizitase anumiți in-
dieni care locuiesc acolo și că ultima oară fusese văzut
urcând în munți după niște plante medicinale rare.
Am aflat astea de la un șoim îmblânzit, un animal de
companie pe care șeful indienilor îl ținea pentru vâ-
nătoarea de potârnichi. Mai să fiu prinsă și închisă
într‑o cușcă pentru toată truda mea. Ăsta e cel mai
rău lucru atunci când ai pene frumoase: atâta merită
viața ta dacă te apropii de cei mai mulți dintre oameni.
Ei spun: „Ah, ce frumoasă e!”, și trag cu arcul sau cu
pușca în tine. Tu și cu Săgeată Lungă erați singurii doi
oameni în care aveam o încredere nețărmurită, dintre
toți oamenii din lume.
— Și nu se știe dacă s‑a întors din munți?

121
 — Nu, a fost ultima oară când a fost văzut sau s‑a
auzit de el. Le‑am rugat pe păsările de mare de pe
țărmuri să afle dacă a părăsit insula într‑o canoe. Dar
n‑au putut să‑mi spună nimic.
— Crezi că a avut vreun accident? a întrebat docto-
rul cu o voce temătoare.
— Mă tem că da, a spus Miranda, clătinându‑și
capul.
— Păi, a zis doctorul încet, dacă n‑aș mai putea sta
cu Săgeată Lungă față‑n față, va fi cea mai mare dez-
amăgire a vieții mele. Și nu numai asta, dar ar fi și o
mare pierdere pentru cunoașterea rasei umane. Căci,
din ce mi‑ai spus tu despre el, stăpânește mai multă
știință a naturii decât noi toți la un loc, și dacă a plecat
fără ca cineva să fi scris tot ce știa el, astfel ca lumea
să devină mai bună, ar fi un lucru groaznic. Dar tu nu
crezi cu adevărat că ar fi murit, așa‑i?
— Ce altceva aș putea să cred, a întrebat Miranda,
izbucnind în lacrimi, când de șase luni întregi nu a
mai fost văzut în carne și oase, și nici în alt fel?
 Capitolul XI
CĂLĂTORIE ÎN ORB

Veștile acestea despre Săgeată Lungă ne‑au întristat pe

toți. Și am putut să văd din felul tăcut și visător în care
doctorul își lua ceaiul că era tulburat din cale‑afară.
Când și când, se oprea cu totul din mâncat și rămânea
cu ochii lipiți de petele de pe fața de masă, ca și cum
gândurile lui erau hăt departe, până când Dab‑Dab,
care voia să se asigure că doctorul are parte de o masă
bună, tușea sau zornăia oalele în chiuvetă.
Am încercat din răsputeri să‑l înveselesc, amin-
tindu‑i tot ceea ce făcuse pentru Luke și soția aces-
tuia în după‑amiaza aceea. Iar când asta nu păru să
funcționeze, am pornit să dau din gură despre pregă-
tirile pentru călătorie.
— Dar vezi tu, Stubbins, a spus doctorul, ridicân­
du‑ne de pe scaune, în vreme ce Dab‑Dab și Chee‑Chee
strângeau masa, acum nu știu încotro s‑o iau. Mă simt
oarecum derutat, după veștile primite de la Miranda.
Călătoria asta era plănuită pentru a‑l întâlni pe Săgeată
Lungă. Și am pregătit‑o timp de un an de zile. Știam
că mă poate ajuta să deprind limbajul crustaceelor, și

123
poate și în modul în care aș putea ajunge pe fundul
mării. Dar acum?… A dispărut! Și toată învățătura lui
a dispărut odată cu el.
După care a părut să cadă iar într‑o stare de visare.
— Ia gândește‑te! a murmurat el. Săgeată Lungă
și cu mine, doi savanți… deși nu l‑am întâlnit nicio-
dată, simt că îl cunosc cât se poate de bine. Căci, în felul
lui — fără nicio școală — a încercat întreaga sa viață să
facă taman lucrurile pe care am încercat și eu să le fac…
iar acum a dispărut! O lume întreagă se întinde între
noi doi… și doar o pasăre ne cunoaște pe amândoi!
Ne‑am întors în birou, unde Jip îi aduse doctorului
papucii și pipa. Și după ce o aprinse și fumul începu
să umple încăperea, bătrânul a părut să se mai învese-
lească nițeluș.
— Dar vei pleca într‑o călătorie, doctore, nu‑i așa?
l‑am întrebat eu. Chiar dacă nu vei merge să‑l cauți pe
Săgeată Lungă.
M‑a privit în ochi și presupun că a observat cât de
neliniștit eram. Căci dintr‑odată a dat la iveală vechiul
său zâmbet de băiat și a spus:
— Da, Stubbins, nu‑ți face griji, vom pleca. Nu tre-
buie să ne oprim din lucru și din cunoaștere, chiar
dacă bietul Săgeată Lungă a dispărut. Dar încotro să
ne îndreptăm, aceasta‑i întrebarea! Unde să mergem?
Existau atât de multe locuri în care voiam să merg,
încât nu am izbutit să denumesc imediat unul. Și în
vreme ce eu încă cugetam, doctorul și‑a îndreptat
spatele și a spus:
— Să‑ți spun eu ce‑o să facem, Stubbins, e vorba
de un joc pe care obișnuiam să‑l joc când eram tânăr,

124
înainte ca Sarah să vină să locuiască cu mine. Îmi plă-
cea să‑i spun Călătorie în orb. Ori de câte ori voiam
să plec într‑o călătorie și nu mă puteam hotărî înco-
tro, luam atlasul și‑l răsfoiam cu ochii închiși. Apoi,
balansam deasupra un creion, tot fără să mă uit, și‑l
coboram pe pagina la care se deschidea atlasul. După
care deschideam ochii și priveam. Este un joc foarte
incitant, e Călătorie în orb. Pentru că trebuie să juri,
înainte să‑l începi, că vei pleca în ținutul atins de cre-
ion, fără discuție. Vrei să‑l jucăm?
— Hai! mai că am strigat eu. Ce palpitant! Sper să
fie China… sau Borneo… sau Bagdad.
Și, într‑o clipită, m‑am repezit în bibliotecă, am
scos marele atlas de pe raftul de sus și l‑am pus pe
masă dinaintea doctorului.
Știam fiecare pagină din atlas pe dinafară. Atâtea
nopți și zile zăbovisem asupra vechilor lui hărți de-
colorate, urmărind râurile albastre din munți până
la mare, întrebându‑mă cum arată în realitate micile
orașe și cât de mari erau întinderile de lacuri! Mă dis-
trasem pe cinste cu atlasul acesta, călătorind, în gând,
prin toată lumea. Îl văd și acum: prima pagină nu avea
hărți, doar preciza că fusese tipărit în Edinburgh, la
1808, și alte date tehnice despre carte. Următoarea pa-
gină înfățișa Sistemul Solar, Soarele și planetele, ste-
lele și Luna. A treia pagină reda hărțile Polului Nord
și Polului Sud. Apoi veneau emisferele, oceanele, con-
tinentele și țările.
În timp ce doctorul își ascuțea creionul, mi‑a ve-
nit o idee.
— Și dacă creionul o să cadă pe Polul Nord? am în-
trebat eu. Va trebui să mergem acolo?

125
 — Nu. Regulile jocului spun că nu trebuie să mergi
în locurile în care ai mai fost o dată. Ți se îngăduie altă
încercare. Eu am fost la Polul Nord, așa că nu‑i musai
să mergem acolo, a încheiat el calm.
Abia puteam vorbi din pricina uimirii.
— Ai fost la Polul Nord! am izbutit să îngaim în cele
din urmă. Dar credeam că încă nu e descoperit. Harta
arată toate locurile în care au ajuns exploratorii, încer‑
când să pătrundă acolo. De ce nu e trecut numele tău,
dacă l‑ai descoperit?
— Am făgăduit să țin secretul. Și trebuie să‑mi
făgăduiești și tu că nu vei spune nimănui. Da, am des-
coperit Polul Nord în aprilie 1809. Dar la scurt timp
după ce‑am ajuns acolo, au venit la mine urșii‑polari
in corpore, spunându‑mi că exista acolo o cantitate
uriașă de cărbune, îngropată sub zăpadă. Ei știau, au
mai spus ei, că ființele umane ar face orice și ar merge
oriunde pentru cărbune. Așa că m‑au rugat să păstrez
secretul. Pentru că, de îndată ce oamenii au să înceapă
să vină acolo ca să sape mine de cărbuni, frumosul lor
ținut alb va fi distrus, și nicăieri altundeva pe lume nu
este îndeajuns de rece ca urșii‑polari să se simtă con-
fortabil. Așa că, firește, le‑am promis să‑mi țin gura.
Bine, într‑o bună zi va fi descoperit fără doar și poate,
de către altcineva. Dar vreau ca urșii‑polari să aibă
terenul lor de joacă cât mai mult posibil. Și îndrăz-
nesc să spun că asta va dura ceva timp, căci fără îndo-
ială este un loc cumplit unde să mergi… Bun, suntem
gata?… Așa! Apucă creionul și stai aici, aproape de
masă. Când cartea rămâne deschisă, balansează creio-
nul de trei ori și împunge în jos. Gata?… Buuun! În-
chide ochii.

126
 A urmat un moment tensionat și teribil, dar foarte
palpitant. Țineam amândoi ochii strâns închiși. Am
auzit atlasul căzând cu un bang și deschizându‑se. Mă
întrebam la ce pagină: cu Anglia sau cu Asia. Dacă era
să fie harta Asiei, va depinde foarte mult de punctul în
care avea să aterizeze creionul. L‑am balansat de trei
ori în cerc. Am început să‑mi cobor mâna. Vârful cre-
ionului atinse pagina.
— E‑n regulă, am strigat, s‑a făcut!
 Capitolul XII
DESTIN ȘI DESTINAȚIE

Am deschis amândoi ochii și ne‑am lovit cap în cap,

nerăbdători să ne plecăm pentru a vedea unde aveam
să mergem.
Atlasul stătea deschis la o hartă denumită Harta Ocea­
nului Atlantic de Sud. Creionul meu era înfipt taman în
centrul unei mici insule. Numele ei era tipărit cu litere
așa de mici, că doctorul trebui să‑și scoată ochelarii săi
puternici ca să citească. Eu tremuram de frenezie.
— Insula Maimuței‑Păianjen, a citit el încet. Apoi
a fluierat abia auzit. Dintre toate lucrurile extraordi-
nare ai nimerit exact insula unde Săgeată Lungă a fost
văzut ultima oară pe pământ… mă întreb… Măi, măi!
Chestia asta trebuie să fie cu adevărat unică!
— O să mergem acolo, așa‑i, doctore?
— Sigur că da. Regulile jocului spun că musai s‑o
facem.
— Mă bucur că n‑a fost Oxenthrope sau Bristol,
am spus eu. O să avem parte de o călătorie grozavă.
Privește întinderea de apă pe care va trebui s‑o traver-
săm. O să ne ia mult?

128
 — A, nu, a zis doctorul, nu foarte mult. Cu o barcă
bună și cu un vânt prielnic, ar trebui s‑o străbatem
cu ușurință în patru săptămâni. Dar nu e formida-
bil? Dintre toate locurile din lume, l‑ai ales tocmai pe
acesta, cu ochii închiși. Insula Maimuței‑Păianjen, la
urma urmei!… Păi e și un lucru bun în toate astea: o
să pot face rost de ceva gândăcei Jabizri.
— Ce sunt gândăceii Jabizri?
— O specie foarte rară de gândăcei cu comporta-
ment ciudat. Aș vrea să‑i studiez. Există doar trei țări
în lume unde pot fi găsiți. Insula Maimuței‑Păianjen
este una dintre ele. Dar chiar și acolo, sunt foarte rari.
— Ce e cu semnul ăsta mic de întrebare pus după
denumirea insulei? am întrebat eu, arătând pe hartă.
— Asta înseamnă că poziția insulei în ocean nu este
cunoscută cu exactitate, că este undeva pe acolo. Cel mai
probabil e că vasele au văzut‑o cumva în vecinătatea zo-
nei aceleia, și cam atât. Este foarte posibil să fim primii
albi care ajung acolo. Dar îndrăznesc să spun că, înainte
de asta, vom întâmpina unele dificultăți în a o găsi.
Cum mai suna totul a vis! Noi doi stând acolo la
marea masă din birou, lumânările aprinse, fumul din
pipa doctorului care se ridica spre tavanul întunecat,
și tot noi doi stând acolo și vorbind despre cum să gă-
sim o insulă în ocean ca să fim primii oameni albi care
să pună piciorul pe ea!
— Pun rămășag că o să fie o călătorie strașnică, am
spus eu. Pe hartă arată ca o insulă încântătoare. Oare
o fi locuită de negri?
— Nu. Miranda mi‑a spus că acolo trăiește un
anume trib de piei‑roșii.

129
 În acel moment, biata pasărea‑paradisului se mișcă
și se trezi. În entuziasmul nostru uitasem să coborâm
vocile.
— Vom merge pe Insula Maimuței‑Păianjen, Mi-
randa, a spus doctorul. Știi pe unde se află, așa‑i?
— Știu unde se afla ultima oară când am văzut‑o,
a zis pasărea, dar dacă o fi tot acolo, nu pot să spun.
— Ce vrei să spui? a întrebat doctorul. Nu e mereu
în același loc?
— În niciun caz, a spus Miranda. Păi tu nu știai?…
Insula Maimuței‑Păianjen este o insulă plutitoare. Se
tot mișcă de colo, colo… îndeobște pe undeva prin su-
dul Americii de Sud. Dar o pot găsi cu siguranță pen-
tru voi, dacă vreți să mergeți acolo.
La vestea această nouă, nu m‑am mai putut reține.
Muream să spun cuiva. Și am ieșit cântând, în pas de
dans, să‑l găsesc pe Chee‑Chee.
În ușă m‑am împiedicat de Dab‑Dab, care tocmai
intra cu aripile pline de farfurii, și căzu cu capul îna-
inte, direct în nas.
— Băiatul ăsta și‑a ieșit din minți? a strigat rața.
Unde crezi că mergi, fraiere?
— În Insula Maimuței‑Păianjen! am răcnit eu, ri­
di­cându‑mă și rostogolindu‑mă pe hol. Insula Mai­
mu­ței‑Păianjen! Uraaaa! Și este o insulă plutitoare.
— Ba aș înclina să cred că mergi la ospiciul Bedlam,
a fornăit menajera. Uite ce ai făcut cu porțelanul meu
cel mai bun!
Dar eu eram mult prea fericit să mai plec urechea
la bombăneala ei și am continuat să alerg, cântând,
spre bucătărie, ca să‑l caut pe Chee‑Chee.
PARTEA A TREIA
 Capitolul I
CEL DE‑AL TREILEA OM

În aceeași săptămână, am început pregătirile pentru

călătorie.
Joe, pescarul de midii, adusese Culicul‑cu‑cioc‑
subțire în josul râului și‑l legase de zidul cheiului, ast-
fel încât să poată fi încărcat mai ușor. Și timp de trei
zile întregi, am cărat provizii în noua noastră barcă,
depozitându‑le acolo.
M‑am arătat surprins să constat cât de încăpătoare
și de mare era pe dinăuntru. Existau trei mici cabine,
un salon (sau sala de luat masa) și, sub toate astea,
un loc mare, denumit cală, unde erau păstrate hrana,
pânzele de rezervă și alte lucruri.
Presupuneam că Joe le spusese tuturor celor din
târg despre călătoria noastră apropiată, pentru că
se găsea mereu un mănunchi de gură‑cască urmă-
rindu‑ne pe când aduceam lucrurile la bord. Și, firește,
mai devreme sau mai târziu, avea să‑și facă apariția și
bătrânul Matthew Mugg.
— Dumnezeule, Tommy, a spus el când mă văzu
cărând niște saci cu făină, ce barcă strașnică! Oare în-
cotro pleacă doctorul?

133
 — Mergem pe Insula Maimuței‑Păianjen, am spus
cu mândrie.
— Și doar pe tine te ia doctorul?
— Păi a vorbit și despre un al treilea om pe care ar
vrea să‑l ia, am zis eu. Dar până acum nu s‑a hotărât
asupra cuiva.
Matthew a mormăit ceva, apoi a privit pieziș la ca-
targele grațioase ale Culicului.
— Știi, Tommy, a spus el, dacă n‑ar fi reumatismul
ăsta al meu, m‑aș cam gândi să vin și eu cu docto-
rul. O barcă pregătită să plece pe mare mă face întot-
deauna să mă simt aventuros și amator de călătorie.
Ce e în conservele alea pe care le duci?
— Melasă, am zis eu, zece kilograme de melasă.
— Dumnezeule, a suspinat el, întorcându‑se cu
tristețe, lucrul ăsta mă îndeamnă să merg cu voi mai
mult decât orice… Dar reumatismul meu este așa de
păcătos, încât cu greu aș putea…
Mai multe nu am auzit, căci Matthew s‑a înde-
părtat, murmurând și pierzându‑se în mulțimea
care umpluse debarcaderul. Orologiul Bisericii din
Puddleby a bătut de amiază, iar eu m‑am întors,
simțindu‑mă foarte preocupat și important, ca să re-
iau încărcatul.
Dar nu trecu mult și apăru altcineva care mă între-
rupse din muncă. Era un bărbat uriaș, o ditamai ma-
tahala, cu o barbă roșie și cu brațele tatuate peste tot.
Și‑a șters gura cu dosul mâinii, a scuipat de două ori
pe zidul cheiului și a spus:
— Băiete, unde‑i capudanul?
— Capudanul!… Ce vrei să spui? l‑am întrebat eu.

134
 — Căpitanul… Unde‑i căpitanul ambarcațiunii ăs-
teia? a spus el, arătând cu degetul către Culic.
— A, vrei să spui doctorul, am zis eu. Păi acum nu
e pe‑aici.
În acel moment, apăru doctorul cu brațele pline de
carnețele, plase de fluturi, casete de sticlă și alte ches-
tii legate de științele naturii. Uriașul se apropie de el,
atingându‑și respectuos șapca.
— Bună dimineața, căpitane! a spus el. Am auzit
că ai nevoie de oameni pentru călătorie. Numele meu
este Ben Butcher, marinar timonier.
— Sunt foarte bucuros de cunoștință, a zis docto-
rul. Dar mă tem că nu voi mai putea lua pe nimeni în
echipaj.
— Păi, căpitane, a spus timonierul, cu siguranță că
nu te vei descurca cu furtunile de pe mare doar cu
flăcăiașul ăsta drept ajutor… și cu o ambarcațiune așa
de mare!
Doctorul îl asigură că va putea, dar omul nu se se
lăsă. Dădea târcoale, vorbind întruna. Ne spunea că
știe multe corăbii care se scufundaseră din cauză că
avuseseră „echipajul incomplet“. Scoase la iveală ceea
ce el denumea recomandare — o hârtie în care se spu-
nea ce bun marinar era el — și ne imploră să‑l luăm cu
noi, dacă țineam la viețile noastre.
Dar doctorul rămase pe poziții — politicos, dar ho-
tărât — și, în cele din urmă, omul se îndepărtă mohorât,
spunându‑ne că nu se aștepta să ne mai vadă în viață.
În dimineața aceea, ne ținură ocupați vizitatori
de toate soiurile. Doctorul nu apucă bine să‑și ducă
jos toate carnețelele sale, că pe pasarelă apăru un

135
alt oaspete. Era un negru care arăta cu totul remar-
cabil. Singurii negri pe care‑i mai văzusem fuseseră
circari, purtând pene și coliere de oase și altele ase-
menea. Dar acesta era îmbrăcat într‑un frac elegant,
cu o cravată enormă de un roșu‑aprins. Pe cap avea o
pălărie de paie cu o bandă viu colorată, iar peste toate
astea ducea o umbrelă mare și verde. Era tare elegant
în toate, cu excepția picioarelor. Nu purta nici șosete,
nici încălțări.
— Scuzați‑mă, a spus el, făcând o plecăciune gra­
țioasă, asta este barca savantului Dolittle?
— Da, am spus, vrei să‑l vezi?
— Da, dacă nu produc ceva neplăceri, a răspuns el.
— Cine să spun că ești?
— Eu sunt Bumpo Kahbooboo, prințul încoronat
al Jolliginki.
Am coborât în viteză să‑i spun doctorului.
— Ce noroc! a strigat John Dolittle. Vechiul meu
prieten Bumpo! Măi, măi!… A studiat la Oxford, știi?!
Ce faptă bună să vină să mă vadă!
Și urcă în grabă scara să‑și întâmpine vizitatorul.
Când apăru doctorul care‑i strânse călduros mâna,
ciudatul negru păru copleșit de bucurie.
— A ajuns la mine vestea, a spus el, că te pregătești
să pleci într‑o călătorie. M‑am grăbit să vin să te văd
înainte să pleci. Sunt superîncântat că nu te‑am pierdut.
— Era cât pe ce, a zis doctorul. Așa cum se mai
întâmplă, am fost întârziați oarecum de faptul că nu
avem numărul necesar de oameni în echipaj. Dacă
n‑ar fi fost asta, am fi fost plecați de trei zile.

136
 — De câți oameni mai ai nevoie ca să navighezi pe
mare? a întrebat Bumpo.
— Doar de unul, a spus doctorul, dar e tare greu
să‑l găsești pe cel potrivit.
— Gândesc că pot descoperi ceva din atingerea
destinului în asta, a zis Bumpo. Eu m‑aș potrivi?
— Cum nu se poate mai bine, a spus doctorul. Dar
ce faci cu studiile tale? Nu poți să pleci pur și simplu și
să‑ți lași baltă pregătirea universitară, știi.
— Am nevoie de o vacanță, a zis Bumpo. Chiar și
dacă n‑aș pleca împreună cu tine, am de gând ca la
sfâ­rșitul acestui trimestru să dispar în taină pentru
trei luni… Dar, în plus, n‑o să‑mi neglijez instruirea
dacă te voi însoți. Înainte de a pleca din Jolliginki, au-
gustul meu părinte, regele, mi‑a spus să fiu încrezător
și să călătoresc din plin. Tu ești un om din cale‑afară
de studios. Să văd lumea în compania ta nu este puțin
lucru. Nu, nu, defel.
— Cum ți‑a plăcut traiul la Oxford? a întrebat
Doctorul.
— Acceptabil, acceptabil, a spus Bumpo. Mi‑a plă-
cut tot, cu excepția algebrei și a încălțărilor. Algebra
mi‑a rănit capul, iar pantofii, picioarele. I‑am aruncat
peste un zid de cum am ieșit din sediul colegiului, în
dimineața aceasta. Iar algebra o uit foarte repede cu
plăcere… Mă încântă Cicero… Da, cred că Cicero e
de treabă… atât de coincident! Apropo, mi s‑a spus că
fiul său o să vâslească pentru colegiul nostru la anul…
încântător coleg!

137
 Doctorul își plecă privirea la picioarele uriașe și goale
ale bărbatului negru, rămânând o clipă pe gânduri.
— Păi, a spus el încet, e ceva în cele ce ai spus,
Bum­po, despre cum te instruiești călătorind prin lu­
me la fel ca în colegiu. Și, dacă ești cu adevărat hotă-
rât să vii cu noi, vom fi încântați să te avem la bord.
Pentru că, să fiu sincer, cred că ești taman omul potri-
vit pentru noi.
 Capitolul II
LA REVEDERE!

La două zile după această întâmplare, eram pregătiți

cu totul pentru plecare.
Jip s‑a rugat cu așa ardoare să fie luat în această că-
lătorie, încât, în cele din urmă, doctorul a cedat și i‑a
îngăduit să vină. Polinezia și Chee‑Chee erau singu-
rele alte animale care ne însoțeau. Dab‑Dab a fost lă-
sată să aibă grijă de casă și de familia de animale pe
care o lăsam în urmă.
Firește că, așa cum se întâmplă îndeobște, în ultimul
moment ne tot aminteam de lucruri pe care le uitaserăm
și când, în sfârșit, închiserăm casa și coborârăm scările
spre drum, eram cu brațele pline de pachete ciudate.
La jumătatea drumului către râu, doctorul și‑a
amintit dintr‑odată că lăsase oala fierbând pe plita din
bucătărie. Totuși, am zărit o mierlă zburând pe lângă
noi și cuibărindu‑se în grădina noastră, iar doctorul a
rugat‑o să se întoarcă și să‑i spună lui Dab‑Dab toată
tărășenia.
Jos pe chei am văzut o gloată uriașă care aștepta să
ne vadă plecați.

139
 Chiar lângă pasarelă i‑am văzut pe mama și pe tata.
Speram să nu facă vreo scenă sau să izbucnească în la-
crimi sau ceva de genul. Dar în fapt se purtară cum nu
se mai poate mai bine… pentru niște părinți. Mama
a spus să fiu atent să nu‑mi ud picioarele, iar tata s‑a
mărginit să zâmbească din colțul gurii, bătându‑mă
pe spate și urându‑mi noroc. Chestiile astea de ră-
mas‑bun sunt teribil de neplăcute, iar eu m‑am bucu-
rat când au luat sfârșit și am urcat în barcă.
Am fost puțin surprinși să nu‑l vedem pe Matthew
Mugg în mulțime. Eram siguri că va fi și el acolo, doc-
torul intenționând să‑i dea câteva instrucțiuni în plus
în legătură cu hrana pentru animalele pe care le lăsa-
serăm acasă.
În cele din urmă, după ce ne‑am străduit să tragem
și să smucim, am reușit să scoatem ancora din apă și
să desfacem o grămadă de odgoane. Apoi, Culicul în-
cepu să se miște încet pe râu în jos, odată cu refluxul, în
vreme ce gloata de pe zid ovaționa și‑și flutura batistele.
Ne‑am lovit de vreo două bărci duse de curent, iar
la o cotitură strânsă a râului am rămas blocați câteva
minute într‑un banc de mâl. Dar, deși cei de pe țărm
păreau foarte agitați privind la desfășurarea acestor
evenimente, doctorul nu a părut niciun pic tulburat.
— Aceste mici accidente se petrec în cele mai
multe dintre călătoriile obișnuite, a spus el, aple-
cându‑se peste bord și pescuindu‑și cizmele care ră-
măseseră prinse în mâl, în timp ce împingeam cu toții
ambarcațiunea. Navigatul va fi mult mai ușor atunci

140
când vom ieși în largul mării. Nu există prea multe
obiecte tâmpite de care să ne lovim.
Pentru mine a fost într‑adevăr un simțământ mi-
nunat și măreț atunci când am ieșit pe mare, trecând
în sfârșit de farul de la gura râului, lăsând pământul în
urma noastră. Totul era nou și diferit, doar cerul dea-
supra și marea dedesubt. Ambarcațiunea aceasta, care
urma să fie căminul și strada noastră, casa și grădina
noastră, pentru mulțimea zilelor care aveau să vină, pă-
rea tare micuță pe apa aceasta întinsă — atât de micuță,
și totuși atât de confortabilă, corespunzătoare și sigură.
Mi‑am plimbat privirea în jur și am tras adânc
aer în piept. Doctorul se afla la timonă, conducând
ambarcațiunea care când sălta, când plonja ușor prin-
tre valuri. (La început, mă așteptasem să am rău de
mare, dar m‑am bucurat să aflu că nici vorbă de așa
ceva.) Lui Bumpo i se spusese să meargă jos pentru
a prepara cina. Chee‑Chee încolăcea funiile la pupă,
făcând mormane ordonate. Treaba mea era să prind
lucrurile de punte, astfel încât să nu se rostogolească
nimic în caz că vremea s‑ar fi stricat, cu cât ne depăr-
tam tot mai mult de pământ. Jip stătea la prova, cu
urechile ciulite și cu nasul în vânt — nemișcat ca o sta-
tuie — , privirea lui ascuțită și experimentată scormo-
nind după resturi plutitoare de epave, bancuri de nisip
și alte pericole. Fiecare dintre noi avea de făcut câte un
lucru anume, astfel încât barca să poată înainta fără
probleme. Chiar și bătrâna Polinezia, care lua tempe-
ratura mării cu termometrul de apă al doctorului le-
gat la capătul unei sfori, ca să se asigure că nu aveam

141
prin preajmă vreun aisberg. Ascultându‑i bombăne-
lile șoptite pentru că nu izbutea să deslușească for-
mele enervante din lumina crepusculară, mi‑am dat
seama că această călătorie începuse cu inima deschisă
și că foarte curând avea să se lase noaptea — prima
mea noapte pe mare!
 Capitolul III
ÎNCEP BELELELE NOASTRE

Chiar înainte de cină, Bumpo a apărut de jos și s‑a

apropiat de doctorul aflat la timonă.
— Este un pasager clandestin în cală, domnule, a
spus el cu o voce tipică de marinar. Tocmai am dat
peste el, în spatele sacilor de făină.
— Dumnezeule! a zis doctorul. Ce pacoste! Stub-
bins, mergi jos cu Bumpo și adu‑l sus. Nu pot să las ti-
mona în clipa asta.
Așa că Bumpo și cu mine am coborât în cală și
acolo, în spatele sacilor, acoperit cu făină din cap
până‑n picioare, am găsit un bărbat. După ce am în-
depărtat mare parte din făină de pe el cu o mătură,
am descoperit că era Matthew Mugg. L‑am târât sus,
în vreme ce acesta o ținea tot într‑un strănut, și‑l du-
serăm dinaintea doctorului.
— Vai, Matthew! a spus John Dolittle. Ce naiba
cauți tu aici?
— Tentația a fost mult prea mare pentru mine,
doctore, a zis vânzătorul de hrană pentru pisici. Știi că
adeseori te‑am rugat să mă iei și pe mine în călătoriile

143
tale, dar n‑ai făcut asta niciodată. Ei, de data asta,
știind că ai nevoie de cineva în plus, m‑am gândit că,
dacă aveam să stau ascuns până ce barca va pluti pe
mare, vei considera că prezența mea este folositoare și
mă vei păstra la bord. Dar a trebuit să zac ghemuit du-
reros, ore întregi, în spatele sacilor de făină, încât re-
umatismul meu mi‑a produs mari neplăceri. Am fost
silit să‑mi schimb poziția, și, firește, de cum mi‑am
întins picioarele, a apărut și bucătarul ăsta african al
tău care mi‑a zărit cataligele… Barca asta se balan-
sează groaznic! Cât o să mai dureze furtuna? Trebuie
să recunosc că aerul umed de mare nu‑mi va face prea
mult bine la reumatismul meu.
— Nu, chiar nu o să‑ți facă deloc bine. N‑ar fi tre-
buit să vii. Felul acesta de viață nu ți se potrivește în
niciun fel. Sunt sigur că nu vei gusta deloc o călătorie
prea lungă. Ne vom opri la Penzance și te vom lăsa la
țărm. Bumpo, mergi te rog jos la cușeta mea și fii atent:
în buzunarul halatului meu de casă o să găsești niște
hărți. Adu‑mi‑o pe cea mai mică, cu semne de creion
albastru pe ea. Știu că Penzance este undeva pe‑aici, la
stânga noastră. Dar trebuie să aflu ce faruri există, îna-
inte să schimb cursul bărcii ca să mă apropii de țărm.
— Prea bine, domnule, a spus Bumpo, întorcân­
du‑se prompt și luând‑o spre scări.
— Acum, Matthew, a zis doctorul, o să poți lua
caleașca de la Penzance la Bristol. De acolo nu‑i mult
până la Puddleby, așa cum știi și tu. Nu uita să iei cu
tine proviziile obișnuite pe care să le duci acasă în fie­
care joi și ai în special grijă să nu uiți suplimentul de
heringi pentru puii de nurcă.

144
 În vreme ce așteptam harta, Chee‑Chee și cu mine
ne‑am apucat să aprindem felinarele: unul verde în
partea dreaptă a bărcii, unul roșu în partea stângă și
unul alb pe catarg.
În cele din urmă, am auzit pe cineva tropăind pe
scări din nou, iar doctorul a spus:
— Hai că vine și Bumpo în sfârșit cu hărțile!
Dar spre nemăsurata noastră stupoare, nu a apărut
Bumpo singur, ci trei inși.
— Dumnezeu să ne apere! Cine mai sunt și ăștia? a
strigat John Dolittle.
— Încă doi pasageri clandestini, domnule, a spus
Bumpo, pășind iute în față. I‑am găsit în cabina du-
mitale, ascunzându‑se sub pat. O femeie și un bărbat,
domnule. Iată și hărțile.
— E prea mult, a spus doctorul cu o voce slabă.
Cine sunt ăștia? Nu le pot vedea fețele la lumina asta
firavă. Aprinde un chibrit, Bumpo.
N‑ai ghici nici într‑o mie de ani cine erau. Luke și
soția lui! Doamna Luke părea într‑o stare mizerabilă,
probabil din cauza răului de mare.
I‑au explicat doctorului că, după ce se hotărâse­ră
să trăiască împreună în micuța colibă din ținutul
mlăș­tinos, atât de mulți oameni veniseră să‑i viziteze
(auzind de marele proces), încât viața lor devenise im-
posibilă și deciseseră să evadeze din Puddleby în acest
fel — căci nu aveau bani să apeleze la o altă soluție — ,
încercând să caute un loc nou unde să trăiască, un loc
în care povestea lor să nu fie așa de bine cunoscută.
Dar de cum barca a prins să salte pe valuri, doamna
Luke a început să se simtă teribil de rău.

145
 Bietul Luke nu mai înceta să‑și ceară iertare pen-
tru boacăna făcută, spunând că totul fusese pus la cale
de soția lui.
După ce a trimis jos după geanta lui cu medica-
mente, dându‑i doamnei Luke niște sal volatile și să-
ruri mirositoare, a spus că el crede că cel mai bun lucru
de făcut era să‑i împrumute cu ceva bani și să‑i lase pe
țărm la Penzance, împreună cu Matthew. De asemenea,
a scris o scrisoare pe care Luke avea s‑o ducă la un prie-
ten al doctorului din Penzance și care, spera el, va putea
să‑i găsească lui Luke ceva de lucru în oraș.
Pe când doctorul își deschidea punga scoțând câteva
monede de aur, am auzit‑o pe Polinezia, care stătea pe
umărul meu urmărind întreaga afacere, șoptind ușor:
— Uite‑l ce face, împrumută ultimii lui bănuți
binecuvântați, trei lire și zece cenți, toți banii pe care‑i
avem pentru întreaga călătorie! Acum nu o să mai
avem bani la bord nici pentru un timbru, dacă e să lă-
săm ancora sau să cumpărăm un sfert de smoală… Să
ne rugăm să nu rămânem fără hrană… De ce nu le dă
toată barca și noi să ne întoarcem acasă?!
Curând, cu ajutorul hărții, cursul bărcii a fost schim­
bat și, spre marea ușurare a doamnei Luke, am ajuns la
Penzance, pe uscat.
Eram interesat din cale‑afară să văd cum este ghi-
dată o barcă într‑un port, noaptea, doar cu ajutorul
unui far și al unei busole. Mie mi se părea că docto-
rul evita cu mare îndemânare toate stâncile și bancu-
rile de nisip.
Am pătruns în micul și nostimul port din Corn­
wall, pe la unsprezece noaptea. Doctorul și‑a dus

146
pasagerii clandestini pe țărm în bărcuța cu vâsle pe
care‑o țineam pe puntea Culicului, găsindu‑le niște
camere la hotelul de acolo. Când s‑a întors, ne‑a spus
că doamna Luke se dusese direct în pat, simțindu‑se
mult mai bine.
De‑acum, trecuse de miezul nopții, așa că am hotă-
rât să rămânem în port și să așteptăm dimineața, îna-
inte de a ne continua călătoria.
Mă bucuram să merg la culcare, deși simțeam că e
deosebit de distractiv să stau până la o oră așa de târ-
zie. Urcându‑mă în patul de deasupra celui al docto-
rului și trăgând pătura cât mai bine pe lângă mine,
am descoperit că pot privi pe hubloul din dreptul co-
tului meu și, fără să‑mi ridic capul de pe pernă, pu-
team vedea luminile din Penzance săltând ușor în sus
și‑n jos, odată cu balansul bărcii ancorate. Era ca și
cum aș fi fost legănat să adorm, iar în fața ochilor se
desfășura un mic spectacol care să mă amuze. Înainte
să cad într‑un somn adânc, am hotărât că‑mi place
nespus viața pe mare.
 Capitolul IV
BELELELE NOASTRE CONTINUĂ

A doua zi de dimineață, pe când înfulecam un mic

dejun excelent format din rinichi și șuncă, pregătit de
bunul nostru bucătar Bumpo, doctorul mi‑a spus:
— Mă întrebam și eu, Stubbins, dacă să mă opresc
pe Insulele Capa Blanca sau să traversez direct spre
coasta Braziliei. Miranda spune că ne putem aștepta
la o perioadă de vreme excelentă, timp de patru săptă-
mâni și jumătate, cel puțin.
— Păi, am zis eu, luând cu lingura zahărul rămas
pe fundul ceștii de cacao, gândesc că cel mai bine ar fi
să traversăm direct, din moment ce suntem siguri de
vreme bună. Și apoi, pasărea‑paradisului violet va ve-
ghea pentru noi, nu‑i așa? Se va întreba ce s‑a întâm-
plat cu noi dacă nu o să ajungem acolo într‑o lună.
— Adevărat, foarte adevărat, Stubbins. Pe de altă
parte, Capa Blanca reprezintă o oprire foarte conve-
nabilă în traversarea noastră. Dacă vom avea nevoie
de provizii sau de reparații, va fi foarte la îndemână să
le obținem acolo.
— Cât facem de aici la Capa Blanca? am întrebat eu.

148
 — Cam șase zile, a spus doctorul. Bun, putem de-
cide mai târziu. Pentru că, oricum, în următoarele
două zile, direcția noastră practic va fi aceeași orice
hotărâre am lua. Dacă ți‑ai terminat micul dejun, hai
să mergem.
Sus, am văzut că barca noastră era înconjurată de
pescăruși albi și cenușii care săgetau și zburau în cerc
în aerul dimineții însorite, în căutare de resturi de
mâncare aruncate de pe vasele din port.
Pe la șapte și jumătate, am ridicat ancora. O briză
bună și stabilă umfla pânzele și de data aceasta am ieșit
în largul mării fără să ne lovim de nimic. Întâlnirăm
flota de bărci din Penzance întoarsă de la pescuitul de
noapte, ambarcațiuni zvelte și bine puse la punct, ali­
niate ca niște soldați, cu pânzele roșu‑maronii aplecate
în același fel și cu apa înspumată dansând la provele lor.
În următoarele trei sau patru zile, totul decurse fără
piedici și nu se întâmplă nimic deosebit. În tot acest
timp, ne ocuparăm fiecare de treburile sale, iar, în mo-
mentele libere, doctorul ne arăta fiecăruia cum se ma-
nevrează timona, modul adecvat de a păstra barca pe
cursul ei normal și cum să procedăm dacă vântul se
schimbă brusc. Împărțiserăm cele douăzeci și patru
de ore ale zilei în trei părți și fiecare avea la dispoziție
opt ore de somn și șaisprezece în care veghea. Ast-
fel, barca era bine întreținută, doi dintre noi fiind în
permanență la datorie.
În afară de asta, Polinezia, care era un marinar
mai vechi ca oricare dintre noi și știa cu adevărat o
mulțime despre cum se conduce o navă, părea mereu
de veghe — cu excepția perioadei când își fixa ochii în

149
soare, stând într‑un picior lângă timonă. Puteai fi si-
gur că nimeni nu se bucura de mai mult de opt ore de
somn cât timp Polinezia se afla prin preajmă. Se uita
la ceasul navei, și dacă depășeai timpul cu jumătate de
minut, cobora la cabină și te lovea ușor cu ciocul peste
nas până te deșteptai.
Foarte curând, devenisem atașat de prietenul nos-
tru negru și vesel Bumpo, cu felul lui prețios de a vorbi
și cu picioarele lui enorme de care te împiedicai me-
reu sau călcai pe ele. Deși era mult mai în vârstă de-
cât mine și fusese la colegiu, nu încerca niciodată să
se arate superior față de mine. Părea să fie tot timpul
zâmbitor, producându‑ne tuturor o stare de bine. Nu
după mult timp, am început să înțeleg rațiunile pentru
care doctorul îl luase cu el — în ciuda faptului că ha-
bar nu avea de navigat sau de ce înseamnă o călătorie.
În dimineața celei de a cincea zile, taman când pre-
luam timona de la doctor, Bumpo și‑a făcut apariția
și a zis:
— Carnea sărată e pe terminate, domnule.
— Carnea sărată! a strigat doctorul. Păi am luat
șaizeci de kilograme cu noi. N‑am fi putut mânca atâta
în cinci zile. Ce s‑a întâmplat cu ea?
— Nu știu, domnule, nu sunt sigur. Ori de câte ori
m‑am dus jos la depozit, am văzut că mai dispăruse o
halcă. Dacă șobolanii sunt cei care‑o înfulecă, atunci
avem cu siguranță de‑a face cu niște rozătoare colosale.
Polinezia, care se deplasa în sus și‑n jos pe un od-
gon, făcându‑și exercițiile de dimineață, a intervenit:
— Trebuie să cercetăm cala. Dacă lăsăm chestia asta
să se întâmple, înainte să se facă săptămâna, o să murim

150
cu toții de foame. Vino cu mine jos, și tu Tommy, ca să
aruncăm o privire.
Așa că am mers jos în depozite, iar Polinezia ne‑a
spus să păstrăm tăcerea și să ciulim urechile. Ceea ce
am și făcut. Și numaidecât am auzit sunetul distinct al
unui sforăit care venea dintr‑un colț întunecat.
— Aha, știam eu! a spus Polinezia. Este un bărbat,
și încă un zdrahon. Voi doi urcați‑vă acolo și trageți‑l
afară. Pare că se găsește în spatele butoiului de colo…
Ei drăcie! Parcă am fi adus jumătate din Puddleby cu
noi! Oricine ar fi zis că suntem pe un biet bac. Ce tu-
peu! Scoateți‑l afară!
Așa că Bumpo și cu mine am aprins un felinar și
am urcat pe lăzi. Și acolo, în spatele butoiului, la sigur,
am dat peste o matahală bărboasă care dormea pro-
fund, cu o față bine hrănită. L‑am trezit.
— Ce mă treziți? a spus el, somnoros.
Era Ben Butcher, lupul de mare.
Polinezia pufni ca o pocnitoare, supărată.
— Asta e ultima picătură, a spus ea. Ultimul om de
pe lume pe care‑l voiam. Naiba să mă ia, ce obrăznicie!
— N‑ar fi de dorit, a sugerat Bumpo, cât timp es-
crocul ăsta mai este adormit, să‑i ardem una în cap
cu un obiect greu și să‑l aruncăm pe hublou în mare?
— Nu, am intra în belea, a spus Polinezia, nu mai
suntem în Jolliginki, știi tu — ghinion mare! — , și apoi
nu există un hublou așa de mare prin care să poată in-
tra matahala asta. Adu‑l sus la doctor.
Așa că l‑am dus pe individ la timonă, iar acolo
acesta și‑a scos respectuos șapca în fața doctorului.

151
 — Un alt pasager clandestin, domnule, a spus nu-
maidecât Bumpo.
Credeam că bietul doctor va avea o criză.
— Bună dimineața, căpitane, a zis omul. Ben But-
cher, marinar încercat, la ordinele dumitale! Știu c‑o
să ai nevoie de mine, așa că mi‑am luat libertatea de
a mă îmbarca clandestin, deși împotriva conștiinței
mele. Dar pur și simplu nu am putut suporta să văd
niște bieți oameni de uscat plecați într‑o asemenea că-
lătorie fără un singur marinar adevărat care să‑i ajute.
N‑ai mai fi ajuns niciodată viu acasă, dacă n‑aș fi ve-
nit… Păi privește la vela mare, domnule… are legătu-
rile slăbite. La prima rafală de vânt, pânza aia o să se
desprindă. Ei, dar acum o să fie în regulă, dacă sunt
aici. O să punem repede lucrurile la punct.
— Nu, nu este în regulă, a spus doctorul, ci în ne-
regulă. Și nu sunt defel bucuros să te văd. Ți‑am spus
în Puddleby că nu te vreau. Nu ai niciun drept să vii.
— Dar, căpitane, a zis vrednicul marinar, nu poți
naviga cu ambarcațiunea asta fără mine. Nu pricepi
cum e cu navigația. Uită‑te și dumneata la busolă: ai
lăsat‑o să se rotească un punct și jumătate de la cursul
ei. Este o nebunie din partea ta să încerci să faci călă-
toria asta de unul singur, dacă‑mi ierți spusele, dom-
nule. Vai, vai, vei pierde barca!
— Uite ce e, a spus doctorul, o licărire deosebit de
severă apărându‑i în ochi, să pierd o barcă nu repre-
zintă nimic pentru mine. Am mai pierdut bărci și îna-
inte și nu m‑a deranjat nici cât negru sub unghie. Când
m‑am hotărât să merg într‑un loc, am ajuns acolo. Pri-
cepi? Poate că n‑oi ști eu nimic despre navigație și

152
despre pânze, dar de ajuns am ajuns întotdeauna. Și
poate c‑oi fi tu cel mai experimentat marinar din lume,
dar pe ambarcațiunea asta ești doar o simplă pacoste
oarecare, foarte simplă și foarte oarecare. Și acum o să
trag în primul port, ca să te las pe țărm.
— Da, și consideră‑te norocos, a intervenit și Po-
linezia, că nu vei fi închis pentru călătorie clandes-
tină și pentru că ne‑ai mâncat carnea sărată. Habar
n‑am ce naiba o să ne facem acum, am auzit‑o apoi
șoptindu‑i lui Bumpo, nu mai avem bani să cumpă-
răm ceva, iar carnea sărată era cea mai importantă
hrană dintre provizii.
— N‑ar fi o politică economică bună, a șoptit
Bumpo la rândul lui, dacă l‑am săra pe marinarul ăsta
încercat și l‑am înfuleca pe el? Socot că trage la cântar
mai mult de șaizeci de kilograme!
— Cât de des trebuie să‑ți amintesc că nu mai sun-
tem în Jolliginki? se răsti Polinezia. Chestiile astea nu
se fac pe corăbiile oamenilor albi… . Totuși, murmură
ea după o clipă de gândire, este o idee teribil de stră-
lucită. Cred că nu a văzut nimeni când s‑a îmbarcat…
Dar, cerurilor! Nu avem destulă sare! Unde mai pui că
pute a tutun.
 Capitolul V
POLINEZIA ARE UN PLAN

Apoi doctorul mi‑a spus să preiau timona, în vreme

ce el făcu niște calcule pe hartă pentru a găsi un nou
curs pe care să‑l urmăm.
— Până la urmă, tot în Insulele Capa Blanca va
tre­bui să ajungem, mi‑a zis el, când marinarul se în-
toarse cu spatele. Cumplită pacoste! Dar mai degrabă
am înota înapoi până în Puddleby decât să aud trăn-
căneala tipului ăstuia tot drumul până în Brazilia!
Într‑adevăr, acest Ben Butcher era o persoană în-
grozitoare. Ai fi zis că oricui i‑ai fi spus că nu era do-
rit la bord ar fi avut decența să păstreze tăcerea. Dar
nu și Ben Butcher. Tropăia prin tot locul, atrăgând
atenția asupra lucrurilor care nu erau în regulă. După
el, nimic de la bord nu era făcut așa cum ar fi trebuit.
Ancora era ridicată greșit, trapele nu erau închise ca
lumea, pânzele erau puse de‑a‑ndoaselea, niciun nod
nu păstra regulile de bază.
În cele din urmă, doctorul i‑a spus să oprească
trăncăneala și să meargă jos. El a refuzat, zicând că nu
se va lăsa scufundat de marinari de apă dulce, cât timp
era capabil să rămână pe punte.

154
 Lucru care ne cam incomoda. Era un ditamai zdra­
honul și nu se știa ce ar fi putut să facă dacă în­că­pă­țâ­
narea ar fi pus stăpânire pe el.
Bumpo și cu mine discutam despre toate astea jos,
în salonul unde se servea masa, când Polinezia, Jip și
Chee‑Chee veniră și ei. Și, ca de obicei, Polinezia avea
un plan.
— Ascultați, a spus ea, sunt sigură că acest Ben
Butcher este un contrabandist și un om rău. Îi cunosc
eu prea bine pe marinarii ăștia, nu uitați asta, și nu‑mi
place felul în care se poartă. Eu…
— Tu chiar crezi, am întrerupt‑o eu, că este bine ca
doctorul să traverseze Atlanticul fără un marinar de
meserie pe barcă?
Pricepeți, mă tulburaseră în mare măsură veștile că
toate lucrurile de pe barcă nu erau deloc în regulă și
prinsesem să mă întreb ce s‑ar fi putut întâmpla dacă
era să facem față unei furtuni — îndeosebi că Miranda
spusese doar că vremea va fi bună o perioadă de timp,
și se părea că noi aveam o sumă de întârzieri. Dar Po-
linezia abia dacă‑și întoarse capul, cu dispreț.
— Ei, fii binecuvântat, fiule, a spus ea, vei fi me-
reu în siguranță cu John Dolittle. Nu uita asta! Nu‑l
lua în seamă pe prostovanul ăsta de lup de mare. De-
sigur, este cât se poate de adevărat că doctorul face to-
tul de‑a‑ndoaselea. Dar cu el nu contează. Ține minte
cuvintele mele, dacă tu călătorești cu John Dolittle, vei
ajunge întotdeauna la destinație, așa cum l‑ai auzit și
pe el spunând. Am fost cu el de nenumărate ori și știu.
Uneori, corabia e întoarsă cu sus‑n jos când ajungi la
țintă, iar alteori este în poziția corectă. Dar oricum
ajungi. Și, firește, mai este un lucru legat de doctor, a

155
adăugat ea gânditoare, întotdeauna are un noroc por-
cesc. Mai face el și nefăcute, dar cu el lucrurile par să
aibă o obișnuință de a reveni la normal până la urmă.
Îmi amintesc cum odată ne îndreptam spre Strâmtoa-
rea lui Magellan, iar vântul era așa de puternic…
— Dar cu Ben Butcher ce‑o să facem? s‑a băgat și
Jip în vorbă. Ai un plan, Polinezia, nu‑i așa?
— Da. Lucrul de care mă tem este că l‑ar putea lovi
pe doctor în cap atunci când nu va fi atent și se va auto-
numi căpitan al Culicului. Marinarii răi fac uneori ches-
tii de‑astea. Apoi navighează cu nava așa cum îi taie
capul și o duc unde vor ei. Asta se numește o revoltă.
— Da, a spus Jip, și trebuie să preluăm numaidecât
inițiativa. Nu putem ajunge la Capa Blanca înainte de
poimâine, în cel mai bun caz. Nu‑mi place să‑l las pe
doctor singur cu el nici pentru un minut. Mie îmi mi-
roase a om foarte rău.
— Păi m‑am gândit la totul, a zis Polinezia. Ascul­
tați: în ușa aia este o cheie?
Privirăm afară din salon și văzurăm că exista o cheie.
— Bun, a spus Polinezia. Bumpo o să pună masa pen-
tru prânz. Iar noi mergem și ne ascundem. Apoi, la ora
douăsprezece, Bumpo va suna clopoțelul pentru masă.
De cum îl va auzi, Ben va coborî ca să înfulece carne
sărată. Bumpo va trebui să se ascundă în spatele ușii,
pe‑afară. În clipa în care Ben se va așeza la masă, Bumpo
va trânti ușa și o va încuia. Și l‑am prins! Pricepeți?
— Cât de strategenial! a chicotit Bumpo. Cum spu-
nea Cicero: parrots cum parishioners facilime congre‑
gation1. Așez numaidecât masa.

1. Cuvinte în engleză și latină amestecate, cu sensul aproximativ

de: „Papagalii și membrii parohiilor ușurează congregațiile.“

156
 — Da, și ia sosul picant de Worcestershire de pe
bufet când ieși, a spus Polinezia. Nu lăsa nimic co-
mestibil pe‑acolo. Tipul ăsta va avea destul cât să
supraviețuiască un om timp de trei zile. În plus, nu o
să mai fie chitit să înceapă o luptă când îl vom lăsa pe
țărm la Capa Blanca dacă‑l slăbim puțintel înainte de
a‑l scoate.
Așa că am ieșit cu toții și ne‑am ascuns pe coridor,
de unde puteam observa ce urma să se petreacă. Și,
curând, Bumpo a apărut la capătul scărilor, agitând ca
smintitul clopoțelul pentru masă. Apoi s‑a pitit după
ușa de la salon și cu toții am tăcut mâlc, cu urechile
ciulite.
Aproape imediat, pe scări s‑a auzit, tropa‑tropa,
Ben Butcher, marinarul încercat. A intrat în salon, s‑a
așezat în capul mesei, pe locul doctorului, și‑a pus un
șervet sub bărbia sa grasă și a tras un oftat în așteptare.
Apoi, zbang! Bumpo a trântit ușa și a încuiat‑o.
— Asta o să îl potolească pentru o vreme, a spus
Polinezia, ieșind din ascunzătoarea ei. Să învețe bu-
fetul cum se navighează. Frate, ce ins neobrăzat! Am
uitat mai multă navigație decât o să știe vreodată bă-
dăranul ăsta puhav. Să mergem sus și să‑i spunem
doctorului. Bumpo, pentru următoarele zile, va trebui
să servești mesele în cabină.
Și, fredonând un cântec de mare norvegian deo-
sebit de vioi, s‑a cățărat pe umărul meu și am ieșit cu
toții pe punte.
 Capitolul VI
MEȘTEȘUGARUL DE PATURI
DIN MONTEVERDE

Am rămas trei zile în Insulele Capa Blanca.

Erau două motive pentru care am zăbovit așa de
mult, când eram în mare grabă să pornim cât mai cu-
rând. Unul era lipsa proviziilor cauzată de apetitul ieșit
din comun al încercatului marinar. Când am făcut in-
ventarul și am întocmit o listă, am constatat că acesta
mâncase o grămadă de alte chestii, în afară de carne.
Și neavând bani, eram tare nedumeriți cum urma să
cumpărăm ce aveam nevoie. Doctorul a cotrobăit prin
cufăr să vadă dacă nu găsea ceva de vânzare. Dar sin-
gurul lucru peste care a dat a fost un ceas vechi cu
limbile rupte și cu spatele îndoit, iar noi am decis că
ceasul acela nu putea să ne aducă îndeajuns de mulți
bani ca să mai cumpărăm ceva în afară de o jumătate
de kilogram de ceai. Bumpo a sugerat să se apuce să
cânte cântece comice pe stradă, pe care le învățase în
Jolliginki. Dar doctorul a spus că el nu credea că insu-
larilor le‑ar fi păsat de muzica africană.
Am mai zăbovit și din cauza luptelor cu tauri.
În insulele acestea, care aparțineau de Spania, se

158
desfășurau lupte cu tauri în fiecare duminică. Noi so-
siserăm într‑o vineri și, după ce ne descotorosirăm de
marinarul încercat, am făcut un tur de oraș.
Era un orășel tare nostim, cu totul diferit de tot ce
văzusem eu până atunci. Străduțele erau toate întor-
tocheate, șerpuitoare și așa de înguste, că pe ele nu
putea trece decât o singură caleașcă. Casele erau aple-
cate în vârf și se apropiau așa de mult, încât oame-
nii din poduri puteau să se aplece pe ferestre și să dea
mâna cu vecinii de pe partea cealaltă a străzii. Doc-
torul ne‑a spus că orășelul era foarte, foarte vechi. Se
numea Monteverde.
Neavând bani, firește că nu am tras la un hotel sau
la ceva de genul. Dar în a doua seară, pe când treceam
pe lângă atelierul unui meșteșugar de paturi, am vă-
zut mai multe asemenea paturi, făcute de omul acela,
înșirate pe trotuarul din față. Doctorul a prins să dis-
cute în spaniolă cu meșteșugarul care stătea în pragul
ușii, fluierând la un papagal aflat într‑o cușcă. Doc-
torul și meșteșugarul s‑au împrietenit, sporovăind
despre păsări și alte chestii. Și cum se apropia timpul
cinei, omul ne‑a propus să ne oprim și să cinăm cu el.
Lucru pe care, firește, eram foarte bucuroși să‑l fa-
cem. Și după ce am terminat masa (cu feluri tare bune,
cele mai multe gătite în ulei de măsline — mie îmi plă-
cură cu deosebire bananele prăjite), ne‑am așezat din
nou în fața atelierului și am continuat să spunem vrute
și nevrute până târziu în noapte.
În cele din urmă, ne‑am ridicat să ne întoarcem
la barcă, dar acest meșteșugar de treabă nici n‑a vrut
să audă să plecăm undeva. Ne‑a spus că străzile care

159
duceau în port erau foarte prost luminate și nici luna
nu răsărise. Ne‑am fi rătăcit cu siguranță. Ne invită să
ne petrecem noaptea la el și să ne întoarcem la barcă a
doua zi de dimineață.
Ceea ce în final am și acceptat și, cum bunul nos-
tru prieten nu avea vreun dormitor în plus, noi trei,
doctorul, Bumpo și cu mine, ne culcarăm pe paturile
aflate la vânzare în fața atelierului. Noaptea a fost așa
de cald, că nu am avut nevoie de pături. Era nemai-
pomenit să poți dormi afară, urmărind cum oamenii
se plimbă de colo, colo, și viața veselă a străzii. Mi se
părea că spaniolii nu merg niciodată la culcare. Târ-
ziu cum era, toate micile cafenele și cârciumi din jurul
nostru aveau ușile larg deschise, iar clienții beau cafea
și sporovăiau de zor la micile mese de afară. Sunetul
unei chitare zdrăngănind ușor în depărtare se ames-
teca alene cu zornăitul ceștilor de porțelan și cu mur-
murul vocilor.
Într‑un fel, mă făceau să mă gândesc la mama și
la tata, aflați hăt departe în Puddleby, cu tabieturile
lor, cu serile de flaut și la restul — făcând aceleași lu-
cruri în fiecare zi. Simțeam oarecum un soi de părere
de rău pentru ei, pentru că pierdeau distracția aces-
tei vieți trecătoare, unde noi făceam ceva nou de fi-
ecare dată — chiar și dormeam în feluri diferite. Dar
presupun că, dacă ar fi fost invitați să meargă la cul-
care pe trotuarul din fața unui atelier, nu ar fi accep-
tat ideea sub niciun chip. Caraghios cum sunt croiți
unii oameni!
 Capitolul VII
PARIUL DOCTORULUI

În dimineața următoare, am fost treziți de un tă-

răboi de nedescris. Pe stradă venea o procesiune,
câțiva bărbați în straie foarte colorate, urmați de o
mulțime mare de cucoane admiratoare și de copii care
ovaționau. L‑am întrebat pe doctor cine erau.
— Sunt toreadori, a spus el. Mâine o să fie o luptă
cu tauri.
— Ce este o luptă cu tauri? am întrebat din nou.
Spre marea mea uimire, doctorul s‑a făcut roșu la
față de mânie. Îmi amintea de ziua când îmi vorbise
de leii și tigrii din grădina lui zoologică.
— Lupta cu tauri este un spectacol stupid, crud și
dezgustător, a spus el. Spaniolii sunt poporul cel mai
vesel și mai ospitalier. Cum oare se pot bucura de lup-
tele astea jalnice este un lucru pe care nu l‑am putut
înțelege niciodată.
Apoi doctorul a început să‑mi explice cum mai întâi
taurul este întărâtat din cale‑afară, provocându‑l, după
care este lăsat să alerge într‑o arenă unde vin bărbați
cu pelerine roșii pe care le agită în fața taurului, fugind

161
din fața lui. Apoi, taurul este obosit aruncându‑se asu-
pra sa o mulțime de bieți cai bătrâni și șubreziți care nu
se pot apăra și pe care‑i ucide. După care, taurul fiind
istovit din cale‑afară și ajuns la capătul puterilor, apare
un bărbat cu o spadă și omoară taurul.
— În fiecare duminică, a spus doctorul, în aproape
fiecare oraș mai mare din Spania sunt uciși în felul
acesta șase tauri și mulți cai.
— Dar sunt și oameni uciși vreodată de tauri? am
întrebat eu.
— Din nefericire, foarte rar, a spus el. Un taur nu
este nici pe aproape așa de primejdios pe cât arată,
chiar și când este înfuriat, dacă ești iute de picior și nu
te pierzi cu firea. Toreadorii ăștia sunt foarte isteți și
agili. Iar publicul — mai ales doamnele spaniole — se
gândește mereu la ei. Un toreador celebru (sau mata-
dor cum îi mai spun) este un om mai important decât
regele în Spania… Uite, vine o altă gloată de după colț.
Vezi fetele care le aruncă bezele?! Ce spectacol ridicol!
În acel moment, prietenul nostru, meșteșugarul de
paturi, a ieșit și el să vadă procesiunea trecând. Și în
vreme ce ne ura bună dimineața, întrebându‑ne cum
dormiserăm, a apărut un prieten de‑ai lui, care ni se
alătură. Meșteșugarul își prezentă prietenul ca fiind
Don Enrique Cardenas.
Când a auzit de unde eram, Don Enrique ne‑a vor-
bit în engleză. Se dovedi o persoană educată și demnă
de un gentleman.
— Mâine mergeți să vedeți luptele cu tauri, nu? l‑a
întrebat el voios pe doctor.

162
 — Cu siguranță nu! a spus ferm John Dolittle.
Nu‑mi plac luptele cu tauri… un spectacol crud și lip-
sit de sentimentul onoarei.
Don Enrique mai să explodeze. Nu mai văzusem
niciodată un om așa de agitat. I‑a zis doctorului că
nu știa ce vorbește. A spus că luptele cu tauri sunt un
sport nobil și că matadorii erau cei mai curajoși oa-
meni din lume.
— Prostii! a zis doctorul. Nu‑i acordați nicio șansă
bietului taur. Doar când este istovit și amețit valoroșii
voștri matadori îndrăznesc să încerce să‑l ucidă.
Am crezut că spaniolul îl va pocni pe doctor, așa de
furios devenise. În vreme ce tot bălmăjea căutându‑și
cuvintele, meșteșugarul s‑a băgat între ei și l‑a tras pe
doctor la o parte. I‑a explicat apoi în șoaptă că acest
Don Enrique Cardenas era o persoană foarte impor-
tantă, că el asigura taurii — o specie anume de tauri
negri și puternici — din propria fermă, pentru toate
luptele din Capa Blanca. Era un om foarte bogat, a
mai spus meșteșugarul, un personaj foarte important.
Nu trebuia ofensat sub nicio formă.
M‑am uitat la fața doctorului atunci când mește­șu­
ga­rul și‑a terminat discursul și am distins în ochii lui
o licărire poznașă, ca și cum i‑ar fi venit o idee. S‑a în-
tors spre spaniolul supărat.
— Don Enrique, a zis el, îmi spui că toreadorii tăi
sunt oameni foarte curajoși și îndemânatici. Se pare
că te‑am ofensat spunându‑ți că luptele cu tauri repre-
zintă un sport jalnic. Care este numele celui mai bun
matador pe care‑l aveți pentru lupta de mâine?

163
 — Pepito de Malaga, a zis Don Enrique, unul din-
tre cele mai mari nume, unul dintre cei mai curajoși
oameni din întreaga Spanie.
— Foarte bine, a spus doctorul, o să‑ți fac o pro-
punere. Nu m‑am luptat niciodată cu un taur în viața
mea. Dar să presupunem că mâine o să intru în arenă
cu Pepito de Malaga și cu alți matadori pe care‑i vei
alege tu și, dacă eu reușesc să fac cu taurul mai multe
trucuri decât pot ei, promiți să faci ceva pentru mine?
Don Enrique și‑a dat capul pe spate și a izbucnit
în râs.
— Omule, a spus el, probabil că ești țicnit! Vei fi
ucis numaidecât! Trebuie să te antrenezi ani de zile ca
să devii un luptător cu taurii.
— Să admitem că vreau să‑mi asum riscul ăsta…
Înțeleg că nu te temi să‑mi accepți oferta?
Spaniolul s‑a încruntat.
— Să mă tem! a țipat el. Domnule, dacă‑l vei putea
întrece pe Pepito de Malaga în arenă, îți făgăduiesc că
voi face tot ce‑mi stă în putință pentru a‑ți îndeplini
dorința.
— Foarte bine, a spus doctorul. Am înțeles că ești
un om foarte puternic în insulele astea. Dacă ai vrea
să oprești toate luptele cu tauri după cea de mâine, ai
putea, așa‑i?
— Da, a zis Don Enrique cu trufie, aș putea.
— Păi asta îți și cer, dacă voi câștiga pariul, a spus
John Dolittle. Dacă mă voi descurca mai bine cu tau-
rii înfuriați decât o va face Pepito de Malaga, îmi vei
făgădui că nu vor mai fi lupte cu tauri în Capa Blanca

164
atât timp cât vei fi în viață pentru a putea să le împie-
dici. Facem târgul?
Spaniolul a întins mâna.
— Facem! a spus el. Promit! Dar trebuie să te aver­
tizez că‑ți pui viața în pericol, căci vei fi ucis cu si­
guranță. În fine, asta și meriți pentru că ai susținut că
luptele cu tauri reprezintă un sport jalnic. Ne vom în-
tâlni aici mâine‑dimineață, dacă vrei să stabilim deta-
liile. La revedere, domnule!
Când spaniolul s‑a întors și a intrat în atelier însoțit
de meșteșugar, Polinezia, care, ca de obicei, trăgea cu
urechea, a zburat pe umărul meu și mi‑a șoptit la
ureche:
— Am un plan. Ia‑l pe Bumpo și mergeți undeva
unde să nu ne audă doctorul. Vreau să vorbesc cu voi.
L‑am înghiontit pe Bumpo și amândoi am traver-
sat strada, pretinzând că ne benoclăm la vitrina unui
bijutier, în vreme ce doctorul s‑a așezat pe patul lui ca
să‑și tragă cizmele, singurele lucruri pe care și le sco-
sese peste noapte.
— Ascultați, a spus Polinezia, mi‑am spart creie-
rii încercând să găsesc modalitatea prin care putem
face rost de bani să cumpărăm proviziile alea, și până
la urmă am găsit.
— Banii? a întrebat Bumpo.
— Nu, prostane, ideea… cum să facem rost de
bani. Doctorul este pur și simplu obligat să câștige pa-
riul de mâine, este sigur, pe cât de sigur este că sunteți
vii. Tot ce avem de făcut este să încheiem pariuri co-
laterale cu spaniolii ăștia — sunt mari jucători — și
treaba e făcută!

165
 — Ce e un pariu colateral? am întrebat eu.
— Știu eu ce e, a spus Bumpo mândru de el, am
avut parte de o mulțime de‑alde astea la Oxford, la
cursele de bărci. Merg la Don Enrique și‑i spun: „Pun
pariu pe o sută de lire că va câștiga doctorul“. Apoi,
dacă va câștiga, Don Enrique îmi va da o sută de lire,
iar dacă doctorul nu va câștiga, îi dau eu lui Don
Enrique o sută de lire.
— Asta e ideea, a zis Polinezia. Doar să nu spui
o sută de lire: spune două mii cinci sute de pesetas.
Acum du‑te și caută‑l pe Don Rique‑rămășag și stră­
du­iește‑te să pari bogat.
Așa că am traversat iarăși strada și ne‑am strecu-
rat în atelierul meșteșugarului de paturi, în vreme ce
doctorul continua să‑și facă de treabă cu cizmele lui.
— Don Enrique, a spus Bumpo, permite‑mi să mă
prezint. Sunt Prințul Încoronat din Jolliginki. Te‑ar
interesa un mic pariu pe lupta de mâine?
Don Enrique trase o temenea.
— Firește, a spus el, aș fi încântat. Dar trebuie să te
avertizez că ești sortit pierderii. Pe cât?
— Ah, o simplă trufă, a zis Bumpo, doar pentru
distracție, știi. Ce‑ai zice de trei mii de pesetas?
— De acord, a spus spaniolul, mai făcând o teme-
nea, ne întâlnim după lupta de mâine.
— E bine, a spus Polinezia, după ce ieșirăm să ne
alăturăm doctorului. Parcă mi s‑a ridicat o povară de
pe inimă.
 Capitolul VIII
MAREA LUPTĂ CU TAURI

Urma o zi măreață în Monteverde. Pe toate stră-

zile atârnau steaguri și puteai vedea cete de oameni
îmbrăcați fistichiu afluind spre arena cu tauri, cum
era denumit locul în care se desfășurau luptele.
Se părea că vestea despre provocarea doctorului fă-
cuse turul orașului, stârnind marele amuzament al lo-
calnicilor. Ce idee aceasta a unui simplu străin care
voia să se înfrunte cu marele Pepito de Malaga! Și‑o
merită dacă va fi ucis!
Doctorul împrumutase un costum de luptă de la
Don Enrique, arătând foarte vesel și fermecător, deși
Bumpo și cu mine ne străduiserăm din greu să‑i în-
chidem tunica în față, dar chiar și așa nasturii poc-
neau și țâșneau în toate direcțiile.
Când am pornit din port către arena cu tauri, gru-
puri de băieței s‑au luat după noi, bătându‑și joc de
grăsimea doctorului și strigând: „Juan Hagapoco, el
grueso matador!“, care însemna: „John Dolittle, mata-
dorul cel gras“.
De cum am ajuns, doctorul a spus că ar vrea să vadă
mai întâi taurii și am fost de îndată duși la țarcul cu

167
pricina, unde, în spatele unor balustrade înalte, tropă-
iau sălbatic șase tauri negri enormi.
În câteva cuvinte și semne rapide, doctorul le‑a spus
taurilor ce avea de gând să facă și le oferi instrucțiuni
precise asupra rolului lor în spectacol. Bietele creaturi
erau teribil de bucuroase auzind că exista o șansă ca
lupta să fie oprită și promiseră să facă exact ceea ce li
se spusese.
Firește că omul care ne dusese acolo nu pricepuse
o boabă din toate astea. Gândea doar că englezul cel
gras era cam țicnit, văzându‑l cum gesticulează și bol­
bo­rosește ceva în limba vitelor.
De acolo, doctorul s‑a îndreptat spre vestiarul ma-
tadorilor, în vreme ce Bumpo cu mine și cu Polinezia
am mers la arenă și ne‑am ocupat locurile în uriașul
amfiteatru în aer liber.
Era o priveliște foarte veselă. Mii de doamne și
domni se aflau acolo, cu toții îmbrăcați în cele mai ele-
gante straie, părând voioși și din cale‑afară de fericiți.
Chiar de la început, Don Enrique s‑a ridicat și a
lă­murit asistența că primul număr din program va fi
o întrecere între doctorul englez și Pepito de Malaga.
A amintit de promisiunea lui făcută doctorului dacă
acesta avea să învingă. Dar spectatorii nu arătau că
i‑ar fi dat vreo șansă englezului. Un val de râsete porni
să se rostogolească la simpla enunțare a pariului.
Când Pepito a apărut în arenă, au izbucnit cu toții
în urale, cucoanele aruncau bezele, iar bărbații aplau-
dau și își agitau pălăriile.
Curând, o poartă lată din partea opusă a arenei s‑a
dat deoparte și apăru în galop unul dintre tauri, după

168
care poarta a fost din nou închisă. Dintr‑odată, mata-
dorul deveni deosebit de concentrat. Își fâlfâi mantia
roșie, iar taurul goni către el. Pepito făcu un pas sprin-
ten în lateral, iar spectatorii ovaționară din nou.
Figura asta a fost repetată de mai multe ori. Dar
am băgat de seamă că, ori de câte ori Pepito ajungea
într‑un loc strâmt, părând să fie într‑un adevărat pe-
ricol, un asistent de‑ai săi, care bântuia tot timpul prin
jur, îi atrăgea atenția taurului către el, agitând propria
sa mantie roșie. Astfel, taurul îl urmărea pe asistent,
iar Pepito pășea pe un teren mai sigur. De cele mai
multe ori, de cum atrăsese taurul spre el, asistentul fu-
gea după un gard înalt pe care‑l trecea dintr‑o săritură
pentru a se salva. Era evident că jocul acestor mata-
dori era stabilit dinainte și mie nu mi se părea că ar fi
într‑un pericol prea mare din partea bietului taur ne-
îndemânatic, cât timp nu aluneca și nu cădea.
După ce au trecut vreo zece minute, mica ușă de la
vestiarul matadorilor s‑a deschis și doctorul a pășit în
ring. De cum a apărut silueta lui dolofană, îmbrăcată
în catifea albastră, mulțimea a început să freamăte, pe
alocuri izbucnind în râs.
Juan Hagapoco, cum îl denumeau ei, s‑a îndrep-
tat spre centrul arenei și s‑a plecat ceremonios în fața
doamnelor din loje. Apoi a făcut o plecăciune și în fața
taurului. Apoi, una și în fața lui Pepito. În vreme ce se
pleca în fața asistentului lui Pepito, taurul a pornit să
gonească spre el din spatele lui.
— Păzea! Păzea!… Taurul! O să fii omorât! au stri-
gat spectatorii.

169
 Dar doctorul și‑a încheiat liniștit plecăciunea.
Apoi, rotindu‑se, își încrucișă brațele, l‑a fixat pe taur
cu privirea și s‑a încruntat într‑un mod teribil.
Deodată, s‑a întâmplat un lucru ciudat: viteza tau­
rului a încetinit tot mai mult. Părea să‑i fie frică de în-
cruntarea aceea. Curând, s‑a oprit de tot din goana
lui. Doctorul a clătinat din deget în direcția lui. Taurul
a început să tremure. În cele din urmă, și‑a tras coada
între picioare, s‑a întors și s‑a îndepărtat.
Mulțimea rămăsese cu gurile căscate. Doctorul a
alergat după el. Au prins să înconjoare arena, amân-
doi pufăind și suflând ca niște delfini. Printre specta-
tori se auzeau șoapte febrile. Era ceva nou în lupta cu
tauri lucrul ăsta — un taur să fugă de un om, în loc
ca omul să fugă de taur. În sfârșit, după al zecelea tur
de arenă, sprintând brusc, Juan Hagapoco, matadorul
englez, a prins bietul taur de coadă.
Apoi, conducând de‑acum timida creatură spre cen-
trul arenei, doctorul l‑a pus să facă o seamă de trucuri:
să stea pe picioarele din spate, pe cele din față, să dan-
seze, să țopăie, să se rostogolească. A sfârșit prin a‑l face
pe taur să îngenuncheze, apoi s‑a cățărat pe spatele lui,
făcând tumbe și alte acrobații pe coarnele fiarei.
Pepito și asistentul lui păreau groaznic de abătuți.
Mulțimea uitase de tot de ei. Stăteau împreună lângă
gard, nu departe de locul în care mă găseam eu,
șoptindu‑și unul altuia și făcându‑se tot mai verzi de
invidie.
În cele din urmă, doctorul s‑a întors spre loja în
care se găsea Don Enrique și, plecându‑se, a spus cu o
voce răsunătoare:

170
 — Taurul ăsta nu mai e în stare de nimic. E îngro-
zit și istovit. Luați‑l de aici, vă rog!
— Dorește cavalerul un alt taur? a întrebat Don
Enrique.
— Nu, a zis doctorul, vreau cinci tauri. Și vreau să
fie toți în arenă în același timp, vă rog.
La auzul acestor spuse, din mulțime s‑a ridicat un
strigăt de groază. Erau obișnuiți să vadă lupte doar
cu câte un singur taur în arenă. Dar cinci!… Asta în-
semna clar moarte!
Pepito a venit în față și i‑a strigat lui Don Enrique
să nu îngăduie așa ceva, amintind că era împotriva re-
gulilor unei lupte cu tauri. („Ha!“ chicotise Polinezia
la urechea mea. „Este ca felul de a naviga al doctoru-
lui: încalcă toate regulile, dar ajunge la țintă. Dacă‑l
vor lăsa, le va oferi cel mai bun spectacol pentru care
au dat banii vreodată.“) A început o discuție aprinsă.
Jumătate dintre spectatori părea să fie de partea lui
Pepito, iar cealaltă jumătate, de partea doctorului. În
cele din urmă, doctorul s‑a întors spre Pepito și a tras
o altă temenea, care a făcut să‑i sară și ultimul nasture
de la tunică.
— Păi, firește, dacă acest cavaler se teme… a în­
ceput el, zâmbind cu blândețe.
— Să mă tem! a zbierat Pepito. Nu mă tem de ni-
mic pe pământ. Sunt cel mai mare matador din Spa-
nia. Cu mâna asta dreaptă am ucis nouă sute cincizeci
și șapte de tauri!
— Păi bine, atunci, a spus doctorul, hai să vedem
dacă poți ucide încă cinci. Să intre taurii! strigă el. Lui
Pepito de Malaga nu‑i este teamă!

171
 Peste marele amfiteatru s‑a lăsat o tăcere înspăi-
mântătoare, iar poarta grea de la țarcul taurilor s‑a
tras deoparte. Apoi, cu un răget, cei cinci tauri mari
dădură buzna în arenă.
— Arătați cât mai fioroși, l‑am auzit pe doctor stri-
gându‑le în limbajul vitelor. Nu vă împrăștiați! Țineți
aproape! Fiți gata de un iureș! Mai întâi, luați‑l pe Pe-
pito, cel în purpuriu. Dar, pentru numele lui Dumne-
zeu, nu‑l ucideți! Doar alergați‑l prin ring… Acum,
hai, cu toții, șo pe el!
Taurii, aliniați, asemenea unui escadron de cava-
lerie, și‑au plecat capetele și au pornit tăvălugul prin
arenă, îndreptându‑se direct către Pepito.
Pentru un moment, spaniolul s‑a străduit din răs-
puteri să pară curajos. Dar vederea celor cinci perechi
de coarne ce veneau spre el în plin galop s‑a dovedit
a fi prea mult. Cu buzele albe, s‑a întors și a pornit în
goană spre gard, săltând peste el și dispărând.
— Acum celălalt, a șoptit doctorul.
Și, după două secunde, galantul asistent nu mai
pu­tea fi văzut nicăieri. Juan Hagapoco, matadorul
cel dolofan, fusese lăsat singur în arenă cu cinci tauri
dezlănțuiți.
Ceea ce a urmat a fost un spectacol care merita ur-
mărit. Mai întâi, toți cei cinci tauri dădură ocol ră-
gând arenei, lovind cu coarnele în gard, scormonind
nisipul, căutând o victimă pe care s‑o dea pierzaniei.
Apoi, unul câte unul, se prefăcură că dau cu ochii de
doctor pentru prima oară și, dând drumul unui mu-
get de furie, își plecară coarnele lor cu aspect cumplit

172
și țâșniră ca niște săgeți de‑a lungul arenei ca și cum
ar fi vrut să‑l azvârle până sus în cer.
Era înspăimântător, de‑adevăratelea. Și chiar și eu,
deși știam că totul fusese aranjat dinainte, îmi țineam
respirația îngrozit, temându‑mă pentru viața docto-
rului când vedeam cât de aproape ajunseseră de el,
gata să‑l ia în coarne. Dar chiar în ultimul moment,
când coarnele ajunseseră la cinci centimetri de tunica
albastră precum cerul, doctorul sări sprinten într‑o
parte și enormele brute trecură galopând pe lângă el,
la niciun fir de păr, fără însă a‑i produce vreo rană.
Apoi, toți cei cinci tauri se reuniră și‑l înconjurară,
agitându‑și coarnele la el și mugind înfuriați. Cum
scăpase viu, habar n‑am. Pentru câteva minute, fața
lui rotundă abia dacă putea fi văzută în busculada for-
mată din capete ațâțate, copite scormonitoare și cozi
fluturate. Așa cum profețise Polinezia, era cea mai
strașnică luptă cu tauri văzută vreodată.
O femeie din mulțime a devenit de‑a dreptul iste-
rică și a urlat la Don Enrique:
— Oprește lupta! Oprește lupta! Este un om prea
curajos ca să fie ucis. Este cel mai minunat matador
din lume. Lasă‑l în viață! Oprește lupta!
Dar dintr‑odată doctorul a fost văzut țâșnind din
busculada formată de animalele care‑l înconjuraseră.
Apoi, apucându‑i pe fiecare de coarne, unul după al-
tul, le‑a răsucit brusc capetele, lăsându‑i lați pe nisip.
Enormele animale și‑au jucat rolul cum nu se pu-
tea mai bine. Nu mai văzusem niciodată vreun ani-
mal dresat de la circ descurcându‑se mai bine. Zăceau

173
gâfâind, acolo, pe pământ, unde doctorul îi azvârlise,
ca și cum erau epuizați și complet învinși.
Apoi, cu o plecăciune finală către doamne, John
Dolittle și‑a scos din buzunarul hainei un trabuc, l‑a
aprins și a ieșit din ring.
 Capitolul IX
O ȘTERGEM ÎN GRABĂ

De cum s‑a închis ușa în spatele doctorului, a izbuc-

nit cel mai îngrozitor vacarm pe care‑l auzisem vreo-
dată. Unii dintre bărbați păreau furioși (prieteni de‑ai
lui Pepito, presupun), dar cucoanele strigau înconti-
nuu după doctor să revină în arenă.
Când, în cele din urmă, le‑a îndeplinit dorința, cu-
coanele au părut să înnebunească de bucurie. Îi tot
aruncau bezele. Îi strigau că este favoritul lor. Apoi
și‑au scos florile, inelele, colierele și broșele, arun-
cându‑le la picioarele sale. N‑ai mai văzut așa ceva — o
ploaie adevărată de giuvaiericale și trandafiri.
Dar doctorul s‑a mărginit să le zâmbească, apoi a
mai făcut o plecăciune și s‑a retras, mergând cu spatele.
— Acum, Bumpo, a spus Polinezia, este momen-
tul să cobori în arenă să aduni toate bijuteriile alea ca
să le vindem. Asta fac marii matadori: lasă bijuteriile
pe jos, iar asistenții lor le culeg pentru ei. Am putea să
punem mâna pe o sumă frumușică de bani cât avem
ocazia… nu știi când vei avea nevoie de ei, atunci
când călătorești cu doctorul. Nu‑ți bate capul cu

175
trandafirii, poți să‑i lași acolo, dar nu uita niciun inel.
Și, după ce termini, du‑te și ia‑ți cei trei mii de pesetas
de la Don Rique‑rămășag. Tommy și cu mine te vom
aștepta afară. Vom amaneta nimicurile alea la maga-
zinul evreului de vizavi de atelierul meșteșugarului de
paturi. Fugi… și niciun cuvânt doctorului, nu uita!
În afara arenei, am dat peste mulțimea aflată în
aceeași stare de puternică agitație. Discuții aprinse se
purtau în tot locul. Bumpo ni s‑a alăturat cu buzunarele
umflate și ne‑am croit încet drum prin gloata strânsă,
îndreptându‑ne spre partea clădirii unde se afla vestia-
rul matadorilor. Doctorul ne aștepta în pragul ușii.
— Bună treabă, doctore! a spus Polinezia, zburând
pe umărul său. Bună treabă! Dar, ascultă: miros pri-
mejdie! Cred că ar trebui să te întorci la barcă numai-
decât, pe cât de grabnic și de tăcut ești în stare. Trage‑ți
mantaua peste costumul ăsta caraghios. Nu‑mi plac
privirile din gloata asta. Mai mult de jumătate dintre
ei sunt furioși pentru că ai învins. Don Rique‑rămășag
va trebui să oprească luptele cu tauri, și știi cât le în-
drăgesc spaniolii. Lucrul de care mă tem eu este că
unii dintre acești matadori, înnebuniți de pizmă, ar
putea pune la cale o treabă murdară. Cred că e mo-
mentul cel mai propice s‑o ștergem în grabă.
— Îndrăznesc să pun că ai dreptate, Polinezia, a
zis doctorul, așa cum se întâmplă mereu. Mulțimea
arată nițeluș cam agitată. O să mă strecor spre barcă
de unul singur, ca să nu fiu băgat în seamă, și o să vă
aștept acolo. Voi să veniți pe drumuri diferite. Dar nu
zăboviți. Grăbiți‑vă!

