Fișă teoretică

Conceptul operaţional curent literar, prin referire la ideologia realistă

* Spre deosebire de curentul cultural care se referă la oamenii de cultură dintr-o epocă, uniţi de o ideologie şi de
scopuri social-politice şi culturale comune, curentul literar se referă la scriitorii dintr-o epocă, uniţi în jurul unor
principii de natură estetică, cu aceleaşi concepţii despre artă, cu preferinţe pentru anumite forme, specii, teme şi
motive literare.

- generat de dimensiunile social-economice ce deschid o nouă evoluție, de burghezia în

ascensiune, sub influența cercetărilor științifice și a pozitivismului (Auguste Comte): viziune
materialistă, observație, descripție, determinism, experiență, experiment, cunoaștere senzorială;
- cunoaștere lucidă, spirit științific, spirit critic;
- mișcare literară din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în Franța;
- repudiază idealismul, romantismul desuet și optează pentru o formă de mimesis, în virtutea
căreia opera artistică este „oglinda purtată de-a lungul unui drum” (Stendhal);
- se orientează spre aparenta banalitate cotidiană (și spre prezent sau trecutul apropiat, refuzul
paseismului), în structura căreia se urmărește identificarea unei cauzalități spre a susține
unitatea și organicitatea lumii, dintr-o perspectivă critică, de natură să reordoneze universul;
- scriitorul obiectiv și imparțial devine „secretarul societății”, consemnează veridic faptele,
pictează tipurile umane, cercetează cauzele și efectele sociale, psihologice și etice ale acestora;
- prima declarație de principiu, manifestul artei realiste, este Prefața la „Comedia umană”, 1842
(aprox. 100 de romane și nuvele), Honoré de Balzac:
 opera reflectă „lumea așa cum este”, „o istorie a moravurilor”;
 scriitorul realist trebuie să fie un „secretar al societății”, „un pictor al tipurilor umane”,
povestitorul dramei vieții intime, arheologul mobilierului social, nomenclatorul profesiilor,
autorul studiului comportamentului uman pe probe de laborator;
 societatea este un organism viu ce determină destinele individuale;
 arhitectura locuințelor se află în strânsă legătură cu viața și întâmplările trăite de oameni,
casa devine document sociologic și etic, interioarele reflectă o coordonată afectivă și
psihologică a omului;
 unitatea ființă-lume se reflectă în încrederea individului în valorile grupului,
stimulatoare de energii, creând personalități și întărind caractere.
- câmp tematic limitat la problematica socială: banalitatea cotidiană, conflicte social-politice și
istorice, factorul ereditar, influența nefastă a banului asupra caracterului uman, lupta pentru
moștenirea unei averi, maniheismul tragic, monografia colectivității, paternitatea, patologii
sociale și clinice, problematica rurală;
- personajele tipice sunt surprinse în împrejurări tipice, evolutiv sau involutiv.
 construirea tipurilor umane se face sub semnul verosimilului: „perfectul realist trebuie să
facă portretul fizic al unui individ, descrierea obiceiurilor sale, talia exactă a omului și
chiar greutatea sa” (Champleury)
 orice abatere de la norma colectivă este sancționată
 tipuri eterne: ambițiosul, aristocratul, arghirofilul (árgyros, philos), burghezul,
demagogul, cocheta, parvenitul, intelectualul, ipocritul, mizantropul (misein, anthropos),
tiranul, senilul, naivul, adolescentul, abulicul
- tehnici narative; viziunea panoramică, focalizarea, secvenționarea, flash-ul, contrapunctul,
amănuntul plasticizant, detaliul semnificativ, rezumatul, analiza psihologică, înlănțuirea,
portretul, analepsa (evocare ulterioară), prolepsa (evocare în avans);
- universul epic sferic este de o masivitatea zdobitoare, fiind susținut de arhitectură, de
paralelismul și simetria părților, capitolelor, de simbolistica și corespondențele titlurilor,
intersectarea firelor epice și de tehnica anticipării (realizează unitatea și coerența romanelor);
1
- stilul este sobru, impersonal, precis, elimină artificiul, se optează pentru o consemnare aproape
științifică a faptelor, a fenomenelor ceea ce implica acumularea detaliilor, a amănuntului
revelator.

verosimilitate - conform legilor adevărului

veridicitate - adecvarea imaginii artistice la obiectul ei
obiectivitate – conștiința realului, a universal valabilului

Realismul românesc
a. Fiziologiile (1884-1887), Mihail Kogălniceanu și Iacob Negruzzi;
b. Romanul-frescă: Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă, 1863,
Nicolae Filimon (frescă socială, factor ereditar, interdependența mediu-caracter uman, capitole-
document social, istoric, etnografic autonome în raport cu istoria narată – Muzica și coregrafia în
timpul lui Caragea, Teatrul în Țara Românească);
c. Romanul-fluviu: Ciclul Comăneștenilor (Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări,
Ana), 1894-1910, Duiliu Zamfirescu (drame psihologice, superioritatea boierilor autohtoni,
ascensiunea unei pături sociale, inferioritatea arendașilor venetici);
d. Eticismul ardelenesc; Mara, în volum 1906, Ioan Slavici (monografie a satului și a târgului
aflat la interferența relațiilor capitaliste cu mentalitatea patriarhală);
e. Naturalismul zolist: În vreme de război, nuvelele de analiză psihologică ale lui I.L. Caragiale
(fișe clinice, experimentale);
f. Realismul obiectiv: Ion, 1920, Liviu Rebreanu, remodelarea tiparelor în acord cu „spiritul
veacurilor” (saeculum);
g. Realismul balzacian (sinteză estetică): Enigma Otiliei, 1938, George Călinescu
h. Cristalizarea narativă a principiilor realismului: Moromeții, 1955, 1967, Marin Preda.