ADELINA

Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare ideologică și culturală,
antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările
Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți
„raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase. Iluminismul este o replică la adresa
barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza
experienței proprii.

Acest curent s-a manifestat in toate domeniile, inclusiv in literatura. Un reprezentant remarcabil al
acestui curent este Daniel Defoe. El a început să scrie literatură după ce a exercitat și alte profesiuni,
mai întâi ca om de afaceri și apoi ca ziarist. Tatăl lui era un mic negustor londonez pe nume Foe
(Defoe și-a adăugat acest prefix aristocratic la mijlocul vieții), care ar fi dorit ca fiul lui să devină
preot. Din cauza nonconformismului religios, Defoe nu a avut acces la o educație universitară, astfel,
a studiat la o școala a disidenților de la periferia Londrei. A devenit comerciant în diverse domenii.
Negustor, fabricant, contabil, ziarist, agent politic, de multe ori ruinat, falit, închis, în același timp a
realizat și o producție literară bogată, o operă de poet și ziarist, de pamfletar și istoric, de economist
și călător, de moralist și romancier. Comerțul va continua să-l fascineze pe tot parcursul vieții,
oferindu-i în același timp posibilitatea de a observa în amănunt viața și obiceiurile englezești.
Interesul lui se îndreaptă totuși către domenii multiple și nu se poate limita numai la afaceri. În 1685
a luat parte la rebeliunea lui Monmouth împotriva lui Iacob al II-lea, dar ca urmare a unei grațieri,
obținută probabil în schimbul unei mari sume de bani, a reușit să scape de deportare și execuție
atunci când a fost prins. În 1692, războiul cu Franța a avut drept rezultat numeroase pierderi
financiare, căci vasele de care erau legate interesele lui au fost capturate și Defoe a dat faliment.
Pentru a-și putea plăti creditorii, a înființat o fabrica de cărămizi și țiglă care s-a dovedit a fi o afacere
profitabilă.

La vârsta de patruzeci și trei de ani Defoe a dat faliment a doua oară. În 1704, în timp ce își desfășura
activitatea în slujba guvernului, Defoe a colaborat la cea mai vestită publicație a acestuia, „Review”,
care a continuat să apară până în 1713. Defoe a scris fără întrerupere articole de ziar pentru douăzeci
și șase de perioadice diferite, referindu-se la problemele curente și afaceri externe, controverse
religioase și conflictul politic dintre partidele Tory și Whig.

Opera sa cea mai cunoscuta este Robinson Crusoe publicat pentru prima dată în 1719 și este adesea
considerat primul roman scris vreodată în limba engleză. Cartea este o autobiografie de ficțiune a
presupusului autor, al cărui nume este omonim cu cel al titlului romanului, descriind supraviețuirea și
viața acestuia după naufragierea sa pe o insulă tropicală din largul coastei Venezuelei de astăzi, timp
în care întâlnește locuitori nativi ai Americii, captivi și marinari răsculați, înainte de a fi salvat. Modul
de prezentare al acestui roman se bazează pe prezentarea amănunțită, aproape documentară a vieții
personajului, prezentând narațiunea pe baza unor "documente false", care conferă narațiunii un
aspect real.

NANA

Capitolul 1

În 1632, în familia Robinson Kreutznaer apare al treilea fiu. Robinson era numele familiei mamei, iar
Kreutznaer – al tatălui, de origine germană. Până la urmă, urmând pronunția englezească, Kreutznaer
a devenit Crusoe.
Fiul cel mai mare murise în război și despre cel mijlociu nu se știa nimic. Nici cel de-al treilea fiu nu
dă semne prea bune. Tatăl său vrea să învețe, ca să devină jurist. Robinson Crusoe nu visează decât
să plece pe mare. Tatăl său îi arată că are acasă de toate și că numai disperații pleacă să-și croiască o
soartă departe de casă. Îi mai spune că face parte din cea mai bună clasă, clasa de mijloc, în care
oamenii duc o viață îndestulată, nefiind nici robi ai muncii, nici sclavii luxului și invidiei. Mai adaugă
faptul că va ajunge la mari nenorociri și nu va fi nimeni lângă el care să-l poată mângâia sau ajuta.

Cuvintele tatălui îl mai țin pe loc un an. După aceasta, se întâlnește întâmplător cu un fost coleg care
pleca la Londra pe corabia tatălui său. Uită toate sfaturile primite și, la 1 septembrie 1651, la 19 ani,
pleacă pe mare fără să dea de veste nimănui.

Deîndată ce corabia iese din port se pornește o furtună. Suferințele îndurate îl fac să jure că se va
întoarce acasă și va asculta povețele tatălui său. A doua zi, vine vremea bună și Robinson Crusoe uită
de toate jurămintele. După câteva zile, corabia ajunge la Yarmouth. Aici începe o furtună cumplită.
Apa pătrunde în navă și cu greu o altă corabie le trimite o barcă în ajutor. La un sfert de oră după ce o
părăsiseră, corabia se scufundă.

Robinson Crusoe ajunge până la urmă la Yarmouth. Îl cunoaște pe tatăl colegului său și îi povestește
cine este și cum ajunsese pe corabia lui. Omul îi spune să învețe din ceea ce a pățit și nu cumva să se
mai ducă pe mare.

Lui Robinson Crusoe îi e rușine să se întoarcă acasă și se îmbarcă pe un vas pentru Guineea.

Capitolul 2

La Londra, tânărul cunoaște un căpitan de corabie care îl ia pe vasul său, împreună cu mărfurile
cumpărate, pentru a face negoț. Reușește să vândă tot și să câștige niște bani. La întoarcere,
căpitanul cel cumsecade moare, iar Robinson Crusoe lasă în păstrare o parte din bani la văduva
acestuia, iar cu restul de bani cumpără mărfuri și se îmbarcă din nou pentru Guineea.