176
 De cum a plecat doctorul, Bumpo l‑a căutat pe
Don Enrique și i‑a spus:
— Onorabile domn, îmi datorezi trei mii de pesetas.
Fără un cuvânt, dar uitându‑se cruciș de furie, Don
Enrique și‑a plătit rămășagul.
Apoi, am plecat să cumpărăm proviziile necesare,
închiriind o trăsură și luând‑o cu noi.
Nu prea departe am dat peste magazinul unui bă-
can care părea să vândă tot ce era de mâncare. Am in-
trat și am cumpărat cele mai bune bucate pe care le‑ai
văzut vreodată în viața ta.
De fapt, Polinezia avusese dreptate cu primejdia în
care ne aflam. Veștile izbânzii noastre au călătorit ca
fulgerul prin tot orașul. Căci de cum am ieșit din bă-
cănie și am umplut trăsura cu proviziile noastre, am
observat pe stradă mai multe cete de oameni furioși
care ne urmăreau agitând bețe și strigând:
— Englezii! Unde‑s englezii ăia blestemați care
ne‑au oprit luptele cu tauri?… Atârnați‑i de un stâlp!…
Aruncați‑i în mare! Englezii!… Îi vrem pe englezi!
După chestia asta, poți să fii sigur că nu am mai
pierdut timpul. Bumpo l‑a prins de braț pe vizitiul
spaniol și i‑a explicat prin semne că, dacă nu‑și mână
trăsura până în port pe cât de iute se pricepe și nu‑și
ține gura închisă pe tot drumul, o să‑l strângă de gât
până îi ia suflarea. Apoi, am sărit și noi peste proviziile
din trăsură, am închis portierele, am tras perdeluțele
și am luat‑o din loc.
— Nu mai avem când să amanetăm bijuteriile, a
spus Polinezia, în vreme ce ne hurducam pe străzile
pietroase. Dar nu‑i bai, o să facem treaba asta mai

177
târziu. Și, oricum, ne‑au mai rămas două mii cinci
sute de pesetas din pariu. Nu‑i da vizitiului mai mult
de două pesetas și jumătate, Bumpo. După câte știu
eu, e un cost bun.
Și am ajuns cu bine în port, unde ne‑am arătat
bucuroși să aflăm că doctorul îl trimisese pe Chee‑Chee
cu barca cu vâsle să ne ia de pe cheiul de acostare.
Din nefericire, pe când ne găseam la mijlocul trans­
ferului proviziilor din trăsură în barcă, mulțimea furi-
oasă sosi la debarcader și acum zorea spre noi. Bumpo
a înșfăcat o grindă mare de lemn care zăcea în apropi-
ere și a rotit‑o pe deasupra capului, dând drumul la răs-
timpuri unor strigăte de luptă africane înfricoșătoare.
Lucrul acesta a ținut mulțimea la distanță, în vreme ce
Chee‑Chee și cu mine ne‑am grăbit să aruncăm și ul-
timele provizii în barcă, după care ne‑am suit și noi.
Bumpo a azvârlit grinda în mulțimea de spanioli și a
sărit după noi. Apoi am împins barca și am început să
vâslim nebunește spre Culic.
Mulțimea de pe chei urla furioasă, ridicându‑și
pum­nii și aruncând cu pietre și cu tot felul de alte lu-
cruri după noi. Bietul Bumpo a fost lovit în cap cu o
sticlă. Dar cum avea un cap foarte tare, îi apăru doar
un cucui micuț, în vreme ce sticla se sparse într‑o mie
de cioburi.
Ajunși lângă copastia ambarcațiunii noastre, doc-
torul a ridicat ancora și a potrivit pânzele, pregătit să
pornească spre larg. Privind înapoi, am văzut niște
bărcuțe ieșind din port și venind după noi, pline cu oa-
meni care răcneau furioși. Așa că nu ne‑am mai bătut

178
capul să ridicăm barca la bord, ci doar o legarăm de
pupa vasului cu o funie, după care am sărit pe punte.
A mai durat foarte puțin să punem Culicul sub
vânt și, curând, porneam în viteză pe valuri, îndrep-
tându‑ne către Brazilia.
— Ah! a suspinat Polinezia, în timp ce ne lungise-
răm cu toții pe punte ca să ne recăpătăm suflul. N‑a
fost o aventură rea, îmi amintește de fapt de zilele din
trecut pe când navigam cu contrabandiștii… Frate,
aia viață!… Lasă‑ți capul în pace, Bumpo! O să se facă
bine când doctorul o să‑ți pună niște arnică pe cucui.
Gândește‑te cum am ieșit din tevatura asta: o barcă
plină cu provizii și buzunarele pline cu bijuterii și mii
de pesetas. Nu‑i rău, știi… nu‑i rău deloc!
PARTEA A PATRA
 Capitolul I
DIN NOU DESPRE LIMBAJUL
CRUSTACEELOR

Miranda, pasărea‑paradisului violet, profețise corect

atunci când ne vorbise de vremea bună. Timp de trei
săptămâni, minunata corabie Culic și‑a croit drum pe
mările surâzătoare, cu un vânt puternic și stabil la pupă.
Presupun că mulți marinari adevărați ar fi conside-
rat această parte a călătoriei plictisitoare. Dar nu și eu.
Cu cât înaintam mai spre sud și mai spre vest, suprafața
mărilor părea să se schimbe în fiecare zi. Și toate ni-
micurile unei călătorii pe care un om cu experiență cu
greu le‑ar fi băgat în seamă, pentru ochii mei lacomi
reprezentau chestiuni cât se poate de interesante.
Nu am întâlnit multe vase. Când vedeam câte unul,
doctorul își scotea telescopul și priveam cu toții pe
rând către el. Uneori, doctorul îi trimitea semnale, în-
trebând de noutăți, ridicând mici flamuri colorate pe
catarg, iar vasul semnaliza în același fel. Înțelesul aces-
tor semnale era tipărit într‑o carte pe care doctorul
o ținea în cabină. Mi‑a spus că era limbajul mării și
că toate corăbiile puteau înțelege, indiferent ce limbă
vorbeau marinarii: engleză, olandeză sau franceză.

183
 Cea mai importantă întâmplare a acestor prime
săptămâni a fost trecerea pe lângă un aisberg. Luminat
de soare, acesta izbucni într‑o sută de culori, scânteind
ca un palat de cleștar din basm. Prin telescop, zărirăm
pe ghețar o ursoaică polară cu un pui care ne urmărea.
Doctorul recunoscu în ea pe unul dintre urșii cu care
vorbise atunci când descoperise Polul Nord. Așa că se
apropie cu vasul și se oferi s‑o ia împreună cu puiul ei
pe Culic, dacă voia. Dar ursoaica se mărgini să clatine
din cap, mulțumindu‑i și spunând că pe puntea vasu-
lui nostru ar fi mult prea cald pentru odrasla sa, lip-
sindu‑i gheața care să‑i păstreze picioarele răcoroase.
Într‑adevăr, fusese o zi foarte fierbinte, dar apropierea
marelui munte de gheață ne făcuse pe noi toți să ne ri-
dicăm gulerele de la haine și să tremurăm de frig.
Pe timpul acestor zile liniștite, mi‑am îmbunătățit
vizibil cititul și scrisul, cu ajutorul doctorului. Făcu-
sem asemenea progrese, încât mi‑a îngăduit să țin jur-
nalul de bord. Acesta este un registru uriaș, aflat pe
fiecare vas, un soi de foaie de drum, în care sunt tre-
cute numărul de kilometri parcurși, direcția cursului
și tot ceea ce se întâmplă în acest timp.
Și doctorul, în timpul liber de care mai dispu-
nea, scria aproape încontinuu în carnețelele sale.
Obișnuiam să mai trag cu ochiul când și când, că tot
puteam citi, dar îmi venea tare greu să descifrez scrisul
de mână al doctorului. Multe dintre aceste carnețele
păreau să conțină descrieri ale lucrurilor ce țineau de
mare. Erau șase asemenea carnețele groase, pline cu
observații și schițe ale diferitelor plante marine: al-
tele menționau păsări marine, altele, încrengăturile

184
marine, iar altele descriau crustaceele. Într‑o bună zi,
aveau să fie rescrise, tipărite și legate în cărți adevărate.
Într‑o după‑amiază, am văzut plutind în jurul nos-
tru mari cantități din ceva care părea a fi iarbă uscată.
Doctorul mi‑a spus că era vorba de sargase. Ceva mai
departe, pătura asta devenea așa de deasă, că acoperea
toată suprafața apei cât puteai cuprinde cu ochii, fă-
cându‑l pe Culic să pară ca și cum s‑ar fi deplasat pe o
pajiște, nu pe Oceanul Atlantic.
Puteau fi văzuți mulți crabi care se cățărau pe al-
gele acestea. Și vederea lor i‑a amintit doctorului de
visul său de a deprinde limbajul crustaceelor. A pes-
cuit câțiva dintre acești crabi cu ajutorul unei plase
și i‑a depus în bazinul său de ascultare să vadă dacă
le putea înțelege limba. Odată cu crabii, a prins și un
peștișor ciudat și dolofan, despre care mi‑a spus că era
poreclit Sfârlează de Argint.
După ce i‑a ascultat o vreme pe crabi, fără niciun
succes, a pus peștișorul în bazin și a plecat urechea și la
el. În momentul acela, a trebuit să‑l las pentru a merge
să‑mi îndeplinesc unele îndatoriri pe punte. Dar deo-
dată l‑am auzit strigând de jos la mine să cobor din nou.
— Stubbins, a urlat el de cum m‑a văzut, un lucru
din cale‑afară de interesant... de‑a dreptul incredibil...
nu știu sigur dacă nu cumva visez... nu‑mi pot crede
propriilor mele simțuri. Eu... eu... eu...
— Aoleu, doctore! am spus eu. Ce e?... Ce s‑a
întâmplat?
— Sfârlează, a șoptit el, arătând cu un deget tremu-
rător spre bazinul de ascultare în care peștișorul do-
lofan înota liniștit, vorbește engleza! Și... și... și fluieră
melodii... melodii englezești!

185
 — Vorbește engleza! am strigat eu. Fluieră!... Așa
ceva este imposibil!
— Dar este adevărat, a zis doctorul, alb la față de
tulburare. Doar câteva cuvinte, fără legătură, fără un
sens anume… toate amestecate cu propriul lui lim-
baj pe care încă nu‑l pot desluși. Dar sunt cuvinte
englezești, doar dacă nu am eu o problemă masivă cu
urechile… Și melodiile pe care le fluieră… mai evi-
dente ca orice… mereu același ritm. Ia ascultă și tu
și spune‑mi ce înțelegi! Relatează‑mi tot ce auzi. Nu
pierde niciun cuvânt!
M‑am apropiat de bazinul de sticlă de pe masă,
în vreme ce doctorul înhăța un carnețel și un creion.
Des­făcându‑mi gulerul, m‑am urcat pe lada goală
pe care o folosea drept scaun și mi‑am vârât urechea
dreaptă sub apă.
Pentru câteva momente, nu am deslușit ni-
mic — doar, cu urechea mea aflată afară, răsuflarea
gre­oaie a doctorului care aștepta, țeapăn și neliniștit,
ca să spun ceva. Într‑un târziu, din apă, aducând cu
cântecul unui copil aflat la kilometri distanță, am au-
zit o voce incredibil de subțire și de firavă.
— Ah! am exclamat.
— Ce este? a întrebat doctorul cu glasul răgușit și
tremurător. Ce spune?
— Nu prea înțeleg, am zis eu. În mare parte, este
într‑o limbă ciudată de pește… dar ia stai așa!… Da,
acum pricep… „Nu fumați.“… „Frate, uite un ciu-
dat!“… „Aici îs porumbi și ilustrate.“… „Ieșirea pe
acolo.“… „Nu scuipați!“… Ce lucruri bizare spune,
doctore!… Dar stai așa!… Acum fluieră melodia.

186
 — Ce melodie este? icni doctorul.
— John Peel.
— Aha! strigă doctorul. Asta am auzit și eu.
Și scrise febril în carnețelul lui.
Eu continuam să ascult.
— Este un lucru dintre cele mai nemaipomenite,
continua doctorul să murmure pentru sine, în vreme
ce creionul mâzgălea foaia. Nemaipomenit… dar în-
spăimântător de grozav. Mă întreb de unde a…
— Acum și mai abitir, am strigat eu, mai abitir
vor­bește engleza… „Marele bazin trebuie curățat.“…
Asta‑i tot. Acum vorbește iar peșteasca.
— Marele bazin! a murmurat doctorul, încrun-
tându‑se nedumerit. Mă întreb de unde a învățat el…
Apoi sări de pe scaunul său. Am găsit! Peștele ăsta a
scăpat dintr‑un acvariu. Păi bineînțeles! Fii atent la ce
lucruri anume a deprins: „Ilustrate“, care se vând me-
reu la acvarii; „Nu scuipați“, „Nu fumați“, „Ieșire pe
acolo“, lucruri pe care le spun angajații. Și apoi: „Frate,
uite un ciudat“, genul de expresie folosită de oameni
când se uită la acvariu. Se potrivește totul. Nu există
îndoială, Stubbins, avem aici un pește care a scăpat din
captivitate. Și este foarte posibil — nu sigur, asta‑i clar,
dar foarte posibil — ca eu să pot stabili, cu ajutorul lui,
o comunicare cu crustaceele. Ăsta mai zic și eu noroc!
 Capitolul II
POVESTEA PEȘTIȘORULUI

Bun, acum că se lansase din nou în vechea sa obsesie

de a cunoaște limbajul crustaceelor, nimic nu‑l mai
putea opri pe doctor. Și lucră întreaga noapte.
Puțin după miezul nopții, eu am adormit în scaun,
pe la două noaptea Bumpo a adormit la timonă, și
timp de cinci ore Culicul a fost lăsat în voia sorții. Dar
John Dolittle nu s‑a oprit din lucru, străduindu‑se
din răsputeri să înțeleagă limbajul peștișorului și lup-
tându‑se să‑l facă pe peștișor să‑l înțeleagă pe al său.
Când m‑am trezit, deja se luminase de ziuă. Doc-
torul se afla tot lângă bazinul peștișorului, arătând la
fel de istovit precum o bufniță și ud leoarcă. Dar pe
chipul său se întindea un zâmbet satisfăcut și fericit.
— Stubbins, a spus el de cum m‑a văzut miș­cân­
du‑mă, am reușit. Am descifrat limbajul peștișorului.
Este un limbaj grozav de dificil, foarte diferit de tot ce
am auzit vreodată. Singurul lucru de care‑mi aduce
aminte, cât de cât, este idișul vechi. Nu e limba crus-
taceelor, dar este un mare pas către ea. Acum, uite ce
vreau, ia un creion și un carnețel gol și scrie tot ce‑ți

188
spun eu. Peștișorul mi‑a făgăduit să‑mi spună poves-
tea vieții sale. Eu o s‑o traduc în engleză și tu o s‑o
transcrii. Ești pregătit?
Încă o dată, doctorul își coborî urechea la nivelul
apei, iar când prinse să vorbească, eu am început să
scriu. Și iată povestea pe care ne‑a spus‑o peștișorul:

TREISPREZECE LUNI ÎNTR‑UN ACVARIU

„M‑am născut în Oceanul Pacific, în apropierea

coastelor statului Chile. Eram parte dintr‑o familie
compusă din două mii cinci sute zece membri. Cu‑
rând după ce mama și tata ne‑au părăsit, noi, odras‑
lele, ne‑am risipit. Familia a fost decimată de un cârd
de balene care ne‑au vânat. Eu și sora mea Clippa (era
sora mea preferată) am scăpat ca prin urechile acului.
Ca regulă, nu este foarte greu să scapi de balene dacă te
pricepi la eschive și dacă știi să faci volte la stânga și la
dreapta. Dar balena care venea după mine și Clippa era
una impresionantă. Ori de câte ori ne pierdea pe după
o piatră sau ceva, revenea și ne vâna, obligându‑ne să
ieșim iar în spațiul larg. Nu mai văzusem o așa balenă
rea și perseverentă.
Până la urmă ne‑am debarasat de ea, dar nu înainte
să ne hăituiască la sute de kilometri spre nord, până pe
coastele Americii de Sud. Dar în ziua aceea, norocul
nu era de partea noastră. În vreme ce ne odihneam, în‑
cercând să ne recăpătăm suflul, a apărut o altă familie
de peștișori care strigau: «Haideți! Înotați pentru viețile
voastre! Vine rechinul!».

189
 Rechinilor le plac îndeosebi peștișorii‑sfârlează. Noi
suntem, ai putea spune, mâncarea lor preferată, lucru
pentru care ne ferim tot timpul de apele adânci și mâ‑
loase. În plus, nu este așa de ușor să scapi de rechini,
căci sunt vânători teribil de iuți și isteți. Așa că ne‑am
pus iar pe fugă.
După ce ne‑am îndepărtat încă alte sute de kilome‑
tri, am privit înapoi, văzând că rechinul era pe urmele
noastre. Așa că am pătruns într‑un port. S‑a întâmplat
să fie unul de pe coasta de vest a Statelor Unite. Aici am
crezut noi, și am sperat, că rechinul nu va putea să ne
urmărească. Și așa a și fost, căci nu ne‑a văzut și a con‑
tinuat drumul spre nord, iar noi nu l‑am mai văzut ni‑
ciodată. Sper că a murit înghețat în Oceanul Arctic.
Dar, cum spuneam, în ziua aceea norocul nu ținea
cu noi. În vreme ce sora mea și cu mine dădeam ocol
încet navelor ancorate în port, în căutare de coji de
portocale, pentru noi o delicatesă deosebită… zdrong!
zbang!… am fost prinși într‑un năvod!
Ne‑am zbătut din toate puterile, dar în zadar. Nă‑
vodul avea ochiuri mici și era rezistent. Smucindu‑ne
și zvârcolindu‑ne, am fost ridicați pe o navă și aruncați
pe punte, pe loc uscat, în soarele strălucitor de amiază.
Acolo, doi oameni în vârstă, cu mustăți și ochelari,
s‑au aplecat deasupra noastră, scoțând sunete ciudate.
Odată cu noi, fuseseră prinși și niște pești tineri din spe‑
cia cod. Pe aceștia, tipii ăia bătrâni i‑au aruncat îna‑
poi în mare, dar pe noi păreau să ne considere foarte
valoroși. Ne‑au pus cu grijă într‑un borcan mare și, du‑
cându‑ne pe țărm, au mers la o clădire mare și ne‑au
transferat din borcan în cutii de sticlă pline cu apă.

190
Clădirea asta se găsea la marginea portului, iar în bazi‑
nul de sticlă era lăsat să curgă un firicel de apă de mare,
astfel încât se putea respira în voie. Firește, până atunci
nu mai trăisem între niște pereți de sticlă și, la început,
tot încercam să înotăm prin ei, lovindu‑ne cumplit bo‑
turile de sticlă, în plină viteză.
Apoi, urmară săptămâni la rând de plictiseală, că ne
venise lehamite. Ne tratau bine, în măsura în care știau
cum s‑o facă. Bătrânii cu ochelari veneau și ne priveau
satisfăcuți de două ori pe zi, ca să se asigure că primeam
mâncarea adecvată, cantitatea potrivită de lumină și că
apa nu era nici prea cladă, nici prea rece. Dar, ah, ce
viață ternă! Se părea că făceam parte dintr‑un spectacol.
La o anumită oră, în fiecare dimineață, marile uși ale
clădirii erau deschise și toți cei din oraș, care nu aveau
ceva anume de făcut, intrau și se holbau la noi. Lângă
pereții marii încăperi mai erau și alte bazine pline cu
soiuri diferite de pești. Iar mulțimea trecea de la un ba‑
zin la altul, privindu‑ne prin sticlă, cu gurile căscate, ca
niște năuci duși cu capul. Ne plictisiserăm așa de tare,
că obișnuiam să căscăm și noi gurile la ei, lucru pe care
aceștia îl considerau deosebit de comic.
Într‑una din zile, sora mea mi‑a spus:
— Crezi, frate, că aceste ciudate creaturi care ne‑au
prins pot să și vorbească?
— Cu siguranță, i‑am răspuns eu, n‑ai observat că
unii vorbesc doar cu buzele, unii cu toată moaca și alții
cu mâinile? Când se apropie îndeajuns de mult de sti‑
clă, îi poți auzi. Ascultă!
În momentul acela, o femeie mai spătoasă decât ce‑
lelalte, și‑a presat nasul de sticlă, a arătat spre mine și
i‑a spus tinerei de lângă ea:

191
 — Ia privește, uite un ciudat!
Și ne‑am dat seama că spuneau aproape mereu lu‑
crul acesta când priveau la noi. Mult timp, am crezut
că ăsta era tot limbajul lor, fiind vorba de un popor cu
foarte puține idei. Ca să facem să treacă mai ușor orele
serbede, l‑am învățat pe dinafară: „Ia privește, uite
un ciudat!“ Dar niciodată n‑am reușit să aflăm ce în‑
semna. La alte fraze, totuși, am priceput sensul, și chiar
am învățat să citim un pic în vorbirea oamenilor. Pe
pereți erau multe afișe mari și, când am observat că
paznicii opreau oamenii să scuipe și să fumeze, arătând
furioși spre afișele acelea și citindu‑le cu voce tare, am
știut astfel că scrisul acela însemna „Nu fumați“ și „Nu
scuipați“.
Apoi, după ce mulțimea pleca, același moșneag cu un
picior de lemn mătura în fiecare seară cojile de alune. Și,
făcând lucrul acesta, fluiera același cântec pentru sine.
Era o melodie care ne plăcea și am învățat‑o și pe aceea
pe dinafară, gândind că făcea parte din limbaj.
Astfel a trecut un an în locul acela jalnic. Uneori,
erau aduși pești noi în celelalte bazine, iar alteori peștii
bătrâni erau scoși din ele. La început am sperat că vom
fi ținuți aici doar pentru o vreme și că, după ce se vor
fi holbat suficient timp la noi, vom fi fost din nou lăsați
liberi în mare. Dar cum lunile continuau să se scurgă
una după alta, iar noi rămâneam tot acolo, inimile
noastre au devenit tot mai mohorâte între pereții de sti‑
clă ai temniței, iar noi vorbeam între noi tot mai puțin.
Într‑o zi, când mulțimea era mai mare ca niciodată
în încăperea cea mare, o femeie cu fața roșie leșină din
pricina căldurii. Am privit prin sticlă și am văzut cum

192
restul oamenilor s‑au tulburat din cale‑afară, deși mie
nu mi se părea o chestiune de prea mare importanță.
Au aruncat cu apă rece peste ea și au scos‑o la aer curat.
Lucrul ăsta m‑a pus pe gânduri și deodată mi‑a ve‑
nit o idee.
— Surioară, am spus eu, întorcându‑mă spre biata
Clippa, care stătea bosumflată pe fundul temniței noas­
tre, încercând să se pitească pe după o piatră, ca să
scape de privirile tembele ale copiilor ce se îngrămă‑
deau lângă bazin, ce‑ar fi să ne prefacem și noi că ne e
rău, crezi că o să ne scoată din casa asta înăbușitoare?
— Frate, a spus ea sfârșită, ar putea‑o face. Dar, cel
mai probabil, o să ne arunce la o groapă de gunoi, unde
vom muri din pricina soarelui fierbinte.
— Dar, am spus eu, de ce‑ar colinda să caute o
groa­pă de gunoi, când portul e așa de aproape? Pe când
eram purtați aici, am văzut cum oamenii își aruncă gu‑
noiul în apă. Dacă ne‑ar arunca și pe noi tot așa acolo,
am putea ajunge repede în mare.
— Marea, a murmurat biata Clippa cu privirea pier‑
dută în depărtare (avea ochi frumoși sora asta a mea
Clippa). Cum mai sună a vis… marea! Ah, frate, crezi
că vom mai înota noi oare în ea vreodată? În fiecare
noapte, când zac pe fundul temniței ăsteia urât mirosi‑
toare, îi aud glasul cald susurându‑mi la urechi. Ce dor
mi‑e de ea! De‑aș mai putea s‑o simt o singură dată,
măcar, frumoasa, preaslăvita și atrăgătoarea întindere!
Să sar, doar să sar de pe creasta unui val din Atlantic,
râzând în adierile alizeului, să plonjez apoi în valea al‑
bastru‑verzuie! Să urmăresc creveții într‑o seară de
vară, când cerul este roșu și lumina roz cuprinde spuma!

193
Să zac cu pântecul în sus în calmul amiezii unei zile și
să‑mi încălzesc burtica la soarele tropical! Să hoinărim
împreună prin pădurile gigantice de alge din Oceanul
Indian, dibuind delicioasele icre ale peștilor‑balon! Să
mă joc de‑a v‑ați ascunselea printre castelele orașelor de
coral cu ferestre de perle și jasp ce fac să scânteieze adân‑
curile Mării Caraibelor! Să iau picnicul pe pajiștea al‑
bastru‑deschis și mov‑pal a anemonelor de mare, care se
întinde în ținuturile joase de dincolo de Paradisul Mă‑
rilor de Sud! Să fac acrobații pe elasticii bureți de mare
din Golful Mexicului! Să‑mi bag nasul printre epave, ca
să văd ce minunății și aven­turi zac înăuntru!… Și apoi,
în nopțile de iarnă, când furtunile dinspre nord‑est bi‑
ciuiesc apele înspumate, să plonjez în adâncuri tot mai
mari, ca să scap de frig, tot mai jos, acolo unde apele
sunt calde și întunecate, jos, tot mai jos, să iscodesc lică‑
rul murenelor, mult în adâncuri, unde frații și verișorii
noștri stau la taclale în jurul Grotei Sfatului — sporo‑
văind, frate, împărtășindu‑și veștile și bârfele mării!…
Ah!…
Și‑și sfârși de tot discursul, continuând doar să
mormăie.
— Oprește‑te! am spus eu. Mă faci să mor de dor.
Ascultă: hai să ne prefacem că suntem bolnavi sau, și
mai bine, hai să ne prefacem morți și să vedem ce se
întâmplă. Dacă ne vor arunca la o groapă de gunoi și
ne vom prăji la soare, nu va fi mult mai rău decât să
rămânem aici în această temniță urât mirositoare. Ce
zici? Riști?
— Sigur, a spus ea, cu bucurie!

194
 Așa că, a doua zi dimineață, îngrijitorul a găsit doi
peștișori plutind la suprafața apei din bazin, țepeni
și morți. Ne prefăceam nemaipomenit că suntem doi
pești răposați, deși pare o opinie subiectivă. Îngrijito‑
rul a alergat să‑i aducă pe cei doi domni cu ochelari
și mustăți. Aceștia, văzându‑ne, și‑au ridicat mâinile
îngroziți. Săltându‑ne cu grijă din apă, ne‑au înfășat în
niște pânze umede. Asta a fost cea mai grea parte a pla‑
nului. Dacă ești pește și ești scos din apă, musai să des‑
chizi și să închizi gura ca să respiri cât de cât, dar nici
așa nu poți s‑o ții o veșnicie. Și în tot acest timp trebuia
să rămânem țepeni ca bețele și să respirăm încet printre
buzele pe jumătate închise.
Ei, și boșorogii ăia ne‑au împuns, ne‑au pipăit și
ne‑au ciupit la nesfârșit, încât credeam că nu vor mai
înceta niciodată. Apoi, când s‑au întors pentru o clipă
cu spatele, o nemernică de mâță s‑a cocoțat pe masă,
mai să ne înfulece. Din fericire, moșnegii s‑au întors la
timp și au gonit‑o. Poți să fii sigur că, în timp ce nu se
uitau, am înghițit câteva tone de aer, și doar lucrul ăsta
ne‑a salvat de la sufocare. Voiam să‑i șoptesc Clippei
să fie curajoasă și să reziste. Dar nu puteam să fac nici
măcar lucrul acesta, pentru că, așa cum știi, cele mai
multe moduri de comunicare între pești nu pot fi auzite,
nici când strigi, dacă nu te afli sub apă.
Apoi, taman în momentul când ne gândeam să re­
nun­țăm și să dezvăluim faptul că eram vii, unul din‑
tre tipii aceia bătrâni a clătinat cu tristețe din cap, ne‑a
luat de acolo și ne‑a dus afară din clădire.
„Acu’ i‑acu’“, mi‑am zis eu. „Curând ne vom cu­
noaș­te soarta: libertatea sau tomberonul.“

195
 Spre nespusa noastră groază, afară s‑a îndrep‑
tat direct către o scrumelniță mare care se afla lângă
peretele din partea opusă a curții. Totuși, din fericire
pen­tru noi, în vreme ce traversa curtea, a venit un om
foarte murdar, cu o căruță trasă de cai, care a urcat
scrumelnița în căruță și a plecat. Presupun că era pro‑
prietatea sa.
Atunci, boșorogul și‑a plimbat privirea în jur după
un alt loc în care să ne arunce. Părea dispus să ne az‑
vârle direct pe pământ. Dar era vădit că se gândea că
în modul ăsta ar murdări curtea, așa că s‑a abținut.
Suspansul era groaznic. A ieșit pe poartă și inima mea
era să mă lase din nou când am văzut că acum voia să
ne arunce în șanț. Dar (în ziua aceea, norocul ne reve‑
nise) o matahală în haine albastre, cu nasturi de ar‑
gint, l‑a oprit la timp. Era limpede că, după felul în care
matahala îl muștruluia și agita un baston scurt și gros,
era împotriva legilor orașului să arunci pești morți pe
stradă.
În cele din urmă, spre bucuria noastră greu de de‑
scris, moșneagul s‑a întors și s‑a îndreptat cu noi că‑
tre port. Mergea așa de încet, bodogănind tot drumul și
aruncând priviri piezișe cu coada ochiului către mata‑
hala îmbrăcată în albastru, încât îmi venea să‑l mușc
de deget ca să‑l fac să dea zor. Atât Clippa, cât și eu
eram practic la ultima suflare.
În sfârșit, a ajuns la chei și, aruncându‑ne o ulti­mă
privire încărcată de tristețe, ne‑a azvârlit în apele
portului.
Simțind apa sărată acoperindu‑ne capetele, am fost
cuprinși de o exaltare cum nu mai avuseserăm parte

196
niciodată. Cu o zvâcnire din cozi, am revenit din nou la
viață. Moșneagul s‑a arătat așa de surprins, că a căzut
și el în apă, direct peste noi. A fost salvat de un mari‑
nar, care i‑a întins o prăjină cu cârlig, și am mai apucat
să vedem cum matahala în albastru îl căra trăgându‑l
de guler și muștruluindu‑l din nou. Se părea că și arun‑
carea peștilor morți în apele portului era tot împotriva
legilor orașului.
Dar noi?… Mai aveam noi timp sau vreun gând pen‑
tru necazurile lui? Noi eram liberi! În salturi ușoare, în
țâșniri în acoladă, în zigzaguri nebunești, strigând de
bucurie și de încântare, goneam spre casă și spre largul
mării!
Aceasta este povestea mea și, așa cum am promis
seara trecută, voi încerca să răspund la orice întrebare
pe care mi‑o veți pune despre mare, cu condiția să fiu
lăsat în libertate de cum încheiem cu toate astea.

Doctorul: Există vreun loc în mare mai adânc de-

cât cel cunoscut ca Groapa lui Nero1, cea de lângă In-
sula Guam?
Peștișorul: Păi bineînțeles. Există una mai adâncă
decât asta lângă gura Fluviului Amazon. Dar e mai
mi­că și greu de găsit. Noi îi spunem „Groapa Adâncă“.
Și mai este una în Marea Antarctică.
Doctorul: Tu cunoști ceva din limbajul crustaceelor?
Peștișorul: Nu, nicio boabă. Noi, peștii obișnuiți, nu
avem nimic de‑a face cu crustaceele. Le considerăm o
clasă inferioară.

1. Măsurată în 1899, ca parte a Gropii Marianelor.

197
 Doctorul: Dar când vă aflați în preajma lor, puteți
auzi sunetul pe care‑l fac când vorbesc, adică fără nea­
părat să și pricepeți ce spun?!
Peștișorul: Doar când sunt dintre cele mai mari.
Crustaceele au voci așa de firave, încât este aproape
imposibil pentru oricine să le audă, cu excepția celor
din neamul lor. Dar cu cele mai mari este un lucru di-
ferit. Fac un zgomot deplorabil, răsunător, care aduce
mai degrabă cu o țeavă care este lovită cu o piatră, doar
că, firește, nu așa de tare.
Doctorul: Mor de nerăbdare să cobor pe fundul mă­
rii să studiez multe lucruri. Dar noi suntem animale de
uscat, după cum știi și tu, fără îndoială, și nu suntem
capabili să respirăm sub apă. Ai vreo idee care m‑ar
putea ajuta?
Peștișorul: Cred că, pentru ambele tale probleme,
cel mai bun lucru de făcut ar fi să încerci să faci rost
de Marele Melc‑de‑Mare Transparent.
Doctorul: Ăăă… ce sau cine este Marele Melc-de-
Mare Transparent?
Peștișorul: Este un melc uriaș de apă sărată, unul
din familia melcilor‑de‑mare, dar uriaș cât o casă.
Vorbește destul de tare, atunci când o face, dar nu
prea des. Poate ajunge în orice parte a oceanului, la
orice adâncime, întrucât nu trebuie să se teamă de ni-
cio creatură a mărilor. Cochilia sa este făcută din si-
def, așa că poți vedea prin ea, dar e groasă și rezistentă.
Când iese din cochilie și o cară goală în spate, în ea ră-
mâne lor pentru o căruță și o pereche de cai. A fost
văzut cărându‑și în ea provizii, atunci când călătorea.

198
 Doctorul: Am impresia că este taman creatura pe
care‑o căutam. Ne poate duce pe mine și pe asistentul
meu în cochilia lui, ca să putem explora cele mai mari
adâncimi în siguranță. Crezi că mi l‑ai putea aduce?
Peștișorul: Vai, nu! Cu mare drag aș face‑o, dacă aș
putea, dar cu greu poate fi văzut de peștii oarecare.
Trăiește pe fundul Gropii Adânci și o părăsește rar…
iar în Groapa Adâncă, apele din străfunduri sunt tul-
buri și peștilor ca noi le e frică să pătrundă în ele.
Doctorul: Măi, măi! Ce dezamăgire cumplită. Exis­tă
multe exemplare de astfel de melci‑de‑mare?
Peștișorul: O, nu, este singurul în viață, căci cea de‑a
doua soție a lui a murit cu mult, mult timp în urmă. El
este cel din urmă Crustaceu Gigantic. Aparține veacu-
rilor trecute, de pe când balenele erau animale de us-
cat și toate cele. Se spune că are peste șaptezeci de mii
de ani.
Doctorul: Doamne, Dumnezeule! Ce lucruri minu-
nate mi‑ar putea spune! Tare aș vrea să‑l întâlnesc!
Peștișorul: Mai ai și alte întrebări pe care vrei să mi
le pui? Apa din bazinul ăsta al tău devine tot mai caldă
și nesănătoasă. Aș vrea să fiu dus înapoi în mare, de
cum te poți dispensa de mine.
Doctorul: Încă un lucru doar: când Cristofor Co-
lumb a traversat Atlanticul în anul 1492, a aruncat
peste bord două exemplare ale jurnalului său de bord,
sigilate în două butoiașe. Unul dintre ele nu a mai fost
găsit niciodată. Probabil că s‑a scufundat. L‑aș vrea
pentru biblioteca mea. Știi cumva din întâmplare pe
unde se găsește?

199
 Peștișorul: Da, știu. Se află tot în Groapa Adâncă.
Când s‑a scufundat, butoiașul a fost dus de curenți
spre nord, spre ceea ce noi numim Coasta Orinocou-
lui, până când a dispărut în Groapa Adâncă. Dacă ar
fi fost vorba de orice altă parte din mare, aș fi încercat
să ți‑l procur, dar nu și de acolo.
Doctorul: Bun, cred că asta e tot. Urăsc că trebuie
să te duc la loc în mare, căci știu că, de îndată ce o voi
face, o să‑mi vină în cap alte sute de întrebări pe care
voi dori să ți le pun. Dar trebuie să‑mi țin făgăduiala.
Ai nevoie de ceva, înainte să pleci?… Pare o zi rece…
Niște biscuiți crocanți sau ceva?
Peștișorul: Nu, nu mai rămân. Tot ce vreau acum
este apă sărată proaspătă.
Doctorul: Nu pot să‑ți mulțumesc îndeajuns de
mult pentru toate informațiile pe care mi le‑ai oferit.
Ai fost de mare ajutor și foarte răbdător cu mine.
Peștișorul: Te rog, nu e nevoie. A fost o adevărată
plăcere să fiu de ajutor marelui John Dolittle. Tu ești,
după cum prea bine știi, deja celebru în clasele înalte
de pești. La revedere! Și baftă ție și vasului tău și tutu-
ror planurilor tale!
Doctorul duse bazinul lângă un hublou, îl deschise
și aruncă apa în mare.
— La revedere! murmură el, când la urechile noas-
tre ajunse un pleoscăit slab.
Am aruncat creionul pe masă și m‑am lăsat pe
spate cu un oftat. Degetele îmi erau așa de înțepenite
din pricina scrisului, încât mi se părea că nu voi mai
putea niciodată să desfac mâna. Dar, cel puțin, eu mă
bucurasem de somnul de peste noapte. Cât îl privea

200
pe bietul doctor, era așa de ostenit, încât abia reuși să
pună micul bazin pe masă și să se lase într‑un scaun,
că și prinse să tragă la aghioase.
Aflată afară, pe culoar, Polinezia zgrepțăna furi-
oasă la ușă. M‑am ridicat și i‑am dat drumul.
— Frumoasă situație! a izbucni ea. Ce soi de vas
mai e și ăsta? Omul acela colorat a adormit sus, sub
timonă, doctorul sforăie aici, iar tu înșiri cârlige în
carnețel cu un creion! Vă așteptați ca vasul să‑și gă-
sească singur drumul spre Brazilia? Ne rotim pe mare
ca o sticlă goală și suntem în întârziere cu o săptă-
mână. Ce s‑a întâmplat cu voi toți?
Era așa de furioasă, că vocea îi devenise un țipăt.
Dar trebuia ceva mai mult ca să‑l poată trezi pe doctor.
Am pus cu grijă carnețelul într‑un sertar și am suit
pe punte să iau în primire timona.
 Capitolul III
VREME REA

De cum am pus din nou Culicul pe cursul lui normal,

am băgat de seamă un lucru anume: nu mai înaintam
cu viteza de până atunci. Vântul favorabil aproape că
se oprise.
La început, nu ne‑am făcut griji, gândind că, în
fie­ce clipă, va prinde să bată iarăși. Dar trecu o zi, apoi
trecură două zile, apoi o săptămână… zece zile, iar
vântul nici gând să revină. Culicul se mocăia pe ape,
înaintând cu viteza unui prunc care învață să meargă.
Am văzut că doctorul devenea tot mai neliniștit.
Scotea mereu sextantul (un instrument care‑ți spune
în ce zonă a oceanului te afli), făcând socoteli peste
socoteli. Privea neîncetat la hărțile sale, măsurând
distanțe. De o sută de ori pe zi examina prin telescop
orizonturile îndepărtate, de jur împrejurul nostru.
— Dar, doctore, i‑am spus eu într‑o după‑amiază
când l‑am găsit bombănind ceva despre aspectul cețos
al cerului, n‑ar conta prea mult, nu‑i așa, dacă această
călătorie a noastră o să dureze ceva mai mult?! Avem
mâncare destulă la bord, iar pasărea‑paradisului violet

202
va ști că întârziem din cauze care nu țin de voința
noastră.
— Da, presupun că da, a spus el gânditor. Dar
nu‑mi place s‑o fac să aștepte. În perioada asta a anu-
lui, îndeobște ea se îndreaptă spre munții peruvieni,
să‑și vadă de sănătate. Și apoi, vremea bună pe care a
profețit‑o pare să se sfârșească în orice moment, lucru
care ne va întârzia și mai mult. Măcar dacă am putea să
ne deplasăm cu o viteză constantă, nu mi‑ar păsa. Dar
plutirea asta, că mai mult stăm pe loc, mă neliniștește…
Aha, uite, s‑a stârnit un vânt… Nu foarte puternic…
dar poate se va întări.
Dinspre nord‑est a venit o briză blândă, făcând pa-
râmele să cânte, iar noi am zâmbit plini de speranță,
privind cum catargele Culicului se înclinau.
—  Nu mai avem nici trei sute de kilometri până
vom vedea coasta Braziliei, a spus doctorul. Dacă vân-
tul ăsta nu va pieri și va ține întreaga zi, vom putea
zări uscatul.
Dar, dintr‑odată, vântul s‑a schimbat, prinzând
să bată către est, apoi înapoi spre nord‑est, apoi că-
tre nord. Bătea în rafale sporadice, ca și cum nu s‑ar fi
hotărât în ce direcție să sufle, iar eu rămăsesem la ti-
monă, întorcând vasul după cum era mai bine pentru
a ne păstra cursul.
Deodată, am auzit‑o pe Polinezia, care se cocoțase
pe greement ca să zărească uscatul sau vreo corabie,
țipând în jos către noi:
— Vine vreme rea! Vântul ăsta instabil este un
semn nasol. Și priviți!… Acolo, spre est… vedeți li-
nia aia neagră, coborâtă foarte jos? Dacă aia nu e o

203
furtună, atunci eu‑s un marinar de apă dulce. Furtu-
nile de pe‑aici sunt feroce atunci când se dezlănțuie!
Va sfâșia pânzele ca pe o hârtie. Preia timona, doc-
tore, are nevoie de un braț puternic dacă e o furtună
de felul acela. Eu merg să‑i trezesc pe Bumpo și pe
Chee‑Chee. Mie nu‑mi place ce văd. Cel mai bine ar
fi să strângem numaidecât pânzele, până ne vom da
seama cât de puternică e furtuna.
Într‑adevăr, de‑acum întreg cerul prinsese să ca-
pete un aspect foarte amenințător. Linia neagră din-
spre est deveni tot mai întunecată, cu cât se apropia
mai mult. Un șuierat jos și bubuitor începu să se ros-
togolească peste mare. Apa, care până atunci fusese
deosebit de albastră și zâmbitoare, se prefăcu într‑un
hidos cenușiu învălurit. Și cerul întunecat era străbă-
tut de fâșii de nori aidoma unor vrăjitoare zdrențuite
apărute din furtună.
Trebuia să recunosc că eram îngrozit. Vezi tu,
până atunci cunoscusem marea doar în manifestările
ei prietenești, uneori leneșă și tăcută, alteori râzând,
aventuroasă și nesăbuită, alteori solemnă și poetică,
atunci când razele de lună îi prefăceau undele în fire
de argint, iar norii de noapte, albi și visători, clădeau
castele de basm pe cer. Dar încă nu cunoscusem, și
nici măcar nu bănuisem, groaznica putere a furiei săl-
batice a mării.
Când, în cele din urmă, furtuna ne‑a lovit, ne‑am
înclinat aproape complet pe o parte, ca și cum un
uriaș invizibil l‑ar fi lovit pe bietul Culic peste obraz.
După aceea, lucrurile s‑au întâmplat cu așa o forță
și atât de fulgerător, încât, luând în considerare vântul

204
care ne lua suflul, apa torențială, orbitoare, vacarmul
asurzitor și restul, nu puteam să‑mi fac o idee clară
despre felul în care am naufragiat.
Îmi amintesc că văzusem pânzele pe care încercam
să le rulăm pe punte cum ne‑au fost smulse de vânt
din mâini care le aruncă peste bord ca pe niște ba-
loane de un bănuț, mai să‑l ia și pe Chee‑Chee odată
cu ele. Și mai aveam o imagine palidă a Polineziei
țipând undeva către unul dintre noi să coboare pen-
tru a închide hublourile.
În ciuda faptului că toate catargele fuseseră vădu-
vite de pânze, înaintam în mare viteză spre sud. Dar
din când în când, dintr‑o parte a vasului se înălțau va-
luri negre‑cenușii uriașe, asemenea monștrilor din
coșmaruri, umflându‑se și sumețindu‑se, după care
se prăbușeau peste noi, cufundându‑ne în mare, iar
bietul Culic rămânea pe loc, pe jumătate sub apă, ase-
menea unui porc care guița disperat că se îneacă.
În timp ce căutam să urc spre timonă să mă alătur
doctorului, agățându‑mă ca o lipitoare cu mâinile și
cu picioarele de balustrade ca nu cumva să fiu arun-
cat peste bord, unul din valurile astea imense a reușit
să‑mi slăbească strânsoarea, umplându‑mi gâtlejul
cu apă și târându‑mă ca pe un dop de plută pe toată
lungimea punții. M‑am lovit cu capul de o ușă cu un
zbang! teribil. După care mi‑am pierdut cunoștința.
 Capitolul IV
NAUFRAGIAȚI!

Când m‑am trezit, aveam capul tulbure. Cerul era al-

bastru, iar marea era calmă. La început, am crezut
că poate adormisem la soare, pe puntea Culicului.
Și, gândindu‑mă că s‑ar putea să fi întârziat să intru
în tura mea la timonă, am încercat să mă ridic în pi-
cioare. Dar am descoperit că era imposibil, căci mâi-
nile mi‑erau legate cu o funie de ceva aflat în spatele
meu. Întorcându‑mi capul, mi‑am dat seama că acel
ceva era un catarg rupt. Apoi am priceput că nu mă
mai aflam pe niciun fel pe vas, ci doar pe o bucată
din el. Începeam să mă simt tot mai speriat. Plim-
bându‑mi privirea în jur, cătam către orizontul mării
către nord, est, sud și vest: nu se vedea niciun uscat,
nicio corabie, nimic. Eram singur în plin ocean!
În cele din urmă, treptat, capul meu învinețit a în-
ceput să‑și amintească ce se întâmplase: mai întâi,
venirea furtunii, pânzele aruncate peste bord, apoi
marele val care mă izbise de ușă. Dar ce se întâmplase
cu doctorul și cu ceilalți? Ce zi era astăzi, mâine sau
poimâine?… Și de ce mă găseam doar pe o bucată de
epavă?

206
 Reușind să‑mi bag mâna în buzunar, am găsit bri-
ceagul și am tăiat funia care mă ținea legat. Lucrul
acesta mi‑a amintit de o poveste cu un naufragiu pe
care mi‑o spusese Joe odată, cu un căpitan care‑și le-
gase fiul de un catarg ca să nu fie aruncat peste bord
de furtună. Prin urmare, cu siguranță că doctorul fu-
sese acela care făcuse același lucru cu mine.
Dar unde era?
Mă bântuia groaznicul gând că doctorul și restul
însoțitorilor se înecaseră, căci pe apă nu mai putea
fi văzută nicio bucată din epavă. M‑am ridicat în pi-
cioare și am privit din nou marea de jur împrejur…
Nimic… doar apă și cer!
Deodată, hăt departe, am zărit umbra mică și în-
tunecată a unei păsări care zbura jos, la nivelul apei.
Când s‑a apropiat îndeajuns de mult, am văzut că era
o rândunică de furtună. Am încercat să‑i vorbesc,
să văd dacă‑mi putea da niște vești. Dar, din neferi-
cire, nu învățasem prea mult din limbajul păsării și
nici măcar nu am reușit să‑i atrag atenția, cu atât mai
puțin să‑mi fac înțeleasă dorința.
Dădu de două ori roată plutei mele, încet, abia
mișcând din aripi. Și nu mă puteam împiedica să mă
întreb, în ciuda suferinței prin care treceam, unde pe-
trecuse noaptea de dinainte, cum trecuse ea, sau ori-
care altă ființă vie, printr‑o furtună așa teribilă. Mă
făcu să‑mi dau seama marea, enorma diferență dintre
diferitele creaturi și că mărimea și puterea nu repre-
zintă totul. Acestei rândunici, un ghemuleț plăpând
de pene, mult mai mică și mai firavă decât mine, pă-
rea că marea îi putea face orice dorea, iar singurul ei

207
răspuns nu putea fi decât un fâlfâit domol și vesel de
aripi! Ea este cea căreia ar trebui să i se spună lup de
mare! Căci, vină furtuna dezlănțuită, vină zile înso-
rite, această sălbăticie a apei era căminul ei!
După ce mi‑a dat roată de câteva ori (căutând ceva
de mâncare, am presupus), a dispărut în direcția din
care venise. Și am rămas din nou singur‑singurel.
Mi‑am dat seama că începuse să‑mi fie foame și un
pic și sete. Prin cap îmi treceau cele mai negre gân-
duri, așa cum se întâmplă cu cei singuri și care nu s‑au
bucurat de un mic dejun. Ce se va întâmpla cu mine
acum, dacă doctorul și ceilalți se înecaseră? Voi muri
de foame sau de sete. Apoi, soarele se ascunse pe după
nori și mi se făcu frig. Câte sute și mii de kilometri mă
despărțeau de uscat? Dar dacă va mai veni o furtună
care va sfărâma biata plută pe care mă găseam?
O vreme, nu am putut să scap de aceste gânduri
care deveneau tot mai întunecate, când, deodată, gân-
dul m‑a dus la Polinezia. „Cu doctorul ești întot-
deauna în siguranță“, îmi spusese ea. „Ajunge unde
trebuie. Nu uita asta!“
Sunt convins că nu mi‑aș fi făcut vreo problemă
dacă ar fi fost aici, cu mine. Dar faptul că eram singur
mă îndemna să plâng. Dar și rândunica era singură!…
Ce copil mai eram, mi‑am spus, să încep să bocesc doar
pentru că sunt singur! Aici unde mă găseam eram în
siguranță, cel puțin deocamdată. John Dolittle nu s‑ar
lăsa speriat de un lucru de nimic ca ăsta. El se entuzi-
asmează când face o descoperire, când găsește un gân-
dac nou sau ceva. Și dacă ceea ce spusese Polinezia era

208
adevărat, nu se putuse îneca și lucrurile aveau să se ter-
mine cu bine într‑un fel sau altul.
Mi‑am scos pieptul înainte, mi‑am ridicat gulerul
și am prins să mă plimb de colo până colo pe pluta
micuță, ca să mă încălzesc. Voi fi precum John Do-
little. Nu voi plânge… Și nu mă voi neliniști.
Câtă vreme m‑am plimbat așa, nu am habar. Dar a
fost o vreme îndelungată, căci oricum nu aveam alt-
ceva de făcut.
În cele din urmă, am obosit și m‑am lăsat jos să mă
odihnesc. Și, în ciuda tuturor necazurilor mele, cu-
rând am adormit.
De data asta, când m‑am trezit, stelele mă priveau
de pe un cer complet senin. Marea era tot liniștită, iar
ciudata mea plută sălta blând sub mine pe mici vălu-
rele. De cum am privit în noaptea imensă și tăcută, în-
treg curajul m‑a părăsit și am simțit chinurile foamei
și setei care‑și făceau de lucru în stomacul meu mai
abitir ca niciodată.
— Te‑ai trezit? a spus o voce cât se poate de clară,
de lângă mine.
Am țâșnit ca și cum cineva ar fi înfipt un ac în mine.
Și acolo, ghemuită chiar la marginea plutei mele, cu
coada ei aurie, minunată, scânteind vag la lumina ste-
lelor, se găsea Miranda, pasărea‑paradisului violet!
Nu mai fusesem niciodată în viața mea așa de bu-
curos să văd pe cineva! Mai să cad în apă, sărind s‑o
îmbrățișez.
— N‑am vrut să te trezesc, a spus ea. Bănuiesc
că trebuie să fii obosit după toate cele prin care ai

209
trecut… Nu scoate viața din mine, băiete, nu‑s o rață
împăiată, știi!
— Ah, Miranda, draga mea veche prietenă! am zis
eu. Sunt așa de bucuros să te văd! Spune‑mi, unde‑i
doctorul? E în viață?
— Sigur că e în viață, și convingerea mea fermă e
că va fi așa mereu. E acolo, la vreo șaptezeci de kilo-
metri către vest.
— Ce face acolo?
— Stă pe cealaltă jumătate a Culicului și se rade, cel
puțin asta făcea când am plecat de lângă el.
— Slavă Cerului că e în viață! am spus eu. Și
Bumpo… și animalele, sunt toți bine?
— Da, sunt cu el. Vasul vostru s‑a rupt în două la
furtună. Când te‑a găsit leșinat, doctorul te‑a legat de
catarg. Iar bucata pe care te aflai s‑a rupt și a fost luată
de curent. Frate, dar ce furtună! Ar fi trebuit să fii un
pescăruș sau un albatros ca să treci peste așa o vreme.
M‑am uitat după doctor timp de trei săptămâni, de pe
culmea unui deal, dar noaptea trecută a trebuit să‑mi
caut refugiu într‑o grotă, ca să nu‑mi zboare coada. De
cum l‑am găsit pe doctor, m‑a trimis împreună cu niște
delfini care să mă ajute în căutările mele. Erau o mulțime
de păsări de mare care așteptau să‑l salute pe doctor, dar
vremea rea a cam stricat aranjamentele făcute pentru a‑l
întâmpina așa cum se cuvine. Rândunica de mare a fost
prima care ne‑a spus pe unde te aflai.
— Păi și cum pot să ajung la doctor, Miranda?…
Nu am vâsle.
— Să ajungi la el!… Păi chiar acum ești în depla-
sare. Privește în spatele tău!

210
 M‑am întors. Luna tocmai apărea la orizont. Și am
văzut că pluta mea se mișca pe apă, dar așa de ușor, în-
cât nu băgasem de seamă.
— Ce ne pune în mișcare? am întrebat eu.
— Delfinii, a spus Miranda.
M‑am apropiat de partea din spate a plutei și
mi‑am coborât privirea spre apă. Și chiar aproape
de suprafață am reușit să văd formele a patru delfini
mari, cu pielea lor lucioasă strălucind la lumina lunii,
care împingeau pluta cu boturile.
— Sunt prieteni vechi ai doctorului, a spus Mi-
randa. Ar face orice pentru John Dolittle. Ar trebui
să‑i vedem deja grupul. Suntem pe lângă locul unde
i‑am lăsat… Da, uite‑i acolo! Vezi forma aceea întune-
cată? Nu, mai la dreapta decât punctul în care privești.
Nu poți distinge silueta negrului care se profilează pe
cer?… Acum Chee‑Chee ne‑a observat… ne face cu
mâna. Nu‑i vezi?
Nu‑i vedeam, căci privirea mea nu era la fel de
ascuțită precum a Mirandei. Dar deodată, de undeva
din întunericul confuz, l‑am auzit pe Bumpo cântând
cântecele sale comice africane, cu toată forța vocii
sale răsunătoare. Și după puțin, tot străduindu‑mă să
scrutez în direcția din care venea sunetul, am zărit în
cele din urmă o adunătură întunecată de bucăți de co-
rabie rupte și despicate — amintind toate de bietul Cu‑
lic — care pluteau pe apă.
În noapte s‑au auzit ovații. Iar eu le‑am răspuns.
Am ținut‑o tot așa, strigându‑ne unul pe altul peste
marea liniștită de noapte. Și, după câteva minute, cele

211
două bucăți ale bravei noastre bărci eșuate s‑au lovit
ușor una de cealaltă, împreunându‑se din nou.
Acum, că eram mai aproape și luna se înălțase, pu-
team vedea mult mai limpede. Jumătatea lor de barcă
era mult mai mare decât a mea.
În parte, se lăsase pe o latură și cei mai mulți dintre
ei stăteau cățărați pe cantul biscuitului molfăit.
Dar jos, aproape de apă, folosindu‑i suprafața li­niș­
tită drept oglindă și o bucată de sticlă drept brici, John
Dolittle se bărbierea la lumina lunii!
 Capitolul V
PĂMÂNT!

Când am trecut de pe jumătatea mea de barcă pe ju-

mătatea lor, m‑au salutat toți cu căldură. Bumpo mi‑a
adus să beau o minunată apă proaspătă pe care o sco-
sese dintr‑un butoi, iar Chee‑Chee și Polinezia stăteau
lângă mine, hrănindu‑mă cu pesmeți.
Dar vederea feței zâmbitoare a doctorului și sim-
plul fapt că știam că sunt din nou cu el m‑au învese-
lit mai mult decât orice. Urmărindu‑l cum își curăța
cu grijă briciul de sticlă, punându‑l deoparte pentru
a‑l folosi și altă dată, nu m‑am putut opri să nu‑l com-
par în minte cu rândunica de furtună. Într‑adevăr,
puternica și vasta cunoaștere pe care o obținuse din
discuțiile și prietenia cu animalele îi adusese puterea
să facă lucruri pe care nicio altă ființă umană n‑ar fi
îndrăznit să le încerce. La fel ca rândunica, se pare că
putea să se descurce pe mare pe orice vreme. Nu era
de mirare că mulți dintre sălbaticii ignoranți printre
care trăise cu ocazia călătoriilor sale i‑au făcut statui
ce‑l întruchipau pe jumătate pește, pe jumătate pasăre
și pe jumătate om. Și, deși era ridicol, puteam înțelege

213
foarte bine ce voia să spună Miranda când zicea că ea
crede cu tărie că doctorul nu va muri niciodată. Sim-
plul fapt de a‑i fi în preajmă îți conferea un sentiment
minunat de confort și siguranță.
Cu excepția înfățișării sale (hainele îi erau mototo-
lite și jilave, iar pălăria sa înaltă și uzată era pătată de
apa sărată), furtuna aceasta care pe mine mă îngrozise
într‑atât nu‑l tulburase pe el mai mult decât dacă ar fi ră-
mas înțepenit într‑un banc de mâl pe Fluviul Puddleby.
Mulțumindu‑i politicos Mirandei că mă adusese
așa de iute, a întrebat‑o dacă n‑ar vrea să meargă îna-
intea noastră pentru a ne arăta drumul spre Insula
Maimuței‑Păianjen. Apoi, a dat ordine delfinilor să
lase vechea mea bucată de barcă și să o împingă pe
cealaltă, mai mare, în direcția în care avea să ne con-
ducă pasărea‑paradisului.
Cât de mult pierduse în acest naufragiu, pe lângă
aparatul său de ras, habar nu aveam — cel mai proba-
bil totul, laolaltă cu toți banii pe care‑i adunase ca să
cumpere vasul. Și totuși zâmbea ca și cum nu i‑ar fi
lipsit nimic. Se pare că singurele lucruri pe care le sal-
vase — pe lângă butoiul cu apă și punga cu pesmeți — 
erau valoroasele sale carnețele. Pe acestea, după cum
am putut vedea când s‑a ridicat, și le legase în ju-
rul brâului cu metri întregi de sfoară. Era, așa cum
obișnuia să spună bătrânul Matthew Mugg, un om
măreț. Era incredibil.
Astfel, timp de trei zile, ne‑am continuat călătoria,
cu viteză mică, dar constantă, către sud.
Singurul neajuns care ne‑a chinuit a fost frigul. Pă­
rea să crească pe măsură ce înaintam. Doctorul spunea

214
că insula, deturnată din traseul ei obișnuit de marea
furtună, se îndepărtase în mod evident mult mai spre
sud decât o făcuse vreodată până atunci.
În cea de‑a treia noapte, biata Miranda s‑a întors
la noi aproape înghețată. I‑a spus doctorului că spre
dimineață vom găsi insula aproape de noi, deși deo-
camdată nu o puteam vedea, fiind o noapte pâcloasă.
Ne‑a mai zis că trebuia să se întoarcă degrabă la un
climat mai cald și că‑l va vizita pe doctor în Puddleby
în următoarea lună august, ca de obicei.
— Nu uita, Miranda, a spus John Dolittle, dacă
auzi ceva despre ce s‑a întâmplat cu Săgeată Lungă,
transmite‑mi vestea.
Pasărea‑paradisului l‑a asigurat că așa va face. Și
după ce doctorul i‑a mulțumit în mai multe rânduri
pentru tot ceea ce făcuse pentru noi, ea ne ură noroc
și dispăru în noapte.
A doua zi ne‑am trezit dis‑de‑dimineață, cu mult
înainte să se crape de ziuă, așteptând să ni se înfățișeze
prima priveliște a ținutului pentru care venisem de
atât de departe. Și de îndată ce soarele care răsărea
coloră cerul de est în cenușiu, firește că Polinezia a
fost prima care strigă că putea zări palmierii și cul-
mile munților.
Când s‑a luminat de‑a binelea, priveliștea a deve­nit
clară pentru noi toți: o insulă lungă, cu munți stâncoși,
înalți drept în mijloc și atât de aproape de noi, că mai
că puteai să‑ți arunci pălăria pe țărm.
Delfinii ne‑au mai dat un ultim impuls și am­bar­
ca­țiunea noastră cu un aspect așa de ciudat s‑a lovit
ușor de plaja joasă. Apoi, mulțumind stelelor noastre

215
norocoase pentru șansa de a ne întinde picioarele
amor­țite, am dat buzna cu toții pe uscat, primul, deși
un uscat plutitor, pe care pășeam după șase săptă-
mâni. Ce emoție m‑a cuprins când mi‑am dat seama
că Insula Maimuței‑Păianjen, micul loc de pe atlas pe
care‑l atinsese creionul meu, se întindea în cele din
urmă la picioarele mele!
Când s‑a luminat și mai mult, am băgat de seamă
că palmierii de pe insulă păreau veștejiți și aproape
uscați. Doctorul a spus că trebuia să fie din pricina
frigului de care suferea acum insula, aflată într‑un
nou climat pentru ea. Copacii și iarba, ne mai zise
el, erau de genul celor care trăiesc în climatele calde,
tropicale.
Delfinii ne‑au întrebat dacă mai aveam nevoie de
ei. Iar doctorul a spus că nu crede, nu deocamdată,
și nici de plută, căci deja începuse să se destrame în
bucățele și nu avea să mai plutească mult timp.
Pregătindu‑ne să pătrundem pe insulă pentru a
o explora, am observat deodată că ne urmărea o în-
treagă bandă de piei‑roșii dispuși printre copaci, care
se uitau la noi cu o mare curiozitate. Doctorul a îna-
intat ca să stea de vorbă cu ei. Dar nu i‑a putut face
să‑l înțeleagă. Se strădui să arate prin semne că venise
într‑o vizită de prietenie. Însă indienii nu păreau să
ne agreeze. Aveau săgeți și arcuri, iar în mâini țineau
sulițe lungi de vânătoare, cu vârfuri de piatră. Răs-
punseră tot prin semne, dându‑i de înțeles doctorului
că, dacă avea să mai facă un pas, ne vor ucide pe toți.
Era evident că doreau să părăsim insula numaidecât.
Era o situație tare neplăcută.

216
 În cele din urmă, doctorul i‑a făcut să priceapă
că el voia doar să viziteze insula, după care urma să
plece, deși cum putea s‑o facă, fără o barcă la înde-
mână, îmi depășea imaginația.
În vreme ce vorbeau între ei, a sosit un alt indian,
aducând se pare un mesaj cum că erau doriți într‑o
altă parte a insulei. Căci, dintr‑odată, agitându‑și ame­
nințător sulițele către noi, au plecat cu nou‑sositul.
— Ce păgâni nepoliticoși! a spus Bumpo. Ai mai
văzut așa lipsă de ospitalitate?… Nici măcar nu ne‑au
întrebat dacă ne‑am luat micul dejun, țopârlani
ignoranți!
— Ssst! Au plecat în satul lor! a zis Polinezia. Pun
rămășag că există un sat dincolo de munții ăștia. Dacă
vrei sfatul meu, doctore, pleacă de pe plaja asta cât
timp sunt cu spatele. Să mergem deocamdată pe pla-
touri, într‑un loc înalt, să nu știe unde suntem. Poate
că vor deveni mai prietenoși dacă o să vadă că nu
vrem să facem rău. Au fețe oneste, deschise, și mie îmi
par un neam amabil. Sunt doar ignoranți, probabil că
nu au mai văzut albi până acum.
Astfel, simțindu‑ne puțin descurajați de prima pri-
mire ce ni se făcuse, am luat‑o către munții din cen-
trul insulei.
 Capitolul VI
JABIZRI

Pădurile de la poalele înălțimilor erau dese și încurca­te,

fiind greu de străbătut. La sfatul Polineziei, ne‑am ținut
departe de orice potecă sau cărare, străduindu‑ne din
răsputeri să nu întâlnim deocamdată indieni.
Dar ea și cu Chee‑Chee erau ghizi buni și minunați
vânători de junglă, punându‑se numaidecât pe treabă
ca să caute mâncare pentru noi. Într‑un timp foarte
scurt, au dibuit numeroase fructe și nuci de diferite
soiuri, care reprezentau o hrană excelentă, deși nici­
unul dintre noi nu cunoștea numele acestora. Am dat
peste un pârâiaș curat cu apă bună, care curgea din
munți, așa că am avut și de băut pe îndestulate.
Am urmat pârâul spre înălțimi. Și, destul de re-
pede, am ajuns în zone unde pădurile deveniseră mai
rare, iar solul mai stâncos și abrupt. De aici puteam
vedea priveliști minunate de pe toată insula, cu mare
albastră dincolo de ele.
În vreme ce admiram o astfel de priveliște, docto-
rul a spus pe neașteptate:
— Ssst!… Un jabizri!… Nu‑l auziți?

218
 Am ciulit urechile și am ascultat, undeva în aer
dea­supra noastră, un zumzet muzical nemaipomenit,
asemenea unei albine, dar nu numai o notă. Zumzetul
creștea și scădea, sus și iar jos, ca și cum cineva chiar
ar fi cântat.
— Nicio altă insectă în afară de Jabizri nu poate să
cânte așa, a zis doctorul. Mă întreb unde‑o fi — destul
de aproape, după sunet — probabil că zboară printre
copaci. Ah, dacă aș fi avut cu mine plasa de fluturi! De
ce nu m‑oi fi gândit s‑o leg și pe ea în jurul mijlocului?
La naiba cu furtuna! Aș putea să pierd o șansă unică
în viață, să pot pune mâna pe cea mai rară insectă din
lume… Ia priviți! Uite‑o!
Un gândac uriaș, atingând ușor șapte centimetri în
lungime, după părerea mea, zbură pe neașteptate pe
sub nasurile noastre. Doctorul deveni teribil de ațâțat.
Își scoase pălăria ca s‑o folosească drept plasă, se nă-
pusti asupra insectei și o prinse. Mai să cadă într‑o
prăpastie, peste stâncile de jos, în graba sa nesăbuită,
dar nici că‑i păsă vreun pic. Îngenunche, chicotind, pe
pământ, ținându‑l pe jabizri cu grijă sub pălărie. Din
buzunar scoase o cutie cu capac de sticlă în care, cu
mare pricepere, făcu gândacul să treacă pe sub borul
pălăriei. Apoi se ridică, fericit ca un copil, ca să exami-
neze noua sa comoară prin capacul transparent.
Era clar o insectă dintre cele mai frumoase. Pe de-
desubt avea o culoare albastru‑pal, dar spatele îi era
negru‑lucios, cu pete roșii, mari pe el.
— Nu există niciun entomolog în toată lumea care
n‑ar da tot ce are să fie azi în pantofii mei, a spus

219
doctorul. Ura! Jabizri ăsta are ceva pe picioruș… nu
pare noroi. Mă întreb ce este.
A scos cu grijă gândacul din cutie, ținându‑l cu de-
getele de spate, în vreme ce insecta își mișca încet cele
șase piciorușe prin aer. Ne‑am adunat cu toții în jurul
lui, ca să privim. Înfășurat în jurul părții de mijloc a
piciorușului său drept din față era ceva care arăta ca o
frunză subțire și uscată. Era legată cu mare atenție cu
un fir rezistent de pânză de păianjen.
Era o încântare să‑l vezi pe John Dolittle cum dez-
leagă firul acela cu degetele sale grase și grele și des-
face frunza, cu totul, fără să‑i producă nici cel mai mic
rău valorosului gândac. Îl puse pe jabizri înapoi în cu-
tie. Apoi desfăcu frunza total și o examină.
Îți poți imagina surpriza noastră când am descope-
rit că, pe interior, frunza era acoperită cu semne și de-
sene, inscripționate așa de gingaș, că aproape ai fi avut
nevoie de o lupă ca să le deslușești. Unele semne nu
le‑am putut descifra deloc, dar aproape toate desenele
erau foarte clare, în cea mai mare parte redând figuri
de oameni și munți. Totul fusese trasat cu un soi ciu-
dat de cerneală maro.
Pentru câteva momente, s‑a lăsat o tăcere grea,
în timp ce noi toți ne holbam la frunză, fascinați și
perplecși.
— Cred că e scris cu sânge, a spus doctorul în cele
din urmă. Când se usucă, își schimbă culoarea. Cineva
s‑a înțepat în deget ca să facă desenele astea. E un truc
vechi, atunci când rămâi fără cerneală, dar foarte ne-
sănătos… Ce lucru extraordinar să găsești asta legată

220
de piciorușul unui gândac! Aș fi vrut să pot vorbi lim-
bajul gândacilor ca să aflu de unde‑l are jabizri.
— Dar ce este? am întrebat eu. Șiruri de mici de-
sene și semne. Tu ce gândești, doctore?
— Este o scrisoare, a spus el, o scrisoare cu desene.
Toate aceste chestii mici puse laolaltă înseamnă un
mesaj… Dar de ce să dai un mesaj unui gândac ca să‑l
ducă?… Și încă unui jabizri, cel mai rar gândac din
lume?… Ce lucru remarcabil!
Apoi, a prins să murmure aplecat peste desene.
— Mă întreb ce semnificație au: oameni urcând
un munte; oameni intrând într‑o groapă din munte;
un munte prăbușit… ăsta este un desen reușit: oa-
meni arătând spre gurile lor deschise, gratii, gratii de
temniță, probabil, oameni rugându‑se, oameni ză-
când pe jos… arată ca și cum ar fi bolnavi, și în sfârșit
doar un munte… un munte cu o formă neobișnuită.
Deodată, doctorul m‑a fixat cu privirea, pe chip
în­
tinzându‑i‑se un minunat zâmbet, încântat că
pricepuse:
— Săgeată Lungă! a strigat el. Nu pricepi, Stub-
bins?… Păi bineînțeles! Doar un naturalist s‑ar gândi
să facă un lucru ca ăsta: să predea scrisoarea lui unui
gândac… și nu unuia oarecare, ci celui mai rar din-
tre toți, unul pe care un alt naturalist va încerca să‑l
prindă… Măi, măi! Săgeată Lungă!… O scrisoare cu
desene de la Săgeată Lungă. Pentru că desenele repre-
zintă singurul scris pe care‑l cunoaște.
— Bine, dar cui i se adresează scrisoarea? am în-
trebat eu.

221
 — Cel mai probabil mie. Știu că Miranda i‑a spus,
cu ani în urmă, că plănuiesc să vin încoace într‑o bu­
nă zi. Dar dacă nu este pentru mine, atunci este pen-
tru oricine prinde gândacul și citește mesajul. Este un
mesaj destinat lumii.
— Păi și ce spune mesajul? Mie nu mi se pare că
te‑ai luminat, acum că ai pus mâna pe el.
— Ba da, a spus el, pentru că, privește, pot să‑l ci-
tesc. Primul desen: oameni urcând pe munte, adică
Săgeată Lungă și ceata lui; oameni pătrunzând într‑o
groapă din munte — au pătruns într‑o grotă în cău­
tare de plante medicinale sau licheni; un munte pră­
bușit — niște bolovani s‑or fi desprins și i‑au prins în
capcană, închizându‑i în grotă. Iar acest gândac a fost
singura ființă care putea să poarte în lume un mesaj
din partea lor — un gândac care‑și putea scurma dru-
mul spre libertate. Firește, exista doar o mică șansă
ca gândacul să fie prins și scrisoarea citită. Dar era
o șansă, iar când oamenii se află în mare primejdie,
se agață și de un pai… Bun! Acum privește la ur-
mătorul desen: oameni arătând spre gurile lor des-
chise — le e foame; oameni rugându‑se — rugând pe
oricine găsește scrisoarea aceasta să vină în ajutorul
lor; oameni întinși pe jos — sunt bolnavi, înfometați.
Această scrisoare, Stubbins, este ultimul lor strigăt de
ajutor!
Sfârșind de vorbit, sări în picioare, scoase un car­
ne­țel și puse mesajul între paginile acestuia. Mâinile îi
tremurau din pricina grabei și agitației.
— Haideți! a strigat el. Urcăm pe munte… toți! Nu
mai e niciun moment de pierdut. Bumpo, adu apa și

222
nucile cu tine. Doar Dumnezeu știe de când îndură
foamea sub pământ. Să nădăjduim și să ne rugăm că
nu e prea târziu!
— Dar unde o să cauți? l‑am întrebat eu. Miranda
a spus că insula are o sută cincizeci de kilometri în
lungime, iar munții par să se întindă peste tot până la
mijlocul ei.
— N‑ai văzut ultimul desen? a spus el, înhățându‑și
pălăria de pe jos și înfundând‑o pe cap. Era un munte
cu o formă neobișnuită, arăta ca un cap de șoim. Ei,
acolo sunt și ei… dac‑or mai fi în viață. Primul lucru
pe care trebuie să‑l facem noi este să ne cățărăm pe un
pisc înalt ca să scrutăm întreaga insulă după un munte
care să aducă cu capul unui șoim… Ia gândește‑te! În
fond, există șansa să‑l întâlnesc pe Săgeată Lungă, fiul
lui Săgeată de Aur!… Haidem! Repede! Orice întârzi-
ere înseamnă moartea celui mai mare naturalist care
s‑a născut vreodată!
 Capitolul VII
MUNTELE CAP DE ȘOIM

După asta, am căzut cu toții de acord că nimeni din-

tre noi nu trudise așa din greu vreodată ca în acea zi.
În ceea ce mă privea, știu că în numeroase rânduri am
fost pe punctul de a mă prăbuși extenuat, dar am con-
tinuat să înaintez, ca un mecanism, hotărât ca, indi-
ferent ce s‑ar fi întâmplat, să nu fiu eu primul care să
renunțe.
De cum am urcat pe o culme înaltă, aproape nu-
maidecât am zărit ciudatul munte desenat în scri-
soare. Avea forma perfectă a unui cap de șoim și era,
după câte puteam vedea, al doilea cel mai înalt pisc de
pe insulă.
Deși urcușul ne lăsase fără suflu, după ce găsisem
muntele cu pricina, doctorul nu ne lăsă să ne odihnim
nici pentru o secundă. Aruncând o privire spre soare
ca să‑și fixeze direcția, se repezi iarăși pe pantă în jos,
străbătând desișurile, udându‑se prin pâraie, urmând
orice scurtătură. Pentru un om gras, era cu siguranță
cel mai iute alergător pe care‑l văzusem vreodată.
Noi ne străduiam din răsputeri să ținem pasul cu
el. Și când spun noi, mă refer la mine și la Bumpo, căci

224
animalele — Jip, Chee‑Chee și Polinezia — erau mult
înainte, depășindu‑l și pe doctor, încântați de alergă-
tură ca de un joc de‑a uliul și porumbeii.
În cele din urmă, am ajuns la poalele muntelui că-
tre care ne îndreptam și a cărui pantă era deosebit de
abruptă. Doctorul a spus:
— Acum o să ne separăm și o să căutăm grote. Lo-
cul acesta unde ne aflăm acum va fi locul nostru de
întâlnire. Dacă cineva găsește ceva în genul unei grote
sau al unei gropi peste care au căzut pământ și stânci,
va striga și va urla către ceilalți. Dacă nu găsim ni-
mic, ne revedem aici cam peste o oră… A înțeles toată
lumea?
După care am plecat fiecare pe drumul lui.
Și fiecare dintre noi, poți să fii sigur, era nerăbdă-
tor să fie el cel care să facă descoperirea. Și niciodată
n‑a mai fost cercetat un munte așa cu de‑amănuntul.
Dar, vai! Nu am putut găsi nimic care măcar să aducă
a grotă prăbușită. Existau o grămadă de locuri în care
bolovanii se rostogoliseră până la baza pantelor, dar
niciunul nu părea să ascundă în spatele lui vreo grotă
sau vreo trecere.
Unul câte unul, istoviți și dezamăgiți, ne‑am târât
către locul de întâlnire. Doctorul părea mohorât și în-
cordat, dar nici prin cap nu‑i trecea să se dea bătut.
— Jip, a spus el, tu nu poți să adulmeci vreo urmă
de indian pe undeva?
— Nu, a zis Jip. Am mirosit fiecare crăpătură de pe
versant. Dar mă tem că nasul meu nu e de niciun folos
pe‑aici, doctore. Problema e că aerul este în întregime
saturat de mirosul de maimuțe‑păianjen care înăbușă

225
orice alt miros… Și, în plus, este prea frig și uscat ca să
adulmeci cum trebuie.
— Clar că așa este, a spus doctorul, și se face tot
mai frig. Mă tem că insula plutește în continuare că-
tre sud. Să sperăm că se va opri în curând, căci nu am
mai fi în stare să obținem nicio nucă și niciun fruct de
mâncat — tot ce e pe insulă va pieri… Chee‑Chee, tu
ai avut noroc?
— Defel, doctore. Am urcat pe fiece pisc pe care
l‑am putut vedea. Am cercetat fiece adâncitură și cră-
pătură. Dar nu am dat peste niciun loc în care să poată
fi ascunși oameni.
— Și tu, Polinezia, a întrebat doctorul, n‑ai văzut
nimic care să ne poată duce pe calea cea bună?
— Nimic, doctore. Dar am un plan.
— Bun! a strigat doctorul, căruia îi revenise spe­
ran­ța. Care e? Să‑l auzim.
— Încă mai ai gândacul acela cu tine, bâzbâzul sau
cum i‑o fi spunând insectei aceleia amărâte? a între-
bat ea.
— Da, a spus doctorul, scoțând cutia cu capac de
sticlă din buzunar, uite‑o.
— Bine, acum ascultă, a zis ea. Dacă ceea ce presu-
pui este adevărat, adică Săgeată Lungă a fost prins în
munte din cauza răsturnării unei stânci, probabil că a
găsit gândacul în grotă, acolo unde mai există mulți
alți gândaci diferiți, nu? Nu era de presupus că voia să
ia bâzbâzul cu el, nu‑i așa?… Căuta plante, după cum
spui, nu gândaci. E corect?
— Da, a spus doctorul, cel mai probabil.

226
 — Foarte bine. Atunci este corect să presupunem
că gândacul are casa sau gropița lui în locul acela, par-
tea din munte unde Săgeată Lungă și ceata lui au fost
prinși, așa este?
— Clar, da.
— Bun. Atunci, ce avem noi de făcut este să elibe-
răm gândacul și să‑l urmărim, căci mai devreme sau
mai târziu se va întoarce acasă, în grota lui Săgeată
Lungă. Și acolo o să mergem după el sau, în orice caz,
adăugă ea netezindu‑și penele de pe aripă cu un aer
superior, îl vom urmări până ce nenorocitul de gân-
dac începe să scormonească pământul. Dar cel puțin
ne va arăta în care parte a muntelui este ascuns Să-
geată Lungă.
— Dar, dacă‑l eliberez, o să poată zbura, a spus
doc­torul. Și așa o să‑l pierdem și nu vom sta cu nimic
mai bine decât eram înainte.
— Lasă‑l să zboare, s‑a răstit Polinezia cu dispreț.
Îmi imaginez că un papagal poate să zboare la fel de
repede ca un bâzbâz. Dacă preferă s‑o ia prin aer, ga-
rantez să nu‑l scap din priviri pe micul diavol. Iar dacă
doar se târăște pe pământ, îl poți urmări și tu singur.
— Splendid! a strigat doctorul. Polinezia, ai un
cre­ier mare! O să‑l pun la lucru numaidecât, să vedem
ce se întâmplă.
Ne‑am adunat din nou în jurul doctorului, care a
ridicat cu grijă capacul de sticlă și a lăsat marele gân-
dac să i se urce pe deget.
— Gărgăriță, riță, du‑te‑n poieniță! a fredonat
Bumpo. Ți‑a luat casa foc și copiii tăi…

227
 — Ah, mai taci! s‑a rățoit Polinezia supărată. Nu‑l
mai ofensa! Nu crezi că are destul discernământ să se
întoarcă acasă și fără să‑i mai spui tu?
— Socoteam că s‑ar putea ca întâmplător să fie dis-
pus s‑o pornească în crailâc, a spus Bumpo, pe un ton
smerit. Poate că s‑a săturat de casă și trebuie să fie încu-
rajat. Crezi că ar trebui să‑i fredonez „Casă, dulce casă“?
— Nu, că atunci chiar că nu se mai întoarce vreo-
dată. Vocea ta trebuie să ia o pauză. Nu‑i cânta, doar
stai cu ochii pe el… A, și, doctore, de ce nu ai lega
un alt mesaj de piciorușul creaturii în care să‑i spui
lui Săgeată Lungă că facem tot ce ne stă în putință să
ajungem la el și că nu trebuie să renunțe la speranțe?!
— Așa voi face, a spus doctorul.
Și, într‑un minut, a rupt o frunză dintr‑un tufiș
din apropiere, acoperind‑o cu mici desene făcute cu
creionul.
La sfârșit, bine dotat cu noul său plic, domnul Ja-
bizri s‑a târât de pe degetul doctorului pe pământ și a
căutat cu privirea spre el. Și‑a întins piciorușele, și‑a
lustruit nasul cu unul din ele, după care s‑a pus în
mișcare fără grabă către vest.
Ne așteptasem să urce muntele, dar acesta prinse
a‑l ocoli. Știi cât îi ia unui gândac să dea ocol unui
munte? Păi te asigur că un timp incredibil de lung.
Odată cu orele care se târau, tot speram că se va ridica
și va parcurge restul drumului în zbor, lăsând sarcina
urmăririi lui pe Polinezia. Dar nu și‑a desfăcut ari-
pile nici măcar o singură dată. Nu‑mi dădusem seama
până atunci cât de greu este pentru o ființă umană să
meargă atât de încet, încât să țină pasul cu un gândac.

228
A fost cel mai plictisitor lucru pe care l‑am făcut vre-
odată. Și pe când ne mocăiam după el, stând cu ochi
de șoim pe el ca nu cumva să nu‑l pierdem pe sub
o frunză sau ceva, începusem să ne enervăm și să ne
pierdem răbdarea, încât eram gata‑gata să ne luăm
la harță. Iar când se oprea să privească peisajul sau
să‑și lustruiască iarăși nasul, o puteam auzi pe Poli-
nezia în spatele meu dând drumul la cel mai groaznic
șuvoi de expresii marinărești, cum nici că ai mai au-
zit vreodată.
După ce a ocolit tot muntele, ne‑a adus taman în
locul de unde plecaserăm și acolo s‑a și oprit definitiv.
— Ei, i‑a spus Bumpo Polineziei, ce crezi acum
despre simțurile gândacului? Pricepi, nu știe foarte
multe despre întorsul acasă.
— Ah, stai liniștit, hotentotule! s‑a răstit Poline-
zia. Tu, dacă ai fi fost închis într‑o cutie întreaga zi,
n‑ai vrea să‑ți dezmorțești puțin picioarele? S‑ar pu-
tea să aibă casa undeva, prin preajmă, și de aceea s‑o
fi întors.
— Dar de ce, am întrebat eu, a mai dat un ocol
muntelui atunci?
Apoi, tustrei am intrat într‑o discuție vehementă.
Dar, deodată, în mijlocul vacarmului, doctorul strigă
pe neașteptate:
— Priviți, priviți!
Ne‑am întors și am văzut că arăta spre gândacul
care acum urca muntele cu un pas mult mai alert și
mai preocupat.
— Ehei, a spus Bumpo așezându‑se istovit, dacă
acum e să suie muntele și apoi să‑l coboare, pentru

229
mai mult exercițiu fizic, eu unul o să‑l aștept aici.
Chee‑Chee și Polinezia pot să‑l urmeze.
Într‑adevăr, trebuia să fii maimuță sau pasăre ca să
urci panta pe care urca acum Jabizri. Era netedă, plată
și abruptă ca un perete. Dar deodată, pe când Jabizri
se afla nu mai departe de trei metri deasupra capete-
lor noastre, strigarăm simultan cu toții. Căci, chiar în
timp ce‑l urmăream, acesta dispăru din fața stâncii ai-
doma unei picături de ploaie suptă de deșert.
— A pierit! a urlat Polinezia. Trebuie să fie o gău-
rică pe‑acolo.
Și într‑o clipită a zburat pe stâncă, agățându‑se cu
ghearele de fațada ei.
— Da, a strigat apoi în jos, am dibuit în sfârșit lo-
cul! Gaura lui e chiar aici, în spatele unui mănunchi de
licheni, îndeajuns de mare să intre două degete în ea.
— Ah, strigă și doctorul, lespedea asta mare de
piatră trebuie să fi alunecat de pe vârf și a închis gura
grotei precum o ușă. Bieții oameni! Ce groaznic tre-
buie să se fi simțit acolo!… Ah, de‑am avea acum niște
târnăcoape și lopeți!
— Târnăcoapele și lopețile n‑ar ajuta cine știe ce, a
spus Polinezia. Privește la mărimea lespezii, are trei-
zeci de metri înălțime și tot atât pe lat. Ai avea nevoie
de o armată, timp de o săptămână, ca să o clintești cât
de cât din loc.
— Mă întreb cât de groasă este, a spus doctorul,
ridicând o piatră mare și izbind cu toată puterea în
suprafața stâncii.
S‑a auzit un sunet de gol, asemenea unei tobe gi-
gantice. Am rămas toți tăcuți și trăgând cu urechea, în
vreme ce ecoul se stingea treptat.

230
 Apoi, m‑a trecut un fior rece pe șira spinării. Căci,
din interiorul muntelui, au venit trei ciocănituri drept
răspuns: Bum!… Bum!… Bum!
Ne‑am privit cu ochii mari unii pe ceilalți, ca și
cum ar fi vorbit însuși pământul. Iar scurta tăcere
gravă care urmă a fost spartă de doctor:
— Slavă Cerului! a spus el cu vocea liniștită a unui
reverend. Măcar unii dintre ei mai sunt încă în viață!
PARTEA A CINCEA
 Capitolul I
UN MOMENT MĂREȚ

Următoarea parte a problemei noastre a fost și cea

mai dură dintre toate: cum să rostogolim, să tragem
sau să spargem lespedea aceea gigantică. Și cum pri-
veam noi la ea dominând peste capetele noastre, pă-
rea într‑adevăr o sarcină fără sorți de izbândă pentru
puterile noastre prizărite.
Dar sunetele vieții venite din interiorul muntelui
ne‑au dat tării noi. Și numaidecât ne repezirăm asu-
pra lespezii, căutând orice crăpătură sau deschizătură
care să poată fi lărgită. Chee‑Chee sări pe peretele
vertical al lespezii, cercetându‑i partea de sus, unde
se înclina pe panta muntelui; eu am rupt tufișuri și am
îndepărtat toate plantele agățătoare ce ar fi putut as-
cunde un punct mai slab; doctorul făcu rost de mai
multe frunze și compuse noi scrisori‑desen pe care ja-
bizri să le care în caz că și‑ar fi făcut din nou apariția;
în vreme ce Polinezia aduse o mână de nuci, pe care
le împinse prin gaura gândacului, una câte una, ca cei
prinși în munte să le poată mânca.
— Nucile sunt foarte hrănitoare, a spus ea.

235
 Dar Jip a fost cel care, scormonind la baza lespezii
asemenea unui bun șoricar, făcu descoperirea care a
dus la succesul nostru în cele din urmă.
— Doctore, a strigat el, alergând la John Dolittle,
cu botul acoperit de noroi negru, lespedea asta nu
stă pe nimic altceva decât pe un așternut de pământ
moale. N‑ai văzut în viața ta ceva mai ușor de săpat.
Cred că grota din spate este prea înaltă pentru ca in-
dienii să poată ajunge cu mâinile lor la stratul ăsta,
pentru că altfel și‑ar fi croit de mult drum de scăpare.
Dacă am putea îndepărta stratul de pământ moale de
dedesubt, lespedea ar putea să cadă nițeluș și poate că
indienii se vor putea cățăra pe deasupra.
Doctorul s‑a grăbit să meargă la locul săpat de Jip.
— Păi sigur! a spus el. Dacă vom putea îndepărta
pământul de sub marginea asta din față pe care les-
pedea se sprijină așa de tare, am putea‑o chiar face să
cadă în jos în direcția asta. Merită să încercăm. Hai,
pe ea, repede!
Nu aveam alte unelte decât bețele și bucățile de
piatră pe care le găsiserăm prin preajmă. Probabil că
formam o priveliște ciudată, așezați cu toții pe vine,
scărmănând și scormonind la baza muntelui aseme-
nea a șase viezuri așezați la rând.
După vreo oră, în care, în ciuda frigului, sudoarea ne
curgea de pe frunți în toate direcțiile, doctorul a spus:
— Fiți pregătiți să săriți de sub lespede, evacuați
locul de cum se arată primul semn că s‑ar mișca.
Dacă lespedea asta cade pe careva, o să‑l strivească
dintr‑odată ca pe o clătită.
Deodată s‑a auzit un huruit scrâșnit.

236
 — Păzea! a strigat John Dolittle, cade!… Fugiți!
Ne‑am risipit de o parte și de alta, ca să ne salvăm
viețile. Marea stâncă a alunecat ușor în jos, cam trei-
zeci de centimetri în jgheabul pe care‑l săpasem sub
ea. Pentru o clipă, m‑am arătat dezamăgit, căci așa
cum se arăta nu exista vreo speranță în plus decât îna-
inte, niciun semn al unei guri de peșteră nu se arătă
deasupra. Dar ridicându‑mi privirea, am văzut par-
tea de sus depărtându‑se foarte încet de panta munte-
lui. O dezechilibraserăm de jos. De cum se depărtă de
suprafața muntelui, de sub ea s‑au auzit sunete de voci
omenești, strigând de bucurie într‑o limbă ciudată.
Partea de sus a prins să se balanseze tot mai repede în
față și‑n spate. Apoi, cu un huruit groaznic care făcu
să se cutremure întreg muntele de la picioarele noas-
tre, s‑a lovit de pământ și s‑a rupt la jumătate.
Cum aș putea descrie eu cuiva prima întâlni­re din-
tre cei doi mari naturaliști pe care‑i cunoscu­se lu-
mea vreodată, Săgeată Lungă, fiul lui Săgeată de
Aur, și John Dolittle, doctor în medicină, din Pud­
dleby‑on‑the‑Marsh? Chiar și acum scena aceea îmi
apare dinaintea ochilor, limpede și clară în toate deta-
liile ei, deși a avut loc cu mulți, mulți ani în urmă. Dar
când e să scriu despre ea, cuvintele par mult prea să-
race ca să descrie momentul acela măreț.
Știu că doctorul, a cărui viață fusese cu siguranță
îndeajuns de plină de mari evenimente, socotea elibe-
rarea savantului indian ca pe cel mai mare eveniment
al existenței sale. Din partea mea, știind cât de mult
însemna această întâlnire pentru el, stăteam ca pe ace,
nerăbdător și curios, ca lespedea să‑și contenească

237
odată căderea ca să putem vedea ce se găsea dincolo
de ea.
Și ni s‑a dezvăluit ochilor gura neagră și sumbră
a unui tunel, înaltă de șase metri. În centrul acestei
deschizături stătea un uriaș indian piele‑roșie, înalt
de peste doi metri, chipeș, musculos, zvelt și complet
dezbrăcat, cu excepția unei legături de pânză în jurul
taliei și a unei pene de vultur prinse în păr. Își ținea o
mână deasupra ochilor, pentru a‑i apăra de soarele or-
bitor pe care nu‑l mai văzuse atâtea zile de‑a rândul.
— El este! l‑am auzit pe doctor șoptind lângă co-
tul meu. Îl recunosc după înălțime și după cicatricea
de pe bărbie.
Și a pășit încet în față, peste stânca prăbușită, cu
mâna întinsă spre omul acela.
Deodată, indianul și‑a dat mâna jos de la ochi. Și
am văzut că avea în ei o licărire pătrunzătoare — ase-
menea ochilor unui vultur, dar mai afectuoasă și mai
blândă. Și‑a ridicat încet brațul drept, restul corpu-
lui rămânând nemișcat și țeapăn ca o statuie, după
care a prins mâna întinsă a doctorului. Era un mo-
ment măreț. Polinezia a dat din cap spre mine într‑un
mod cunoscut, de satisfacție. Și l‑am auzit pe bătrânul
Bumpo smiorcăindu‑se cu sentiment.
Apoi doctorul a încercat să‑i vorbească lui Săgeată
Lungă. Dar, firește, indianul nu știa o boabă engleză,
iar doctorul nu cunoștea limba lui. Deodată, spre sur-
prinderea mea, l‑am auzit pe doctor încercând să se
folosească de diferite limbaje ale animalelor.

238
 — Ce mai faci? a spus el pe câinește. Mă bucur să
te văd, a continuat în hipo‑semne. Cât timp ai fost în-
gropat? a mai zis în limbajul căprioarelor.
Dar indianul rămăsese tot nemișcat, drept și țea­
păn, neînțelegând niciun cuvânt.
Doctorul a încercat din nou, în mai multe dialecte
de animale. Dar fără niciun rezultat.
Apoi, în sfârșit, a ajuns la limbajul vulturilor.
— Mare piele‑roșie, a spus el în țipete fioroase și în
scurte sunete groase pe care le foloseau marile păsări,
n‑am mai fost niciodată așa de bucuros în toată viața
mea așa cum sunt azi că te‑am găsit în viață.
Fulgerător, chipul de piatră al lui Săgeată Lungă s‑a
luminat de un zâmbet de înțelegere și răspunse și el
tot în limbajul vulturilor:
— Puternice om alb, îți datorez viața. Pentru tot
res­tul zilelor mele, rămân servitorul tău.
După care Săgeată Lungă ne‑a spus că era singurul
limbaj al animalelor sau al păsărilor pe care fusese vre-
odată în stare să‑l învețe. Dar că nu‑l vorbise de foarte
mult timp, căci pe insulă nu venea niciun vultur.
Apoi, doctorul i‑a făcut un semn lui Bumpo, care
a pășit în față, ducând nuci și apă. Dar Săgeată Lungă
nici nu mâncă, nici nu bău. Luând proviziile cu o
mulțumire din cap, s‑a întors și le‑a cărat în întuneri-
cul din interiorul grotei. L‑am urmat și noi.
Înăuntru am găsit nouă alți indieni, bărbați, femei
și băieți, care zăceau pe podeaua de piatră într‑o stare
groaznică de slăbiciune și istovire.
Unii aveau ochii închiși, ca și cum ar fi fost morți.
Doctorul i‑a examinat rapid, ascultându‑le bătăile

239
inimilor. Erau în viață cu toții, dar una dintre femei
era așa de slăbită, că nu putea să stea în picioare.
La îndemnul doctorului, Chee‑Chee și Polinezia
au alergat în junglă după mai multe fructe și apă.
În vreme ce Săgeată Lungă împărțea hrana noastră
prietenilor săi înfometați, am auzit deodată un sunet
care venea dinafara grotei. Întorcându‑ne, i‑am văzut
adunați la intrare pe indienii care ne‑au întâmpinat
atât de neospitalier pe plajă.
La început, au scrutat cu curiozitate grota. Dar de
cum l‑au recunoscut pe Săgeată Lungă și pe ceilalți in-
dieni care erau cu noi, dădură zor să intre, bătându‑și
palmele cu bucurie și prinzând să sporovăiască într‑un
ritm amețitor.
Săgeată Lungă l‑a lămurit pe doctor că cei nouă
indieni pe care‑i găsiserăm în grotă cu el erau două
familii care‑l însoțiseră în munți pentru a‑l ajuta să
adune plante medicinale. Și în vreme ce scotoceau
după licheni — buni în cazurile de indigestie — și care
cresc numai în interiorul peșterilor jilave, marea les-
pede alunecase și‑i prinsese înăuntru. Apoi, timp de
două săptămâni, se hrăniseră cu lichenii medicinali
și cu apa care picura de pe pereții umezi ai grotei.
Ceilalți indieni de pe insulă îi dăduseră pierduți, je-
lindu‑i ca pe morți, iar acum se arătau surprinși din
cale‑afară și fericiți să‑și găsească neamurile în viață.
Când Săgeată Neagră s‑a întors spre nou‑veniți,
spunându‑le în limba lor că oamenii albi le găsiseră și
le eliberaseră pe rudele lor, aceștia se adunară în jurul
lui John Dolittle, vorbind cu toții odată și bătându‑se
în piept.

240
 Săgeată Lungă a spus că‑și cereau iertare și că în-
cercau să‑i spună doctorului cât de rău le părea că se
purtaseră așa neprietenos pe plajă. Nu mai văzuseră
oameni albi până atunci și chiar li se făcuse frică de
noi, mai ales când l‑au văzut pe doctor discutând cu
delfinii. Crezuseră că era diavolul, au spus ei.
Apoi, au ieșit să privească uriașa lespede pe care o
făcuserăm să alunece, mare cât o miriște, și prinseră
să se rotească în jurul ei, arătând cu degetul la crăpă-
tura din mijloc și minunându‑se de trucul care‑o fă-
cuse să se prăbușească.
Călătorii care s‑au oprit de atunci pe Insula Mai­
mu­ței‑Păianjen mi‑au spus că uriașa lespede de piatră
este acum unul dintre obiectivele turistice ale insulei.
Și că ghizii indieni, când o arată vizitatorilor, le spun
întotdeauna povestea ei și a felului în care ajunsese în
poziția aceea. Ei relatează cum, atunci când doctorul
a descoperit că stânca îl prinsese în cursă pe prietenul
său, Săgeată Lungă, devenise așa de furios, încât rup-
sese muntele în bucăți cu mâinile goale, ajutându‑și
prietenul să iasă.
 Capitolul II
„OMUL DE PE PĂMÂNTUL
MIȘCĂTOR“

Din acel moment, purtarea indienilor față de noi a

fost cât se poate de diferită. Am fost invitați în satul
lor pentru a sărbători recuperarea familiilor pierdute.
Și după ce am înjghebat o targă din puieți, ca s‑o că-
răm pe femeia bolnavă, prinserăm să coborâm împre-
ună muntele.
Pe drum, indienii i‑au transmis lui Săgeată Lungă
ceea ce păreau să fie vești triste, căci, auzindu‑le, chi-
pul său deveni foarte grav. Doctorul l‑a întrebat ce se
întâmplase. Iar Săgeată Lungă a spus că tocmai fusese
informat că șeful tribului, un bătrân de optzeci de ani,
murise în dimineața aceea devreme.
— Ăsta, mi‑a șoptit Polinezia la ureche, este moti-
vul pentru care s‑au întors în sat, când a venit mesage-
rul acela să‑i ia de pe plajă… Îți amintești?
— Din ce cauză a murit? a întrebat doctorul.
— A murit de frig, a spus Săgeată Lungă.
Într‑adevăr, acum că soarele apunea, începuserăm
să tremurăm cu toții.

242
 — Este un lucru serios, mi‑a spus doctorul. In-
sula este încă în strânsoarea curentului acesta mizera-
bil care se deplasează spre sud. Va trebui să analizăm
mâine situația. Dacă nu se poate face nimic, ar fi mai
bine ca indienii să se îmbarce pe canoe și să părăsească
insula. Riscul de a naufragia este mai acceptabil decât
să aștepți să îngheți și să mori prins în banchizele de
gheață ale Antarcticii.
În scurt timp, am ajuns într‑o șa între munți și, pri-
vind în jos în partea îndepărtată a insulei, am văzut
satul — un mănunchi mare de colibe de iarbă și stâlpi
totemici în culori vesele, la marginea mării.
— Cât de artistic! a spus doctorul. O așezare încân-
tătoare. Care este numele satului?
— Popsipetel, a zis Săgeată Lungă. Acesta este și nu-
mele tribului. În limba indienilor, cuvântul înseamnă
Oamenii de pe pământul mișcător. Există două triburi
de indieni pe insulă: popsipetelii la capătul acesta și
bad‑jagderagii la celălalt.
— Care este mai mare dintre cele două?
— Bad‑jagderagii, de departe. Așezările lor aco-
peră două leghe pătrate. Dar, a adăugat Săgeată Lungă,
o ușoară umbră întunecându‑i fruntea frumoasă, în
ceea ce mă privește, aș prefera un popsipetel față de o
sută de bad‑jagderagi.
Vestea salvării pe care o dusesem la capăt ne‑o
lua­se vădit înainte. Căci, apropiindu‑ne de sat, am ză-
rit cete de indieni scurgându‑se pe drum pentru a‑și
întâmpina rudele și prietenii pe care nu mai crezuseră
că‑i vor mai vedea vreodată.

243
 Acești oameni de treabă, când li se spuse că salva-
rea lor fusese datorată trudei străinului alb venit să le
viziteze țărmurile, s‑au adunat cu toții în jurul doc-
torului, strângându‑i mâinile, bătându‑l pe umeri și
îmbrățișându‑l. Apoi l‑au ridicat pe umerii lor puter-
nici și l‑au cărat în jos pe deal până în sat.
Acolo am fost întâmpinați cu și mai mare fast. În
ciuda aerului rece al nopții care se lăsa, sătenii, care
tremurau în casele lor, deschiseră ușile și ieșiră cu su-
tele. Nu‑mi închipuisem că micul sat putea găzdui
așa de mulți oameni. Se îngrămădiră în jurul nostru,
zâmbindu‑ne, dând din capete și agitându‑și mâinile
și, după ce Săgeată Lungă relată amănuntele faptelor
noastre, se porniră să scoată strigăte ciudate dar mu-
zicale, despre care presupuneam că ar fi cuvinte de
mulțumire și de laudă.
Apoi am fost duși la o colibă nou ridicată, curată și
frumos mirositoare, spunându‑ni‑se că este a noastră.
Șase băieți indieni puternici fură numaidecât numiți
servitorii noștri.
În drumul nostru prin sat, observaserăm o casă,
mai mare decât restul, care se găsea la capătul uliței
principale. Săgeată Lungă a arătat spre ea și ne‑a spus
că era casa șefului, dar că acum era goală, nefiind ales
încă niciun șef nou care să‑i ia locul celui bătrân care
se stinsese.
În noua noastră casă fusese pregătit un festin com-
pus din pește și fructe. Când am intrat noi, cei mai
mulți dintre cei mai importanți membri ai tribului se
așezaseră deja la o masă lungă. Săgeată Lungă ne‑a
poftit să luăm loc și să ne ospătăm.

244
 Lucru pe care l‑am făcut bucuroși, căci eram
înfometați. Dar am fost deopotrivă surprinși și
dezamăgiți când am descoperit că peștele nu fusese
gătit. Indienii nu păreau să considere deloc asta un
lucru extraordinar, ci porniră să înfulece peștele cu
mare desfătare așa cum era — crud.
Cu o mie de scuze, doctorul i‑a explicat lui Săgeată
Lungă că, dacă nu aveau nicio obiecție, am prefera să
mâncăm peștele nostru gătit.
Imaginează‑ți uimirea noastră când am aflat că
marele Săgeată Lungă, atât de învățat în științele natu-
rii, nu știa ce însemna cuvântul gătit!
Polinezia, care stătea pe bancă între John Dolittle și
mine, îl trase pe doctor de mânecă.
— Îți spun eu care‑i treaba nasoală, doctore, i‑a
șoptit ea, când el se aplecă să o asculte, oamenii ăștia
nu au descoperit focul! Nu știu cum să‑l facă. Privește
afară: este aproape întuneric și nu există nici măcar
o luminiță în tot satul. Este o populație lipsită de foc.
 Capitolul III
FOC

Apoi, doctorul l‑a întrebat pe Săgeată Lungă dacă știa

ce este focul, explicându‑i prin desene făcute pe pie-
lea de căprioară care ținea loc de față de masă. Săgeată
Lungă a susținut că văzuse așa ceva ieșind prin gurile
vulcanilor, dar că nici el, nici vreun alt popsipetel nu
știau cum putea fi făcut.
— Bieți păgâni muritori! murmură Bumpo. Nu e
de mirare că marele șef a murit de frig!
În acel moment, am auzit un strigăt care venea din-
spre ușă. Și, întorcându‑ne, am văzut o mamă indiancă
în lacrimi care‑și ținea pruncul în brațe. Le‑a spus ceva
indienilor, din care noi nu am înțeles nimic, iar Săgeată
Lungă ne‑a lămurit că pruncul era bolnav și că mama
îl ruga pe doctorul alb să încerce să‑l vindece.
— O, Doamne, a oftat Polinezia la urechea mea, la
fel ca‑n Puddleby: pacienți care vin în toiul mesei. Păi
un lucru tot e bun: mâncarea e crudă, așa că nu are ce
să se răcească.
Doctorul îl examină pe băiat și‑și dădu numaidecât
seama că era total degerat.

246
 — Foc… foc! De asta are nevoie, a spus el, întor-
cându‑se către Săgeată Lungă. De asta aveți nevoie cu
toții. Copilul ăsta se va îmbolnăvi de pneumonie dacă
nu va fi ținut la căldură.
— Așa e, adevărat, dar cum să facem un foc? a zis
Săgeată Lungă. De unde să‑l luăm, asta e problema.
Toți vulcanii din ținutul ăsta sunt stinși.
Am început să ne scotocim prin buzunare să ve-
dem dacă niște chibrituri n‑au supraviețuit naufra-
giului. Tot ce am reușit să strângem au fost două bețe
întregi și încă o jumătate, toate cu măciulia umezită
de apa sărată.
— Ascultă, Săgeată Lungă, a spus doctorul, sunt
mai multe metode de a aprinde un foc fără să ai ne-
voie de chibrituri. Unul: cu o sticlă puternică și cu ra-
zele soarelui. Dar, din moment ce soarele a apus, nu o
putem folosi. Alta este să freci un lemn tare de un al-
tul moale… Deja nu mai avem nici lumina zilei?…
Vai, da! Atunci mă tem că va trebui să așteptăm până
mâine, căci, pe lângă tipurile diferite de lemne, mai
avem nevoie și de vreascuri drept combustibil… Și
fără felinare nu poți găsi în pădurile voastre așa ceva.
— Mare este istețimea și priceperea ta, o, omule
alb, a replicat Săgeată Lungă. Dar cu asta tu ne faci o
nedreptate. Nu știi că toți oamenii care nu cunosc fo-
cul pot vedea pe întuneric? Neavând felinare, suntem
siliți să ne obișnuim să călătorim prin cea mai neagră
noapte, fără nicio lumină. Eu voi trimite un mesager
și, într‑o oră, vei avea vreascurile necesare.
A dat un ordin și doi dintre servitorii noștri au dis-
părut numaidecât în întuneric. Și, lucru sigur, într‑o

247
perioadă foarte scurtă de timp, la ușa noastră fură
aduse vreascuri și lemne tari și moi.
Luna încă nu apăruse, iar în casă era practic o
beznă de nepătruns. Totuși, puteam simți și auzi cum
se mișcau indienii prin preajmă cu aceeași ușurință cu
care s‑ar fi mișcat la lumina zilei. Doctorul trebui să
ducă la bun sfârșit sarcina de a aprinde focul aproape
exclusiv prin simțul pipăitului, cerându‑le lui Săgeată
Lungă și indienilor să‑i dea uneltele pe care le rătă-
cise în întuneric. Și apoi făcui o descoperire ciudată:
acum, că eram nevoit, am descoperit că începusem să
văd și eu nițeluș în beznă. Și pentru prima oară mi‑am
dat seama că, firește, nu există vreun întuneric beznă
cât timp ai o ușă deschisă și un cer deasupra ta.
Cerând să i se împrumute un arc, doctorul a slăbit
coarda, a prins lemnul dur într‑o buclă și a început să
frece bățul în lemnul moale al bușteanului. Curând,
am simțit miros că bușteanul începuse să scoată fum.
Apoi, doctorul prinse să întrețină partea care fumega
cu mici vreascuri, rugându‑mă să suflu cu toată pute-
rea. Și porni să sfredelească cu bățul tot mai repede.
Încăperea se umplu de și mai mult fum. Și, în cele din
urmă, întunericul care ne învăluia a fost dintr‑odată
luminat. Din vreascuri izbucniră flăcările.
Indienii murmurau și gemeau uluiți. Mai întâi,
vrură să cadă cu toții în genunchi ca să venereze focul.
Apoi, vrură să‑l ia cu mâinile goale și să se joace cu el.
Trebui să‑i învățăm cum să‑l folosească și ei se arătară
fascinați de‑a dreptul când puserăm peștii direct peste
vreascuri și‑l prăjirăm. Adulmecară aerul cu desfătare
ca și cum, pentru prima oară în istorie, mirosul de
pește prăjit s‑ar fi răspândit prin satul popsipetelilor.

248
 Apoi, i‑am îndemnat să ne aducă grămezi de lemn
uscat, întețind un foc de tabără uriaș, în mijlocul uliței
principale. Simțindu‑i căldura, întregul trib s‑a adu-
nat în jurul lui, zâmbind și minunându‑se. Era o poză
frapantă, una dintre imaginile din călătoria noastră
de care‑mi amintesc cel mai frecvent: vâlvătaia aceea
veselă a lemnelor care trosneau sub cerul negru de
noapte și de jur împrejur un cerc mare format din in-
dieni, focul licărindu‑le pe fețele de bronz, cu scânte-
ieri de ochi și dinți — o așezare întreagă încercând să
se încălzească, chicotind și înghiontindu‑se precum
niște școlari.
În scurt timp, după ce‑i obișnuiserăm să se des-
curce cu focul, doctorul le‑a arătat cum putea fi trans-
portat în casele lor, având însă grijă să facă o gaură în
acoperiș pe unde să iasă fumul. Și înainte să mergem
la culcare, după acea zi atât de lungă și obositoare, am
văzut focuri aprinse în fiecare colibă din sat.
Bieții oameni se bucurau într‑atât să aibă din nou
parte de căldură, încât am avut impresia că nici vorbă
să vrea să pună capul jos. Și până târziu, spre primele
ore ale dimineții, micuța așezare a zumzăit conti-
nuu, străbătută de un murmur atotcuprinzător și pro-
fund: popsipetelii stăteau la taclale despre minunata
față‑palidă care venise să‑i viziteze și despre ciudatul
lucru atât de bun pe care‑l adusese cu el — focul!
 Capitolul IV
CE FACE O INSULĂ SĂ PLUTEASCĂ

Foarte repede după contactul nostru cu amabilita-

tea popsipetelilor, ne‑am dat seama că, dacă voiam să
ducem un lucru până la capăt, trebuia aproape întot-
deauna să‑l facem în taină. Doctorul devenise așa de
popular și iubit de către toți, încât, de cum își arăta
chipul în pragul ușii, dis‑de‑dimineață, era numaide-
cât înconjurat de cete de admiratori care‑l așteptaseră
răbdători afară și care‑l urmau oriunde mergea. După
isprava cu făcutul focului, cred că oamenii aceștia
copilăroși se așteptau să continue cu alte lucruri ma-
gice, fiind hotărâți să nu scape niciun truc.
Doar cu mare greutate am scăpat de gloata aceea în
prima dimineață, plecând cu Săgeată Lungă să explo-
răm insula după voia noastră.
În interiorul insulei am descoperit că nu numai
plantele și copacii sufereau din pricina frigului, ci
viața animalelor era la și mai mare ananghie. Peste tot
vedeam păsări care tremurau, cu penele înfoiate, adu-
nându‑se laolaltă pentru a zbura spre tărâmuri mai
calde. Multe zăceau deja moarte pe pământ. Coborând

250
spre țărm, am zărit un mare număr de crabi de us-
cat deplasându‑se spre mare în căutarea unui adăpost
mai bun. În vreme ce departe spre sud se puteau vedea
aisberguri plutitoare — semn că de‑acum nu eram de-
parte de groaznica zonă a Antarcticii.
Și cum priveam noi așa în largul mării, am obser-
vat că prietenii noștri delfinii săltau printre valuri.
Doctorul i‑a chemat, iar ei s‑au apropiat de țărm.
I‑a întrebat la ce distanță ne aflam de Continentul
Polar de Sud.
La vreo sută cincizeci de kilometri, i‑au spus ei.
După care l‑au întrebat de ce voia să știe.
— Pentru că insula asta plutitoare pe care ne aflăm,
a răspuns el, se deplasează spre sud dusă tot timpul de
curent. Este o insulă care, în mod normal, aparține
de zona tropicală, cu vreme fierbinte de‑a dreptul, cu
insolații și toate celelalte. Dacă nu se va opri cât de cu-
rând din deplasarea ei spre sud, tot ce există pe ea va
pieri.
— Păi, au spus delfinii, atunci ar trebui să fie dusă
înapoi într‑un climat mai cald, nu‑i așa?
— Da, dar cum? a zis doctorul. Nu putem vâsli ca
s‑o întoarcem.
— Nu, au spus ei, dar balenele ar putea‑o împinge,
dacă faci rost de îndeajuns de multe.
— Ce idee formidabilă!… Balene, chiar așa! a zis
doctorul. Credeți că‑mi puteți aduce câteva?
— Cu siguranță, au spus delfinii, tocmai am trecut
pe lângă un pâlc de balene care se jucau printre ais-
berguri. O să le rugăm să vină încoace. Și dacă nu se
vor dovedi îndeajuns, o să ne străduim să căutăm și
mai multe. Mai bine să fie în plus.

251
 — Mulțumesc, a zis doctorul, sunteți foarte ama-
bili… Apropo! Știți cumva cum de insula asta este
una plutitoare? Cel puțin jumătate din ea e din piatră,
după cum am observat. Este foarte ciudat că plutește,
așa‑i?
— E neobișnuit, au spus ei. Dar explicația este
foarte simplă. A fost pe vremuri o zonă muntoasă din
America de Sud, o ieșitură, un soi de colț ciudat, ai fi
putut spune. În epoca glaciară, cu mii de ani în urmă,
s‑a rupt de continent și, printr‑o întâmplare bizară,
interiorul ei, care este o groapă, s‑a umplut cu aer,
atunci când s‑a prăbușit în ocean. Noi putem vedea
doar mai puțin de jumătate din insulă, cealaltă jumă-
tate, mai mare, se află sub apă. Și la mijlocul ei, dede-
subt, este un spațiu uriaș de piatră în care se găsește
aer, urcând până în interiorul munților. Asta o face să
plutească.
— Ce fenomen uluitor! a zis Bumpo.
— Chiar este, a spus doctorul. Trebuie să iau niște
notițe.
Și și‑a scos nepieritorul carnețel.
Delfinii s‑au îndreptat în salturi către aisberguri.
Și, nu după mult timp, am văzut marea fierbând și în-
spumându‑se de cum un pâlc mare de balene se în-
dreptau spre noi cu viteză maximă.
Erau creaturi enorme de‑adevăratelea, și trebuie să
fi fost vreo două sute.
— Iată‑le, au spus delfinii, scoțându‑și capetele din
apă.
— Bun! a zis doctorul. Acum, dacă vreți, vă rog,
explicați‑le că este vorba de o treabă foarte serioasă

252
pentru toate creaturile de pe insula aceasta. Întrebați‑le
dacă pot fi așa de amabile să meargă la capătul înde-
părtat al insulei, să‑și sprijine boturile de uscat și să îm-
pingă insula până aproape de coasta Braziliei de Sud.
Bineînțeles că delfinii au izbutit că convingă bale-
nele să facă precum le ceruse doctorul, căci curând le
văzurăm deplasându‑se prin mare înspre capătul de
sud al insulei.
Apoi, ne‑am așezat pe plajă și ne‑am pus pe așteptare.
După vreo oră, doctorul s‑a ridicat și a aruncat
un băț în apă. Pentru un timp, acesta pluti fără să se
miște. Dar curând l‑am văzut mișcându‑se ușor în jo-
sul coastei.
— Ah, a spus doctorul, ați văzut asta? În sfârșit, in-
sula s‑a urnit spre nord. Slavă Cerului!
Am lăsat tot mai mult bățul în spate, iar aisber-
gurile deveniră tot mai mici și mai neclare la linia
orizontului.
Doctorul și‑a scos ceasul, a aruncat mai multe bețe
în apă și a făcut un calcul rapid.
— Hm!… Paisprezece noduri și jumătate pe oră,
a murmurat el. O viteză foarte bună. Ne‑ar lua cinci
zile că să ajungem înapoi, în preajma Braziliei. Păi
cam asta e!… Mi s‑a ridicat o greutate de pe cap! Deja
vă mărturisesc că am început să simt căldura. Hai să
mergem să căutăm ceva de mâncare!
 Capitolul V
RĂZBOI!

Pe drumul de întoarcere în sat, doctorul a început să

discute cu Săgeată Lungă despre științele naturii. Dar
partea cea mai interesantă a discuției lor, în special
despre plante, abia începuse, când un mesager indian
a venit în fugă spre noi, aducând vești.
Săgeată Lungă a ascultat cu gravitate cuvintele ros-
tite cu repeziciune și mai mult bolborosite, după care
s‑a întors spre doctor și i‑a spus în limba vulturilor:
— Mare om alb, un lucru rău li s‑a întâmplat popsi-
petelilor. Vecinii noștri din sud, hoțomanii de bag‑jag-
deragi, care de multă vreme au stat cu ochii pizmași
pe depozitele noastre de porumb copt, au apelat la ca-
lea războiului și chiar în acest moment ne atacă.
— Proaste vești, într‑adevăr, a zis doctorul. Totuși,
să nu judecăm cu nedreptate. Probabil că foamea i‑a
adus la o stare de disperare, recoltele lor fiind com-
promise din cauza înghețului, înainte să le poată cu-
lege. Căci nu sunt ei mai aproape de sudul friguros
decât voi?

254
 — Asta nu este o scuză pentru niciun membru al
tribului bag‑jagderagilor, a spus Săgeată Lungă, clăti-
nând din cap. Sunt o rasă de leneși și trândavi. Nu fac
decât să vâneze vreo ocazie de a pune mâna pe po-
rumb fără să se spetească muncind. Dacă n‑ar fi fost
un trib mult mai mare, nădăjduind să‑și înfrângă ve-
cinii prin forța copleșitoare a numărului, n‑ar fi în-
drăznit să pornească la un război deschis împotriva
bravilor popsipeteli.
Odată ajunși în sat, am găsit o atmosferă de mare
agitație. Peste tot puteau fi văzuți bărbați pregătindu‑și
arcurile, ascuțindu‑și sulițele, punând la tocile to-
poarele de luptă și meșterind sute de săgeți. Feme-
ile ridicau în jurul satului un gard înalt din tulpini de
bambus. Iscoade și mesageri veneau și plecau, adu-
când vești despre manevrele inamicului. În vreme ce
sus, în copaci și pe dealurile din vecinătatea satului
puteam vedea observatori care supravegheau munții
dinspre sud.
Săgeată Lungă a adus un alt indian, scund dar cu
un piept enorm, prezentându‑i‑l doctorului drept
Marele Colț, războinicul‑șef al popsipetelilor.
Doctorul s‑a oferit voluntar să meargă să întâl-
nească inamicul ca să încerce să negocieze cu ei o
pace în loc de război, căci războiul, a susținut el, era,
în cel mai bun caz, o afacere stupidă și ineficientă. Dar
cei doi au clătinat din capete. Un astfel de plan era lip-
sit de speranță, au spus ei. La ultima înfruntare, când
au trimis un mesager cu condiții de pace, inamicul l‑a
lovit pur și simplu cu un topor.

255
 În vreme ce doctorul îl întreba pe Marele Colț cum
voia să apere satul împotriva atacului, un strigăt de
alarmă a venit dinspre observatori.
— Vin!… Bag‑jagderagii! Coboară din munți cu
miile!
— Păi, a spus doctorul, presupun că era de așteptat.
Eu nu cred în război, dar dacă satul este atacat, va tre-
bui să dăm o mână de ajutor la apărarea lui.
Și culegând o măciucă de pe jos, i‑a încercat rezis­
tența de o piatră.
— Asta, a spus el, mie mi se pare o unealtă cât se
poa­te de bună.
Și a mers la gardul de bambus, ocupându‑și locul
printre ceilalți războinici care așteptau.
Apoi, fiecare dintre noi a pus mâna pe câte un soi
de armă cu care să ne ajutăm prietenii, galanții pop-
sipeteli: eu am împrumutat un arc și o tolbă plină de
săgeți, Jip se mulțumea să se bazeze pe colții săi bătrâni
dar încă puternici, Chee‑Chee a pus mâna pe o sacoșă
cu cataroaie și s‑a cățărat într‑un palmier de unde le
putea azvârli asupra capetelor inamicilor, iar Bumpo
mărșăluia după doctor, la gard, înarmat cu un pomișor
într‑o mână și cu un stâlp de poartă în cealaltă.
Când inamicul s‑a apropiat îndeajuns de mult ca să
poată fi văzut de acolo de unde ne aflam, scoaserăm
toți exclamații de uimire. Pantele dealului erau practic
acoperite de cei care veneau cu miile. Făceau ca mica
noastră armată din sat să pară doar o mână de oameni.
— Sfinte Dumnezeule! a murmurat Polinezia. Mica
noastră ceată nu are nicio șansă în fața puhoiului ăsta.
N‑o să reușim niciodată! Plec după ajutoare.

256
 Unde se ducea și ce fel de ajutor intenționa să
aducă, habar nu aveam. Pur și simplu a dispărut de
lângă mine. Dar Jip, care‑o auzise, și‑a strecurat botul
printre stâlpii de bambus ai gardului ca să vadă mai
bine inamicul și a spus:
— Se pare că s‑a dus după papagalii negri. Să spe-
răm c‑o să‑i găsească la timp. Ia priviți la hidoșii ăia de
ticăloși cum se cațără pe stânci… îs milioane! Lupta
asta o să ne dea bătaie de cap!
Și Jip avea dreptate. Înainte să se împlinească un
sfert de oră, satul nostru a fost înconjurat complet de o
gloată uriașă de bag‑jagderagi care strigau și răcneau.
Am ajuns din nou la o parte a poveștii călătoriilor
noastre în care lucrurile s‑au petrecut așa de repede,
unul după altul, încât, privind înapoi, văd imaginea
într‑un mod tare confuz. Știu că, dacă n‑ar fi fost Cei
Trei Teribili — cum a reieșit după aceea că erau numiți
cu afecțiune în istoria popsipetelilor —, Săgeată Lungă,
Bumpo și doctorul, războiul s‑ar fi sfârșit repede și în-
treaga insulă ar fi aparținut bag‑jagderagilor buni de
nimic. Dar englezul, africanul și indianul reprezentau
un regiment prin ei înșiși, iar între ei făcuseră din acel
sat un loc primejdios pentru oricine s‑ar fi avântat să
pătrundă.
Gardul de bambus care fusese încropit în pripă în
jurul așezării nu era foarte rezistent, și chiar de la în-
ceput, de cum inamicul s‑a îmbulzit dând năvală peste
el, a cedat în mai multe locuri. Apoi, doctorul, Săgeată
Lungă și Bumpo grăbeau spre punctul slab, începea o
luptă corp‑la corp cumplită, iar inamicul era aruncat
afară. Dar aproape numaidecât, un strigăt de alarmă

257
venea din altă parte a gardului ce înconjura satul, iar
cei trei trebuiau să se repeadă și să facă același lucru
în alt loc.
Popsipetelii nu erau nici ei războinici de disprețuit,
dar puterea și greutatea acelor trei oameni din ținu­
turi și de culori diferite, stând unul lângă celălalt,
în­
vârtindu‑și enormele bâte de luptă, reprezenta
într‑adevăr o priveliște ce stârnea admirația și uimi-
rea oricui.
Multe săptămâni după aceea, pe când, într‑o seară,
treceam pe lângă un foc de tabără indian, am auzit în-
gânat un cântec. De atunci a devenit unul dintre cân-
tecele populare tradiționale ale popsipetelilor:

CÂNTECUL CELOR TREI TERIBILI

O, acesta este cântecul despre cei trei teribili

Și despre lupta pe care dus‑o‑au la limanul mării.
Coborând muntele, stâncile și bolovanii,
Roind ca viespile veniră bag‑jagderagii!

Înconjurat‑au al nost’ sat, iar zidurile pusu‑le‑au

la pământ.
O, disperată era situația pentru oamenii și așezarea
noastră!
Dar cerul a vrut ca pământul nostru liber să rămână
Și trimisu‑ne‑a în ajutor pe Cei Trei Teribili.

Unul era negru — întunecat precum noaptea,

Unul era piele‑roșie, un ditamai zdrahonul,
Dar șeful era omul alb, rotund precum o albină,

258
Și toți laolaltă formau Cei Trei Teribili!
Umăr lângă umăr, ei izbeau și loveau.
Aidoma unor demoni ai furiei, se luptau și zdrobeau.
Aidoma unui zid distrugător stăteau unul lângă
altul,
Terciuindu‑și inamicii, câte șase dintr‑o lovitură.

O, puternic mai era pielea‑roșie, feroce negrul,

Bag‑jagderagii tremurau și vrură să dea‑napoi.
Dar de omul alb se temeau strigând: „Păzea!
Prinde oamenii într‑o mână și‑i aruncă drept
în sus!“

Mult înspăimântatu‑și‑au copiii poznași la culcare

Cu povești despre Roșu, Negru și Alb
Și mult timp vom cânta faptele Celor Trei Teribili
Și lupta dusă la limanul mării!
 Capitolul VI
GENERALUL POLINEZIA

Dar vai! Chiar și Cei Trei Teribili, puternici cum erau,

nu puteau rezista la nesfârșit împotriva unei armate
câtă frunză, câtă iarbă. Într‑una dintre cele mai cum-
plite încleștări, când inamicul spărsese gardul produ-
când o mare deschizătură, am văzut silueta masivă a
lui Săgeată Lungă răsturnându‑se și prăbușindu‑se cu
o suliță împlântată în pieptul lui lat.
Timp de altă jumătate de oră, Bumpo și doctorul
au luptat umăr lângă umăr. Cum au putut să reziste
așa de mult, n‑aș putea să spun, căci nici măcar o se-
cundă nu li s‑a dat prilejul să‑și mai tragă sufletul sau
să‑și odihnească brațele.
Doctorul — micuțul doctor liniștit, blând și împă-
ciuitor! —, păi, nu l‑ai fi recunoscut dacă l‑ai fi văzut
în acea zi scoțând înjurături pe care le puteai auzi de
la mai mult de un kilometru, cărăbănind lovituri și iz-
bind în toate direcțiile.
Cât despre Bumpo, cu ochii holbați și dinții expuși
într‑un mod sinistru, era un veritabil diavol. Nimeni
nu îndrăznea să se apropie la mai mult de un metru

260
de acel groaznic stâlp de poartă pe care‑l rotea în jurul
lui. Dar o piatră, cu dibăcie aruncată, îl lovi în cele din
urmă în mijlocul frunții. Și așa căzu și cel de‑al doilea
dintre Cei Trei. John Dolittle, ultimul dintre Teribili, a
fost lăsat să lupte singur.
Jip și cu mine am alergat să‑i stăm alături, încer-
când să luăm locul celor căzuți. Dar fiind prea ușori
și prea mici, am adus doar o slabă schimbare. O altă
parte din gard a fost înlăturată și prin spărtura largă
bag‑jagderagii dădură năvală precum o cascadă.
— Mergeți la canoe! La mare! au strigat popsipete-
lii. Fugiți ca să vă salvați viața! S‑a terminat! Războiul
este pierdut!
Dar doctorul și cu mine nu am avut șansa să fugim
ca să ne salvăm viețile. Am fost măturați și doborâți
de valul de inamici abătut asupra noastră. Și, odată
doborâți, nici c‑am mai fost în stare să ne ridicăm.
Credeam că vom fi fără îndoială călcați în picioare și
omorâți.
Dar în acel moment, acoperind vacarmul și tără-
boiul stârnite de luptă, am auzit cel mai groaznic zgo-
mot care a asaltat vreodată urechile unui om: sunetul
a milioane și milioane de papagali, cu toții țipând
furioși laolaltă.
Armata adusă de Polinezia la fix ca să ne salveze
întunecă cerul întreg spre vest. Am întrebat‑o mai
târziu câte păsări se aflau acolo, iar ea mi‑a răspuns
că nu știa cu exactitate, dar că numărau cu siguranță
undeva între șaizeci și șaptezeci de milioane. În acest
răstimp extraordinar de scurt îi adusese de pe conti-
nentul Americii de Sud.

261
 Dacă ai auzit vreodată țipătul de furie al unui papa-
gal, știi că este un sunet cu adevărat înspăimântător și,
dacă vreodată ai încasat o bătaie de la vreunul, știi că
mușcătura lui poate fi dureroasă și nasoală rău.
Papagalii negri (erau într‑adevăr negri peste tot,
cu excepția ciocului stacojiu și a unei dungi roșii pe
aripi și coadă), la ordinul Polineziei, se abătură asupra
bag‑jagderagilor care se răspândiseră prin sat în cău-
tarea prăzii.
Iar felul în care se băteau papagalii negri era unul
anume. Iată ce făceau: trei, patru papagali se așezau pe
capul câte unui bag‑jagderag, apucându‑l zdravăn de
păr cu ghearele lor, după care se lăsau în josul capului
acestuia, ciugulindu‑i amarnic urechile ca și cum ar fi
perforat niște bilete. Asta era tot ce făceau. Nu mușcau
din nicio altă parte decât de urechi. Dar câștigară răz-
boiul pentru noi.
Cu urlete care te făceau să te cutremuri, bag‑jag-
deragii se izbeau unii de alții în graba lor de a părăsi
satul blestemat. Încercările lor de a‑i îndepărta pe pa-
pagali de pe capetele lor erau sortite eșecului, căci
pentru fie­care cap mai așteptau alți patru papagali ne-
răbdători să‑l ia în primire.
Unii dintre inamici au avut noroc și au scăpat din-
colo de gard doar cu o incizie sau două, iar acolo pa-
pagalii îi lăsară în pace. Dar la majoritatea, înainte
ca păsările negre să termine cu ei, urechile aveau o
înfățișare foarte aparte — aduceau cu marginile unui
timbru. Acest tratament, foarte dureros atunci, nu le‑a
produs totuși nicio rană permanentă în afara schim-
bării înfățișării lor. Și, mai târziu, deveni semnul tribal

262
al bag‑jagderagilor. Nicio tânără cu adevărat isteață
nu va fi văzută intrând în vorbă cu un tânăr care nu
avea urechile festonate, pentru că asta era dovada că
participase la Marele Război. Și astfel (deși nu este
pe deplin cunoscut savanților) această populație a
ajuns să fie denumită de către celelalte nații de indi-
eni — bag‑jagderagi urechi‑zdrențuite.
De cum satul a fost eliberat de inamici, doctorul
și‑a îndreptat atenția spre cei răniți.
În ciuda duratei și grozăviei luptei, existau sur-
prinzător de puține răni grave. Cea mai serioasă era
a bietului Săgeată Lungă. Totuși, după ce doctorul i‑a
spălat rana și l‑a întins pe pat, acesta și‑a deschis ochii
și a spus că se simțea vădit mai bine. Bumpo era doar
din cale‑afară de năuc.
Terminând această treabă, doctorul i‑a cerut Po-
lineziei să asmută papagalii negri asupra dușmanilor
pentru a‑i alunga în satul lor, unde să zăbovească, pă-
zindu‑i întreaga noapte.
Polinezia a dat ordinul și, asemenea unei singure
păsări, milioanele de papagali și‑au deschis ciocu-
rile stacojii și au scos încă o dată înspăimântătorul lor
strigăt de luptă.
Bag‑jagderagii nu au mai așteptat s‑o încaseze și
a doua oară, ci au zbughit‑o haotic peste munții din
care coborâseră, în vreme ce Polinezia și armata ei
vic­torioasă îi urmăreau cu vigilență asemenea unui
nor negru, uriaș, amenințător.
Doctorul și‑a ridicat jobenul care îi căzuse în fo-
cul luptei, l‑a scuturat cu grijă de praf, apoi și l‑a pus
pe cap.

263
 — Mâine, a spus el, agitându‑și pumnul în direcția
dealurilor, vom stabili condițiile de pace, și le vom sta-
bili în așezarea bag‑jagderagilor!
Cuvintele lui au fost însoțite de ovațiile de triumf
ale popsipetelilor căzuți în admirație. Războiul se
încheiase!
 Capitolul VII
PACEA PAPAGALILOR

În ziua următoare am pornit spre capătul îndepărtat

al insulei și, ajungând acolo cu canoele (căci merse-
răm pe mare), după o călătorie de douăzeci și cinci de
ore, nu am zăbovit în așezarea bag‑jagderagilor decât
atât cât a fost necesar!
Când se aruncase în luptă alături de popsipeteli,
l‑am văzut pentru prima oară în viața mea pe doc-
tor furios de‑adevăratelea. Dar furia sa, odată iz-
bucnită, nu dispăru dintr‑odată. Pe tot drumul prin
dreptul coastei insulei, el nu încetă să mustre pe mișeii
dușmani care‑i atacaseră prietenii, popsipetelii, pen-
tru niciun alt motiv decât să‑i jefuiască de porumb,
pentru că ei erau prea leneși ca să lucreze ei înșiși pă-
mântul. Și mai era încă furios chiar și când ajunserăm
în așezarea bag‑jagderagilor.
Săgeată Lungă nu venise cu noi, întrucât era încă
tare slăbit din pricina rănii sale, dar doctorul, mereu
priceput la limbaje, era deja familiarizat cu limba in-
dienilor. În plus, printre cei șase popsipeteli care ne
însoțeau vâslind la canoe, se afla și un băiat pe care‑l

265
învățaserăm ceva engleză. El și cu doctorul reușiră să
se facă înțeleși de către bag‑jagderagi. Populația aces-
tora, cu groaznicii papagali încă înnegrind dealurile
din vecinătatea orașului lor de piatră, așteptând nu-
mai un cuvânt pentru a se abate asupră‑le în atac, era,
cum descoperirăm, într‑o stare foarte sărăcăcioasă.
După ce am coborât din canoe, am străbătut strada
principală către palatul șefului. Bumpo și cu mine nu
ne puteam stăpâni să nu zâmbim cu mulțumire vă-
zând cum mulțimea de oameni care străjuia laturile
drumului își pleca la pământ capetele, pe măsură ce
silueta scundă și rotundă a furiosului doctor pășea
înaintea noastră, ținându‑și bărbia ridicată.
Șeful și cele mai importante personalități ale tri-
bului îl așteptau la capătul scărilor palatului, zâmbind
cu umilință și întinzându‑și mâinile într‑un mod pri-
etenos. Doctorul s‑a prefăcut că nu vede nimic. A tre-
cut direct printre ei, urcând scările spre ușa palatului.
Acolo, s‑a întors și a prins să se adreseze populației cu
o voce fermă.
Nu mai auzisem niciodată în viața mea un aseme-
nea discurs — și sunt foarte sigur că nici ei. Mai întâi,
îi catalogă printr‑un șir lung de epitete: lași, haima-
nale, hoți, vagabonzi, buni de nimic, bătăuși și altele
de acest soi. Apoi le transmise că încă se gândea serios
să îngăduie papagalilor să‑i arunce în mare, astfel în-
cât acest ținut încântător să fie eliberat, o dată pentru
totdeauna, de carcasele lor nefolositoare.
În momentul acela, s‑a ridicat un urlet general care
cerea îndurare, iar șeful și toți ceilalți căzură în ge-
nunchi, strigând că se vor supune oricăror condiții de
pace dorite de doctor.

266
 Atunci, doctorul l‑a chemat pe unul dintre scribii
lor, care scria prin desene. Și l‑a pus să însemneze ter-
menii de pace pe unul dintre pereții de piatră ai pa-
latului bag‑jagderag, după cum i‑a dictat el. Pacea
aceasta a rămas cunoscută drept Pacea Papagalilor,
și — spre deosebire de cele mai multe dintre păci — a
fost și este respectată strict chiar și în ziua de azi.
Era un tratat de pace lung în cuvinte. Jumătate din
fațada palatului a fost acoperită cu scrisul‑desen, fi-
ind folosite cincizeci de urcioare cu vopsea, înainte ca
scribul istovit să termine. Dar partea principală stabi-
lea că nu vor mai fi lupte și că cele două triburi trebuie
să făgăduiască în mod solemn să se ajute unul pe celă-
lalt ori de câte ori foametea sau alte necazuri vor lovi
unul sau altul dintre ținuturi.
Lucrul acesta i‑a surprins în cel mai înalt grad pe
bag‑jagderagi. Ei se așteptaseră, după figura mânioasă
a doctorului, că vor fi tăiate câteva sute de capete, fă-
cându‑i pe ceilalți sclavi pe viață.
Dar când și‑au dat seama că nu le dorea decât binele,
marea lor groază de el s‑a preschimbat într‑o nemăsu-
rată admirație. Și, de cum și‑a terminat lungul discurs
și a coborât iute scările, întorcându‑se la canoe, grupul
de căpetenii s‑a aruncat la picioarele lui, strigând:
— Rămâi cu noi, Mare Stăpân, și toate bogățiile
din Bag‑jagderag vor fi la picioarele tale. Minele de
aur din munți cunoscute de noi și straturile de perle
din mare. Doar să rămâi cu noi, astfel ca atotputer-
nica ta înțelepciune să conducă Sfatul nostru și popo-
rul nostru spre prosperitate și pace.
Doctorul și‑a ridicat mâna pentru a face liniște.

267
 — Nimeni, a spus el, nu va vrea să fie oaspetele
bag‑jagderagilor până ce aceștia nu vor dovedi prin
faptele lor că au devenit un neam cinstit. Urmați ter-
menii păcii și veți avea parte de o conducere bună, a
voastră proprie, și de belșug. Rămâneți cu bine!
Apoi, s‑a întors și, urmat de Bumpo, de popsipeteli
și de mine, a mărit pasul spre canoe.
 Capitolul VIII
PIATRA SUSPENDATĂ

Dar schimbarea atitudinii bag‑jagderagilor era sin-

ceră de‑adevăratelea. Doctorul făcuse o mare im-
presie asupra lor — una profundă de care‑și dădu
seama chiar el însuși la acea vreme. De fapt, uneori
cred că discursul acela de pe treptele palatului avu-
sese un efect mai mare asupra indienilor de pe Insula
Maimuței‑Păianjen decât oricare alta dintre faptele
sale mari, care, deși într‑adevăr însemnate, erau în-
totdeauna amplificate și exagerate atunci când treceau
din gură în gură.
Ajuns la locul unde bărcile fuseseră trase la țărm,
i‑a fost adusă o fată bolnavă. Reieși că nu avea decât o
afecțiune minoră, pentru care doctorul găsi numaide-
cât remediul. Dar lucrul acesta i‑a mărit popularitatea.
Și când păși în canoea sa, cei strânși în jur izbucniră
pur și simplu în lacrimi. Se părea (am aflat asta mai
târziu) că ei credeau că doctorul va purcede pe mare
pentru totdeauna, îndreptându‑se spre pământurile
străine misterioase de unde venise.

269
 Pe când plecam, unele căpetenii li s‑au adresat po-
psipetelilor. Ce au spus, noi nu am priceput, dar am
băgat de seamă că mai multe canoe pline cu bag‑jag-
deragi ne‑au urmat la o distanță respectuoasă pe tot
drumul până în satul popsipetelilor.
Doctorul se hotărâse să ocolească insula pe cealaltă
parte, astfel încât făcurăm o călătorie care înconjură
complet insula.
La puțin timp după ce am pornit, încă aflându‑ne
la capătul de jos al insulei, am zărit o stâncă abruptă
pe coastă unde marea era din cale‑afară de agitată,
albă de spuma ca săpunul. Apropiindu‑ne, am desco-
perit că lucrul acesta se datora prietenoaselor noastre
balene, care continuau să trudească cu credință, îm-
pingând cu boturile lor în capătul insulei și ducând‑o
spre nord. Fuseserăm așa de prinși de război, că le dă-
dusem cu totul uitării. Dar având acum un răgaz și
văzându‑le cum biciuiau și băteau marea cu cozile lor
puternice, ne dădurăm dintr‑odată seama că nu mai
simțisem frigul de ceva vreme. Mărind viteza bărci-
lor noastre ca nu cumva insula să ne fie luată de sub
nas cu totul, am urcat de‑a lungul coastei, observând
din loc în loc cum copacii de pe țărm arătau deja mai
verzi și mult mai sănătoși. Insula Maimuței‑Păianjen
se întorcea în climatul ei mai cald.
Cam la jumătatea drumului spre satul popsipe-
telilor, am tras la țărm, petrecând două, trei zile cu
explorarea părții centrale a insulei. Vâslașii noștri in-
dieni ne‑au dus sus în munții foarte abrupți și înalți
din zona aceasta, care dominau marea. Și ne‑au arătat
ceea ce numeau ei Stâncile Șoptitoare.

270
 Era o priveliște cu totul deosebită și frapantă. Adu-
cea cu un bazin mare și vast, sau cu o arenă, în munți,
iar din mijloc răsărea o masă de piatră cu scaun de
fildeș deasupra ei. În jurul priveliștii, munții se ridi-
cau ca niște trepte sau ca niște loji de teatru, la o mare
înălțime — cu excepția unui capăt îngust care crea o
deschizătură prin care puteai vedea marea. Puteai să‑l
iei drept locul unui sfat sau sala de concerte a unor
giganți, iar masa de piatră din centru, drept scenă
pentru actori sau pentru oratori.
Le‑am întrebat pe călăuzele noastre de ce se nu-
meau Stâncile Șoptitoare, iar ele ne‑au răspuns:
— Coborâți acolo și vă vom arăta.
Marea depresiune era adâncă de kilometri întregi
și tot atât de lată. Am coborât pe stânci și călăuzele
ne‑au arătat cum, chiar și aflați la depărtare unul de
altul, nu aveai decât să șoptești în locul acela vast și
toți cei din depresiune te auzeau. Acest lucru, a spus
doctorul, se datora ecourilor care se plimbau înainte
și înapoi între pereții înalți de piatră.
Călăuzele noastre ne‑au spus că, mult timp în
urmă, pe când popsipetelii stăpâneau întreaga Insulă a
Maimuței‑Păianjen, aici erau încoronați regii. Scaunul
de fildeș de pe masă era tronul în care se așezau aceștia.
Și amfiteatrul era așa de mare, încât își găseau locuri
toți indienii de pe insulă pentru a privi ceremonia.
Ne‑au mai arătat o piatră uriașă suspendată sus
pe coama craterului vulcanului — cel mai înalt pisc
de pe întreaga insulă. Deși era foarte departe deasu-
pra noastră, o puteam vedea foarte clar, și arăta în-
deajuns de instabilă ca să o faci să cadă de acolo doar

271
împingând‑o cu mâna. În popor exista o legendă, au
spus călăuzele, că, atunci când, pe tronul de fildeș, va
fi încoronat cel mai mare rege al popsipetelilor, pia-
tra aceea suspendată va cădea în gura vulcanului,
prăbușindu‑se până în centrul pământului.
Doctorul a spus că i‑ar plăcea să meargă mai
aproape pentru a le explora.
Și, ajunși la gura vulcanului (ne luase jumătate de
zi să ajungem acolo sus), am descoperit că piatra era
cu adevărat uriașă, mare cât o catedrală. Pe sub ea, pu-
team privi direct în jos într‑o gaură neagră care pă-
rea să nu aibă fund. Doctorul ne‑a explicat că, uneori,
vulcanii împroașcă foc prin găurile aflate în vârful lor,
dar că aici, pe insula plutitoare, aceștia erau mereu
stinși și reci.
— Stubbins, a spus el, ridicând privirea la marea
piatră care ne domina, știi ce s‑ar întâmpla cel mai
probabil dacă bolovanul ăsta ar cădea înăuntru?
— Nu, am răspuns, ce?
— Mai ții minte spațiul plin cu aer de care ne‑au
spus delfinii că s‑ar găsi sub centrul insulei?
— Da.
— Păi piatra asta este îndeajuns de grea, dacă va
cădea în vulcan, să pătrundă în spațiul acela cu aer pe
deasupra. Și de cum ar face‑o, aerul se va elibera, iar
insula plutitoare nu va mai pluti defel. Se va scufunda.
— Dar atunci toți locuitorii se vor îneca, nu‑i așa?
a spus Bumpo.
— A, nu, nu neapărat. Asta depinde de adâncimea
mării unde va avea loc scufundarea. Insula s‑ar pu-
tea să atingă fundul după ce s‑a scufundat, să zicem,

272
treizeci de metri. Și va rămâne destul din ea deasupra
apei, așa‑i?
— Da, a zis Bumpo, presupun că da. Păi să nădăj-
duim că bucata aceea grea nu‑și va pierde echilibrul,
căci nu cred că se va opri în centrul pământului, mai
probabil va străpunge întreaga planetă și va ieși pe par-
tea cealaltă.
Călăuzele noastre ne‑au mai arătat și multe alte
minunății aflate în zona centrală a insulei lor. Dar nu
am nici timpul, nici spațiul necesare pentru a vi le
înșira.
Coborând din nou spre țărm, am observat că
încă eram urmăriți, chiar și aici, pe înălțimi, de către
bag‑jagderagii care veneau după noi. Și când ne‑am
avântat iarăși pe mare, o barcă de‑ale lor o luă înain-
tea noastră în direcția ținutului popsipetelilor. Având
canoe mai ușoare, înaintau mai iute decât grupul nos-
tru și socotirăm că vor ajunge în sat — dacă într‑acolo
se îndreptau — cu multe ore înaintea noastră.
Doctorul devenise nerăbdător să vadă cum progre-
sase Săgeată Lungă, așa că am făcut cu toții cu schim-
bul la vâsle, continuându‑ne călătoria întreaga noapte,
la lumina lunii.
Am ajuns în satul popsipetelilor tocmai la crăpa-
tul zorilor.
Spre marea noastră surpriză, am descoperit că
nu numai noi, ci și întregul sat rămăsese treaz peste
noapte. O mare mulțime era adunată în jurul casei
șefului răposat. Și, lăsându‑ne canoele pe plajă, ză-
rirăm un mare număr de bătrâni, seniorii tribului,
ieșind pe ușa principală.

273
 Am întrebat care era semnificația acestor lucruri
și ni s‑a răspuns că, pe parcursul întregii nopți, s‑a
desfășurat alegerea noului șef. Bumpo a întrebat de nu-
mele noului șef, dar se pare că numele acestuia nu fu-
sese încă dezvăluit. Avea să fie anunțat la miezul zilei.
După ce doctorul i‑a făcut o vizită lui Săgeată
Lungă, asigurându‑se că se simțea bine, am mers la
casa noastră aflată în capătul îndepărtat al satului.
Aici am luat micul dejun, după care ne‑am întins să
beneficiem de o odihnă binemeritată.
Și chiar aveam nevoie de odihnă, căci avuseserăm
o viață extenuantă și intensă încă de pe când am ajuns
pe insulă. Și nu a trecut mult timp după ce ne‑am pus
capetele istovite pe perne, că întregul nostru echipaj și
prinse să tragă la aghioase.
 Capitolul IX
ALEGEREA

Am fost treziți de muzică. Soarele strălucitor de

amiază se revărsa la ușa noastră, în fața căreia părea
că dansează un soi de formație. Ne‑am sculat și am
arun­cat un ochi. Casa noastră era înconjurată de în-
treaga populație de popsipeteli. Eram obișnuiți să gă-
sim la ușa noastră un anume număr de indieni curioși
și de admiratori, la orice oră din zi, dar acum era cu
totul altceva. Marea mulțime purta hainele cele mai
bune. Mărgele strălucitoare, pene țipătoare și pături
viu colorate ofereau culori vesele scenei. Cu toții pă-
reau într‑o dispoziție foarte bună, cântând pe gură sau
la instrumente muzicale — cele mai multe fluiere de
lemn pictate sau tobe făcute din piele.
Am găsit‑o pe Polinezia — care, cât timp dormise-
răm noi, se întorsese de la bag‑jagderagi — stând pe
stâlpul porții noastre și urmărind spectacolul. O în-
trebarăm ce era cu sărbătoarea aceea.
— Rezultatul alegerilor tocmai a fost anunțat, ne‑a
spus ea. Numele noului șef a fost dezvăluit la amiază.
— Și cine este noul șef? a întrebat doctorul.

275
 — Tu, a răspuns Polinezia pe un ton calm.
— Eu! a icnit doctorul. Poți să‑ți imaginezi!
— Da, a spus ea, tu ești alesul… Și, în plus, ți‑au
schimbat și numele. Ei nu consideră că Dolittle e un
nume potrivit și respectabil pentru un bărbat care a
făcut așa de multe. Așa că, de acum înainte, vei fi cu-
noscut drept Jong Thinkalot1. Ce părere ai?
— Dar eu nu vreau să fiu un șef, a spus doctorul pe
un ton nervos.
— Cred că vei avea bătăi de cap să scapi din ches-
tia asta, a zis ea, dacă nu te gândești să fugi pe mare
într‑una din canoele lor instabile. Vezi tu, nu ai fost
ales doar Șeful Popsipetelilor, ci vei fi un rege — Re-
gele întregii Insule a Maimuței‑Păianjen. Bag‑jagde-
ragii, care‑și doreau așa de mult să le fii conducător,
au trimis iscoade și mesageri înaintea ta și, când au
aflat că, peste noapte, ai fost ales șeful popsipetelilor,
s‑au arătat dezamăgiți din cale‑afară. Totuși, decât să
te piardă cu totul, bag‑jagderagii au fost de acord să
renunțe la independența lor, insistând ca poporul și
ținutul lor să se unească cu poporul și ținutul pop-
sipetelilor, astfel încât tu să fii regele tuturor. Așa că
acum trebuie să faci față la asta.
— O, Doamne, a oftat doctorul, mi‑aș fi dorit să
nu fie așa de entuziaști! La naiba, nu vreau să fiu rege!
— Eu unul aș crede, doctore, am spus eu, că ar tre-
bui să te simți mai degrabă mândru și bucuros. Aș fi
vrut eu să am șansa de a fi un rege.
— Păi știu că sună grandios, a remarcat el cu jale,
trăgându‑și cizmele. Dar problema este că nu‑ți poți

1. Dolittle — fac puțin; Thinkalot — gândesc mult.

276
asuma responsabilități ca să renunți la ele când îți vine
pe chelie. Eu am propria mea muncă. Cu greu am găsit
un moment pe care să‑l ofer științelor naturii de când
am ajuns pe această insulă. Tot timpul am făcut treaba
altora. Și acum îmi cer să continui cu asta! Păi odată
înscăunat rege al popsipetelilor, asta înseamnă sfârșitul
meu ca naturalist de folos. Voi fi prea ocupat să fac și
altceva. Tot ce aș fi e că… ăăă… aș fi doar un rege.
— Păi e ceva! a zis Bumpo. Tatăl meu este rege și
are o sută douăzeci de neveste!
— Asta îmi face misiunea de o sută douăzeci de ori
mai dificilă, a spus doctorul. Am munca mea de făcut.
Nu vreau să fiu rege.
— Ia fii atent, a zis Polinezia, vin căpeteniile să
te anunțe de rezultatul alegerilor. Dă bice și trageți
cizmele!
Deodată, în gloata strânsă în fața ușii noastre se
făcu un culoar lung pe care am văzut cum se apropie
de casă un grup de persoane. Bărbatul din frunte, un
indian bătrân chipeș, cu o față ridată, ducea în mâini o
coroană de lemn — o coroană frumoasă și desăvârșită
de‑adevăratelea, chiar dacă era de lemn. Minunat cio­­
plită și pictată, avea două pene albastre superbe țâș­
nind din partea din față. În spatele bătrânului veneau
opt indieni puternici cărând o lectică, un soi de scaun
cu mânere lungi sub el pentru a putea fi purtat.
Lăsându‑se într‑un genunchi și plecându‑și capul
până aproape de pământ, bătrânul i s‑a adresat docto-
rului, care acum stătea în pragul ușii, punându‑și gu-
lerul și cravata.

277
 — O, Atotputernicule, a spus acesta, îți aducem
vești de la poporul popsipetelilor. Mari sunt faptele tale
și greu de crezut, blândă ți‑e inima, iar înțelepciunea
mai adâncă decât marea. Șeful nostru a murit. Poporul
cere un conducător merituos. Vechii noștri dușmani,
bag‑jagderagii, datorită ție, au devenit frații noștri
și buni prieteni. Și ei vor să se bucure de strălucirea
zâmbetului tău. Iată, îți aduc ție Coroana Sfântă a po-
psipetelilor care, încă din timpurile străvechi, când in-
sula și locuitorii ei erau unul, sub o singură monarhie,
n‑a mai stat pe nicio frunte regală. O, Bunule, sun-
tem îndemnați de vocile unite ale locuitorilor acestor
ținuturi să te ducem la Stâncile Șoptitoare, ca acolo,
cu tot respectul și măreția, să fii încoronat regele nos-
tru — Regele întregului Ținut Mișcător.
Bunii indieni păreau să nu fi luat nicicum în con-
siderare posibilitatea ca John Dolittle să refuze. Cât îl
privea pe bietul doctor, nu‑l mai văzusem niciodată
așa de tulburat de ceva. De fapt, era singura dată când
îl vedeam total dat peste cap.
— O, vai, l‑am auzit eu murmurând și privind cu
disperare în jur după vreo scăpare, ce voi face?… A
văzut cineva unde mi‑am pus butonul?… Cum naiba
să‑mi leg gulerul fără un buton? Așa zi mai zic și eu!…
Poate că s‑a rostogolit sub pat, Bumpo… Cred că ar fi
trebuit să‑mi acorde un răgaz de gândire de vreo zi,
două. Cine‑a mai auzit să trezești dintr‑odată un om
din somnul lui ca să‑i spui că musai să fie rege, înainte
chiar să apuce să se spele pe față? Îl poate găsi vreu-
nul dintre voi? Poate că stai pe el, Bumpo. Mișcă‑ți
picioarele!

278
 — Lasă‑l încolo de buton, a spus Polinezia. O să fii
încoronat fără guler. Nici nu vor ști diferența.
— Iar eu îți spun că nici vorbă de încoronare, a
strigat doctorul, nu și dacă pot s‑o împiedic. O să le
țin un discurs. Probabil că se vor mulțumi cu asta.
S‑a întors spre indienii care stăteau în ușă.
— Prieteni, a zis el, nu merit această mare onoare
pe care mi‑o faceți. Puțină sau deloc este priceperea
mea în arta regalității. Cu siguranță că printre bravii
voștri semeni veți găsi destui mult mai potriviți să vă
conducă. Pentru aprecierea voastră, pentru încredere
și cinste, eu vă mulțumesc. Dar vă rog să nu vă gândiți
la mine pentru aceste înalte îndatoriri pe care nu este
posibil să le îndeplinesc.
Bătrânul a repetat cu voce tare cuvintele sale pen-
tru mulțimea din spatele lui. Dar oamenii au clătinat
imperturbabili din capete, fără să se miște din loc. Bă-
trânul s‑a întors din nou spre doctor.
— Tu ești alesul, a spus el. Nu vor pe altcineva de-
cât pe tine.
Pe chipul perplex al doctorului a fulgerat o rază de
speranță.
— Mă duc să‑l văd pe Săgeată Lungă, mi‑a șoptit
el. Poate că știe el vreun mod în care pot să ies din
toate astea.
Și rugând mărimile să‑l scuze un moment, i‑a lăsat
acolo, în ușa lui, și a grăbit pasul în direcția casei lui
Săgeată Lungă. Eu l‑am urmat.
L‑am găsit pe marele nostru prieten întins pe un
pat de iarbă, în fața casei sale, unde fusese mutat ca să
se poată bucura și el de sărbătoare.

279
 — Săgeată Lungă, a spus doctorul, vorbind repede
în limba vulturilor, astfel ca cei din apropiere să nu
audă fără să vrea, mă aflu într‑un pericol teribil și am
venit la tine pentru a mă salva. Oamenii ăștia vor să
le fiu rege. Dacă mi se întâmplă un asemenea lucru,
toată marea muncă pe care am sperat s‑o fac va ră-
mâne nefăcută, căci cine este mai lipsit de libertate
decât un rege? Te rog, vorbește cu ei și convinge‑le
inimile lor bune și bine intenționate că ceea ce plănu-
iesc ei să facă este lipsit de înțelepciune.
Săgeată Lungă s‑a ridicat într‑un cot.
— O, Bunule, a spus el (asta părea să fi devenit
for­mula de adresare obișnuită atunci când se vorbea
cu doctorul), amarnic mă doare că prima ta dorință
pe care îmi ceri s‑o îndeplinesc nu îmi stă în puteri.
Vai, nu pot face nimic! Oamenii aceștia sunt atât de
hotărâți să te facă regele lor, încât, dacă încerc să mă
amestec, or să mă alunge de aici și, în final, tot te vor
încorona. Trebuie să fii rege, fie și doar pentru un
timp. Va trebui să punem la punct chestiunea guver-
nării, astfel încât să ai timp să descoperi secretele na-
turii. Mai târziu, vom putea să ticluim un plan care să
te elibereze de povara coroanei. Dar deocamdată tre-
buie să fii rege. Oamenii ăștia formează un trib tare de
cap și vor face după cum știu ei. Nu există alternativă.
Doctorul s‑a întors cu tristețe și acolo, în spatele
lui, stătea tot bătrânul, tot cu coroana în mâinile lui
zbârcite și cu litiera regală în preajmă. Cu o plecă-
ciune adâncă, cărătorii au arătat spre scaunul purtat,
invitându‑l pe omul alb să se așeze în el.

280
 O dată în plus, doctorul și‑a plimbat privirea dis-
perată, lipsită de speranță, după vreo cale de scăpare.
Pentru un moment, am crezut că‑și va lua călcâiele
la spinare și va da bir cu fugiții. Dar mulțimea din
jurul nostru era mult prea deasă și înghesuită ca ci-
neva să reușească s‑o străbată. O orchestră de fluiere
și tobe aflată în apropiere prinse dintr‑odată să redea
incantația unui marș solemn. Doctorul s‑a întors din
nou implorator spre Săgeată Lungă într‑un ultim stri-
găt de ajutor. Dar marele indian abia clătină din cap și
arătă, asemenea cărătorilor, spre scaunul care aștepta.
În sfârșit, aproape în lacrimi, John Dolittle a pășit
încet spre litieră și s‑a așezat în scaun. Ridicat pe ume-
rii largi ai cărătorilor, l‑am auzit murmurând slab,
abia auzit:
— Mă lași?!… Nu vreau să fiu rege!
— Cu bine, a strigat Săgeată Lungă de pe patul lui,
și bunul noroc să stea veșnic în umbra tronului tău!
— Vine!… Vine! a murmurat gloata. Haideți! Hai­
deți!… Să mergem la Stâncile Șoptitoare!
Și de cum alaiul format se pregăti să plece din sat,
mulțimea care ne înconjura grăbi în direcția munților
ca să‑și găsească locuri cât mai bune în giganti-
cul amfiteatru unde urma să aibă loc ceremonia de
încoronare.
 Capitolul X
ÎNCORONAREA REGELUI JONG

În viața mea lungă, am văzut multe și impresionante

lucruri, dar niciunul nu m‑a marcat nici pe jumătate
ca priveliștea Stâncilor Șoptitoare în ziua în care Re-
gele Jong a fost încoronat. Când Bumpo, Chee‑Chee,
Polinezia, Jip și cu mine am ajuns în cele din urmă la
marginea amețitoare a marelui amfiteatru și am pri-
vit în jos, era ca și cum am fi privit un ocean nemărgi-
nit de fețe arămii, căci fiecare loc din jurul arenei era
ocupat, toți bărbații, femeile și copiii din insulă — in-
clusiv Săgeată Lungă care fusese cărat în patul în care
zăcea — erau acolo pentru a urmări spectacolul.
Și totuși, niciun sunet nu tulbura liniștea solemnă a
Stâncilor Șoptitoare, puteai auzi cum cade un ac. Era
destul de înfricoșător, făcându‑te să simți fiori reci pe
șira spinării. Bumpo mi‑a spus după aceea că‑i luase
pur și simplu suflul, făcându‑l să nu mai poată vorbi,
și că nu știuse până atunci că sunt așa de mulți oameni
pe lume.
Jos, lângă Masa Tronului, se găsea un stâlp totemic
nou și strălucitor. Toate familiile de indieni au stâlpi

282
totemici pe care‑i țin înfipți în fața caselor lor. Ideea
unui asemenea stâlp este ca un fel de plăcuță de ușă sau
ca o carte de vizită. În gravurile de pe el sunt reprezen-
tate faptele și calitățile familiei căreia îi aparține casa.
Acesta de acum, frumos împodobit și mult mai înalt
decât oricare altul, era totemul lui Dolittle, sau, așa
cum urma să fie denumit, al Maiestății Sale Thinka-
lot. Nu avea cioplite pe el decât animale pentru a su-
gera cunoașterea vastă a doctorului asupra acestora.
Iar animalele alese pentru a fi reprezentate erau cele
care pentru indieni semnificau calități deosebite ale
firii, cum ar fi, căprioara pentru viteză, boul pentru
tenacitate, peștele pentru discreție și așa mai departe.
Dar în capătul totemului este întotdeauna plasat sem-
nul sau animalul de care familia este cea mai mân-
dră pentru a fi cunoscut. Pe stâlpul lui Thinkalot era
așezat un enorm papagal, în amintirea celebrei Păci a
Papagalilor.
Tronul de fildeș fusese lustruit în întregime cu ulei
parfumat, sclipind albicios în puternica lumină a soa-
relui. La picioarele lui fuseseră presărate nenumă-
rate rămurele înflorite de pomi care, odată cu noua
vreme caldă a climatului blând, înfloriseră în văile de
pe insulă.
Curând, am zărit lectica regală, cu doctorul așezat
în ea, urcând încet treptele întortocheate ale Mesei.
Ajungând în cele din urmă pe platoul de sus, s‑a oprit,
iar doctorul a pășit pe covorul înflorat. Așa de adâncă
și desăvârșită era liniștea, încât, chiar și la distanța la
care mă aflam, auzeam distinct cum trosneau rămu-
relele sub tălpile lui.

