2009, Numarul 3,

Despre literatură cu bucurie:Ce înseamnă plumb? de Ioana Pârvulescu

Destinatar: Prof. Nicolae Manolescu
Domnule Profesor,
În numărul trecut al revistei anunţam o nouă rubrică, al cărei generic îl vedeţi alături. Dar
am nevoie de interlocutori. Ca să-l parafrazez şi să-l contrazic pe unul din favoriţii mei, Camil
Petrescu, „eu nu pot vorbi onest decât la persoana a II-a”. Pentru această primă întrebare, „Ce
înseamnă plumb?", persoana a II-a (plural) sunteţi dumneavoastră. Mi se pare firesc să fie aşa,
nu numai pentru că aţi scris în mai multe rânduri despre Bacovia, dar şi pentru că aţi scris o
Istorie critică a literaturii române în care regândiţi literatura. Sau, mai simplu, în care gândiţi.
Bacovia nu e tocmai preferatul dumneavoastră - îl cam demitizaţi, îl reaşezaţi, în fond, în zona în
care s-a aflat în receptarea interbelică - dar răceala asta poate fi utilă în judecarea unui poet.
Pentru că limbajul poetic are (aşa cum a demonstrat-o fidelul cititor al României literare,
domnul Solomon Marcus, într-un text faimos în teoria literară românească) asemănări cu
limbajul matematic, nu e de mirare că se ajunge greu la înţelegerea unui poem, oricât de simplu.
Dar poezia nu e totuşi aritmetică, iar dacă seamănă cu matematica, ea seamănă cu un nivel
superior al acesteia, şi îţi trebuie în ajutor şi intuiţia, şi sensibilitatea, şi experienţa, şi
antrenamentul, ca să-i dai de capăt. Când îl învaţă pe Bacovia, elevilor li se dau nişte rezultate
poetice de-a gata, ca să le memoreze, li se spune că 2+2=4, că plumb înseamnă „apăsare,
nevroză, greutate a vieţii, cenuşiu”. Că e „disperare lipsită de speranţă”, cum scrie în site-uri
Wikipedia, de pe Google. Sau li se spune că ar fi o trimitere ascunsă la alchimie, unde din plumb
se obţine aurul (poetic, evident - iată arta poetică bacoviană!, plumbul cuvintelor de zi cu zi se
transformă în aur poetic). Mai din lene, mai din nepăsare, după ce trec examenul de bacalaureat,
cititorii se mulţumesc toată viaţa cu aritmetica asta. Rareori se mai întorc la naivitatea iniţială,
cea pe care ar trebui s-o aibă oricine citeşte un poem, cu atât mai mult un poem-cheie pentru
înţelegerea unui poet. Pentru că, o ştiţi mai bine ca mine, dacă la examen întrebi un student
despre un titlu din Bacovia, va spune cu siguranţă Plumb. Când spui Bacovia, spui Plumb, când
spui Plumb, spui Bacovia. Cuvântul acesta a devenit, ce s-o mai lungim, parola lui Bacovia.
Numai că, atunci când vrei să deschizi seiful poetic cu această parolă, constaţi că rămâne încuiat.
Domnule Profesor, până la urmă, ce înseamnă plumb? De unde până unde atâta plumb
într-o poezie care foloseşte un vocabular simplu, la îndemână, din viaţa de zi cu zi, din târgul
nostru cel de toate zilele, din locul unde nu se întâmplă nimic, niciodată? De unde apare
metafora asta - dacă metaforă este - într-un volum în care e vorba de lucruri concrete, palpabile,
vizibile, sau măcar audibile din micul oraş? Cine poate pipăi, vedea, auzi plumbul? Un oraş cu
parc şi havuz, unde anotimpurile sunt ori prea lungi, ori prea reci, ori prea calde, ori prea
monotone, o odaie cu clavir, o lume în care totul se reduce la, cum spuneţi şi dumneavoastră,
obiecte şi la caracteristicile lor prime? Unde e în acest oraş plumbul concret? Nu e de mirare că,
inventând cărţi, chiar cu titlu existent, în Bibliografia generală, ingeniosul şi ludicul Mircea
1
Horia Simionescu spune că Plumb a apărut în „Biblioteca pentru metalurgişti”. E de bun simţ!
M-a preocupat mereu înţelegerea corectă a cuvântului Plumb şi a poemului care dă titlul
volumului de debut al lui Bacovia. Fiind aşezat în deschiderea lui, este pe post de artă poetică, de
credo literar. Cum să crezi în plumb? Ce să crezi despre poezia de plumb? (Deja am spus prea
mult şi risc să stric suspansul!). Ca să înţeleg, m-am reaşezat - ştiţi că-mi plac călătoriile
temporale, acum devenite din păcate o modă - m-am întors deci în 1916, ianuarie, anul şi luna
apariţiei cărţii. Ştiţi care sunt titlurile volumelor de poezie românească din 1916? Ştiţi, desigur,
că de-abia aţi aşezat literatura în calendarul ei istoric. Sunt cele mai convenţionale, mai banale
sau mai marcat „poetice” cu putinţă: Şesuri natale şi Zâmbete şi lacrimi scrise de tradiţionalistul
Nichifor Crainic, Inscripţii de N. Davidescu, Cântece fără ţară de Goga, Ardealule, Ardealule
bătrân de Emil Isac, Viaţa de Mihail Săulescu. Doi poeţi mai debutează odată cu Bacovia:
Topîrceanu, cu două volume: Balade vesele şi triste şi Parodii originale şi Vasile Voiculescu,
singurul care păstrează titlul consacrat până atunci, Poezii. (Volumele de poezie se numeau
redundant, în secolul 19 şi la începutul secolului 20, Poezii sau Versuri, pentru că publicul avea
încă nevoie de un semn de recunoaştere; o ştim din schiţa lui Caragiale Cum se naşte o revistă?).
Acum să ne închipuim o vitrină sau un raft de librărie şi câţiva cititori reprezentativi
pentru anul 1916. Care citiseră Ienăchiţă Văcărescu, Ion Heliade-Rădulescu, care avuseseră în
cartea de citire Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, iar dacă erau mai la zi cu literatura, ştiau şi un
Baudelaire, apoi câţiva simbolişti francezi sau belgieni şi pe maestrul Macedonski. Recunoşteau
poezia în titluri cu „zâmbete” şi cu "lacrimi”, urmaşele mai mari ale „lăcrămioarelor” lui
Alecsandri, în titluri viguros patriotice, care vorbeau cu ţara (Ardealule bătrân!), puteau înţelege
chiar o metaforă consacrată de o jumătate de secol, ca Les fleurs du mal, dar cu siguranţă că
văzând un titlu ca Plumb printre toate astea nu aveau sistemul de referinţă potrivit cu el. Le
cădea greu. Cel mult - eu aşa aş fi făcut, dacă aş fi trăit atunci, dacă aş fi fost o casnică naivă, dar
cu gust de citit, şi aş fi văzut cartea la raftul cu poezie - cel mult, publicul se putea gândi că e
vorba de plumbul gloanţelor, de plumbii din poezia populară repusă în circulaţie de acelaşi
Alecsandri. Cu atât mai mult cu cât era război şi România se pregătea de el. Acesta e sensul la
îndemână pentru orizontul de aşteptare şi memoria poetică a anului 1916. Or, nimic din toate
astea în volum, iar dacă e vorba şi de moarte, ea nu are a face cu moartea eroică de pe câmpul de
luptă.
Dacă presupusa cititoare neiniţiată care aş fi fost eu sau presupusul cititor obişnuit care
aţi fi putut fi dumneavoastră în 1916 ar fi citit poemele, ce dezamăgire! Abia se învăţaseră cu
metaforele şi cu celelalte figuri de stil, abia înţeleseseră că poezia e un cod, când iată că din nou
se ajunge la un limbaj primar, primitiv chiar. Ştim azi că în critica literară s-a dat o adevărată
bătălie între cei care susţin că poezia lui Bacovia e una de simplă notaţie, cei de partea cărora vă
aflaţi şi dumneavostră (a este egal cu a, corbii sunt corbi, negrul e negru, iar asta e de-ajuns) şi
cei care susţin că poezia lui e de sugestie: corbii trimit la moarte, negrul trimite la tristeţe, doliu
etc.) De partea cui sunt eu? Vă voi spune ceva mai târziu. Dar să fim cinstiţi. Dacă am fi citit
2
 poezia lui Bacovia la 1916 ni s-ar fi părut destul de urâtă, cu titlul ei cu tot (nu e de mirare că n-a
fost defel un succes de vânzare!). Mai mult, cu sărăcia ei lexicală, cu economia demnă de
vremuri de criză stilistică şi cu tautologiile ei, părea a fi scrisă de un poet cu prea puţine resurse.
Aşa ceva scrie oricine, şi-ar fi spus buna cititoare a anului 1916. Dacă asta e poezie, eu mă
împuşc (cu plumb) ar fi spus şi onestul cititor al vremii de război şi e foarte probabil că n-ar mai
fi deschis niciodată volumul.
Vă amintiţi poate de articolul lui N. Davidescu, de altfel pozitiv, bine intenţionat.
Autorul, care, aşa cum am zis, a publicat şi el un volum în acelaşi an, a scris despre mai toţi
simboliştii şi poeţii contemporani lui, dar nu e întotdeauna inspirat în judecarea lor, căci pe
Arghezi îl consideră un poet minor. Totuşi în scurta lui recenzie are câteva intuiţii juste: „Mi-a
fost dat să văd acum în urmă, cu prilejul unei apropiate tipăriri în volum, poeziile strânse laolaltă
ale d-lui Bacovia. Izolat, le cunoşteam [...] caracterul lor straniu, original şi pătrunzător, mă
izbise încă de la început”. Poemele, spune Davidescu, sunt „şocant de simple”, „nici nu prea sunt
poezii”. Şi, partea care-mi place mie cel mai mult: „Impresionează ca şi strigătul enigmatic al
pisicilor în noapte, pe acoperişuri”. E o reacţie la cald, a apărut în martie 1916, adică la două luni
după publicarea volumului, dar pare scrisă înainte de a vedea volumul tipărit. Reţinem că „nici
nu prea sunt poezii!” - şi e vorba de un specialist!
Temele simboliste, recuzita, tehnicile nu erau de fapt noi. Crohmălniceanu face chiar un
mic repertoar de teme comune cu alţi simbolişti: ploaia e de la Rodenbach, Rimbaud şi Verlaine
(şi mai ales, aş spune eu, de la cel care l-a debutat şi susţinut pe Bacovia, Macedonski, din
Cântecul ploaiei), cadavrele de la Baudelaire (la fel şi cavoul, adaug eu), ftizia de la
„tuberculosul Jules Laforgue”, nevrozele, macabrul, clavirul de la Rollinat, Jammes, Samain,
alcoolul de la Verlaine cel „răpus de băutură”. Un singur lucru nu seamănă cu nimic şi cu
nimeni: plumbul!
(Nu vă pierdeţi răbdarea, răspunsul va urma peste o săptămână).
Despre literatură cu bucurie: Ce înseamnă plumb ? (II) de Ioana Pârvulescu
Destinatar: Nicolae Manolescu
Domnule Profesor,
Sper că n-o să vă supăr dacă fac, în debutul noului episod de vineri, ca la foiletoanele de
televiziune: rezum pentru cititorii cărora le-a scăpat partea întâi ceea ce am spus în precedenta
scrisoare. Şi anume că nu sunt mulţumită de sensurile metaforice date cuvântului plumb
(disperare, apăsare, alchimie şi alte speculaţii de acelaşi soi). De ce nu sunt mulţumită? Pentru
că, la fel ca mulţi critici, cred şi eu într-un Bacovia al cărui scris e iniţial - şi apăs pe cuvântul
iniţial - notaţie „sinceră”, frustă, iar nu analogie, altfel spus nu metaforă, cel puţin nu una voită.
El pleacă de la ce vede sau aude şi de la o recuzită simbolistă existentă. Corbii sunt corbi, iar nu
soli ai morţii. Albul e alb şi negrul e negru, iar dacă le găsim conotaţii, asta ţine de noi, cititori
perverşi, crescuţi la şcoala metaforei. Ca să vorbesc pe-nţeles, la Bacovia „ce-i în guşă şi-n
căpuşă” sau, dacă preferaţi exprimarea didactică şi citatul, la Bacovia „adaptarea formei la fond
3
este atât de integrală încât îndepărtează gândul oricărei intenţii artistice, iar mijloacele de
expresie sunt atât de simple şi de naturale încât par crescute din obiect”, cum afirmă Lovinescu.
Atunci ce e plumb? Plumbul tangibil sau vizibil, plumbul concret, pentru că dominaţia
concretului în poemele din volumul din 1916, dar şi de mai târziu, nu poate fi negată. Am citit
ce-aţi scris de-a lungul timpului despre Bacovia, de la capitolul din Metamorfozele poeziei
(1968) la cel din Teme 2 (1975), apoi paginile din Despre poezie (1987), plus cele din dicţionar
şi din prefaţa la antologia dumneavoastră de moderni şi, în fine, pe cele din Istorie... Aţi întors
subiectul Bacovia pe toate feţele, cu viziuni uneori diferite, dar o singură idee revine în toate
aceste comentarii. Că poetul este sau devine, într-un anume sens, un creator cu minţile duse,
perfect avatar al poetului eminescian din Scrisoarea IV: „Ah! Organele-s sfărmate şi maestrul e
nebun”. Sunt absolut de acord că bietul om nu se putea distanţa nici măcar cu un pas faţă de ceea
ce scria, vedea în poezia lui mult mai puţin decât oricare dintre noi. Rareori am citit explicaţii
mai dezamăgitoare la propriile versuri decât cele din interviurile lui. Chiar elevul cel mai modest
poate spune mai multe. Poemele pleacă în genere de la stricta realitate. Decor a fost, la origine, o
simplă schiţă după natură, fără nici cea mai mică intenţie simbolică. Agatha Grigorescu-Bacovia
îi ia în răspăr pe criticii care şi-au bătut capul cu sensurile poemului. Decor, deci, ar fi o simplă
impresie optică, o fotografie, "un tablou": "Când ninge, orice copac rămâne negru în contrast cu
zăpada, care nu-l acoperă pe tot trunchiul". Vai! Dacă un elev ar scrie la bacalaureat aşa ceva!
Nimic nu poate fi mai prozaic, mai banal, la pornire. Nici vorbă de disperare, de alchimie,
dimpotrivă, poetul spune în interviuri că iubeşte lumea, dar preferă s-o contemple de dincolo de
fereastră. Aproape ca Alecsandri, ce mai!
Într-una din paginile dumneavoastră din Despre poezie am dat peste ceea ce aş numi o
întrebare-cheie pe care v-aţi pus-o şi la care a trebuit să tresar şi eu. Ce înseamnă "Dormea întors
amorul meu de plumb", vers din primul poem, din arta lui poetică? De fapt ce poate însemna
întors? Mi-am dat seama că, dacă lămuresc această întrebare - pentru care vă mulţumesc -,
lămuresc misterul plumbului bacovian.
Dar ştim noi sigur că Plumb e o artă poetică? o să mă întrebaţi, ca un profesor ce sunteţi,
deşi eu, spre deosebire de colegii mei de redacţie Adriana Bittel şi Alex Ştefănescu, n-am avut
norocul să vă fiu studentă. Da, ştim sigur. Am trei argumente şi numai un singur
contraargument. Unu: spre deosebire de timpurile noastre haotice şi neierarhice, în 1916 şi mai
târziu, în interbelic, volumele de poezii erau gândite cu o structură, cu o ordine, cu un sens de
ansamblu. Cu un început şi un sfârşit (uneori la final era un poem intitlulat Încheiere). Poeţii îşi
expuneau din start crezul. Era semnătura lor: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii sau
Testament sau şDin ceas, dedus...ţ. Se pot da nenumărate exemple, începând cu "maestrul"
simboliştilor, Baudelaire, care în Florile răului are trei asemenea texte la rând. Doi: dacă şi
volumul, şi primul poem se numesc la fel, asta nu e o simplă coincidenţă, ci un semnal care ni se
dă, o cale de acces pe care suntem aşezaţi din capul locului (cum vă place dumneavoastră să
spuneţi). Trei: chiar sensul poemului, despre care voi vorbi imediat demonstrează asta.
4
Contraargumentul - vedeţi că nu-l ascund sub covor - ar fi tocmai ce spuneam înainte, că
Bacovia nu are conştiinţă estetică. Ei, chiar dacă o luăm ad litteram, am un răspuns la asta: nu
Bacovia şi-a făcut volumul de debut, ci l-a lăsat în grija lui Ion Pillat. Acesta a tăiat cu foarfeca
de prin reviste tot ce a găsit demn de publicat, a cerut câteva poeme manuscrise şi a strâns 50 de
titluri (le-am numărat). Pe mine m-a impresionat întotdeauna că Pillat, care era pe-atunci un
"puşti", hai, un tânăr domn - avea numai 25 de ani în 1916, şi era cu 10 ani mai tânăr decât
Bacovia - a insistat şi s-a ocupat de editarea şi publicarea acestui volum-reper. Din excelenta
ediţie "Bacovia" a lui Mircea Coloşenco aflu că în 1930 Pillat donează Academiei cupurile şi
manuscrisele olografe care au fost strânse de el. Desigur, dacă Ion Pillat ar trăi, l-aş întreba cât
din ordinea volumului i se datorează lui şi cât autorului însuşi. Dar nici nu contează! Chiar în
ipoteza că Bacovia nu s-ar fi amestecat deloc, chiar dacă nu avea conştiinţă estetică, cel care a
avut grijă ca volumul să se deschidă cu poezia cea mai semnificativă a fost Pillat, îngrijitorul
ediţiei, şi am chiar mai mare încredere în el, deoarece conştiinţa lui poetică era mai trează decât a
genuinului Bacovia. Chiar atunci când un poet autentic nu are conştiinţă estetică, poemele lui o
au, iar cititorul e în stare s-o simtă. Pillat a prins cheia bacovianismului, arta lui poetică.
Ce spune ea? Am mai dat cândva, prin 1993, un răspuns, dar în afară de dl. Marco
Cugno, minunat românist, precum şi de Şerban Foarţă, minunat poet, articolul a trecut nebăgat în
seamă, altele erau grijile acelui an şi nici eu nu aveam încă prea mulţi cititori. Acum îl reiau şi-l
nuanţez. Dar mai întâi răspunsul dumneavoastră din Despre poezie: "Neobişnuita expresie
devine inteligibilă doar dacă o raportăm la aceea bine cunoscută: a dormi neîntors. Aceasta
semnifică, se ştie, a dormi profund, liniştit. În acest caz, versul bacovian se cuvine a fi citit ca o
sugestie a unui somn agitat, neliniştit". Dar la Bacovia nu există asemenea jocuri de cuvinte, el
nu e un poet ludic, n-are predilecţie pentru calambur. Dumneavoastră, pe urmele lui Călinescu
vorbiţi într-unul din comentarii despre manieristul Bacovia (Călinescu spunea "artificiu"; şi să
nu uit, din fuga condeiului, am scris la repertoarul simbolist bacovian Crohmălniceanu, în loc de
Călinescu, mă corectez singură, înainte să o facă vreun confrate atent). Dar dacă artificiu e,
acesta este de tip "cifru naiv", cum spune acelaşi Călinescu. Vedeţi, mi se pare că răspunsul
adevărat la întrebarea din titlu e simplu, atât de simplu încât devine, nu neînţeles (cum sună un
vers nichitastănescian), ci invizibil. Nu ştiu ce părere aveţi despre istoriile "detective", dar de
acolo am aflat că, dacă vrei să ascunzi perfect un lucru, îl laşi la vedere. Ca scrisoarea din nuvela
lui Poe. Cam aşa mi se pare că s-a întâmplat cu arta poetică bacoviană.
Dacă plumbul concret nu e al glontelui, cum cred că nu se îndoieşte nimeni, şi nici al
metalurgiei, în ciuda glumei lui Mircea Horia Simionescu pe care am amintit-o săptămâna
trecută, rămâne o singură posibilitate. Singurul sens concret şi adecvat contextului poetic al
cuvântului plumb e, în anul 1916, plumbul literei, tiparul. Dintr-o dată totul devine coerent.
„Dormea întors amorul meu de plumb” capătă sens. Oricine a vizitat o tipografie ştie că litera e
întoarsă, poemul întreg e întors (priviţi o ştampilă sau literele de pe braţele maşinii de scris).
Florile de plumb devin o fotografie a literelor. Povestea cu "dormea" (cam metaforică pentru
5
Bacovia, dar, să fim serioşi, e o metaforă banală, din aceea de care se abuzează în limbajul
obişnuit, o catahreză) e confirmată în alte poeme şi în acelaşi context, al cărţii care e tipărită.
Dau un singur exemplu: „Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine" (în Plumb de iarnă,
s.m.). În cavoul impus în poezie de Baudelaire, Bacovia şi-a pus propriile sicrie de plumb,
literele. Un amor turnat în plumb e mort, încremenit, nu se mai poate schimba.
Şi-acum vine încă o surpriză: din poet de notaţie, cum pe drept susţin Lovinescu, Maniu
şi mulţi alţii, Bacovia devine, cum observă Călinescu, un puternic poet de sugestie, aproape
ermetic. (Ambele tabere au dreptate, în felul lor). Volumul lui este o splendidă metaforă a
poeziei moderne. El duce mai departe arta poetică baudelairiană: aripile uriaşe ale albatrosului,
caraghioase pe pământ, devin aripi de plumb. Amorul are aripi apăsătoare ("Şi-i atârnau aripile
de plumb"), pentru că literele expresiei lui sunt grele şi cenuşii. Odată pregătită pentru tipar,
poezia e asemenea sicriului, căci viaţa, viul substanţei ei sunt încremenite pentru totdeauna.
Plumb de iarnă, Plumb de toamnă (titluri de poeme din volum) trebuie socotite sinonime cu
poezie, pastel, elegie de iarnă, de toamnă. Pentru Bacovia plumb e perfect sinonim cu poezie.
Poezia modernă e încremenire în plumb, e somnul de moarte al tiparului. Depinde însă de cititor
dacă o învie sau nu. Ajunge, pentru acest miracol, o simplă recitire.