Corabia ajunge între coasta Africii și insulele Canare. Aici este atacată de pirați, iar toți cei care rămân
vii sunt luați robi de pirații mauri din Sale. Robinson Crusoe rămâne rob chiar la căpitanul vasului care
îi atacase. Cu timpul, acest căpitan capătă încredere în tânăr și îl trimite uneori la pescuit împreună
cu un băiat, Xury. Odată, pe când barca era bine aprovizionată cu hrană și apă, ba erau acolo și arme
și muniție, cei doi fug pe mare ca să scape de sclavie. Navighează de-a lungul coastei, sperând să
ajungă până la urmă pe coasta Spaniei. Vântul neprielnic îi duce însă în sensul opus.

Capitolul 3

Robinson Crusoe și Xury navighează pe lângă coastă vreo trei săptămâni. Proviziile se împuținează,
mai ales cele de apă și reușesc să ia de la băștinașii de pe mal.

Cei doi întâlnesc o corabie portugheză. Mergea în Brazilia, iar căpitanul îl ajută acolo pe Robinson
Crusoe. El își cumpără pământ și înființează o plantație de trestie de zahăr. Aceasta se dezvoltă bine
timp de trei ani, după care niște plantatori care îl conving să meargă ca reprezentant al lor în
Guineea.

Robinson Crusoe pornește pe mare, dar, după câteva săptămâni, corabia este surprinsă de un uragan
și eșuează pe un banc de nisip. Lasă pe mare barca de salvare, dar un val uriaș o răstoarnă și se
îneacă toți, cu excepția lui Robinson Crusoe. Cu mare greutate ajunge pe țărm, căci valurile care îl
împingeau spre mal îl și luau înapoi când se retrăgeau. Când își revine, îl cuprinde disperarea, căci nu
avea nimic altceva decât hainele ude de pe el.
Capitolul 4

Înot până la corabia naufragiată pentru a lua provizii. Gânduri asupra situației mele. Corabia se
scufundă.

A doua zi, Robinson Crusoe coboară din copacul în care dormise și descoperă că fluxul adusese
corabia nu prea departe de mal. Timp de aproape două săptămâni înoată în fiecare zi până la corabie.
Aici găsește fel de fel de lucruri trebuincioase.

Naufragiatul își face o plută așa cum se pricepe și duce pe țărm provizii de hrană: pâine, orez, făină,
zahăr, brânză, pastramă. Ia și niște sticle și damigene cu rachiu, vin și lichioruri, apoi scule, haine,
pături și perne, arme și muniție – praf de pușcă și alice. Mai ia de pe corabie unelte de tâmplărie,
frânghii, pânze de corabie și lanțuri, ba chiar și niște bani.

Robinson Crusoe caută un loc bun pentru a-și întemeia un adăpost. Îl găsește nu departe de un râuleț
cu apă dulce, pe un mic platou aflat în spatele drept ca un perete al unui deal. Face o îngrăditură din
două rânduri de pari, muncind din greu pentru fiecare. Îi înfige bine în pământ și îi leagă bine între ei.
După ce își aduce toate lucrurile de pe corabie în interiorul ogrăzii, închide complet îngrăditura și
intră numai cu ajutorul unei scări, pe care o trage apoi după el.

În ogradă, Robinson Crusoe își înalță un cort dublu, acoperit în plus cu o prelată mare. Timp de multe
zile sapă în peretele dealului și își face un fel de pivniță. O noapte cu furtună și trăsnete îl sperie în
privința prafului de pușcă. Timp de două săptămâni îl împarte în cutiuțe și săculețe, pe care le pune în
diferite locuri, pentru a preîntâmpina pericolul exploziei unei cantități mari.

Toate aceste munci nu îl opresc să se gândească la soarta lui. Când este mai deznădăjduit, se
gândește că, totuși, este favorizat de soartă față de tovarășii săi care muriseră. Ba chiar îl ajutase
mult, căci îi dăduse șansa de a avea adăpost și hrană, haine și arme. Are chiar și tovarăși,
necuvântători, e drept, Din naufragiu se salvaseră și două pisici și un câine.

Naufragiatul ia un par gros și înalt și face o cruce pe care o înalță pe mal. Sapă cu cuțitul pe par data
la care ajunsese pe acel țărm, 30 septembrie 1659, apoi înseamnă zilele, săptămânile și lunile cu
crestături de lungimi diferite. Robinson Crusoe își face un scaun și o masă și, cum luase hârtie și
cerneală de pe corabie, începe să scrie un jurnal.

VLAD

Capitolul 5

Robinson Crusoe reia în jurnal tot ce i se întâmplase de când ajunsese pe insulă, pe care el o numește
Insula Deznădejdii și povestește întâmplările petrecute mai departe.

Naufragiatul își face cu foarte mari eforturi o lopată din lemnul unui copac care în Brazilia se numește
”copacul de fier”. Își face apoi un samar pentru cărat pământul și pornește să adâncească peștera pe
care o săpase în deal. Tocmai când crede că a terminat, tavanul se surpă. Cară pământul afară și pune
stâlpi și scânduri pentru a sprijini tavanul. Fixează în pereți polițe pentru unelte și hrană, bate piroane
în stâlpi pentru a așeza diferite lucruri, așa că începe să fie ordine.

La vânătoare, Robinson Crusoe împușcă o capră și rănește o alta. O îngrijește pe cea rănită și se
gândește să domesticească niște animale ca să aibă hrană când i se va termina muniția.

La începutul anului 1660, termină împrejmuirea adăpostului său, punând în fața parilor un dig de
brazde de iarbă, așa că nimeni nu își putea da seama că acolo este adăpostul unui om. Terminând
lumânările, își face un opaiț, dintr-un vas mic de lut întărit la soare, în care toarnă seu de la capre și
pune un fitil făcut de el din fire scoase din frânghii.

Din boabele scuturate la întâmplare de pe fundul unui săculeț, ies câteva fire de orz și de orez.
Robinson Crusoe seamănă boabele iar și iar, reușind ca, după patru ani, să poată să și mănânce din
recolta lui.

Are loc un cutremur îngrozitor, urmat de un uragan. De teamă ca dealul să nu se surpe peste el, se
hotărăște să-și mute locuința.

Capitolul 6

Uraganul scoate epava și o aduce mai aproape de mal. În timpul refluxului, Robinson Crusoe poate să
ajungă la ea mergând numai pe uscat. Timp de multe zile aduce de pe epavă cherestea, fier, niște lăzi
ale marinarilor. Într-o zi găsește o broască-țestoasă, în care erau vreo 60 de ouă. Se ospătează cu
carnea ei, o schimbare binevenită, căci nu mâncase până atunci decât carne de capră și păsări
sălbatice. După o ploaie ce durează o zi întreagă, i se declanșează o criză de friguri. Face crize dese și
e foarte slăbit. Într-o noapte visează că din nori coborâse un om strălucitor și înfricoșător, care voise
să îl omoare fiindcă nu se pocăise.

Naufragiatul recunoaște că nu are sentimente religioase, că nu se rugase lui Dumnezeu să îl scape în

momente de cumpănă, nici nu îi mulțumise când scăpase de mari primejdii. Acum, însă, bolnav și
speriat de moarte, rostește întâia lui rugăciune după foarte mulți ani.

Robinson Crusoe își revine, mănâncă puțin și scoate dintr-o ladă frunze de tutun. Cu acestea și cu
rom își face un leac împotriva frigurilor, așa cum văzuse că fac brazilienii. Îl folosește până când scapă
de boală, iar după câteva săptămâni se reface pe deplin.

Capitolul 7

După zece luni de viață numai în preajma adăpostului său, Robinson Crusoe pornește să cerceteze
insula. Urcă întâi pe cursul pârâului și găsește savane bogat înierbate. Găsește plante de tutun și
trestie de zahăr sălbatică, precum și multe plante necunoscute. În pădurile care mărgineau savanele,
găsește pepeni și viță de vie cu cirochini bogați și boabe mari. Merge mai departe și într-o vale
găsește arbori de cacao, portocali și lămâi sălbatici.

Robinson Crusoe face provizii de fructe și usucă strugurii la soare, ca să obțină stafide. Astfel avea să
aibă fructe și în sezonul în care acestea nu existau. Își face în locurile acelea o colibă mică,
împrejmuită ca și adăpostul lui de pe țărmul mării, cu un gard solid, dublu. Are acum o casă la țară și
una pe litoral. După vreo lună, cum trebuia să înceapă sezonul ploilor, se întoarce acasă cu provizia
de stafide.

Acasă, naufragiatul găsește una dintre pisici, care fugise mai înainte și o socotise pierduta. Se
întorsese cu trei pui după ea. În timpul ploilor nu iese din casă. Reface răbojul zilelor, căci pierduse
socoteala duminicilor. Descoperă că se împlinea un an de când se afla pe insulă.

Experiențele pe care le are Robinson Crusoe cu semănatul orzului și orezului îl fac să înțeleagă
rosturile anotimpurilor pe acele meleaguri. Într-un an erau două anotimpuri ploioase și două
secetoase, care alternau cu regularitate. Ca să nu-i revină frigurile, el evită să iasă din casă în timpul
ploilor și împletește coșuri pentru păstrarea recoltei și altor lucruri, din nuiele pregătite în
anotimpurile secetoase.

Capitolul 8
Naufragiatul pornește la coliba lui de la țară mai departe, ca să cunoască insula. Întâlnește păduri
pline de papagali. Prinde unul tânăr, pe care îl duce acasă, ca să-l învețe să vorbească. Vânează iepuri
și vulpi, cărora le ia numai blana, așa cum făcea cu blănurile tuturor animalelor vânate.

Robinson Crusoe ajunge pe coasta opusă celei în care își avea el adăpostul. Aici, plaja era plină de
broaște țestoase.și multe soiuri de păsări. Se părea că soarta îl aruncase în cea mai sărăcăcioasă
parte a insulei, dar nu vrea să se mute, se obișnuise prea mult cu casa lui. Prinde un ied pe care îl
duce acasă și îl domesticește foarte repede.

Trece și al doilea an de când Robinson Crusoe se afla pe insulă. Se pregătește să recolteze grânele și
are de luptat întâi cu iepurii și caprele, care ar fi vrut să le roadă de verzi, apoi cu păsările care voiau
să mănânce spicele coapte. Împrejmuiește terenul și leagă câinele acolo, ca să păzească și să latre
noaptea. Bagă și păsările în sperieți, împușcând vreo trei și spânzurându-le în lan, așa cum se făcea în
Anglia.

Robinson Crusoe strânge recolta tăind spicele cu două săbii mici, luate de pe epavă. Freacă spicele
între palme ca să aleagă boabele de pleavă. Îi trebuie însă o moară să le macine, site ca să cearnă
făina, drojdie și sare ca să plămădească pâinea, cuptor ca să o coacă. Îi trebuie și vase de pământ

Capitolul 9

Robinson Crusoe găsește lut și modelează oale care se strică imediat. După două luni are numai două
chiupuri mari, dar descoperă în curând că poate face oale bune pentru gătit, smălțuite pe dinăuntru,
cu ajutorul focului. Astfel își gătește prima supă de când ajunsese pe insulă, de aproape trei ani.

Se gândește apoi cum să macine grăunțele pentru pâine și singura soluție este să scobească o
buturugă din lemn tare și să facă un pisălog din lemn de la ”copacul de fier”, ca să zdrobească
grăunțele. Face din niște cravate de mătase trei site mici pentru cernut făina, iar din lut face niște
țesturi și coace pâinea nedospită în vatră.

Robinson Crusoe încearcă să urnească barca de salvare a corabiei, care fusese aruncată pe țărm. Nici
vorbă să poată reuși. Atunci, încearcă să-și facă o barca. Fără a se gândi ce puteri are, taie un copac
uriaș, pentru o barcă mare. Cioplește trunchiul și pe dinăuntru și pe dinafară, dar nici vorbă nu putea
fi să împingă barca până la apă. Folosește trunchiuri de copaci, dar nu reușește nici să o clintească din
loc. Se decide să sape un canal, ca să aducă apa la barcă, dar, într-un moment de liniște, socotește că
i-ar trebui pentru asta cel puțin 10 sau 12 ani.

Se împlinește astfel și cel de-al patrulea an de ședere pe insulă. În ziua aniversării se gândește
îndelung la soarta lui și apreciază că fusese una bună, căci ajunsese pe o insulă în care nu erau
sălbatici, care ar fi putut să-l omoare, nu erau fiare sălbatice primejdioase, în schimb era hrană și apă
dulce din beșug. Ar fi putut ajunge golaș și să mănânce numai fructe, dacă soarta nu ar fi adus epava
aproape de țărm, să ia haine și arme și atâtea alte lucruri. Socotește că toate nemulțumirile din viață
pornesc de la lipsa de recunoștință pentru tot ceea ce avem.

Unele dintre lucruri încep să se termine. Întâi se termină cerneala. Se termină apoi pesmeții și se
uzează rufăria și hainele. Cu timpul își face pâine care înlocuiește pesmeții. Din pieile strânse își face
haine, o căciulă care îl apără de ploaie, apoi o umbrela care îl apără și de ploaie dar și de soare.

ADELINA
Capitolul 10

După cinci ani, Robinson Crusoe își face o bărcuță mică, o pirogă. Scobește un trunchi mic, îi pune un
catarg și o pânză, o încarcă cu provizii, își ia o armă și umbrela și pornește în jurul insulei.

Bărcuța ajunge la niște stânci care îl obligă pe navigator să o cârmească spre larg. Acolo este prinsă
de curenți, iar Robinson Crusoe își vede moartea cu ochii. După o criză de disperare se liniștește și
conduce bărcuța cu grijă, scoțând-o din curenți și ducând-o la mal. O lasă într-un golfuleț, nu foarte
departe de casa lui. Când ajunge acasă cade într-un somn greu, din care îl trezește o voce care îl
striga pe nume. Sare înspăimântat, dar vede că era Poll, papagalul lui.

Robinson Crusoe renunță la expedițiile pe mare și se întoarce la meșteșugurile lui. Reușește să-și facă
o pipă, să împletească noi coșuri, apoi face capcane pentru capre. Praful de pușcă se împuținase și
voia să-și facă o turmă. Face un țarc întărit pentru animale și prinde trei iezi pe care îi îmblânzește cu
boabe dulci de cereale. Peste un an și jumătate are o turmă de 12 capre și iezi, are carne, lapte, unt,
brânză. Sare găsește pe stâncile bătute de valuri și uscate de soare.pentru a păstra boabele, făina,
pâinea. Avea la ce să se gândească în următoarele șase luni.

Capitolul 11

Robinson Crusoe mănâncă la fel ca un rege asistat de curtenii săi. Este prezent papagalul Poll,
singurul care poate vorbi. Câinele, bătrân acum, stă în dreapta stăpânului. De o parte și de alta a
mesei stau două pisici, urmașe ale celei care venise cândva înapoi acasă cu pui.

Când pleacă de acasă, naufragiatul arată ciudat, îmbrăcat în haine croite cu stângăcie de el din piele
de capră. Pe cap are o căciulă înaltă, sfârșită cu o coadă care îi cade pe ceafă. În picioare are niște
opinci butucănoase și este încins peste haine cu niște curele din aceeași piele. La brâu are prinse de
curele o secure și un fierăstrău mic. De altă curea sunt prinse săculețul cu praf de pușcă și cel cu alice.
În spate are coșul pentru cărat, la umăr – pușca, în cealaltă mână – umbrela, tot din piei de capră.

Robinson Crusoe a lărgit peștera și acum are vreo 15 coșuri mari cu grâne. Parii de la toate
împrejmuririle se prinseseră și dăduseră ramuri, așa că acum și cele două locuințe și terenurile
plantate cu grâne și țarcurile caprelor sunt înconjurate de mici crânguri și tufișuri dese. Nimeni nu ar
fi putut să-și dea seama că acolo era mâna omului.

Într-o zi, pe când se îndrepta către golful în care adăpostise barca, naufragiatul vede pe nisip urma
piciorului unui om. Fuge îngrozit acasă și se ascunde în fortăreață, căci așa îi spunea acum. Își face fel
de fel de gânduri negre, fel de fel de planuri cum să dea drumul la capre, să distrugă plantațiile și
coliba, pentru ca nimeni să nu bănuiască faptul că acolo trăiește un om.

Robinson Crusoe își dă seama a doua zi că frica e mai rea decât nenorocirea așteptată. Ajunge la
convingerea că insula e aproape de continent sau poate de alte insule, locuite, și că uneori,
întâmplător, mai ajung pe litoral unii dintre acei locuitori. Pornește să întărească și mai tare
fortificațiile din jurul locuinței, lucrări care îi iau doi ani.

Capitolul 12

Naufragiatul hotărăște să împartă turma de capre în turme mai mici, ținute în adăposturi diferite, ca
să evite pierderea în întregime a caprelor dacă era descoperit vreun țarc. Umblând după un loc
pentru un astfel de țarc, vede în larg o pirogă. La poalele unui deal descoperă că sălbaticii veneau des
în acel loc, își aduceau acolo prizonierii, îi ucideau și îi mâncau, fiind canibali. Rămășițele pe care le
vede acolo pe jos îl îngrozesc și îl scârbesc peste măsură. Fuge îngrozit acasă, dar este mai liniștit,
înțelegând că sălbaticii nu vin cu gânduri de jaf, ci doar ca să-și mănânce prizonierii.

Mai trec doi ani, în care Robinson Crusoe trăiește cu frica în sân. Nu mai trage cu pușca, pentru a nu
atrage atenția, dar umblă înarmat până în dinți, cu pușca, două-trei pistoale, un pumnal și o sabie. Își
face fel de fel de planuri, cum să năvălească peste canibali și să-i nimicească, atunci când vor veni pe
insula lui. Timp de două-trei luni stă la pândă și îi așteaptă, apoi își dă seama că greșește. Pe de o
parte nu îl atacaseră și nu îi făcuseră nimic, pe de altă parte, nu avea el căderea să-i judece, ci numai
Dumnezeu, care îi lăsase așa.

Mai trece un an și Robinson Crusoe observă că îi pierise pofta să mai facă îmbunătățiri la fortăreață.
Își caută un nou adăpost și găsește o mică peșteră a cărei intrare era bine ascunsă în tufișuri. Din
peșteră pornea un tunel foarte jos, prin care intră târâș într-o grotă minunată. Pe jos erau niște
pietricele fine, pereții și tavanul erau uscate, nu era nici o urmă de animale mici sau mari. Își aduce
aici lucrurile cele mai de preț, mai ales arme și muniție.

Capitolul 13

Cel de-al 23-lea an al șederii mele in insulă. Întâlnirea cu canibalii, strânși în jurul unui foc la un
praznic. Sunt hotărât să-i nimicesc pe cei care vor mai veni. O corabie eșuată lângă insulă. Expediția
până la epavă… Noi provizii.

În al 23-lea an al șederii sale pe insulă, Robinson Crusoe, plecând la câmp într-o dimineață, vede
lumina unui foc pe țărm. Se întoarce în fortăreață și își pregătește armele pentru apărare. Vede, cu
ajutorul ocheanului, un grup de sălbatici adunați acolo pentru a-și mânca prada lor de canibali.
Sosirea fluxului îi face să sară în bărci și să se îndepărteze de pe insulă.

Îngrijorat, Robinson Crusoe stă mereu la pândă, iar noaptea doarme cu urechile ciulite. Totuși, trece
mult timp și sălbaticii nu mai apar pe insulă. După un an și patru luni, naufragiatul vede, după o
noapte cu furtună puternică, epava unei corăbii pe care furtuna o strivise de stânci.

Robinson Crusoe se grăbește să ajungă pe epavă, în speranța că poate scăpase cineva cu viață, să
aibă și el un tovarăș. Își ia în barcă provizii de hrană și apă, precum și arme, și pornește către corabie.
Singura ființă vie pe care o află acolo este un câine, înfometat și însetat. Robinson ia niște praf de
pușcă, un butoiaș cu rom și vreo două lăzi de marinari, le pune în barcă alături de câine și pornește
înapoi.

În lăzi, naufragiatul găsește haine și rufărie, precum și bani, de care nu se bucură, căci s-ar fi bucurat
mai degrabă de niște pantofi și ciorapi.

Capitolul 14

Au mai trecut doi ani, în care Robinson Crusoe s-a gândit tot timpul cum să facă să plece de pe insulă.
El ajunge la concluzia că trebuie să pună mâna pe un sălbatic, care să îl ajute să ajungă pe continent.
Pentru aceasta, ar fi trebuit să-l salveze pe unul dintre cei pe care canibalii îi aduceau ca să-i
mănânce. Timp de un alt an și jumătate bântuie pe insulă, dorind să dea de sălbatici.

În sfârșit, apar vreo treizeci de canibali, cu cinci pirogi. Aduc cu ei două victime, ce trebuia să devină
hrană la ospățul lor. În timp ce Robinson Crusoe pândește ascuns după vârful dealului, sălbaticii ucid
una dintre victime. Cealaltă profită că sunt ocupați și o ia la fugă drept spre Robinson Crusoe.
Robinson Crusoe îi doboară pe urmăritorii sălbaticului fugit. Sălbaticul salvat îi arată prin gesturi că va
fi robul său pe viață. Robinson îl duce la peștera sa, îi dă să mănânce și să bea, apoi sălbaticul
adoarme. Era un tânăr voinic și înalt, de vreo 26 de ani.

Naufragiatul îl botează pe sălbatic Vineri, după ziua în care fusese salvat. Îl învață câteva cuvinte și îi
dă să mănânce pâine cu lapte. După aceasta, Vineri îl îmbie pe naufragiat să se ospăteze din dușmanii
uciși. Robinson îi arată cât de grăitor poate că ideea este îngrozitoare, că îl scârbește și îi vine să
verse. Îi dă de înțeles lui Vineri că îl va ucide dacă va mai face vreodată așa ceva.

Cei doi merg la fortăreață, iar Vineri primește haine, apoi un adăpost între cele două ziduri de
apărare ale fortăreței. Mai târziu, Robinson Crusoe își dă seama că Vineri este drept și neprefăcut,
recunoscător și credincios.

NANA

Capitolul 15

Robinson Crusoe dorește să-l obișnuiască pe Vineri cu altfel de carne decât cea de om. Împușcă un
ied și îl îngrozește pe bietul sălbatic, care crede că voia să-l omoare pe el. Nu înțelege cum poate
pușca să omoare de la distanță și e tentat să o idolatrizeze.

Vineri mănâncă ciorbă și carne fiartă, iar a doua zi, carne de ied friptă. Îi plac atât de mult încât îi dă
de înțeles stăpânului său că nu va mai mânca niciodată carne de om. El învață să frământe aluatul și
să coacă pâinea la fel de bine ca și Robinson.

Vineri învață și să muncească la câmp, învață să vorbească limba engleza și în scurt timp ajunge să
dialogheze cu Robinson Crusoe. Ajunge să-i povestească despre neamul lui și despre țara lui, care
trebuia să fie, după socotelile lui Robinson, pe la gurile fluviului Orinoco (America de Sud). Spune și
că, la vest de țara lui, trăiau niște oameni albi, cu bărbi albe ca a stăpânului, iar el ar fi putut să-l ajute
să ajungă la ei, cu o canoe mare.

În ceea ce privește religia lui Vineri, el credea, ca și tot neamul său, că toate au fost făcute de un
bătrân, Benamuki, care trăiește dincolo de toate și la care se duc oamenii după ce mor. Aveau și
preoți, numiți Uwukaki, care se rugau lui Benamuki. Robinson Crusoe îi vorbește despre Dumnezeu și
despre Isus Christos, îi citește din Sfânta Scriptură și îi explică ceea ce îi citește,

Mai târziu, când Vineri înțelege mai bine limba engleza, stăpânul său îi povestește despre viața lui și
cum ajunsese pe insulă. Îi povestește despre naufragiu și îl duce pe țărm să-i arate rămășițele bărcii
de salvare. Așa află Robinson că o barcă asemănătoare fusese aruncată de furtună pe coasta pe care
trăia neamul lui Vineri. În ea se aflaseră oameni albi, care încă mai trăiau în țara lor, de vreo patru
ani. Naufragiatul se hotărăște să facă o pirogă mare, cu care să ajungă împreună la acei oameni albi.

Capitolul 16

Robinson Crusoe începe să construiască împreună cu Vineri o barcă mare. Vineri nu vrea să se
despartă de stăpânul lui și vrea să ajungă împreună cu el la ai lui pentru ca Robinson să îi învețe de
bine, așa cum îl învățase și pe el. Muncesc mult la barcă, iar Vineri învață să folosească pânzele.

Într-o dimineață, Vineri vine înfricoșat de pe țărm și îi spune stăpânului că la mal sunt trei pirogi. Cei
doi se înarmează bine și merg pe deal. Cu ajutorul ocheanului, Robinson Crusoe vede că erau 21 de
salbatici, cu trei prizonieri. Când ajung în preajma sălbaticilor, văd că deja mâncau carnea unui
prizonier și câțiva se pregăteau să-l măcelărească pe un altul, un alb.
Robinson și Vineri atacă cu multă îndrăzneală. Îi ajută elementul-surpriză și faptul că aveau arme de
foc, necunoscute sălbaticilor. Eliberează prizonierul alb, un spaniol, și îl înarmează și pe el. În scurt
timp, salbaticii sunt lichidați, mai puțin patru, care fug cu una dintre canoe. Într-o alta, îl găsesc legat
chiar pe tatăl lui Vineri. Acum, Robinson mai are doi supuși, foarte recunoscători pentru viețile
salvate.

Capitolul 17

Robinson Crusoe află de la spaniol că pe coastă se mai aflau șaisprezece oameni albi. Îl întreabă pe
spaniol dacă nu crede că aceia ar vrea să încerce, împreună cu ei, să construiască o barcă mare și să
plece cu ea spre Brazilia sau spre Spania. Spaniolul spune că toți sunt oameni cumsecade și cinstiți,
așa că Robinson Crusoe hotărăște să-l trimită pe spaniol, împreună cu tatăl lui Vineri, ca să vorbească
cu aceia. Amână plecarea lor cu câteva luni, timp în care toți muncesc pentru obținerea unor recolte
mult mai mari de grâne și de struguri, precum și a unui număr mare de iezi, pentru a aduna provizii
pentru toți cei care urmau să se îmbarce.

Au trecut opt zile de la plecarea celor doi. În dimineața celei de-a noua, Vineri îl trezește pe Robinson
Crusoe strigând că au sosit. Robinson iese și vede o barcă cu pânze englezească în locul pirogii pe
care o așteptau. Suie pe deal și vede, în depărtare, și corabia de pe care venea barca, ancorată în
larg.

Deși era vorba despre compatrioți de-ai lui, naufragiatul simte că trebuie să se ferească. Vede unde
acostează barca, vede că erau vreo 11 inși, dintre care trei erau prizonieri, tratați foarte rău de
ceilalți. Marinarii umblă pe insulă până când trece fluxul, începe refluxul și barca se împotmolește pe
mal.

Robinson Crusoe și Vineri se înarmează bine și se duc la copacii sub care fuseseră lăsați prizonierii.
Află că unul dintre ei era căpitanul corabiei. Marinarii se răzvrătiseră și puseseră mâna pe corabie. El,
secundul și un pasager urma să fie abandonați pe insulă. Robinson le propune să-i ajute să recapete
corabia. Le pune condițiile următoare: să i se supună lui atâta timp cât se vor afla pe insulă și să-i
ducă în Anglia pe el și pe Vineri, fără plată, dacă vor reuși să recapete corabia.

Condițiile sunt acceptate cu recunoștință și naufragiatul le dă arme și celor trei. Împreună, izbutesc
să-i prindă și să-i lege pe cei pe care nu i-au ucis. Le povestește viața lui căpitanului și celorlalți doi și îi
duce acasă, arătându-le tot ce făcuse cu mâinile lui. Se duc și iau proviziile din barca marinarilor, apoi
îi găuresc fundul.

Capitolul 18

Cei de pe corabie vin cu altă barcă, să vadă ce s-a întâmplat cu cei plecați înainte, care nu răspundeau
la semnale. Printr-un vicleșug sunt determinați să depună armele și să se predea. Căpitanul alege
câțiva marinari dintre cei care fuseseră siliți de ceilalți să li se alăture în revolta lor. Repară barca
găurită și se îmbarcă în cele două bărci, pornind către corabie. Se strecoară pe corabie și pun mâna
pe ea, apoi anunță cu lovituri de tun victoria și aduce corabia aproape de țărm.

Robinson Crusoe se pierde cu firea când își dă seama că este gata să plece înapoi spre Anglia. Își
revine și primește cu mulțumire hainele oferite în dar de căpitan, care îl îmbracă din cap până în
picioare. Prizonierii acceptaseră să rămână pe insulă, fiindcă în Anglia i-ar fi așteptat judecata și
execuția. Robinson le lasă totul și le dă multe sfaturi despre felul în care pot să trăiască acolo.

Capitolul 19
Robinson Crusoe își ia adio de la insula pe care stătuse mai bine de 28 de ani. Își ia cu el căciula,
umbrela din piei de capră și unul dintre papagali, precum și banii.

În Anglia se simte străin de toți și de toate. Văduva căpitanului, căreia îi încredințase cândva banii lui,
era acum văduvă pentru a doua oară și sărăcise. Robinson o asigură că nu îi va cere banii și că o va
ajuta, după ce se va lămuri în privința averii sale.

Părinții lui muriseră, precum și celelalte rude mai în vârstă. Mai trăiau numai două surori și doi copii
ai unuia dintre frați. Îl crezuseră mort și împărțiseră averea între ei, lui nerămânându-i nimic.

Când credea că nu se va descurca în lume cu puținii bani pe care îi avea, Robinson Crusoe este poftit
la stăpânii corăbiei care îl adusese de pe insulă. Căpitanul le povestise că Robinson îl salvase și pe el,
și corabia, și mărfurile, așa că i-au dăruit două sute de lire sterline.

Robinson Crusoe pleacă în calatorie împreună cu Vineri la Lisabona, ca să afle ce se alesese de

plantația lui din Brazilia. Acolo îl regăsește pe căpitanul care îl salvase pe coastele Africii. Află de la el
că asociatul său din Brazilia trăia, dar că epitropii averii muriseră. Ei predaseră regelui și unei
mânăstiri venitul averii, dar cu condiția ca, dacă reapare, să își primească averea înapoi.

Bătrânul căpitan întocmește un act notarial, prin care atestă prin jurământ că Robinson Crusoe este
în viață și este aceeași persoană care cumpărase și întemeiase plantația. Întocmește și o procură, pe
care o trimite unui negustor din Brazilia spre a lămuri soarta averii naufragiatului. Îl oprește pe
Robinson să locuiască la el până când va veni răspunsul.

După vreo șapte luni sosește și răspunsul. Robinson are o adevărată avere, proprietatea cu plantația
aducea un venit foarte bun, astfel că putea duce o viață îndestulată, lipsită de griji. Îl răsplătește
regește pe bătrânul căpitan, asigurându-i traiul până la moarte și asigurând și fiului acestuia o sumă
pe an, cât timp va trăi.

Robinson Crusoe le trimite niște sume de bani și surorilor sale, precum și văduvei care avusese în
primire o parte din banii săi. Le scrie celor din Brazilia, mulțumindu-le și adăugând și niște frumoase
daruri. Pornește către Anglia, dar nu pe mare, ci pe uscat, împreună cu alți tovarăși, unii dintre ei
negustori, și cu servitorii lor, în total unsprezece inși. Urmau să treacă din Portugalia în Spania, să
poposească o vreme la Madrid, apoi să treacă în Franța, la Paris, iar de acolo la Calais și să traverseze
Canalul Mânecii la Dover.

La Madrid au vreme frumoasă și blândă, așa că pornesc mai departe tocmai pe la mijlocul lui
octombrie. Cînd pleacă și ajung la Munții Pirinei Sunt uimiți de frigul ce domnea și nămeții mai înalți
decât oamenii călare pe cai. Tocmesc o călăuză, care îi duce pe drumuri ocolite. Când mai au puțin de
mers, sunt atacați de trei lupi și un urs. Vineri împușcă un lup, iar ceilalți o iau la fugă.

VLAD

Capitolul 20

Ursul nu fuge și el odată cu lupii. Vineri le cere celorlalți să nu îl împuște. Sprijină pușca de trunchiul
unui copac și se urcă în copac, atrăgând ursul după el. Când ursul se apropie, el se retrage incet către
capătul subțire al unei ramuri. Ursul, după el. Când ajunge pe la jumătatea ramurii, Vineri începe să o
balanseze, iar ursul se prinde bine cu ghearele de ea. Vineri îndoaie mult craca, sare pe pământ și își
ia pușca. Ursul coboară și el, pe unde venise. Când ajunge să coboare de pe trunchi pe pământ, Vineri
îl împușcă în ureche și îl omoară pe loc.
Călătorii își continuă drumul și sunt atacați de o haită uriașă de lupi. Reușesc să scape cu bine și, în
sfârșit, Robinson Crusoe ajunge în Anglia. Aici hotărăște să vândă plantația din Brazilia, și o vinde cu
bani buni. Se căsătorește și trăiește liniștit vreo șapte ani. După ce îi moare soția, îl cuprinde iar dorul
de a călători. Vizitează insula pe care trăise atâția ani, apoi merge în Brazilia și mai trăiește o mulțime
de aventuri, pe care promite să le povestească altădată.

Robinson Crusoe este personajul principal a romanului omonim de Daniel Defoe „Robinson Crusoe”
care, pentru ca simtea o insuportabilă necesitate de autoafirmare și găsire de sine, fuge de acasă și
nimerești în cele mai incredibele aventuri, viața fiindu-i pusă mereu în primejdie.

Protagonistul romanului se încadrează în tipologia aventurierului fiindcă fuge de acasă la vîrsta de 19

ani pentru a scăpa de sub tutela și constrîngerele tatălui său „M-a rugat ... să nu-mi bat joc de
tinerețea mea și să nu mă arunc cu dinadinsul în cine știe ce nenorocire”, in asa fel incat sa isi cauete
menirea.

Pe parcursul romanului se remarcă constant trăsătura sa de om curajos, ce se relevă indirect prin

acțiunile personajului. El pleaca de acasă la o vîrstă fragedă, supraviețuieste în lume și chiar ajuns pe
o insulă ruptă de civilizație se descurcă 29 de ani neavînd nici o speranță la supraviețuire. O altă
trăsătură este firea de lider. După un timp îndelungat pe insulă, el reușește să-și găsească un tovarăș,
pe Vineri, cu ajutorul căruia mai salvează cîțiva băștinași și niște marinari englezi din mîinile
canibalilor, împreună cu care cucerește o corabie care i-a atacat, cu care apoi pleacă de pe insulă ca
un adevărat căpitan de vas cu echipa sa.

Încă o trăsătură care i-o putem atribui lui Robinson Crusoe este optimismul, trasatura sugerată
indirect de jurnalul acestuia, in care el scrie la un moment dat : „...mă mîngîiam, punînd în fața
fiecărui rău un bine. Astfel am ajuns să deosebesc cazul meu de vreun caz mai rău .”. În cele din
urma, el ajunge la ideea că situația nu e chiar atît de cumplită „Sînt totuși în viață, nu m-am înecat,
după cum s-a întîmplat cu tovarășii mei”. Un personaj ce poate fi asemanat cu Robinson Crusoe este
Don Quijote din nuvela omonimă a lui Miguel de Cervantes „Don quijote”. Eroul lui Cervantes este un
hidalgo sărac pasionat de romanele cavalerești care-l motivează să plece în călătorie pemîrțoaga sa
cu arme și armură de carton. Punctul comun între aceste două personaje este că aventura reprezintă
pentru ei o necesitate vitală: pentru Robinson Crusoe aceasta era o modalitate de regăsire de sine iar
pe Don Quijote procedeu de alinare a tulburărilor psihice însă pentru ambii aventura reprezenta o
cale de rupere din rutina societății deprimante și plictisitoare.

Din perspectiva noastra , mesajul pe care îl transmite Robinson Crusoe este cel conform caruia
călătoria este un mijloc de formare a personalității. Pentru a lăsa in urma ta o istorie și pentru pleca
din lumea aceasta cu sufletul împăcat, stiind că viața ța a fost interesantă și roditoare, ești obligat să
pornești în căutarea aventurilor să încerci cei nou și să cauți satisfacere unde n-ai mai găsit-o. Chiar
dacă viața îți va fi pusă de nenumărate ori în primejdie niciodată nu vei privi în urmă cu lacrimi în ochi
ci doar cu gîndul că misiunea e îndeplinită.

Nimeni nu si-ar fi inchipuit in octombrie 1704, cand un oarecare Alexander Selkirk ramanea parasit si
izolat pe insula Mas-o-Tierra, la 400 mile distanta de coasta Americii de Sud (statul Chile), ca el va
ramane acolo abandonat timp de peste patru ani si ca aventura lui va face obiectul unuia dintre cele
mai cunoscute romane ale literaturii universale.
N-am gresit cand am spus ca ramanea abandonat. Spre deosebire de Robinson Crusoe cel pe care
avea sa-l intruchipeze pana scriitorului Daniel Defoe, Alexander Selkirk n-a esuat pe insula. A fost
parasit pur si simplu, aminteste Infoniac.
Era pedeapsa primita pentru conflictul cu capitanul vasului cu care naviga, cu colegii dar si pentru
firea lui de vesnic razvratit. Pe vas, ajunsese un fel de persona non grata.
Ramas singur, lui Selkirk nu-i venea sa creada ce i se intampla. A privit in jur. Tot ce avea erau o
muscheta, ceva praf de pusca, instrumente de dulgherit, un cutit, haine de schimb si o franghie.
Timp de patru ani si patru luni s-a hranit cu crustacee, cu caprele salbatice pe care le prindea, cu
laptele lor atunci cand reusea sa le mulga, cu napi, varza si tot ce mai gasea comestibil in jur.
Daca n-ar fi avut sansa sa fie observat in ziua de 2 februarie 1709 de catre Wooders Rogers, capitanul
unui vas care trecea intamplator prin zona, poate ca isi sfarsea zilele pe insula, aventura lui ramanea
necunoscuta, iar Daniel Defoe n-ar fi avut ocazia sa se inspire si sa creeze ceea ce astazi multi
considera a fi cel dintai roman scris in limba engleza: Robinson Crusoe.
Reperat deci in 1709, necunoscutul Selkirk a ajuns la Londra in 1711, unde intamplarea a facut sa-l
cunoasca pe scriitorul Richard Steele, caruia i-a povestit toate peripetiile sale, iar acesta l-a ajutat sa-
si scrie impresiile si sa le publice in ziarul The Englishman.
A avut succes, dar impresiile lui Selkirk erau lipsite de fantezie. Fantezia le-a adaugat-o Defoe,
transformandu-l pe marinarul pedepsit pentru nesupuere intr-un naufragiat nevinovat, dar activ, si
asociindu-i un tovaras de exil, pe celebrul Vineri.
Cititorul n-avea decat sa-l compatimeasca pentru aventura prin care trece sau sa-l admire pentru
dibacia cu care iese din toate incurcaurile. Caci scriitorul crea destule incurcaturi, anume ca sa-i dea
ocazie eroului sa treaca prin ele cu bine.
Datorita lui Robinson Crusoe, autorul Daniel Defoe ajunge sa ocupe un loc remarcabil in literatura
engleza si chiar a lumii, romanul figurand in randul tipariturilor cu cele mai multe traduceri si cu cele
mai mari tiraje raspandite in cele mai multe tari.
Asa se face ca marinarul Robinson Crusoe, cel care nici n-a existat, s-a dovedit a fi un adevarat erou.
In schimb, Alexander Selkirk, cel care a existat cu advarat si a suferit abandonat pe insula, a ramas la
fel de anonim ca si mai inainte.
Publicarea amintirilor nu l-a ajutat prea mult. Potrivit Wikipedia franceza, el si-a cheltuit rapid tot ce
incasase, a ajuns barfit pentru aventura cu o minora de 16 ani (el avea 41), Sophia Buce, iar cand
minora l-a parasit, el a hotarat sa plece din nou pe mare.
Aici si-a gasit sfarsitul, murind de tifos in 1721, iar trupul neinsufletit a fost probabil incredintat
oceanului.
A ramas un anonim, in timp ce insula pe care a supravietuit suferind mai bine de patru ani, Mas-a-
Tierra, a fost redenumita in 1966 cu un nume de persoana care n-a existat: Robinson Crusoe. Sic
transit gloria mundi.

De ce sa citim opera?
Romanul trezeste un interes deosebit ca urmare a relatarii intamplarilor la persoana I. Forma
credibila in care se prezinta continutul creeaza celui care o citeste impresia ca autorul trece prin
toate intamplarile desscrise. Luciditatea si coerenta gandurilor, munca din aproape in aproape in
realizarea celor necesare Vietii de zi u zi sunt impresionante.