283
 Înaintând spre tron, însoțit de bătrân, doctorul s‑a
suit și s‑a așezat pe el. Cât de mică părea silueta lui ro-
tundă privită de la înălțimea aceea înspăimântătoare!
Tronul fusese făurit pentru regi cu picioare lungi, și
când se așeză, tălpile doctorului nu ajungeau la pă-
mânt, ci se legănau la vreo cincisprezece centimetri de
treapta de sus.
Apoi, bătrânul s‑a întors și, îndreptându‑și privirea
spre spectatori, a prins să vorbească pe un ton coborât și
egal, dar fiecare cuvânt pe care‑l rostea era ușor de auzit,
chiar și în cel mai îndepărtat colț al Stâncilor Șoptitoare.
Mai întâi, a amintit numele tuturor marilor regi
ai popsipetelilor care, încă din timpuri străvechi, fu-
seseră încoronați în acest tron de fildeș. A vorbit de
măreția poporului popsipetelilor, de triumfurile lor și
de greutățile prin care trecuseră. Apoi, gesticulând că-
tre doctor, a prins să enumere lucrurile pe care le în-
făptuise regele ales. Și sunt silit să spun că întreceau cu
ușurință faptele înaintașilor săi.
De cum a început să vorbească despre ce reali­za­se
doctorul pentru trib, oamenii, tot într‑o tăce­re de­să­
vâr­șită, au prins să‑și agite mâinile drepte spre tron.
Acest lucru conferea vastului amfiteatru un aspect cu
totul unic: hectare întregi de ceva miș­cân­du‑se — fără
să se audă niciun sunet.
În cele din urmă, bătrânul și‑a sfârșit discursul și,
urcând treptele către tron, a îndepărtat plin de respect
jobenul ponosit de pe capul doctorului. Era pe cale
să‑l pună pe pământ, dar doctorul i l‑a smuls în pripă,
punându‑și‑l în poală. Apoi, luând Coroana Sfântă,
bă­trânul a depus‑o pe capul lui John Dolittle. Nu se

284
potrivea foarte bine (pentru că fusese făurită pentru
regi cu capete mai mici) și, cum vântul prinsese să
bată dinspre marea însorită, doctorul avea unele di­
fi­cultăți în a și‑o păstra pe țeastă. Dar arăta superb!
Întorcându‑se din nou către indieni, bătrânul a spus:
— Oameni ai tribului popsipetel, iată‑l pe regele pe
care l‑ați ales!… Sunteți mulțumiți?
Și, în sfârșit, vocile indienilor au izbucnit.
— JONG! JONG! strigau ei. TRĂIASCĂ REGELE
JONG!
Vacarmul a rupt liniștea solemnă aidoma bubuitu-
lui a o sută de tunuri. Acolo, unde chiar și o șoaptă pu-
tea străbate kilometri întregi, șocul zgomotului a fost
precum o lovitură în plină față. Munții l‑au aruncat
înainte și înapoi, de la unul la altul. Gândeam că ecoul
nu se va mai stinge niciodată, cum se rostogolea astfel
pe întinsul întregii insule, răsunând prin văile joase,
bubuind prin grotele de pe mare.
Deodată, l‑am văzut pe bătrân arătând în sus, către
cel mai înalt munte de pe insulă, și, privind și eu peste
umăr, am apucat să văd la timp Piatra Suspendată ros-
togolindu‑se încet și dispărând din vedere înăuntrul
inimii vulcanului.
— Priviți, Locuitori ai Pământului Mișcător! a răc-
nit bătrânul. Piatra a căzut și legenda noastră a devenit
adevărată: regele regilor este încoronat în această zi!
Doctorul zărise și el cum se prăbușește piatra și acum
se ridicase în picioare privind cu nerăbdare spre mare.
— Se gândește la spațiul plin cu aer, a spus Bumpo
la urechea mea. Să sperăm că marea nu este prea
adân­că prin părțile astea.

285
 După numai un minut (atât îi luă pietrei să ajungă
la fundul vulcanului) am auzit un bufnet îndepărtat
și înăbușit și apoi imediat după aceea un șuierat pu-
ternic de aer eliberat. Cu chipul tensionat și încordat,
doctorul s‑a așezat din nou pe tron, fixându‑și privi-
rea pe apa albastră a oceanului.
Curând, am simțit cum insula se scufunda încet
sub noi. Am văzut marea cotropind plajele și țărmurile
dispărând sub ape — o jumătate de metru, un metru,
trei metri, șapte, cincisprezece, treizeci. După care,
Sla­vă Cerului!, ușor precum un fluture care se lasă pe
un trandafir, s‑a oprit! Insula Maimuței‑Păianjen se
așe­zase pe fundul nisipos al Atlanticului, pământul
unindu‑se încă o dată cu pământul.
Bineînțeles că multe case așezate lângă țărm se
aflau acum sub apă. Însuși satul popsipetelilor dispă-
ruse cu totul. Dar nu conta. Nimeni nu se înecase, căci
toate sufletele de pe insulă se aflau sus în munți, asis-
tând la încoronarea regelui Jong.
Nici indienii nu și‑au dat seama imediat ce se întâm-
plase, deși, firește, simțiseră pământul scufundân­du‑se
sub ei. După aceea, doctorul ne‑a spus că probabil șo­
cul pricinuit de strigătul înspăimântător dintr‑un mi-
lion de gâtlejuri în același timp dezechilibrase piatra
cocoțată pe pisc. Dar în istoria popsipetelilor stă în-
scris (și crezut pe deplin în ziua aceea) că, atunci când
Regele Jong s‑a așezat pe tron, atât de mare a fost greu­
tatea sa uriașă, că însăși insula s‑a scufundat ca să‑l
onoreze și de atunci nici că s‑a mai mișcat!
PARTEA A ȘASEA
 Capitolul I
NOUL POPSIPETEL

Jong Thinkalot nu domni peste noul său regat mai

mult de două zile pentru ca, în mintea mea, cu­noș­
tințele despre regi și traiul dus de aceștia să se schimbe
într‑un mod considerabil. Eu credeam că tot ce aveau
de făcut regii era să stea pe tron, unde să primească în
mai multe rânduri temenelele oamenilor cât era ziu-
lica de lungă. Acum vedeam că un rege poate să fie cel
mai trudit muncitor din lume — dacă chiar vrea să‑și
facă meseria.
Din momentul în care se trezea dis‑de‑dimineață
și până mergea la culcare, târziu în noapte — șapte
zile pe săptămână — John Dolittle era ocupat, ocupat,
ocupat. Înainte de orice, trebuia ridicat noul sat. Satul
popsipetelilor dispăruse, trebuia clădit Orașul Noului
Popsipetel. A fost ales un loc cu mare grijă — și era o
poziție foarte frumoasă, la gura unui râu lat. În punc-
tul acela, țărmurile insulei formau un golfuleț larg și
încântător, unde canoele — ca și vasele, dacă ar fi apă-
rut vreodată — puteau sta în pace la ancoră fără să în-
frunte pericolul vreunei furtuni.

289
 La clădirea noului sat, doctorul le‑a dat indienilor
o mulțime de idei noi. Le‑a arătat ce erau rigolele și
cum gunoiul trebuia adunat zilnic și ars. Sus pe dea-
luri, a făcut un lac mare, ridicând un baraj pe un râu.
Acesta reprezenta sursa de apă pentru sat. Niciunul
dintre aceste lucruri nu mai fusese văzut de vreun in-
dian, și multe dintre bolile de care suferiseră înainte
erau acum complet prevenite de o canalizare adecvată
și de o apă curată.
Oamenii care nu folosesc focul nu au nici metale,
căci fără foc este aproape imposibil să dai formă fie-
rului și oțelului. Unul dintre primele lucruri făcute de
John Dolittle a fost să exploreze munții pentru a des-
coperi fier și mine de cupru. Apoi s‑a pus pe lucru
învățându‑i pe indieni cum pot fi topite aceste metale
și transformate în cuțite și pluguri, în conducte pentru
apă și‑n multe alte lucruri.
În regatul său, regele s‑a străduit din răsputeri să
se descotorosească de cea mai mare parte din pompa
desuetă și grandoarea unei curți regale. Așa cum ne‑a
spus mie și lui Bumpo, dacă tot trebuia să fie un rege,
măcar să fie unul total democratic, un rege de treabă
și prietenos cu supușii săi, fără să‑și țină nasul pe sus.
Și când a trasat planurile pentru Orașul Noului Pop-
sipetel, nu a inclus niciun palat. O micuță colibă pe o
stradă retrasă a fost tot ceea ce a prevăzut pentru sine.
Dar acest lucru indienii nu l‑au îngăduit sub nicio
formă. Erau obișnuiți ca regii lor să conducă într‑o
manieră grandioasă și regească și insistară să fie con-
struit pentru el cel mai strălucit palat ce fusese văzut
vreodată. În toate celelalte privințe i‑au lăsat mână

290
liberă, fără opreliști, dar nu i‑ar fi îngăduit să lase de-
oparte nicio ceremonie sau spectacol care țineau de
regalitate. O mie de servitori trebuia să țină în pala-
tul său, noapte și zi, care să fie la dispoziția lui. Tre-
buia întreținută o Canoe Regală — o barcă superbă, de
mahon lustruit, lungă de douăzeci și unu de metri, in-
crustată cu sidef și dotată cu cei mai puternici o sută
de vâslași de pe insulă. Grădinile palatului acopereau
un kilometru pătrat și jumătate, fiind întreținute de o
sută șaizeci de grădinari.
Chiar și în îmbrăcăminte bietul om era silit să fie
întotdeauna grandios, elegant și fără confort. Jobenul
iubit și ponosit a fost depozitat într‑un dulap, unde
putea fi vizionat doar în secret. În toate ocaziile tre-
buiau purtate robele statale. Și ori de câte ori docto-
rul reușea când și când să plece într‑o expediție scurtă
legată de științele naturii, nu îndrăznea nicidecum să
poarte hainele sale vechi, ci trebuia să urmărească flu-
turii cu coroana pe cap și într‑o mantie stacojie flutu-
rând în spatele lui în vânt.
Nu exista vreun capăt al diferitelor îndatoriri pe
care doctorul trebuia să le îndeplinească și al chestiu-
nilor asupra cărora trebuia să hotărască — totul de la
judecarea disputelor privind împărțirea pământurilor
și stabilirea hotarelor, la împăcarea dintre soț și soție
care aruncaseră cu încălțămintea unul în celălalt. În
aripa de răsărit a palatului regal se afla Sala de Jude-
cată. Și aici venea regele Jong în fiecare dimineață, de
la ora nouă la ora unsprezece, judecând toate cazurile
care‑i erau aduse dinainte.
Apoi, după‑amiaza, preda la școală. Chestiunile pe
care le preda nu erau întotdeauna cele pe care le găsești

291
în școlile obișnuite. Veneau să învețe atât copiii, cât și
adulții. Vezi tu, indienii ăștia erau ignoranți în multe
lucruri pe care copiii albi micuți le știu deja — cum
este de asemenea adevărat că știau o mulțime de lu-
cruri la care adulții albi nici nu visaseră măcar.
Bumpo și cu mine dădeam o mână de ajutor la
învățat după cum ne țineau puterile — aritmetica ele-
mentară și alte lucruri ușoare precum aceasta. Dar
orele de astronomie, de lucrat pământul, de îngrijire
a pruncilor și o grămadă de altele trebuiau ținute de
doctor. Indienii erau din cale‑afară de studioși, ve-
nind în număr foarte mare, astfel încât chiar și având
clase în aer liber (de construit o școală era firește im-
posibil), doctorul trebuia să‑i ia cu schimbul în ture
de câte cinci sau șase mii odată, folosind un megafon
uriaș sau o trâmbiță ca să se facă auzit.
Restul zilei sale era supraaglomerat cu construitul
drumurilor, construitul morilor de apă și realizarea a
un milion de alte lucruri.
În ciuda faptului că nu voise în niciun fel să fie rege,
John Dolittle era unul foarte bun — odată ce accep-
tase. Poate că nu era la fel de demn ca și cei mai mulți
regi din istorie care mergeau mereu la război, fiind
eroii unor întâmplări romantice, dar după ce am mai
crescut și am vizitat străinătățile, fiind martor la multe
forme de conducere, adesea am gândit că popsipete-
lii, sub coroana lui Jong Thinkalot, formau probabil
statul cel mai bine condus din toată istoria omenirii.
După ce am petrecut pe insulă șase luni și jumătate,
a venit și ziua de naștere a doctorului. Locuitorii au

292
pregătit o sărbătoare grandioasă, cu multe festivități,
dansuri, artificii, discursuri și serbări.
Spre sfârșitul zilei, căpeteniile celor două triburi au
format un alai care a străbătut străzile orașului, cărând
o placă de lemn de abanos splendid pictată, înaltă de
trei metri. Era o istorisire în desene, așa cum proceda-
seră cu fiecare dintre regii vechi ai popsipetelilor pen-
tru a le înregistra faptele.
Cu gesturi ceremonioase și solemne, placa a fost fi-
xată pe poarta noului palat și cu toții se adunară în ju-
rul ei ca s‑o privească. Pe ea erau înscrise șase desene
celebrând cele șase mari evenimente din viața Regelui
Jong, sub care erau scrise versuri lămuritoare. Fuseseră
compuse de Poetul Curții, și iată mai jos traducerea:

I
(Sosirea lui pe insulă.)
Trimis de Cer,
În canoea sa dusă de delfini
Din lumi necunoscute
El a sosit pe țărmurile noastre.
Chiar și palmierii
Și‑au plecat capetele
În fața Regelui în semn de bun‑sosit!

II
(Întâlnirea cu gândăcelul.)
La lumina lunii, în munți,
El a vorbit cu fiarele.
Sfiosul Jabizri i‑a adus cuvinte‑desene
Ale unui mare dezastru.

293
III
(El eliberează familiile pierdute.)
Mare milă i‑a umplut inima,
Mari mâinile puternice.
Privește cum rupe munții ca pe cartofi!
Privește cum cei pierduți
Dansează ca să celebreze ziua!

IV
(El face focul.)
Pământul nostru era rece și gol.
El și‑a mișcat brațele și iată!
Lumina a irupt din cerurile senine,
Soarele a apus
Și Focul s‑a născut!
Apoi, când ne‑am adunat în jurul
Strălucirii binefăcătoare, el a împins
Pământul nostru rătăcitor și plutitor
Ancorându‑l din nou în siguranță
În mările însorite.

V
(El conduce poporul spre izbândă în război.)
O singură dată doar
Înfățișarea sa blândă
S‑a întunecat încruntându‑se amarnic.
Vai inamicilor mârșavi
Care au cutezat să atace
Tribul care‑l avea Șef pe Thinkalot!

294
VI
(El este încoronat rege.)
Păsările aerului s‑au bucurat,
Marea a râs și a zburdat pe țărmuri,
Toate pieile‑roșii au plâns de bucurie
În ziua când l‑am încoronat drept Rege!
El este Constructorul, Tămăduitorul, Învățătorul
și Prințul,
El este cel mai mare dintre ei.
Fie să trăiască mii și mii de ani,
Cu fericirea în suflet,
Ca să ne binecuvânteze pământul cu pace!
 Capitolul II
GÂNDURI ACASĂ

În palatul regal, Bumpo și cu mine aveam un superb

apartament cu camere numai ale noastre — pe care‑l
împărțeam cu Polinezia, Jip și Chee‑Chee. Oficial,
Bumpo era ministrul de Interne, în vreme ce eu eram
ministrul Economiei. Săgeată Lungă avea și el car­
tierul acolo, dar în momentul acela era absent, călăto-
rind peste hotare.
Într‑o seară, după cină, pe când doctorul era ple-
cat în oraș să vadă un nou‑născut, stăteam cu toții în
jurul mesei mari din camera de primire a lui Bumpo.
Făceam asta în fiece seară ca să sporovăim despre pla-
nurile pentru a doua zi și despre diferitele treburi de
stat. Era un fel de Ședință de Cabinet.
În seara aceea, însă, vorbeam despre Anglia, precum
și despre mâncăruri. Ne cam săturaserăm de meniul
indian. Vezi tu, niciunul dintre băștinași nu știa să gă-
tească și n‑am făcut mare brânză încercând să instruim
un bucătar pentru bucătăria regală. Cei mai mulți din-
tre ei erau campioni la a face praf o mâncare bună.
Uneori ajungeam să ne fie așa de foame, că doctorul

296
se strecura împreună cu noi în pivnița palatului, după
ce toți bucătarii se duceau la culcare, ca să ne prepa-
răm clătite pe tăciunii rămași de la foc. Doctorul însuși
era cel mai bun bucătar care a trăit vreodată. Dar făcea
o mizerie teribilă în bucătărie și, firește, trebuia să fim
din cale‑afară de prudenți ca să nu fim prinși.
Ei, și cum spuneam, subiectul discuției din seara
aceea a Ședinței de Cabinet se învârtea în jurul mân-
cării, iar eu tocmai îi amintisem lui Bumpo de felu-
rile deosebite de mâncare pe care le primisem la casa
meșteșugarului de paturi din Monteverde.
— Îți spun eu ce mi‑ar plăcea acum, a spus Bumpo,
o cană mare cu cacao și cu frișcă deasupra. La Oxford
puteam să obținem cea mai minunată cacao. E tare
rău că nu au arbori de cacao pe insulă sau vaci care să
dea lapte.
— Când crezi că o să vrea doctorul să o ștergem de
aici? a zis Jip.
— Chiar ieri am vorbit cu el despre asta, a spus Po-
linezia, dar nu am primit niciun răspuns satisfăcător.
Nu pare că ar vrea să vorbească despre asta.
Conversația luă o pauză.
— Știi ce cred eu? a adăugat ea deodată. Cred că doc-
torul a renunțat la gândul de a se mai întoarce acasă.
— Bunule Dumnezeu! a strigat Bumpo. Nu mai
spune!
— Ssst! a făcut Polinezia. Ce e zgomotul ăsta?
Am ciulit urechile și de pe coridoarele palatului
aflate în depărtare am auzit străjerii strigând:
— Regele! Faceți loc! Regele!
— El e… în sfârșit, a șoptit Polinezia, în întârziere,
ca de obicei. Bietul de el, ce mai trudește! Chee‑Chee,

297
adu pipa și tutunul din bufet și pune‑i haina de casă
pe scaun.
Când a pătruns în încăpere, doctorul arăta grav și
gânditor. Istovit, și‑a scos coroana și a agățat‑o de un
cârlig din spatele ușii. Apoi și‑a lepădat mantia regală
și și‑a pus haina de casă, s‑a lăsat să cadă cu un oftat
în scaunul lui din capul mesei și a început să‑și um-
ple pipa.
— Ei, a întrebat Polinezia pe un ton calm, cum e
nou‑născutul?
— Nou‑născutul? a murmurat el cu gândurile cu
totul în altă parte. A, da! Pruncul e mult mai bine,
mulțumesc!… I‑a apărut al doilea dințișor.
După care a căzut din nou în tăcere, holbându‑se
visător la tavan prin norul de fum de pipă, în vreme ce
noi stăteam liniștiți în jurul lui, așteptând.
— Ne întrebam, doctore, am spus eu în cele din ur­
mă, chiar înainte să vii… când vei vrea să ne reîntoar-
cem acasă. Mâine se fac șapte luni de când suntem pe
insula asta.
Doctorul s‑a plecat în scaunul lui, părând mai de-
grabă stânjenit.
— Păi, de fapt, a spus el după un moment, inten­
țio­nam chiar eu să vorbesc cu voi despre acest lucru
în seara asta. Dar e… ăăă… puțin dificil să faci pe ci-
neva să priceapă cu exactitate situația. Mă tem că‑mi
va fi imposibil să părăsesc munca la care m‑am anga-
jat… Mai țineți minte când au ținut‑o una și bună să
le fiu rege, v‑am spus că nu‑i ușor să te debarasezi de
responsabilități, odată ce le‑ai preluat. Poporul acesta
se bazează acum pe mine în ceea ce privește o mulțime

298
de lucruri. I‑am găsit ignoranți în privința multor lu-
cruri de care oamenii albi se pot bucura. Și cineva ar
putea spune că le‑am schimbat modul de trai într‑un
mod considerabil. Și este o chestiune tare delicată să
schimbi viața altor oameni. Și fie că schimbările pro-
duse de noi vor fi, până la urmă, bune sau rele, ur-
mează să vedem.
A rămas gânditor câteva clipe, după care a conti-
nuat cu o voce mai scăzută și mai tristă:
— Mi‑ar plăcea să continui călătoriile mele și
mun­ca mea care ține de științele naturii, și mi‑ar plă-
cea să mă întorc în Puddleby, la fel de mult ca orică-
rui altuia dintre voi. Suntem în martie, și pe pajiști a
apărut șofranul… Dar lucrul de care mă temeam s‑a
adeverit: nu pot închide ochii la ce s‑ar putea întâmpla
dacă‑i părăsesc pe cei de aici și dau bir cu fugiții. Se vor
întoarce probabil la vechile lor obiceiuri și tradiții: răz-
boaie, superstiții, venerarea zeilor păgâni și cine mai
știe ce, și multe din lucrurile noi pe care i‑am învățat
ar putea să devină sursa unor abuzuri, făcându‑le
condițiile de trai de departe mai rele decât cele în care
i‑am găsit noi… Ei mă plac, au încredere în mine, au
venit la mine după ajutor pentru toate problemele și
necazurile lor. Și nimeni nu vrea să se poarte nedrept
cu cei care au încredere în el… Unde mai pui că și eu îi
plac pe ei! Ei sunt, ca să zic așa, copiii mei… n‑am avut
niciodată copii… și sunt din cale‑afară de interesat în
evoluția lor. Nu pricepeți ce vreau să spun?… Cum aș
putea să plec și să‑i las la ananghie?… Nu! M‑am gân-
dit mult la asta și m‑am străduit să hotărăsc ce e mai
bine. Și teamă mi‑e că munca pe care am acceptat‑o

299
când mi‑am preluat co­roana trebuie continuată. Mă
tem că… trebuie să rămân.
— De tot?… Toată viața? a întrebat Bumpo pe un
ton coborât.
Câteva momente, doctorul a rămas încruntat, fără
să răspundă.
— Habar n‑am, a spus el, în cele din urmă, oricum,
deocamdată nici nu se pune problema să plec. N‑ar fi
drept.
Tăcerea tristă care a urmat a fost într‑un târziu
spartă de un ciocănit la ușă.
Cu un oftat răbdător, doctorul s‑a ridicat, pu­nân­
du‑și din nou coroana și mantia.
— Intră! a strigat el, așezându‑se la loc în scaun.
Ușa se deschise și un lacheu — unul dintre cei o sută
patruzeci și trei care erau în schimbul de noapte — făcu
o plecăciune din pragul ușii.
— O, Bunule, a spus el, la poarta palatului se găsește
un călător care ar vrea să vorbească cu Maiestatea Ta.
— Pun rămășag pe un șiling că s‑a născut un alt
copil, a murmurat Polinezia.
— L‑ai întrebat pe călător care‑i este numele? a
spus doctorul.
— Da, Maiestatea Ta, a zis lacheul. Este Săgeată
Lungă, fiul lui Săgeată de Aur!
 Capitolul III
ȘTIINȚA OMULUI ROȘU

— Săgeată Lungă! a strigat doctorul. Splendid! Pof­

teș­te‑l, poftește‑l numaidecât! Mă bucur așa de tare,
urmă el, întorcându‑se spre noi de cum ieși lacheul,
mi‑a lipsit foarte mult Săgeată Lungă. Este un om pe
care e foarte bine să‑l ai prin preajmă… chiar dacă nu
vorbește prea mult. Ia să vedem: se fac cinci luni de
când a plecat în Brazilia. Mă bucur mult că s‑a întors
sănătos. Și‑a pus norocul la grea încercare cu canoea
aia a lui… e tare isteț. Nu e glumă să străbați o sută
cincizeci de kilometri pe mare într‑o canoe de patru
metri. Nu m‑aș da la o parte să încerc.
Alt ciocănit la ușă și, când aceasta se deschise la in­
vitația doctorului, în prag s‑a ivit marele nostru prie-
ten, cu un zâmbet pe chipul său puternic, arămiu. În
spatele lui au apărut doi hamali ducând poveri ținute
pe rogojini de palmier indiene. După primele saluturi,
Săgeată Lungă le‑a poruncit să le lase jos.
— Iată, Bunule, a spus el, ți‑am adus, după cum
ți‑am făgăduit, colecția mea de plante pe care o as-
cunsesem într‑o peșteră din Anzi. Comoara aceasta
reprezintă munca mea de o viață.

301
 Pachetele au fost desfăcute și înăuntrul lor se aflau
multe alte pachețele și legături mai mici. Acestea au
fost înșirate cu grijă pe masă.
La început, a părut o expunere cuprinzătoare, dar
dezamăgitoare. Erau acolo plante, flori, fructe, frunze,
rădăcini, nuci, boabe, miere, gumă arabică, scoarță,
semințe, albine și câte soiuri de insecte.
Studiul plantelor — sau botanica cum i se mai
spune — era un soi de știință a naturii care nu m‑a in-
teresat niciodată deosebit de mult. În comparație cu
studiul animalelor, am considerat‑o o știință plicti-
sitoare. Dar pe măsură ce Săgeată Lungă indica di-
feritele componente ale colecției sale, explicându‑ne
calitățile lor, am devenit tot mai fascinat. Și, înainte să
termine, eram complet absorbit de minunățiile Rega-
tului Vegetal pe care reușise să‑l întemeieze.
— Acestea, a spus el, ridicând un mic pachețel cu
semințe mari, sunt ceea ce am numit eu boa­bele‑râsului.
— La ce folosesc? a întrebat Bumpo.
— Ca să aducă veselie, a spus indianul.
În timp ce Săgeată Lungă s‑a întors cu spatele,
Bumpo a luat trei astfel de boabe și le‑a înghițit.
— Vai! a spus indianul când a descoperit ce fă-
cuse Bumpo. Dacă voia să încerce puterea unor ast-
fel de boabe, ar fi trebuit să mănânce cel mult un sfert
dintr‑una. Să sperăm că nu va muri de râs.
Efectul boabelor asupra lui Bumpo a fost printre cele
mai remarcabile. Mai întâi a zâmbit cu toată gura, apoi
a prins să chicotească, iar în cele din urmă a izbucnit
în hohote așa de prelungite de râs din plină inimă, că a
trebuit să‑l ducem în camera alăturată și să‑l întindem

302
în pat. După aceea, doctorul a spus că probabil că ar fi
murit de râs, dacă nu ar fi avut o constituție așa solidă.
Întreaga noapte a chicotit vesel prin somn. Și chiar și
când îl trezirăm a doua zi de dimineață, el s‑a dat jos
din pat hohotind în continuare.
Dar să ne întoarcem în camera de primire, unde
ni s‑au arătat niște rădăcini roșii care, ne‑a spus Să-
geată Lungă, aveau proprietatea, când le puneai într‑o
supă cu zahăr și sare, să facă oamenii să danseze cu vi-
teză foarte mare și un timp îndelungat. Ne‑a cerut să
le încercăm, dar noi am refuzat, mulțumindu‑i. După
demonstrația lui Bumpo, deocamdată ne era puțin
teamă de orice alt experiment.
Și lucrurile ciudate și folositoare pe care le adu-
nase Săgeată Lungă nu se mai sfârșeau: un ulei dintr‑o
plantă agățătoare care făcea părul să crească într‑o sin-
gură noapte, o portocală la fel de mare cât un dovleac,
pe care o crescuse în grădina sa din munții din Peru,
o miere neagră (adusese și albinele care‑o făcuseră,
precum și semințele florilor din care luaseră nectarul)
care te adormea doar cu o singură linguriță, ca a doua
zi dimineață să te scoli complet recuperat, o nucă ce
făcea vocea frumoasă pentru cântat, o algă care oprea
sângerarea rănilor, un lichen care trata mușcăturile de
șarpe și un mușchi care prevenea răul de mare.
Evident că doctorul era interesat din cale‑afară. Până
la primele ore ale dimineții, și‑a făcut de lucru inventa-
riind articolele de pe masă unul câte unul, trecându‑le
într‑un carnețel numele, descrierea și proprietățile
acestora, după cum îi dicta Săgeată‑Lungă.

303
 — Există aici lucruri, Stubbins, a spus el când a ter-
minat, care, în mâinile unui apotecar priceput, ar face
marea diferență în medicina și chimia din lume. Bă-
nuiesc că numai mierea asta care te adoarme ar pu-
tea lua locul la jumătate din medicamentele proaste
pe care le foloseam până acum. Săgeată Lungă a des-
coperit o farmacopee a lui însuși. Miranda avea drep-
tate: este un mare naturalist. Numele lui merită să fie
așezat lângă cel al lui Linné. Într‑o bună zi, va trebui
să duc toate lucrurile astea în Anglia… dar când, adă-
ugă el cu tristețe. Da, asta e problema: când?
 Capitolul IV
ȘARPELE DE MARE

Un timp îndelungat după ce am ținut această ședință

de Cabinet despre care v‑am vorbit nu i‑am mai amin-
tit doctorului nimic despre întoarcerea acasă. Viața pe
Insula Maimuței‑Păianjen a mers mai departe, lună
după lună, într‑un mod plăcut și activ. Iarna, cu săr-
bătorile de Crăciun, a venit și a plecat, iar vara a sosit
la noi înainte să ne dăm seama.
Odată cu trecerea timpului, doctorul a devenit tot
mai preocupat de grija față de marea sa familie, iar
orele pe care le mai putea petrece cu științele natu-
rii se împuținară treptat. Știam că adesea încă se gân-
dea la casa și grădina sa din Puddleby și la vechile sale
planuri și dorințe, căci din când în când îi observam
chipul devenind meditativ și un pic trist, atunci când
ceva îi reamintea de Anglia și de vechea lui viață. Dar
nu vorbea niciodată despre lucrurile acestea. Și eu
cred de‑adevăratelea că și‑ar fi petrecut restul zilelor
sale pe Insula Maimuței‑Păianjen, dacă nu s‑ar fi pe-
trecut un accident… și dacă n‑ar fi fost Polinezia.
Bătrâna papagaliță se plictisise până peste cap de
indieni și nu făcea un secret din asta.

305
 — Este revoltător, mi‑a spus ea într‑o zi, pe când
ne plimbam pe țărm, să te gândești că celebrul John
Dolittle își petrece viața sa merituoasă servindu‑i pe
băștinașii ăștia!… Vai, este absurd!
Toată dimineața îl urmăriserăm pe doctor supra-
veghind ridicarea unui nou teatru în Popsipetel, exis-
tând deja o operă și o sală de concerte, și, în cele din
urmă, papagalița devenise așa de ursuză și de iritată
de această priveliște, încât îi sugerasem să facă o plim-
bare cu mine.
— Tu chiar crezi, am întrebat, pe când ne așezarăm
pe nisip, că nu se va mai întoarce niciodată la Puddleby?
— Habar n‑am, a spus ea. La un moment dat, eram
sigură că gândul la animalele pe care le‑a lăsat acasă
îl va aduce curând înapoi. Dar de când Miran­da i‑a
adus vești în august trecut că totul este în regulă acolo,
speranța asta s‑a stins. Luni întregi mi‑am trudit cre-
ierii să ticluiesc un plan. Dacă am avea o găselniță
care să‑l facă să‑și reia preocupările pentru științele
naturii  — și vreau să spun o găselniță îndeajuns de
mare care să‑l entuziasmeze pe bune — , am putea‑o
scoate la capăt. Dar cum? Dădu dezgustată din umeri.
Cum?… Când tot ce are în cap acum este să paveze
străzi și să învețe odraslele indienilor că unu și cu unu
fac doi!
Era o zi de‑a popsipetelilor perfectă, strălucitoare
și fierbinte, albastră și galbenă. Somnoros, priveam în
largul mării, gândindu‑mă la mama și la tatăl meu. Mă
întrebam dacă nu erau neliniștiți din pricina absenței
mele îndelungate. Lângă mine, bătrâna Polinezia con-
tinua să bombăne pe un ton coborât și neobosit, iar

306
cuvintele ei prinseră să se amestece și să se conto-
pească cu lipăitul blând al valurilor ce se loveau de
țărm. Poate că a fost murmurul egal al vocii sale, aju-
tat de aerul blând și înmiresmat, cel care mă trase la
somn. Nu știu. În fine, în scurt timp am visat că insula
se mișca din nou — dar nu plutea ca mai înainte, ci se
smucea pe neașteptate ca și cum o forță ieșită din co-
mun ar fi ridicat‑o de pe fundul apei o singură dată și
apoi i‑ar fi dat drumul.
Cât timp am dormit după asta, nu am idee. Am
fost trezit de o lovitură ușoară de cioc în nas.
— Tommy!… Tommy! (Era vocea Polineziei.)
Trezește‑te!… Frate, ce mai băiat, să doarmă la un cu-
tremur și nici măcar să nu bage de seamă!… Tommy,
ascultă, asta este șansa noastră. Dar scoală‑te, pentru
Dumnezeu!
— Ce s‑a‑ntâmplat? am întrebat, sculându‑mă cu
un căscat.
— Ssst! Privește! a șoptit Polinezia, arătând spre
mare.
Doar pe jumătate treaz, m‑am holbat în față cu ochi
încețoșați și pleoștiți. Și în apele mici, la mai puțin de
treizeci de metri de țărm, am văzut o cochilie enormă
de un roz‑pal. De forma unei cupole, se înălța într‑un
curcubeu grațios și curbat până la o înălțime extraor-
dinară, iar în jurul bazei sale resacul se spărgea ușor
în mici valuri albe. Ar fi putut coborî din cel mai ne-
bunesc vis.
— Ce naiba mai e și asta? am întrebat eu.
— Asta, a șoptit Polinezia, este ceea ce sute de ani
marinarii au denumit Șarpele‑de‑mare. L‑am văzut eu

307
însămi mai mult decât o dată de pe punțile corăbi-
ilor, la mare distanță, intrând și ieșind din apă. Dar
acum, că îl văd de‑aproape și nemișcat, bănuiesc cu
hotărâre că Șarpele‑de‑mare din povestiri nu este al-
tul decât Marele Melc‑de‑Mare Transparent despre
care ne‑a spus Sfârlează. Dacă asta nu este singura
viețuitoare marină de felul acesta în cele șapte mări,
să‑mi zici mie cioară… Tommy, a dat norocul peste
noi! Treaba noastră este să‑l aducem pe doctor aici ca
să vadă specimenul ăsta perfect, înainte să dispară în
Groapa Adâncă. Dacă reușim, crede‑mă, putem pă-
răsi insula asta binecuvântată. Tu rămâi aici și ține un
ochi pe el, iar eu merg să‑l aduc pe doctor. Nu te mișca
și nu scoate niciun sunet — nici măcar să nu răsufli,
căci s‑ar putea speria, melcii sunt ființe teribil de sfi-
oase. Doar stai cu ochii pe el și eu revin numaidecât.
S‑a prelins tiptil pe nisip până ce a reușit să ajungă
la adăpostul unor tufișuri, de unde și‑a deschis aripile
și a zburat în direcția orașului, în vreme ce eu am ră-
mas singur pe țărm, urmărind fascinat acest monstru
incredibil legănându‑se în apele puțin adânci.
Se mișca foarte puțin. Din când în când, își ridica
ușor capul din apă, expunându‑și gâtul enorm de lung
și coarnele. La răstimpuri, încerca să se salte, așa cum
fac melcii când vor să se deplaseze, dar aproape ime-
diat se cufunda iarăși ca și cum ar fi fost epuizat. Mie
unuia mi se părea că se mișca de parcă ar fi fost rănit
pe dedesubt, dar nu‑i puteam vedea partea de jos care
se afla sub nivelul apei.
Continuam să fiu absorbit de marea arătare, când
Polinezia s‑a întors cu doctorul. S‑au apropiat așa de

308
încet și de precaut, că nici nu i‑am văzut și nici nu
i‑am auzit venind, până când nu i‑am simțit ghemu-
indu‑se lângă mine pe nisip.
Vederea melcului l‑a schimbat complet pe doctor.
Ochii îi scânteiau de încântare. Nu‑l mai văzusem așa
de fermecat și de fericit de când prinsesem gândacul
jabizri, la sosirea noastră pe insulă.
— El este! a șoptit el. Însuși Marele Melc‑de‑Mare
Transparent — nu e nicio îndoială. Polinezia, mergi
de‑a lungul țărmului și vezi dacă nu‑mi găsești vreun
delfin. Poate că ne va putea spune ce caută melcul
aici… Este foarte neobișnuit pentru el să stea în ape
puțin adânci ca acestea. Și tu, Stubbins, tu du‑te în
port și adu‑mi o canoe mică. Dar fii foarte atent cum
vâslești prin golful ăsta. Dacă melcul se va speria și va
pleca în apele adânci, s‑ar putea să nu mai avem vreo-
dată șansa să‑l vedem.
— Și nu le spune nimic indienilor, a adăugat Po-
linezia în șoaptă, pe când mă ridicasem să plec. Tre-
buie să păstrăm secretul, altfel o să avem aici o gloată
de gură‑cască în nici cinci minute. Mare noroc avem
că am dat peste melc într‑un golf liniștit.
Ajuns în port, am scos o canoe ușoară dintre cele
care se găseau acolo și, fără să spun cuiva de ce aveam
nevoie de ea, am urcat și am început să vâslesc de‑a
lungul țărmului.
Mi‑era o frică de moarte ca melcul să nu fi plecat
înainte să apuc eu să mă întorc. Și vă puteți imagina
ce încântat am fost când, ocolind capul stâncos și in-
trând în golf, l‑am văzut tot acolo.
Am observat că Polinezia își îndeplinise însărci-
narea și se întorsese înaintea mea, aducând cu ea o

309
pereche de delfini. Aceștia deja discutau pe un ton
coborât cu John Dolittle. Am tras canoea pe plajă și
m‑am apropiat să ascult.
— Ce vreau eu să aflu, spunea doctorul, e cum a
ajuns melcul ăsta aici. Eu înțelesesem că de obicei stă
în Groapa Adâncă și că, atunci când vine la suprafață,
o face numai în mijlocul oceanului.
— A, nu știi?… Nu ai auzit? au replicat delfinii. Ați
acoperit Groapa Adâncă atunci când ați scufundat
insula. Păi da, ați depus‑o taman peste deschizătura
Gropii — așa cum ai pune un capac, să zic așa. Peștii
care se aflau în ea în momentul acela tot încearcă să
iasă de atunci. Marele Melc a avut cel mai mare ghi-
nion: insula i‑a prins coada exact în momentul când
părăsea Groapa pentru o plimbare plăcută de seară. Și
a fost țintuit acolo timp de șase luni, răsucindu‑se în
toate părțile, doar, doar o scăpa. Până la urmă, a fost
silit să ridice toată insula de un capăt ca să‑și elibereze
coada. N‑ați simțit un soi de undă de cutremur acum
vreo oră?
— Ba da, a spus doctorul, a năruit o parte din tea-
trul pe care‑l construiam.
— Păi a fost melcul, care a săltat insula ca să iasă
din Groapă, au spus ei. Toți ceilalți pești au întreză-
rit șansa și s‑au eliberat atunci când a ridicat capacul.
A fost norocul lor că e așa mare și puternic. Dar efor-
tul acestui ridicat și‑a arătat consecințele: a făcut o în-
tindere la un mușchi al cozii și a început să i se umfle
destul de urât. Voia un loc liniștit în care să se odih-
nească și, găsind aproape plaja asta prietenoasă, s‑a
târât până aici.

310
 — Vai de mine! zise doctorul. Îmi pare așa de
rău! Presupun că ar fi trebuit să‑l anunț în vreun fel
că insula se va scufunda. Dar, ca să fiu sincer, nu am
știut nici noi, s‑a întâmplat printr‑un soi de accident.
Credeți că biata ființă este rănită grav?
— Nu suntem siguri, au răspuns delfinii, pentru
că niciunul dintre noi nu‑i poate vorbi limba. Dar, pe
drumul până aici, am înotat în jurul lui și nu pare să
fie vătămat prea rău.
— Niciunul dintre voi nu vorbește crustaceea? a
întrebat doctorul.
— Niciun cuvințel, au spus ei. Este o limbă dintre
cele mai înspăimântător de dificile.
— Credeți că ați putea să‑mi găsiți un pește care
s‑o vorbească?
— Habar n‑avem, au zis delfinii, dar am putea
încerca.
— V‑aș rămâne extrem de recunoscător dacă ați
face‑o, a spus doctorul. Sunt multe întrebări impor-
tante pe care aș vrea să i le pun melcului, și apoi, aș
vrea să fac tot ce pot ca să‑i vindec coada. Măcar asta
să pot face pentru el. La urma urmei, în mod indirect,
a fost vina mea că s‑a rănit.
— Păi dacă vei aștepta aici, au zis delfinii, vom ve-
dea ce poate fi făcut.
 Capitolul V
ENIGMA CRUSTACEULUI
REZOLVATĂ ÎN CELE DIN URMĂ

Astfel, cu coroana pe cap, doctorul Dolittle s‑a așezat

pe țărm precum regele Knut1 și s‑a pus pe așteptare.
Și, pentru o oră, delfinii au venit și au plecat, aducând
diferite soiuri de viețuitoare ale mării din adâncuri ca
să vadă dacă l‑ar putea ajuta cu ceva.
Multe și ciudate erau creaturile aduse. Se părea
totuși că existau doar câteva exemplare, foarte puține,
care vorbeau crustaceea, cu excepția crustaceelor. Cu
toate acestea, delfinii au devenit ceva mai încrezători
când au descoperit un arici‑de‑mare foarte bătrân
(un exemplar caraghios, ca un balon, cu peri lungi pe
tot corpul), care a spus că nu putea vorbi crustaceea
curată, dar că, în tinerețe, se înțelegea îndeajuns de
bine cu stelele‑de‑mare. Era totuși ceva, deși nu ceva
după care să‑ți pierzi capul. Lăsând ariciul‑de‑mare

1. Knut cel Mare, rege al Danemarcei și al Norvegiei, care l‑a

silit pe Edmund al II‑lea să împartă Anglia cu el. La moartea lui
Edmund, Knut a devenit regele Angliei (994‑1035).

312
cu noi, delfinii au plecat din nou ca să găsească o
stea‑de‑mare.
Nu a trecut mult până să o găsească, fiindcă prin
părțile acelea se găseau destule. Apoi, folosindu‑se de
ariciul‑de‑mare ca translator, au luat‑o la întrebări pe
steaua‑de‑mare. Era o creatură mai degrabă prostuță,
dar s‑a străduit din răsputeri să fie de ajutor. Și, după
un scurt test, am descoperit, spre încântarea noastră,
că putea vorbi crustaceea oarecum bine.
Simțindu‑ne încurajați, doctorul și cu mine ne‑am
pus în canoe și, cu delfinii, ariciul‑de‑mare și stea­
ua‑de‑mare înotând pe lângă noi, am vâslit foarte
ușor până ce am ajuns aproape sub cochilia domina-
toare a Marelui Melc.
După care a început cea mai ciudată conversație la
care am fost martor vreodată. Mai întâi, steaua‑de‑mare
îl întreba ceva pe melc, și orice răspundea melcul,
steaua‑de‑mare îi spunea ariciului‑de‑mare, iar ari-
ciul le transmitea delfinilor, ca aceștia să‑i spună în
cele din urmă doctorului.
În acest fel, am obținut informații importante,
cele mai multe despre istoria foarte veche a Regatu-
lui Animalelor, dar am pierdut o bună parte din sen-
surile mai fine din discursurile lungi ale melcului din
pricina tâmpeniei stelei‑de‑mare și a întregii acestei
activități de traducere dintr‑un limbaj într‑altul.
În vreme ce melcul vorbea, doctorul și cu mine
ne lipiserăm urechile de cochilia sa, descoperind că,
în acel fel, puteam auzi foarte clar sunetul vocii sale.
Era, așa cum o descrisese Sfârlează, profundă și ca un
clopoțel. Dar bineînțeles că nu puteam pricepe niciun

313
cuvințel rostit de el. Oricum, doctorul s‑a arătat foarte
entuziasmat de faptul că se apropiase de învățarea lim-
bii după care tânjise așa de mult. Și curând, punându‑le
pe celelalte viețuitoare să repete mereu și mereu fraze
scurte folosite de melc, el a început să pună cuvintele
cap la cap. Vezi tu, deja se familiarizase cu unul sau
două din limbajele peștilor, lucru care l‑a ajutat cât de
cât. După ce a repetat de câteva ori toate aceste lucruri,
s‑a aplecat pe deasupra canoei și, afundându‑și fața în
apă, a încercat să‑i vorbească direct melcului.
Era o lucrare grea și dificilă și au trebuit să treacă
ore bune înainte să obțină vreun rezultat. Dar, în scurt
timp, puteam spune, după expresia fericită de pe fața
lui, că începuse să obțină treptat succes după succes.
Soarele coborâse spre apus și briza răcoroasă de
seară prinsese să bată ușor prin plantația de bambuși,
când, în fine, doctorul a revenit din lucrarea sa și mi‑a
spus:
— Stubbins, l‑am convins pe melc să vină pe par-
tea uscată a plajei ca să‑i examinez coada. Vrei tu, te
rog, să te întorci în oraș și să le spui muncitorilor să
oprească lucrul la clădirea teatrului pentru azi? Apoi
mergi la palat și adu‑mi geanta cu medicamente. Cred
că am lăsat‑o sub tron în Sala de Audiențe.
— Și nu uita, a șoptit Polinezia când deja mă întor-
sesem să plec, niciun cuvânt vreunui muritor. Dacă te
întreabă cineva, ține‑ți gura închisă. Prefă‑te că ai o
durere de dinți sau ceva.
De data asta, când m‑am întors pe țărm — cu
geanta cu medicamente — l‑am găsit pe melc ridicat
și uscat pe plajă. Văzându‑l în toată lungimea sa, era

314
ușor de înțeles de ce, în timpurile de demult, mari-
narii superstițioși îl denumiseră Șarpele‑de‑mare. Cu
siguranță că era cea mai mare creatură și, în felul lui,
una frumoasă și grațioasă. John Dolittle îi examina o
inflamație a cozii.
Din geanta pe care i‑o adusesem, doctorul a scos
o sticlă mare cu unguent și a prins să‑i frece întinde-
rea mușchiului. Apoi a scos toate bandajele pe care le
avea în geantă, legându‑le unul de celălalt. Dar chiar
și așa, nu formau un bandaj îndeajuns de lung care să
cuprindă mai mult de jumătate din enorma lui coadă.
Doctorul a insistat că partea vătămată trebuie legată
strâns într‑un fel sau altul. Așa că mă trimise iar la
palat ca să iau toate cearșafurile din dulapul regal cu
lenjerii. Pe acestea, Polinezia și cu mine le rupserăm
în fâșii, încropind bandaje. Și, în cele din urmă, după
eforturi îndelungate, am reușit să‑i legăm umflătura,
spre deplina lui mulțumire.
Melcul părea și el tare încântat de atenția acordată,
întinzându‑se confortabil când doctorul își termină
treaba. În această poziție, cochilia de pe spatele lui fi-
ind goală, puteai privi direct prin ea și vedeai palmie-
rii din partea cealaltă.
— Cred că ar fi bine ca unul dintre noi să stea cu
el toată noaptea, a spus doctorul. L‑am putea pune
pe Bumpo să facă asta, a tras la aghioase toată ziua,
din câte știu, în casa de vară. E o rană destul de rea,
iar dacă melcul nu va fi în stare să doarmă, ar fi mai
fericit dacă i‑ar ține cineva companie. Dar se va face
bine… după părerea mea, în câteva zile. Dacă n‑aș fi
atât de afurisit de ocupat, aș sta chiar eu cu el. Aș fi

315
vrut să pot, căci mai am o mulțime de lucruri de vor-
bit cu el.
— Dar, doctore, a zis Polinezia, pe când ne pregăteam
să ne întoarcem în oraș, ar trebui să‑ți iei o vacanță. Toți
regii își iau vacanțe când și când, toți până la unul. Re-
gele Charles, de pildă — firește Charles a domnit îna-
inte să te naști tu, dar el… el era mereu în vacanță! Nu
că ar fi fost vreodată ceea ce ai putea numi un rege
model. Dar, cu toate acestea, era înfricoșător de popu-
lar. Toți îl plăceau, chiar și crapul auriu din heleșteul
de la Hampton Court. Ca rege, singurul lucru pe care
i‑l reproșez e că a născocit câinii ăia tembeli, mici
și enervanți pe care i‑a numit spanieli. Se spun o
mulțime de istorisiri despre bietul Charles, dar asta,
după părerea mea, este cel mai nasol lucru pe care l‑a
făcut. În fine, toate astea sunt fără legătură cu subiec-
tul. Așa cum spuneam, regii trebuie să‑și ia vacanțe la
fel care oricare alții. Iar tu nu ți‑ai mai luat una încă de
când ai fost încoronat, nu‑i așa?
— Da, a spus doctorul, presupun că este adevărat.
— Bun, hai să‑ți spun ce să faci, a zis ea. De cum te
întorci la palat, faci publică o proclamație regală prin
care arăți că vei fi plecat timp de o săptămână prin
țară ca să‑ți cauți de sănătate. Și pleci fără niciun servi‑
tor, pricepi — ca o persoană oarecare. Se numește că-
lătorie incognito, atunci când regii pleacă așa. Toți o
fac… Este singurul mod în care pot să se simtă și ei
bine. Apoi, săptămâna pe care ți‑o iei ți‑o poți petrece
lungit pe plajă lângă melcul de colo. Cum ți se pare?
—  Mi‑ar plăcea, a spus doctorul. Sună din cale‑afară
de atractiv. Dar trebuie construit noul teatru, niciunul

316
dintre tâmplari nu va ști cum să meșterească acei că-
priori dacă nu le arăt eu. Și apoi mai sunt și prun-
cii: mamele astea băștinașe sunt înspăimântător de
ignorante.
— Ah, nu te mai sinchisi de teatru… și nici de
prunci, s‑a răstit Polinezia. Teatrul poate să aștepte o
săptămână. Cât privește pruncii, ăștia nu suferă nici-
odată de nimic altceva decât de colici. Cum crezi că
s‑au descurcat până să vii tu aici, pentru numele lui
Dumnezeu?!… Ia‑ți o vacanță!… Ai nevoie de ea!
 Capitolul VI
ULTIMA REUNIUNE A CABINETULUI

După felul în care vorbea Polinezia, bănuiam că ches-

tia asta cu vacanța făcea parte din planul ei.
Doctorul nu a răspuns nimic, iar noi am mers în
tăcere spre oraș. Totuși, puteam să văd că vorbele ei
făcuseră impresie asupra lui.
După cină, a dispărut din palat fără să spună unde
mergea, un lucru pe care nu‑l mai făcuse până atunci.
Firește că noi toți știam unde plecase: înapoi pe plajă,
ca să stea cu melcul. Eram siguri de asta, pentru că nu‑i
spusese nimic lui Bumpo că ar vrea să‑l însoțească.
De cum s‑au închis ușile în seara aceea la reuniu-
nea cabinetului, Polinezia li s‑a adresat celor prezenți:
— Uite ce e, dragi colegi, a spus ea, trebuie pur
și simplu să‑l convingem cumva pe doctor să‑și ia
vacanța asta… dacă nu vrem să rămânem pe insula
asta binecuvântată pentru tot restul vieților noastre.
— Dar ce schimbare se va produce dacă‑și va lua o
vacanță? a întrebat Bumpo.
Polinezia s‑a întors nervoasă spre ministrul de
Interne.

318
 — Nu pricepi? Dacă are o săptămână întreagă
în care să se preocupe iarăși doar de științele natu-
rii — chestii marine, visul lui să vadă fundul oceanului
și toate cele — ar putea să se ivească șansa să consimtă
să părăsească locul ăsta enervant. Dar cât timp își face
datoria de rege, nu va găsi niciun moment să se gân-
dească la altceva decât la treburile de stat.
— Da, asta‑i adevărat. Este de departe mult prea
corectștiincios, a fost de acord Bumpo.
— Și apoi, a urmat Polinezia, singura lui speranță
de a scăpa de aici este s‑o facă în secret. Anume pe
timpul vacanței, incognito, când nimeni nu știe unde
se află sau ce face, în afară de noi. Dacă va construi un
vas îndeajuns de mare ca să traverseze marea, toți in-
dienii o să‑l vadă, o să‑l audă când va fi construit, și
vor întreba la ce folosește. Vor interveni. Ar prefera
mai degrabă să se întâmple orice decât să‑l piardă pe
doctor. Păi eu cred că, dacă ar bănui că are cea mai
mică intenție să fugă, îl vor pune‑n lanțuri.
— Da, și eu cred același lucru, am consimțit. Dar
fără un vas de vreun fel, nu văd cum va putea docto-
rul să scape, chiar și în taină.
— Păi o să‑ți spun eu, a zis Polinezia. Dacă reușim
să‑l convingem să‑și ia o vacanță, pasul nostru urmă-
tor va fi să‑l facem pe melcul‑de‑mare să făgăduiască
să ne ia pe toți în cochilia lui ca să ne ducă până la
gura Fluviului Puddleby. Odată ce am primi acceptul
melcului, tentația va fi prea mare pentru John Dolittle
și el va veni, știu asta — mai ales că va putea să ia plan-
tele și medicamentele alea noi de la Săgeată Lungă

319
pentru doctorii din Anglia, și mai ales că o să poată
vedea fundul oceanului, în drum spre casă.
— Senzațional! am strigat eu. Vrei să spui că mel-
cul ne‑ar putea duce pe sub apă tot drumul până la
Puddleby?
— Cu siguranță, a spus Polinezia. O călătorie mică
precum asta nu reprezintă mare lucru pentru el. Se
poate deplasa pe fundul oceanului, iar doctorul va pu-
tea admira toate priveliștile. Cât se poate de simplu!
Ei, John Dolittle va veni fără îndoială, dacă‑l vom pu-
tea face să‑și ia liber și dacă melcul va fi de acord să
ne ia cu el.
— La naiba, sper să vrea! a oftat Jip. M‑am sătu-
rat de tropicele astea oribile — te fac să te simți așa de
leneș și bun de nimic! Și pe‑aici nu sunt nici șobolani,
nici altceva — nu că ar avea cineva energia să‑i vâneze,
chiar de‑ar fi. Măi, măi, ce m‑aș mai bucura să văd din
nou bătrânul Puddleby și grădina! Și ce‑o să se mai
bucure Dab‑Dab că ne‑am întors!
— Pe la sfârșitul lunii viitoare, am spus eu, se vor
face doi ani de când am părăsit Anglia, de când am ri-
dicat ancora din Kingsbridge și ne‑am lansat pe fluviu.
— Și‑am rămas blocați în bancul de mâl, a adăugat
Chee‑Chee cu o voce îndepărtată și visătoare.
— Mai țineți minte cum ne făceau toți cu mâna de
pe chei? am întrebat eu.
— Da, și presupun că, de atunci, adeseori vorbesc
de noi în oraș, a spus Jip, întrebându‑se dacă mai sun-
tem în viață sau am murit.
— Termină! a zis Bumpo. Simt că mă apucă plân-
sul din sediment!
 Capitolul VII
DECIZIA DOCTORULUI

Păi îți cam poți da seama cât de bucuroși am fost când,

a doua zi de dimineață, doctorul, după o conversație
de o noapte cu melcul, ne‑a spus că se hotărâse să‑și
ia o vacanță. Numaidecât a fost făcută publică o
proclamație de către Crainicul Orașului precum că
Maiestatea Sa va pleca prin țară pentru un concediu
de șapte zile, dar că, pe timpul absenței sale, palatul și
birourile statului vor fi deschise ca de obicei.
Polinezia era extraordinar de mulțumită. S‑a pus
imediat pe muncă, făcând aranjamentele de ple-
care — având deosebită grijă ca nimeni să nu aibă nici
cea mai vagă bănuială încotro aveam să pornim, ce
luam cu noi, ora plecării sau pe care poartă a palatu-
lui urma să ieșim.
Uneltitoare șmecheră cum era, nu a dat nimic ui-
tării. Și nici măcar noi, care făceam parte din grupul
doctorului, nu ne puteam imagina scopurile pe care
le urmărea pentru unele dintre pregătirile ei. M‑a luat
înăuntru și mi‑a spus că cel mai important lucru pe
care trebuie să‑mi amintesc să‑l iau cu mine erau toate

321
carnețelele doctorului. Săgeată Lungă, singurul indian
care cunoștea taina destinației noastre, ne‑a spus că
i‑ar plăcea să vină cu noi doar până la plajă pentru a
vedea Marele Melc, iar Polinezia i‑a spus că nu‑s pro-
bleme și că să aducă colecția de plante. Lui Bumpo i‑a
ordonat să ducă jobenul doctorului — cu grijă ascuns
sub haină. I‑a trimis aproape pe toți lacheii care erau
de serviciu în noaptea aceea cu treburi prin oraș, ast-
fel încât să fie cât mai puțini servitori care să ne vadă
plecând. Iar pentru ora plecării, a ales miezul nopții,
ora la care cei mai mulți dintre locuitori adormiseră.
În această vacanță regală, trebuia să luăm cu noi
provizii pentru o săptămână. Astfel, împreună cu ce-
lelalte pachete ale noastre, eram încărcați cu bagaje
când, la ora douăsprezece noaptea, deschiserăm ușa
dinspre apus a palatului și ieșirăm precauți și în liniște
în grădina luminată de lună.
— Strecurați‑vă incognito, a șoptit Bumpo, pe
când închideam încet ușa după noi.
Nimeni nu ne‑a văzut plecând.
La capătul scării de piatră care ducea de la Terasa
Păunului la Mătăniile Scufundate, ceva m‑a făcut să
mă opresc și să arunc o privire în spate la magnificul
palat care fusese ridicat pe acest tărâm ciudat și în-
depărtat, unde niciun om alb în afara noastră nu pu-
sese vreodată piciorul. Într‑un fel intuiția îmi spunea
că nu ne vom mai întoarce niciodată aici. Și m‑am în-
trebat ce alți regi și miniștri vor locui în sălile acestea
splendide după ce noi le vom fi părăsit. Aerul era fier-
binte și totul era nemișcat, cu excepția plescăiturilor
ușoare produse de păsările flamingo domesticite care

322
se bălăceau în lacul cu nuferi. Deodată, de după un
gard de chiparos, s‑a ițit scânteierea felinarului unui
străjer de noapte. Polinezia m‑a ciupit de ciorap și, cu
șoapte neliniștite, m‑a îndemnat să grăbesc pasul ca să
nu fim descoperiți.
Când am ajuns pe plajă, am găsit melcul într‑o
stare de sănătate mult mai bună, fiind capabil să‑și
miște coada fără să‑l doară.
Delfinii (care prin natura lor sunt creaturi curi-
oase) zăboveau încă în așteptare ca să vadă dacă se va
în­tâmpla ceva care le‑ar putea stârni interesul. Poline-
zia, complotista, în vreme ce doctorul era ocupat cu
noul său pacient, le‑a făcut semn și i‑a tras deoparte
pentru o mică discuție.
— Uitați cum stă treaba, prieteni, a spus ea pe un
ton coborât, voi știți ce multe a făcut John Dolittle
pentru animale, s‑ar putea spune că și‑a dedicat în-
treaga viață lor. Iată că a venit momentul să faceți ceva
pentru el. Ascultați: a fost încoronat rege al acestei in-
sule împotriva voinței lui, pricepeți? Și acum, că a pri-
mit slujba asta, simte că n‑o mai poate lăsa — crede
că indienii nu vor fi în stare să se descurce fără el și
chestii de astea — ceea ce este absurd, după cum voi și
cu mine știm prea bine. Bun. Uite care‑i treaba: dacă
acest melc o să vrea să ne ia pe el și pe noi — și câteva
băgăjele — nu prea multe, aș spune vreo treizeci, pa-
truzeci de bucăți — în cochilia sa ca să ne ducă în An-
glia, suntem siguri că doctorul va merge, pentru că
se dă în vânt să‑și piardă timpul pe fundul oceanu-
lui. Mai mult, asta va fi unica și singura lui șansă de
a scăpa de pe insulă. Acum este foarte important ca

323
doctorul să se întoarcă în propria sa țară pentru a‑și
desfășura munca lui obișnuită, lucru care înseamnă
foarte mult pentru animalele din lumea întreagă. Prin
urmare, ceea ce vrem noi să faceți voi este să‑i spuneți
ariciului‑de‑mare să‑i spună stelei‑de‑mare care să‑i
spună melcului să ne ia în cochilia lui și să ne poarte
până pe Fluviul Puddleby. Vă este limpede?
— Da, da, au spus delfinii. Și vom face cu drag tot
ce putem ca să‑l convingem, pentru că, așa cum spu-
neai, este tare păcat ca marele om să‑și irosească tim-
pul aici, când atât de multe animale au nevoie de el.
— Și faceți așa încât doctorul să nu afle intențiile
voastre, a adăugat Polinezia când delfinii se puseră în
mișcare. Ar putea să obiecteze, dacă va bănui că noi
am avea vreun amestec. Faceți așa ca oferta de a ne lua
să vină din partea lui. Pricepeți?
John Dolittle, neștiutor la orice cu excepția mun-
cii pe care‑o depunea, stătea în apa până la genunchi,
ajutându‑l pe melc să‑și încerce coada bandajată ca
să‑și dea seama dacă se înzdrăvenise și putea să călă-
torească. Bumpo, Săgeată Lungă, Chee‑Chee și Jip se
tolăniseră sub un palmier ceva mai departe de plajă.
Polinezia și cu mine ne alăturarăm lor.
Trecu o jumătate de oră.
Dacă delfinii avuseseră succes sau nu, habar
n‑aveam, când, deodată, doctorul țâșni de lângă melc
și veni plescăind prin apă, cu sufletul la gură.
— Ce credeți? a strigat el. În vreme ce vorbeam cu
melcul, s‑a oferit dintr‑odată, așa, de la sine, să ne ia
cu el în cochilie și să ne ducă până‑n Anglia! Spune
că oricum trebuia să plece într‑o explorare, ca să‑și

324
găsească un cămin nou, acum că Groapa Adâncă s‑a
astupat. Spune că nu s‑ar abate prea mult din drum
ca să ne lasă pe Fluviul Puddleby, dacă am vrea să ve-
nim… Dumnezeule, ce șansă! Mi‑ar plăcea să mer-
gem. Să cercetez fundul oceanului tot drumul din
Brazilia până în Europa! N‑a mai făcut‑o nimeni până
acum. Ce călătorie măreață!… Ah, n‑ar fi trebuit să
primesc niciodată să fiu rege! Acum trebuie să văd
cum se irosește o șansă unică în viață!
Ne‑a întors spatele și a luat‑o din nou pe nisip spre
mijlocul plajei, privind nostalgic și tânjitor către melc.
Era ceva cu deosebire trist și disperat cu el, așa cum
stătea acolo pe țărmul singuratic, în bătaia lunii, cu
coroana pe cap, cu chipul dintr‑odată înnegurat pe
fondul mării sclipitoare din spatele lui.
Polinezia a apărut din întuneric lângă mine și s‑a
apropiat tăcută de el.
— Doctore, a spus ea cu o voce blândă, persuasivă,
ca și cum ar fi vorbit unui copilaș plin de dor, știi doar
că treaba asta cu regele nu este ocupația ta adevărată
în viață. Băștinașii ăștia vor fi capabili să se descurce
și fără tine — firește, nu tot atât de bine precum o fac
cu tine —, dar vor reuși, așa cum au făcut‑o și înainte
să apari tu. Nimeni nu poate nega că ți‑ai făcut datoria
față de ei. Greșeala a fost a lor: te‑au făcut rege. De ce
nu ai accepta oferta melcului ca să lași totul deoparte
și să pleci? Munca pe care o vei face, informațiile pe
care le vei duce acasă vor fi de departe mult mai valo-
roase decât ceea ce faci tu aici.
— Bună prietenă, a zis doctorul întorcându‑se spre
ea, nu pot. Se vor întoarce la felul lor de trai nesănătos:

325
apă infectată, pește crud, fără canalizare, cu febră ti-
foidă și celelalte… Nu, trebuie să mă gândesc la să-
nătatea lor, la bunăstarea lor. Am început în viață ca
doctor uman și se pare, că spre sfârșitul ei, revin la
asta. Nu‑i pot părăsi. Poate că mai târziu se va ivi ceva.
Dar acum nu‑i pot lăsa.
— Aici greșești tu, doctore, a spus ea. Acum e mo-
mentul să pleci. Nu „se va ivi“ nimic. Cu cât rămâi mai
mult timp, cu atât mai greu îți va fi să pleci… pleacă
acum! În seara asta!
— Cum, să mă furișez fără măcar să‑mi iau rămas
bun de la ei? Măi, Polinezia, așa ceva îmi propui tu
mie?!
— Greu de spus că te vor lăsa să‑ți iei la revedere! a
pufnit Polinezia, enervându‑se în cele din urmă. Eu îți
spun, doctore, dacă te întorci la palatul ăla în seara asta,
pentru rămas‑bun sau mai știu eu ce, vei rămâne acolo.
Acum… în clipa asta… este cel mai potrivit să pleci!
Adevărul din spusele bătrânei papagalițe au părut
să lovească într‑un punct sensibil, căci doctorul ră-
mase un minut pe gânduri.
— Dar mai sunt și carnețelele, a spus el deodată, va
trebui să mă întorc să le aduc.
— Le am eu, doctore, am spus, ridicând vocea, pe
toate.
A părut să cumpănească din nou.
— Și colecția lui Săgeată Lungă, a zis el. Va trebui
s‑o iau și pe aceea cu mine.
— Este aici, o, Bunule! s‑a auzit vocea profundă a
indianului aflat în umbra palmierului.

326
 — Și proviziile? a întrebat doctorul. Hrana pentru
călătorie?
— Avem cu noi provizii pe o săptămână, pentru
întreaga vacanță, a spus Polinezia, mai mult decât
avem nevoie.
Pentru a treia oară doctorul a rămas tăcut și meditativ.
— Și mai e și pălăria mea, a zis el agitat, în cele din
urmă, așadar, e clar: trebuie să mă întorc la palat. Nu
pot să plec fără pălăria mea. Cum aș putea apărea în
Puddleby cu coroana asta pe cap?
— Iat‑o, doctore, a spus Bumpo, scoțând pălăria
veche, ponosită și îndrăgită de sub haina sa.
Într‑adevăr, Polinezia se gândise la tot.
Dar chiar și acum îl puteam vedea pe doctor că
încă mai scotocea după vreo scuză.
— O, Bunule, a spus Săgeată Lungă, de ce atragi
neșansa? Drumul tău este clar. Viitorul și munca ta te
cheamă înapoi la căminul tău de peste mări. Cu tine va
merge și înțelepciunea pe care am adunat‑o eu pentru
omenire, pentru a ajunge acolo unde va fi de mai mare
folos decât ar putea să fie aici vreodată. Văd scânteie-
rea zorilor pe cerul de răsărit. Se crapă de ziuă. Pleacă
înainte ca supușii tăi să iasă pe străzi. Pleacă înainte ca
planul tău să fie descoperit. Căci eu cred de‑adevărate-
lea că, dacă nu pleci acum, vei rămâne pentru tot restul
zilelor tale un rege captiv în Popsipetel.
Adesea, marele decizii se iau într‑o clipă, nu mai
mult. Profilat pe cerul palid, am văzut chipul docto-
rului împietrindu‑se deodată. A ridicat încet Coroana
Sfântă de pe cap și a depus‑o pe nisip.
Și apoi a vorbit cu o voce încărcată de lacrimi:

327
 — O s‑o găsească aici, a murmurat el, când vor
veni să mă caute. Și vor ști că am plecat… Copiii mei,
bieții mei copii!… Mă întreb dacă vor înțelege vreo-
dată de ce i‑am părăsit… Mă întreb dacă vor înțelege
vreodată… și mă vor ierta.
Și‑a luat vechea pălărie de la Bumpo și apoi, întor-
cându‑se cu fața spre Săgeată Lungă, i‑a strâns în tă-
cere mâna întinsă.
— Ai luat hotărârea bună, o, Bunule, a spus india-
nul, deși nimeni nu‑ți va duce dorul și nu va jeli mai
mult decât Săgeată Lungă, fiul lui Săgeată de Aur…
Cu bine, și fie ca norocul să te țină de mână!
A fost unica dată când l‑am văzut pe doctor plân-
gând. Fără vreun cuvânt pentru vreunul din noi, s‑a
întors și a luat‑o de‑a lungul plajei, intrând în apa
puțin adâncă a mării.
Melcul și‑a arcuit spatele și a închipuit o deschi-
zătură între umerii săi și marginea cochiliei. Docto-
rul s‑a cățărat și a intrat în ea. L‑am urmat, după ce
ne‑am luat bagajele. Deschizătura s‑a închis strâns,
scoțând o șuierătură ca de aspirare.
Apoi, întorcându‑se spre răsărit, marea creatură a
prins să se miște ușor înainte, pe panta fundului mă-
rii, spre ape mai adânci.
Exact în clipa când vârtejul de un verde‑întunecat
s‑a închis deasupra capetelor noastre, marele soare de
dimineață și‑a ițit capul peste orizontul oceanului. Și
prin pereții transparenți de sidef am putut zări lumea
apelor de lângă noi luminată dintr‑odată de cel mai su-
perb caleidoscop de culori — un răsărit sub apa mării!

328
 Restul istorisirii întoarcerii acasă vi‑l înfățișez
numaidecât.
Am găsit noul nostru spațiu de cazare cât se poate
de mulțumitor. În interiorul spațioasei cochilii, spa-
tele lat al melcului era foarte confortabil dacă voiai
să stai sau să te lungești — mai bun decât o canapea,
odată ce te obișnuiai cu umezeala și senzația de lipi-
cios. La puțin timp după ce am plecat, melcul ne‑a
întrebat dacă am fi amabili să ne scoatem încălțările,
căci țintele din tălpi îi rănesc spatele când alergăm
plini de entuziasm dintr‑o parte într‑alta ca să ne bu-
curăm de diferitele priveliști.
Mișcarea nu era neplăcută, ci foarte ușoară și egală,
de fapt, dacă nu ai fi privit în afară, nici n‑ai fi știut,
la nivelul la care ne aflam, că ne mișcam în vreun fel.
Dintr‑un motiv sau altul, crezusem întotdeauna
că fundul mării era plat. Am descoperit că era la fel
de neregulat și schimbător ca și suprafața uscatului.
Am urcat mari lanțuri muntoase, cu piscuri care tro-
nau peste alte piscuri. Ne‑am croit drum prin păduri
dese formate din plante de mare înalte. Am traver-
sat întinderi late și pustii de mâl nisipos, asemenea
deșerturilor — așa de mari că înaintai o zi întreagă
fără să ai înaintea ta decât un orizont vag. Uneori, pei­
sajul era acoperit cu zone unduitoare acoperite de li-
cheni verzi, relaxante pentru ochi precum pășunile
bogate, încât mai că te uitat după turmele de oi care
să pască pe câmpurile acestea submarine. Iar uneori
melcul ne făcea să ne rostogolim în interiorul lui ca

329
boabele de mazăre, când se scufunda brusc ca să co-
boare în vreo vale adâncă și izolată, cu pante abrupte.
La acest nivel scăzut am zărit adeseori epavele în-
tunecate ale vaselor scufundate, naufragiate și duse la
fund de Dumnezeu știe câți ani, și, trecând pe lângă
ele, vorbeam în șoaptă, cum fac copiii când privesc la
sculpturile din biserici.
Și aici, în apele mai adânci și mai întunecate, pești
monstruoși, care se hrăneau liniștiți în grote și gă-
uri, țâșneau pe neașteptate, alarmați de apropierea
noastră, dispărând fulgerător în beznă cu viteza unei
săgeți. În vreme ce alții, mai îndrăzneți, cu tot felul de
forme și culori nepământești, se apropiau foarte mult,
holbându‑se la noi prin cochilie.
— Presupun că ne socotesc un soi de sanacvariu, a
spus Bumpo, urăsc să fiu pește.
Era un spectacol captivant și mereu schimbător.
Doctorul scria sau făcea desene fără oprire. În scurt
timp, umpluserăm toate carnețelele rămase necom-
pletate. După care ne‑am scotocit prin buzunare după
orice bucățică de hârtie de orice fel pe care se puteau
însemna alte observații. Ba chiar am folosit și cărțile
vechi scriind printre rânduri, mâzgălind peste tot pe
copertele din față și din spate.
Cea mai mare problemă a noastră era să avem în-
deajuns de multă lumină ca să vedem. În apele mai
adânci era foarte întuneric. În a treia zi, am trecut pe
lângă un grup de angușe de foc, un soi de viermi stră-
lucitori marini foarte mari, iar doctorul îi ceru mel-
cului să le facă să ne însoțească o vreme. Ceea ce și
făcură, înotând pe lângă noi, iar lumina de la ele ne‑a
fost de mare ajutor, deși nu era din cale‑afară de clară.

330
 Cum de‑și găsea drumul gigantica creatură prin
această lume vastă și întunecată era o mare întrebare
pentru noi. John Dolittle l‑a întrebat despre mijloa-
cele de orientare, cum de știa că era pe drumul bun
spre Fluviul Puddleby, iar răspunsul melcului l‑a en-
tuziasmat pe doctor așa de tare, încât, nemaiavând
hârtie, și‑a scos căptușeala de la valoroasa sa pălărie,
acoperind‑o cu notițe.
Noaptea, firește, era imposibil să vezi ceva, și pe
timpul orelor de beznă, melcul obișnuia să înoate, în
loc să se târască. Atunci când făcea asta, înainta cu o
viteză grozavă, doar dând din coada aia lungă a lui.
Acesta este motivul pentru care călătoria noastră a
durat așa puțin timp — cinci zile și jumătate.
Aerul din încăperea noastră, neschimbându‑se pe
toată durata călătoriei, devenise foarte închis și înă­bu­
șitor și, în primele două zile, avurăm cu toții dureri de
cap. Dar după aceea ne‑am obișnuit și nu ne mai păsa
nici cât negru sub unghie.
La începutul după‑amiezii celei de‑a șasea zile, am
băgat de seamă că urcam o pantă blândă și lungă. Pe
măsură ce urcam, se lumina tot mai mult. În cele din
urmă, am observat că melcul ieșise cu totul din apă și
se oprise definitiv pe o fâșie lungă de nisip cenușiu.
În spatele nostru am văzut suprafața mării ondu-
lată de vânt. La stânga noastră era gura unui fluviu în
plin reflux. În vreme ce în față se întindea pământul
jos și plat, acoperit de ceața care ne împiedica să ve-
dem prea departe în orice direcție ne‑am fi îndreptat
privirea. O pereche de rațe sălbatice cu gâturile întin­se
și aripi zbârnăitoare au trecut pe deasupra noastră,
dis­părând ca umbrele în direcția mării.

331
 Peisajul reprezenta o mare schimbare după strălu-
citorul și fierbintele Popsipetel.
Cu același sunet șuierător de aspirație, melcul a fă-
cut din nou să apară deschizătura. Coborând pe pă-
mântul mlăștinos, am băgat de seamă că se pornise o
burniță fină de toamnă.
— Să fie asta fericita Anglie? a întrebat Bumpo,
scrutând ceața. Nu recunosc vreun loc anume. Poate
că, la urma urmei, melcul nu ne‑a dus unde trebuia.
— Da, a spus Polinezia scuturându‑și penele de
ploaie, e Anglia fără îndoială… Poți să fii sigur după
clima oribilă.
— A, dar dragii mei, a strigat Jip, adulmecând ae-
rul în hălci întregi, are un miros… un miros măreț și
bun! Scuzați‑mă o clipă: văd un șobolan de apă.
— Sst! Ascultați! a spus Chee‑Chee printre dinții
care‑i clănțăneau de frig. Orologiul de la biserica din
Puddleby bate ora patru. De ce nu ne împărțim baga-
jele ca s‑o luăm din loc? Ne așteaptă un drum lung pe
jos până acasă, peste mlaștini.
— Să sperăm, am intervenit eu, că Dab‑Dab a aprins
un foc bun în bucătărie.
— Sunt sigur de asta! a spus doctorul, culegându‑și
vechea geantă dintre valize. Cu vântul ăsta dinspre ră-
sărit, trebuie să le asigure căldură animalelor din casă.
Haideți! Să ținem malul fluviului ca să nu ne pierdem
în ceață. Știți, e ceva mai degrabă atrăgător în vremea
rea a Angliei, atunci când te așteaptă un foc în bucătă­
rie… Ora patru! Haideți… o să ajungem taman la ora
ceaiului!
 CUPRINS

PROLOG ������������������������������������������������������������������������������� 7

PARTEA ÎNTÂI
I. Fiul cizmarului ���������������������������������������������������������� 11
II. Aud de marele naturalist ����������������������������������������� 15
III. Casa doctorului ��������������������������������������������������������� 21
IV. Țâști‑bâști ������������������������������������������������������������������ 28
V. Polinezia �������������������������������������������������������������������� 35
VI. Veverița rănită ����������������������������������������������������������� 43
VII. Limba crustaceelor ��������������������������������������������������� 46
VIII. Ești un bun observator? ������������������������������������������� 50
IX. Grădina viselor ��������������������������������������������������������� 54
X. Grădina zoologică privată ��������������������������������������� 58
XI. Profa mea Polinezia �������������������������������������������������� 62
XII. Marea mea idee ��������������������������������������������������������� 66
XIII. Sosește un călător ����������������������������������������������������� 70
XIV. Călătoria lui Chee‑Chee ������������������������������������������ 73
XV. Devin asistentul doctorului ������������������������������������� 76

PARTEA A DOUA
I. Echipajul „Culicului‑cu‑cioc‑subțire“ ������������������� 83
II. Pustnicul Luke ���������������������������������������������������������� 86
III. Jip și secretul ������������������������������������������������������������� 90
IV. Bob ����������������������������������������������������������������������������� 94
V. Mendoza �������������������������������������������������������������������� 99
VI. Câinele judecătorului ��������������������������������������������� 104

333
 VII. Sfârșitul misterului ������������������������������������������������� 108
VIII. Trei ovații ����������������������������������������������������������������� 112
IX. Pasărea‑paradisului violet ������������������������������������� 116
X. Săgeată Lungă, fiul lui Săgeată de Aur ����������������� 119
XI. Călătorie în orb ������������������������������������������������������� 123
XII. Destin și destinație ������������������������������������������������� 128

PARTEA A TREIA
I. Cel de‑al treilea om ������������������������������������������������ 133
II. La revedere! ������������������������������������������������������������� 139
III. Încep belelele noastre ��������������������������������������������� 143
IV. Belelele noastre continuă ��������������������������������������� 148
V. Polinezia are un plan ���������������������������������������������� 154
VI. Meșteșugarul de paturi din Monteverde ������������� 158
VII. Pariul doctorului ���������������������������������������������������� 161
VIII. Marea luptă cu tauri ����������������������������������������������� 167
IX. O ștergem în grabă ������������������������������������������������� 175

PARTEA A PATRA
I. Din nou despre limbajul crustaceelor ������������������ 183
II. Povestea peștișorului ���������������������������������������������� 188
III. Vreme rea ����������������������������������������������������������������� 202
IV. Naufragiați! ������������������������������������������������������������� 206
V. Pământ! �������������������������������������������������������������������� 213
VI. Jabizri ����������������������������������������������������������������������� 218
VII. Muntele Cap de șoim ��������������������������������������������� 224

PARTEA A CINCEA
I. Un moment măreț �������������������������������������������������� 235
II. „Omul de pe pământul mișcător“ ������������������������� 242
III. Foc ���������������������������������������������������������������������������� 246
IV. Ce face o insulă să plutească ��������������������������������� 250

334
 V. Război! ��������������������������������������������������������������������� 254
VI. Generalul Polinezia ������������������������������������������������ 260
VII. Pacea papagalilor ���������������������������������������������������� 265
VIII. Piatra suspendată ���������������������������������������������������� 269
IX. Alegerea ������������������������������������������������������������������� 275
X. Încoronarea regelui Jong ��������������������������������������� 282

PARTEA A ȘASEA
I. Noul Popsipetel ������������������������������������������������������� 289
II. Gânduri acasă ��������������������������������������������������������� 296
III. Știința omului roșu ������������������������������������������������� 301
IV. Șarpele de mare ������������������������������������������������������� 305
V. Enigma crustaceului
rezolvată în cele din urmă �������������������������������������� 312
VI. Ultima reuniune a cabinetului ������������������������������ 318
VII. Decizia doctorului �������������������������������������������������� 321
 Pentru comenzi şi informaţii, contactaţi:
GRUPUL EDITORIAL CORINT
Departamentul de Vânzări
Str. Mihai Eminescu nr. 54A, sector 1, Bucureşti, cod poştal 010517
Tel./Fax: 021.319.47.97; 021.319.48.20
Depozit
Str. Gării nr. 11, Mogoșoaia, jud. Ilfov
Tel.: 0758.053.416
E-mail: vanzari@edituracorint.ro
Magazin virtual: www.edituracorint.ro

ISBN: 978-606-793-695-7

Format: 16/54x84;
Coli tipo: 21

Tiparul executat la: