Eminescu.

Versuri din manuscrise,

ediție de Ioana Bot și Cătălin Cioabă

Ioana Bot și Cătălin Cioabă, doi eminescologi redutabili din generația de

mijloc, s-au decis ca, la început de an, să ofere publicului o carte în mod paradoxal
surprinzătoare. Este vorba despre Eminescu. Versuri din manuscrise. Noutatea
vine din timbrul special al pieselor alese. De la primul contact, acestea sună
recognoscibil și totuși, pentru nespecialist, ele sunt greu de situat. „De mii de ani
până la ea/ E calea ce desparte/ Căci e asemenea c-o stea/ Ce-au răsărit departe”.
Amintesc, aceste cuvinte, de cunoscutul poem La steaua și totuși nu de-acolo
provin. N-avem de-a face cu niște inedite în sens propriu. Paradoxul e că toate
poemele de aici au fost publicate de-a lungul timpului în monumentala ediție
Perpessicius, care le-a conferit totuși, un statut ancilar: de simple variante,
intermedii ale formei definitive, de piese nefinisate, în fine, cu un termen la care
s-a recurs, de „moloz”. Au fost, deci, vizibile dar de neobservat. Au zăcut, altfel
spus, „în penumbra tiparului” (formula pe care-au găsit-o cei doi editori de azi e
și inspirată, și exactă).
Dincolo de prospețimea versurilor, inerentă, ce-mi place în această selecție
este suplețea cu care Ioana Bot și Cătălin Cioabă au ieșit dintr-un clenci
metodologic dificil. Se știe, cu toate calitățile ei, edița gândită de Perpessiucius e
din multe puncte de vedere și în chip profund amendabilă. A arătat-o Petru Creția,
au arătat-o și alții. S-a făcut afirmația că proiectul ar trebui luat de la zero, după
cum de la zero ar trebui luată și facsimilarea manuscriselor eminesciene (chiar
Ioana Bot lansând, în această direcție, o interesantă propunere de digitalizare).
Arcane teoretice, desigur, pasionante. Numai că, până atunci, avem, de bine-de
rău, această ediție datorată lui Perpessicius. Pe cât de intens pusă în chestiune, pe
atât de inaccesibilă în întregul ei. Tonusul practic cu care Ioana Bot și Cătălin
Cioabă au șters praful de pe ea e, în sine, admirabil și folositor. Nu-i un gest de
obediență simbolică, ci unul de politețe culturală. Pe care, de altfel, marele editor
îl merită cu prisosință. E de-ajuns să parcurgem notele finale ale cărții ca să ne
facem o idee despre cât de adânc a decelat acesta compoziția genetică a fiecărui
poem, restituindu-i cronologia și ierarhizând diferitele stadii de redactare.
Bineînțeles că destule dintre observațiile lui pot suferi nuanțări ori completări
(cum se și întâmplă), însă pe fond rămân de neocolit. Cum de neocolit mi se pare
că e și această carte, adresată, cu gust sigur, cititorului zilelor noastre, care-l va
întâlni în sfârșit pe Eminescu fără spaima că-și va aduce aminte ceva din
truismele cultivate de școală și de media. Unul, poate nu at his best, dar suficient
de uman cât să treacă, preț de-o singură respirație, de la „În viața mea de
cântece-nsoțită/ Se scuturau flori albe de migdal” la „Te-am pus, iubită muză, cu
mine să petreci/ La oce de vin negru în fundul Borții-reci”.
 § Recomand, în finalul întâmpinării, alte câteva titluri recente care, sper, vor
întreține dispoziția ascultătorilor, în marginea acestor Versuri din manuscrise:
Lucian Boia, Eminescu. Românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit; Mărturii
despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, volum coordonat de
Cătălin Cioabă; Constelația Luceafărului. Sonetele. Scrisorile editate și comentate
de Petru Creția și, în sfârșit, Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu.