Mihail Sadoveanu

Baltagul
(roman interbelic, obiectiv(Eugen Lovinescu), doric(Nicolae
Manolescu), de creatie(Garabet Ibraileanu), traditional,
realist, social, bildungsroman, al initierii, de dragoste,
mitologic, baladic, mioritic).

Mihail Sadoveanu este o personalitate plurivalenta a literaturii romane, un

scriitor de tip Goethean plasat sub auspiciile autodesavarsirii si ale armoniei
intelectuale. Supranumit “Ceahlaul literaturii romane” (Geo Bogza), “Stefan cel
Mare al literaturii romane” (George Calinescu), Mihail Sadoveanu a create o
opera monumentala a carei maretie consta in densitatea epica si grandioarea
compozitionala.

Mihail sadoveanu se inscribe in epoca interbelica a literaturii romane alaturi de

alti romancieri interbelici precum: Liviu Rebreanu, George Calinescu, Camil
Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade etc.

Adept al traditionalismului, Mihail Sadoveanu este creatorul unei “mundus

imaginalis” arhaice, ancestrale.

Traditionalismul este o paradigma culturala, un current literar-artistic sau mai

degraba o ideologie manifestata in literature romana in secolul al XX-lea, care,
asa cum arata si numele, apara si promoveaza traditia si valorile arhaice,
ancestrale. Traditionalismul se individualizeaza printr-o serie de particularitati
specific.
Temele traditionaliste au valente ontologice si gnoseologice, fiind reprezentate
de: istorie, religie, familie, societate, folclor, etica etc., avand in centru ipostaza
ontica de “homo religiosus”.

TOPOSUL RURAL, este vazut ca un spatiu reprezentativ pentru specificul etnic,

in accord cu celebra afirmatie a lui Lucian Blaga: “vesnicia s-a nascut la sat”.

O alta trasatura a traditionalismului este elogierea taranimii vazuta drept

singura clasa autentica. In acest sens, Petre Tutea afirma: “taranul este omul
absolut”, iar Mihail Sadoveanu marturisea: “taranul roman a fost principalul
meu erou”.

09.02.2021
Interesul pentru folclor, inteles ca un depozitar ideal al traditiilor unor popoare
sau comunitati, este primordial in traditionalism si face trimitere la teoria
psihanalitica a inconstientului colectiv a lui Carl Gustav Jung.

De asemenea, literature traditionala se axeaza pe preamarirea istoriei si a

valorilor trecutului, negarea inovatiilor literare, absolutizarea autohtonismului,
a specificului national, a valorilor entice, intretinandu-se interferenta dintre
etnic si eseistic. Romanul traditional se caracterizeaza prin obiectivitate,
cronologie liniara, inlantuire logica a evenimentelor, dezvoltarea tipologiei
taranului, accentual pus pe diegeza etc.

In opinia mea, romanul “Baltagul” valorifica magistral particularitatile

traditionalismului.

In primul rand, opera dezvolta teme traditionaliste precum: familia, societatea,

religia etc.
In al doilea rand, diegeza este plasata intr-un topos rural, reprezentat de satul
Magura de pe Valea Tarcaului.

In al treilea rand, “fiintele de hartie”(Roland Barthes) ale romanului ilustreaza

tipologia taranimii traditionale.

De asemenea, Sadoveanu isi dovedeste interesul pentru folclor, prin reiterarea

diverselor traditii si obiceiuri milenare ale muntenilor: nunta, botezul,
inmormantarea etc.

In aceeasi ordine de idei, autorul prezinta faptele in ordinea lor cronologica,

liniara, conturand un “modus vivendi arhaic”, in care traditia si legile morale
nescrise sunt respectate cu credinta de omul simplu.

11.02.2021
Pe de alta parte, Mihail Sadoveanu este un adept al realismului, creand o
“imago mundi” veridica, verosimila si autentica.

Realismul este o paradigma culturala, un current literar artistic, aparut in a

doua jumatate a secolului al XIX-lea in Franta ca reactive la tendinta de evadare
din realitate a romantismului, reflectand realitatea in datele ei esentiale si
creand un univers fictive analog realitatii.

Realismul se caracterizeaza print-o serie de particularitati complexe:

Temele realiste sunt veridice, verosimile si autentice, avand valente sociale,

etice, politice, culturale, morale. Cele mai frecvente teme realiste sunt: familia,
societatea, banul, parvenitismul, arivismul, adulterul.
 Personajele realiste sunt veridice, verosimile si autentice, “fac concurenta
starii civile”(Balzac), “creeaza efectul de real”(Roland Barthes) si se inscriu intr-
o tipologie, avand o trasatura de character dominanta, ingrosata pana la
caricatura sau grotesc. Cele mai emblematice personaje-tip din literature
universala sunt: parvenitul, arivistul, avarul, demagogul, adulterine.

Cronotopul diegetic are valente complexe, actiunea fiind riguros plasata in

spatiu sit imp. Mediul ontologic al personajelor amprenteaza psihologia
acestora si reprezinta un element justificative pentru comportamentul lor.

Principalele tehnici realiste sunt: tehnica detaliului semnificativ(descrieri

detaliate ale toposurilor sau ale personajelor), tehnica determinismului
ambiental(mediul determina psihologia personajelor), tehnica flash-back-
ului(incursiuni in trecut), tehnica interpretarii fiziognomonice(corespondenta
dintre elementele portetului fizic si ale portretului moral), tehnica
behavioristica/comportamentala, tehnica inlantuirii, tehnica contrapunctului,
tehnica observatiei sociale. Astfel, literature realista creeaza un univers fictive
analog realitatii, oglindind realul pe baza principiului platonician al mimesisului.

15.02.2021
“Baltagul” este un roman realist prin excelenta.

In primul rand, romanul dezvolta teme realiste precum: familia, parvenitismul,

societatea etc.

In al doilea rand, personajele realiste ale ale romanului “Baltagul” incarneaza

diverse tipologi umane: Vitoria Lipan incarneaza tipologia taranului, a omului
simplu, fiind o veritabila “homo religiosus”, Gheorghita Lipan incarneaza
tipologia neofitului, a neinitiatului, Calistrat Bogza si Ilie Cutui reprezinta
tipologia parvenitului etc.
In al treilea rand, cronotopul diegetic al romanului are valente realiste, diegeza
fiind plasata in satul Magura de pe Valea Tarcaului, intre 2 repere temporale cu
valente religioase: Sf. Dumitru si Sf. Gheorghe.

De asemenea, Mihail Sadoveanu utilizeaza tehnici realiste precum: tehnica

determinismului Ambiental, tehnica flash-back-ului, tehnica behaviorista,
analiza psihologica, observatia sociala etc.

Asadar, romanul “Baltagul” ilustreaza magistral particularitatile realismului.

WETANSCHAUNGUL SADOVENIAN, conceptia despre lume si viata a autorului,

are la baza satul romanesc, Sadoveanu insusi marturisind, intr-un discurs
sustinut la Academia Romana: “taranul roman a fost principalul meu erou”.

IMAGINARUL ARTISTIC SADOVENIAN penduleaza intre “regimul diurn al

constiintei” si “regimul nocturn al constiintei”(Gilbert Durand “Structurile
antropologice ale imaginarului”), intre viata si moarte, bine sir au, sacru si
profan, contingenta si transcendenta.

“Baltagul” este o capodopera a genului epic romanesc. Genul epic cuprinde

totalitatea operelor literare scrise de regula in proza, in care autorul isis
transmite gandurile, ideile si sentimentele in mod indirect, prin intermediul
naratorului, al actiunii si al personajelor.

“Baltagul” reprezinta un model de referinta al romanului interbelic romanesc.

Romanul este o specie a genului epic, in proza, de mari dimensiuni, cu o actiune
complexa, desfasurata pe mai multe planuri diegetice, cu un numar mare de
personaje antrenate in conflicte puternice, cu o intriga incordata si o problema
grava. E. M. Forster definea romanul drept “istoria unui esec”, iar Emil Zola il
considera “o felie de viata”. La randul sau, Stendhal definea literature si implicit
romanul drept “o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Uneori ea reflecta
cerul albastru, alteori, noroiul din baltoace”, iar pe romancier drept “omul care
poarta oglinda”. Filosoful Platon definea literature si implicit romanul drept un
act mimetic, un mimesis de gradul al doilea, o copie a realitatii, iar filosoful
Aristotel considera creatia literara un act “cathartic”, purificator. Umberto Eco,
in lucrarea “Sase plimbari prin padurea narativa” compara textile narrative cu o
padure labirintica, iar lectorul devine un Dedal sau Icar, captive al
labirintuluitextual. In termenii psihanalizei lui Sigmund Freud, romanul poate fi
considerat un mijloc de “defulare”, de eliberare prin arta a tensiunilor
ontologice.

16.02.2021
Exegetul Paul Georgescu, în studiul “Polivalenta necesară” emfazează
arhitectura complexă a romanului “Baltagul”, conferită de polimorfismul
structurii si de țesătura de teme și motive literare, acestea generând o
diversitate a codurilor de lectură: roman antropologic și polițist (George
Călinescu), roman mitic, baladesc, etnografic, realist (Perpessicius), roman
mioritic (Eugen Lovinescu, George Călinescu), roman demitizant (Ion
Negoțescu), roman realist-obiectiv (Nicolae Mandescu), roman inițiatic,
bildungsroman, roman de dragoste, o “anti-Miorita” (Alexandru Paleologu) etc.

Elemente de “hipotextualitate” (Gerard Genette). Surse de inspirație:

“hipotext” (Gerard Genette) - text-sursă de inspirație
“hiosemintepertext” (Gerard Genette) - textul rezultat

Principalul element de “hipotextualitate” (Gerard Genette) al romanului

“Baltagul” este balada “Miorița” din care autorul preia conflictul, tipologia
personajelor, motive literare etc. De asemenea, Sadoveanu apelează la alte
două balade populare românești “Salga” și “Dolga” din care preia idei și motive
mitologice românești. “Hipertextul” rezultat, romanul “Baltagul” transfigurează
artistic elementele de hipotextualitate, adăugând elemente specifice
weltanschauungului Sadovenian.
APARITIE
Roman al maturității artistice depline, “Baltagul” a fost publicat în noiembrie
1930, fiind scris in doar 17 zile, când autorul împlinise vârsta de 50 de ani.

TITLUL este un “element de paratextualitate” (Gerard Genette), un prag textual

prin care se creează un orizont de așteptare lectorului. Totodată, titlul are
valențe de “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) întrucât anticipează tematica
și conținutul operei, fiind dezvoltat prin tehnica “mise-en-abim” sau a “punerii
în adâncime”. Jean Ricardou definește titlul drept un onomatext. Din punct de
vedere structural și morphologic, titlul “Baltagul” este unul sintetic, fiind
alcătuit dintr-un substantiv comun articulat hotărât. Conform clasificării lui
Gerard Genette, titlul este unul “obiectal”. La nivel “obviu” (Roland Barthes),
denotativ, lexemul “baltagul” denumește un topor, o secure cu două tăișuri.

22.02.2021

La nivel “obtuz”(Roland Barthes), conotativ, figurat, cele doua taisuri ale

baltagului simbolizeaza dialectica ontological viata-moarte, dihotomia sacru-
profan. De asemenea, cele doua taisuri ale baltagului pot fi associate cu teoria
chinezeasca a yin-yang-ului si cu syntagma ganditorului renascentist Nicolaus
Cusanus “coincidentia oppositorum”, prin imbinarea contrariilor viata-moarte,
bine-rau, contingent-transcendent, telluric-celest etc. Ivan Evseev, in studiul
“Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale” a analizat etimologia lexemului
“baltagul” identificand originea sa in etimonul grecesc “labrys”, care inseamna,
pe de o parte, “secure cu doua taisuri” si, pe de alta parte “labirint”, facand
trimitere, in mod pregnant, la mitul grecesc al labirintului. Baltagul dobandeste
pe parcursul diegezei statut de suprapersonaj, acest titlu fiind similar titlului
diverselor basme care contin ca suprapersonaje nume de obiecte: “Nuielusa
fermecata”, “Palosul nazdravan” etc. in simbolistica arhetipala baltagul este
considerat un instrument justitiar despre care se spune ca atunci cand este
folosit in scop justitiar nu se pateaza de sange. In aceeasi ordine de idei,
baltagul este un symbol de sorginte dostolevskiana, acesta fiind omnipresent si
in diegeza romanului”Crima si pedeapsa” al lui Dostoievski. sacralitatii, al
divinitatii, al inaltarii, al “transcendentei pline”(Friedrich Nietzsche), pe cand
valea est eun topos al profanului, al contingentului, al “transcendentei
goale”(Friedrich Nietzsche). Astfel, din punctul de vedere al toposului diegetic,
romanul “Baltagul” continue o serie de opozitii, de antinomii: sacru-profan,
arhaic-modern, contingent-transcendent etc. Rapa in care sunt gasite
osemintele lui Nechifor este un topos al infernului, o anticamera a mortii, un
spatiu thanatic, dar si initiatic. Coborarea lui Gheorghita in rapa pentru a
priveghea osemintele tatalui sau echivaleaza cu o coborare dantesca ad-inferos
si constituie apogeul initierii sale, confruntarea cu “Marea Trecere”(Lucian
Blaga) transformandu-l din neofit in Mare Initiat in tainele ontologice si
gnoseologice ale lumii. Timpul diegetic este plasat intre doua mari sarbatori
crestine, cu correspondent in calendarul pastoral: Sfantul Dumitru (Samedru)-
26 octombrie- si Sfantul Gheorghe (Sangiorz)-23 aprilie. Astfel, diegeza este
ancorata in doua anotimpuri cu valente arhetipale: iarna, anotimp thanatic, al
mortii, si primavera, anotimp redemptoriu, al invierii, al transcenderii
mundanului.

25.02.2021
DIEGEZA ROMANULUI reda intr-o gradare subtil orchestrate o transfigurare
artistica a mitului mioritic (“Miorita”), inclus de catre George Calinescu in
categoria miturilor fundamentale ale poporului roman, alaturi de mitul jertfei
pentru creatie (“Monastirea Argesului”), mitul zburatorului (“Zburatorul”- Ion
Heliade Radulescu) si mitul etnogenezei (“Traian si Dochia”).

Incipitul romanului “Baltagul” este de tip ex-abrupto si deschide scriptul narativ

pe un ton liturgic continuand parca textul biblic al Genezei. Astfel, prima scena
semnificativa a romanului o are in centru pe Vitoria Lipan, plasata in ipostaza
unei Penelope aflate in asteptarea lui Ulise, framantata de ganduri si tensiuni
intrinseci. Vitoria rememoreaza, prin tehnica flash-back-ului, o legenda
sociogonica, cu punct de plecare in mitologia biblica, pe care Nechifor obisnuia
sa o relateze la petreceri si cumetrii. Legenda povesteste ca la inceputurile
lumii, in primordii, Dumnezeu a chemat neamurile pamantului in fata tronului
divin pentru a le oferi daruri definitorii care sa le distinga de celelalte. Oameni
cu viata grea, muntenii au ajuns ultimii la tronul divin si, nemairamanand alte
daruri materiale de impartit, Dumnezeu le ofera daruri spirituale: “o inima
usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune, sa vie la voi cel cu
cetera sic el cu bautura…”. Aceasta legenda prezinta o conceptie atipica despre
creatie, care seamana maim ult cu o “randuiala gospodareasca” decat cu
facerea biblica a lumii. De altfel, conceptul de “randuiala” este reprezentativ
pentru weltanschaungul sadovenian. De asemenea, incipitul romanului
reprezentat de aceasta legenda plaseaza diegeza intr-un timp mitic, primordial,
in “illo tempore”, un timp sacru, Edenic, paradisiac.

Romanul “Baltagul” prezinta o “imago mundi” veridica, verosimila si autentica,

printr-o admirabila descriere a modului de existenta al locuitorilor din Magura
Tarcaului, un “modus vivendi” arhaic, amprentat de mentalitati stravechi,
mostenite de generatii. Atentia se focalizeaza treptet asupra Vitoriei care
traieste o adevarata degringolade sufleteasca din cauza absentei indelungate a
sotului ei, Nechifor. Drama Vitoriei este amplificata de semne rau
prevestitoare: vremea se tulbura, iarna vine mai devreme, acesta fiind un
anotimp thanatic, cocosul se intoarce cu pliscul spre poarta dand “semne de
plecare”, iar planul oniric este marcat de un vis al Vitoriei in care il vede pe
Nechifor cu spatele intors catre ea, trecand spre asfintit o apa tulbure.
Asfintitul simbolizeaza sfarsitul zilei, dar si al vietii, iar apa tulbure pe care o
traverseaza Nechifor face trimitere la raul Styx din mitologie, pe care erau duse
sufletele mortilor spre lumea transcendenta.

01.03.2021
Neputandu-si explica misterul disparitiei sotului ei, Vitoria apeleaza la cele 2
forte spirituale opuse ale satului: preotul din sat si vrazitoarea satului, baba
Maranda. De asemenea, Vitoria se supune unor ritualuri stravechi, menite sa
realizeze actul “cathartic” (Aristotel) al purificarii sufletesti a Vitoriei: tine post
123 vineri, se inchina la icoana Sfintei Ana, se spovedeste, se impartaseste,
sfinteste baltagul etc., aceasta incarnand ipostaza ontological de “homo
religiosus”.

Copiii Vitoriei, Gheorghita si Minodora, sunt educati in spiritul traditiei

milenare, al unei “forma mentis” ancestrale. Minodora are insa tendinte
moderniste precum dorinta de a purta coc si bluza de matase sau aruncarea
gunoiului in fata casei, aspect pe care Vitoria le respinge cu fermitate,
considerandu-le iesiri din traditie. Desi Minodora este curtata de Ghita Topor,
fiul dascalului din sat, Vitoria isi doreste ca ea sa se marite cu un fiu de oier,
pentru a ramane in aceasta tagma in care au trait si parintii, mosii si stramosii
ei.

02.03.2021
Dupa ce instiinteaza autoritatile si o lasa pe Minodora manastirea Varatec
pentru a o sti in siguranta, Vitoria, insotita de fiul ei, Gheorghita, pleaca in
cautarea lui Nechifor, reconstituind cu exactitate, in sens invers, drumul
transhumantei parcurs de Nechifor si realizand astfel o coborare dantesca ad-
inferos, dinspre spatial sacru al muntelui spre spatial profan al vaii. Toponimia
sadoveniana este una reala. Vitoria oprindu-se initial la Bicaz, unde hangiul isi
aminteste de sotul ei, apoi la Calugareni si la Farcasa, unde gaseste urme ale
acestuia.

Monografia satului de munte se completeaza cu o nunta la Cruci la care Vitoria

participa, cinsteste cu plosca si “face frumoasa urare miresei”, precum si cu un
botez la Borca, la care Vitoria respecta cutumele traditionale oferind bani
pruncului si punandu-I un cub de zahar sub perna.

In urma investigatiilor, Vitoria afla ca, la Vatra Dornei, Nechifor cumparase 300
de oi pe care, impreuna cu alti doi ciobani, pornise sa le coboare la iernat.
Intreaga natura empatizeaza cu trairile Vitoriei care poseda stiinta talmacirii
semnelor ei, mostenita de la inaintasi.

Scena traseului labirintic al Vitoriei in cautarea lui Nechifor beneficiaza de

interpretari multiple in exegeza literara.

Alexandru Paleologu considera ca acest roman vorbeste despre desacarizare,

despre coborarea in profan, Vitoria reconstituind “drumul spre centru”(Mircea
Eliade).
George Calinescu, in lucrarea “Istoria literaturii romane de la origini pana in
prezent” integreaza romanul “Baltagul” in seria operelor cu character mioritic,
numindu-l “o parafraza moderna a Mioritei”. Elementele mioritice din roman
sunt: motto-ul romanului “Stapane, stapane/ Mai cheama s-un cane”, prezenta
celor 3 ciobani, motivul complotului, motivele economice ale crimei(“C-are oi
mai multe/ Mandre si cornute…”), plasarea celor 3 ciobani pe un traseu
descendent, pe drumul spre iernat (“Se cobor la vale”), savarsirea crimei la
apusul soarelui (“Ca l-apus de soare/ Vor sa mi te-omoare”), motivul cautarii
(savarsita in balada de “maicuta batrana”, iar in roman de Vitoria), motivul
transhumantei (alternanta deal-vale), motivul animalului nazdravan (in balada -
Miorita, iar in roman – cainele Lupu)etc.

04.03.2021
Alexandru Paleologu, in lucrarea “Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail
Sadoveanu” interpreteaza romanul “Baltagul” prin grila mitului egiptean al lui
Isis si Osiris. Osiris, zeul egiptean al vegetatiei, este ucis de catre fratele sau,
Seth, iar corpul lui este fragmentat si disipat in colturi diferite ale lumii. Isis,
sotia lui Osiris, insotita de fiul ei, Horus, si de cainele Anubis, pleaca in cautarea
lui Osiris pentru a-l readuce la viata.

OSIRIS – NECHIFOR LIPAN

ISIS – VITORIA LIPAN
HORUS – GHEORGHITA LIPAN
CAINELE ANUBIS – CAINELE LUPU

Astfel, mitul egiptean al lui Isis si Osiris este magistral transpus in diegeza
romanului “Baltagul” realizandu-se o corespondenta perfecta a protagonistilor:
Vitoria este echivalentul zeitei Isis, Nechifor ii corespunde lui Osiris, Gheorghita
lui Horus, iar cainele Lupu poate fi asociat cu Anubis, ghid al sufletului mortului
spre lumea de dincolo.
Marin Mincu considera ca romanul “Baltagul” reitereaza, in diegeza sa, mitul
labirintului. Dedal si fiul sau Icar construiesc, la porunca regelui Minos al Cretei,
un labirint impetuos in care sunt apoi inchisi si din care incearca sa evadeze,
construindu-si aripi din ceara. Icar zboara folosind aripile din ceara, reuseste sa
evadeze din labirint, dar se apropie prea mult de soare, ceara se topeste, isr
Icar cade rapus in mare. Vitoria Lipan si fiul ei Gheorghita pot fi asociati cu eroii
mitologici dedal si icar, strabatand un dublu labirint: un labirint exterior si un
labirint interior.

08.03.2021
Labirintul exterior prezinta traseul geographic al Vitoriei care reitereaza, in sens
invers, drumul sotului ei Nechifor. Marin Mincu identifica 3 etape ale
labirintului exterior: intrarea in labirint, centrul labirintului si iesirea din labirint.
Intrarea in labirint o prezinta pe Vitoria Lipan in actiune, aceasta iesind din
conditia ststica a femeii de la munte. Ea parcurge o coborare dantesca ad-
inferos, patrunzand intr-o “terra incognita”, o lume noua “in care Vitoria pasea
cu o oarecare sfiala”. Asemenea mitului grecesc al firului Ariadnei, pentru a iesi
din labirintul disparitiei sotului ei, Vitoria se ghideaza dupa semnele naturii si
dupa informatiile obtinute de la hangii. Centrul labirintului se afla intre suha si
Sabasa, intr-o rapa de sub Crucea Talienilor, denumire ce poate fi asociata cu
legea biblica a Talionului “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte” care sta la
baza conflictului diegetic. Aici sunt gasite osemintele lui Nechifor Lipan, care
sunt privegheate de Gheorghita. Iesurea din labirint echivaleaza cu
descoperirea si pedepsirea ucigasilor, inmormantarea lui Nechifor si
continuarea fireasca a existentei in familia Lipan.

Nicolae Manolescu, in lucrarea “Arca lui Noe” neaga dimensiunea mitica a

romanului afirmand ca ”tema romanului est efundamental burgheza”.
“Baltagul” prezinta o lume noua, angajata pe calea modernizariisi a
capitalismului, cu institutiile si moravurile ei specific. Astfel, Vitoria este
supranumita de Nicolae Manolescu “un taran de alt tip, imburghezit, cu o
constiinta a ordinii si a actiunii ce lipseau baciului din balada”.

09.03.2021
George Calinescu incadreaza romanul “Baltagul” in seria romanelor cu intriga
politista. Astfel, ca roman politest, “Baltagul” cuprinde actiuni specific: crima,
ancheta, descoperirea criminalilor, dovedirea vinovatiei si pedepsirea lor.
Structura romanului politest se observa si in distributia rolurilor personajelor:
victima (Nechifor Lipan), ucigasul si complicele lui (Calistrat Bogza si Ilie Cutui),
detectivul (Vitoria Lipan), ajutorul sau (Gheorghita, cainele Lupu), martori si
personae investigate. Detectivul inedit al acestui roman este o femeie de la
munte, cu opinei si basma, cu un betigas misterioso cu care tot scormoneste
pamantul, iar ajutorul inedit este cainele Lupu.

Dragostea dintre Vitoria si Nechifor reitereaza mitul adamic, al cuplului

primordial, si mitul androgenic. Androginul este un personaj mitologic ce
intruneste principiul masculine si principiul feminine, pedepsit de divinitate
pentru hybrisul sau, pentru orgoliul sau, prin separarea si plasarea lor la
colturile opuse ale lumii. De atunci, spune mitul, cele doua jumatati se cauta
pentru a reintregi fiinta androginica.

Veritabila “femeie in tara barbatilor” (Nicolae Manolescu), Vitoria este un

“spiritus rector”, o “alma mater” pentru Gheorghita, ghidand pasii neofitului
spre maturizare, spre initierea in tainele ontologice si gnoseologice ale lumii.
Relatia dintre Vitoria si Gheorghita poate fi asociata cu mitul Pygmalion,
sculptorul fascinate de propria sa creatie, statuie Galateea. Aflata in ipostaza
femeii care tese panza asteptarii Vitoria poate fi asemanata cu Penelopa, cea
care il astepta pe Ulise, plecat peste mari si tari, prins in mrejele vrajitoarei
circe.

Punctul culminant al romanului si, totodata, elemental central al mitului

Osirian, il reprezinta scena gasirii osemintelor lui Nechifor Lipan in rapa dintre
Suha si Sabasa. Privilegiul este realizat de fiul lui, Gheorghita, intrarea si iesirea
lui din rapa echivaland cu moartea neofitului si renasterea initiatului in tainele
ontologice si gnoseologice ale lumii. Coborarea lui in rapa devine o coborare
dantesca ad-inferos, o intruziune in universal lui Thanatos, similara celei a lui
Orfeu care coboara in infern dupa iubita sa, Euridice. Vitoria eate tenace in
indeplinirea datoriilor fata de mort. Nu acuza pe nimeni in mod direct, dar
cuvintele ei au un substrat adanc.
11.03.2021
Deznodamantul este marcat de scena inmormantarii savarsite dupa toate
ritualurile stramosesti: car impodobit cu cetina, bocitoare, buciumasi, bucate
impartite pentru pomenirea mortului etc., precum si de scena demascarii
ucigasilor regizata de Vitoria cu o dibacie exacerbate. Buna cunoscatoare a
psihologiei umane, Vitoria formuleaza intrebari viclene, insereaza detalii legate
de locul, modul si timpul crimei si creeaza stari de tensiune, toate acestea
generand, in cele din urma, autodemascarea publica a ucigasilor. Actul justitiar
este savarsit de catre gheorghita, cu ajutorul baltagului. Gheorghita isi
desavarseste procesul de maturizare si devine un “pater familias” al
gospodariei Lipanilor. Echilibrul ontologic fiind restabilit, familia Lipanisi
continua ritmul firesc al existentei pe marea scena a lumii.

Personajele romanului
Vitoria Lipan
- modalitati de constructive a personajului -

inca de la Platon si Aristotel, personajul literar a constituit produsul unui

process de obiectivare a realitatii, acesta fiind principala instanta a comunicarii
in textul epic. Definit de catre Roland Barthes drept “o fiinta de hartie” (Marian
Popa), personajul este produsul fictiunii auctoriale, insa mimeaza realitatea in
maniera platoniciana, “creeaza efectul de real” (Roland Barthes) si “face
concurenta starii civile” (Balzac).

Ca orice personaj de roman, Vitoria Lipan este un pivot al diegezei, un

“centrum mundi” al scriptului narativ, asupra acesteia focalizandu-se toate
elementele constitutive ale textului.

Personajul Vitoria Lipan este construit pe baza a doi parametri intrinseci: ca

instanta narativa si ca referent uman.
Ca instanta narativa, Vitoria Lipan este personaj principal, datorita ocurentei
sale de-a lungul diegezei, personaj “rotund” (E. M. Forster), “tridimensional”
(W. Booth), al carui portret se intregeste pe parcursul diegezei, iesind din tipare
si surprinzand lectorul, personaj mitic si symbolic pentru categoria taranului
roman: “ea e un symbol, simbolul omului simplu, bun si drept, darz si hotarat,
pentru care valorile etice stramosesti sunt imuabile” (Ion Dodu Balan).

Ca referent uman, Vitoria Lipan beneficiaza atat de caracterizare directa

auctoriala, facuta de narrator, caracterizare directa realizata de alte personaje
si redate prin tehnica pluriperspectivismului, a oglinzilor paralele sau a
reflectarii poliedrice, autocaracterizare, cat si de caracterizare indirect ace
reiese din indici gestuali, lingvistici, atitudinali, behavioristi, comportamentali,
vestimentari (indumentali) etc. De asemenea, personajul Vitoria Lipan este
construit pe baza dihotomiei portret fizic – portret moral.

15.03.2021

Portretul fizic sau prosopografic, redat prin caracterizare directa auctoriala,

este descries inca din incipit si emfazeaza frumusetea Vitoriei:”obrazul ei parca
era un portret neclintit(…) ochii ei caprui in care se rasfrangea lumina castanie a
parului erau dusi departe”. Portretul fizic al Vitoriei o plaseaza in ipostaza
arhetipala a “animei” din psihanaliza lui Carl Gustav Jung, precum si in cea de
“donna angelicata”.

Portretul moral sau ethopeic este construit intr-o gradare subtil orchestrate
prin tehnica narativa a bulgarelui de zapada, fiind redat prin mijloacele
caracterizarii indirecte, ce reiese din faptele, vorbele, gesturile, gandurile,
comportamentele, atitudinile si trairile intrinseci ale Vitoriei.

Statutul social al Vitoriei, derivate din ipostaza de “homo socialis” este

evidentiat inca din incipitul ex-abrupto al romanului si o ipostaziaza pe Vitoria
intr-o “mater familias”, mama a doi copii, Minodora si Gheorghita, pe care
incearca sa ii educe in spiritul traditiei, dar si sotie a lui Nechifor Lipan, ipostaza
in care valorifica mitul Penelopei plasata in asteptarea lui Ulise.

16.03.2021
Statutul moral al Vitoriei, derivate din ipostaza ontological de “homo ethicus”,
o plaseaza pe aceasta sub auspiciile Arhetipului Binelui.

Statutul psihologic al Vitoriei, derivate din ipostaza ontological de “homo

cogitans”, contureaza un personaj cu o psihologie complexa, cu o viata
interioara tumultuoasa, cu trairi intrinseci marcate de o adevarata
degringolade sufleteasca generate de disparitia sotului ei, Nechifor Lipan.

Caracterizarea onomastica are rolul de a configura sensurile profunde ale

structurii personajului, antroponimului “Vitoria” provenind din etimonul latin
“victor” care inseamna “victorie”, ”biruinta”. Astfel, numele eroinei
concentreaza statutul ei victorios in raport cu raul (demasca si pedepseste
ucigasii), in raport cu lumea si cu moartea (infaptuieste ritualul “Marii Treceri”
– Lucian Blaga), dar si in raport cu sine insasi, gasind puterea de a innoda firul
vietii de acolo de unde l-a rupt disparitia lui Nechifor.

Incipitul ex-abrupto al romanului o prezinta pe Vitoria in ipostaza unei

Penelope aflate in asteptarea lui Ulise, reprezentat in roman de Nechifor Lipan,
sotul Vitoriei, care intarsia in intoarcerea de pe drumul transhumantei. Inca din
incipit autorul foloseste tehnica flash-back-ului, a retrospective, a rememorarii,
sondand gandurile Vitoriei si emfazand dragostea pentru sotul ei:”asa ii fusese
drag Nechifor in tinerete, asa ii era drag si acum”. Vitoria este o “mater
familias” autentica, o gospodina priceputa si harnica, cu o vointa puternica si o
tenacitate exacerbate, care, in lipsa sotului ei, conduce casa cu multa
abnegatie.

O trasatura ethopeica dominanta a Vitoriei este caracterul superstitios. Femeie

simpla de la tara, Vitoria se ghideaza in permanenta dupa stiinta semnelor si
dupa experienta ei morala, intuitive. O scena semnificativa in acest sens este
scena onirica, a viselor, in care Vitoria crede cu tarie. In primul vis Nechifor
apare trecand calare, pe o iapa neagra, o apa tulbure: “se facea ca se duce la
asfintit”. Acest vis este infuzat cu simboluri thanatice pe care Vitoria le
sesizeaza cu durere. Iapa neagra ilustreaza cromatismul doliului, al funebrului,
reiterand mitul Cerberului care pazea portile infernului, apa tulbure emfazeaza
mitul raului Styx pe care erau duse sufletele mortilor de catre luntrasul Charon
spre taramul transcendentei, iar asfintitul simbolizeaza sfarsitul zilei, dar si al
vietii. In al doilea vis, Nechifor ii apare “cu spatele intors catre ea”, anticipand
despartirea sotului ei de ea si de lumea aceasta, caci, asa cum afirma si Lucian
Blaga “a fi intors inseamna a fi cu fata spre moarte”. O alta scena semnificativa
pentru caracterul superstitios al Vitoriei este cea a interpretarii semnelor
naturii si ale animalelor, pe care Vitoria le asociaza cu propria-I existenta.
Astfel, benirea premature a iernii, anotimp thanatic, prefigureaza moartea
iminenta: brazii par mai negri decat de obicei, iar vantul da si el semne rau
prevestitoare. Comuniunea om-natura si om-animal vine din timpuri mitice, iar
Vitoria are capacitatea de a-i intelege semnificatiile. Spre exemplu, cocosul care
“se intoarce cu pliscul spre poarta si da semne de plecare” este pentru Vitoria
un indiciu ca Nechifor nu se va mai intoarce acasa. Capacitatea Vitoriei de a
comunica cu lumea animalelor ii confera statut de personaj solomonar.

18.03.2021
Pastratoare a traditiilor milenare, Vitoria savarseste inainte de plecare o serie
de ritualuri: postul, spovedania, impartasania, vizita la manastirea Bistrita,
inchinarea la icoana Sfintei Ana, sfintirea baltagului pe care i-l daruieste lui
Gheorghita etc, incarnand astfef ipostaza ontological de “homo religiosus”,
acesta fiind un personaj al “transcendentei pline” (Friedrich Nietzsche).

Conservatorismul este o alta trasatura ethopeica definitorie pentru Vitoria

Lipan, aceasta fiind adepta unui “modus vivendi” arhaic, ancestral, traditional,
marcat de legi stramosesti imuabile pe care incearca sa le transmita mai
departe copiilor, oferindu-le nu numai o zester materiala, ci si una spirituala. O
scena semnificativa in acest sens este cea in care Vitoria respinge cu asprime
deschiderea spre modernitate a Minodorei, care dorea sa poarte coc si bluza de
matase, considerand atitudinile ei drept iesiri din traditie. De asemenea, Vitoria
respinge idea relatiei Minodorei cu fiul dascalului, Ghita Topor, dorindu-si ca
aceasta sa se casatoreasca cu un fiu de oier, respectand traditia milenara. O
alta scena semnificativa pentru conservatorismul Vitoriei este cea in care,
intalnind o nunta si un botez, respecta cutumele traditionale, oferind bani
pruncului si facand “frumoasa urare miresei” dup ace bea in cinstea ei.

Vitoria reconstituie in sens invers drumul labirintic parcurs de Nechifor,

dovedind, in investigatiile ei, o profunda cunoastere a firii umane, tenacitate,
intuitive exacerbate si inteligenta. Astfel, Vitoria se comporta ca un “Hamlet
feminin” (George Calinescu), banuind, cercetand si descoperind o crima atroce.
Dupa ce contureaza un scenario al crimei ii aduna pe protagonist la pomana ca
Hamlet la spectacol si, cu o inteligenta fara egal, prin intrebari puse cu abilitate,
se foloseste de acest scenario ca sa smulga mastile criminalilor, determinandu-I
sa se autodemaste.

Replicile Vitoriei, viclene, directe, precise, aproape socratice, constituie un

mijloc de caracterizare indirecta a eroinei, emfazand abilitatile ei de “homo
loquens”. Intuitia ei exacerbate este emfazata de catre Gheorghita prin
caracterizare directa: “mama asta trebuie sa fie farmacatoare… cunoaste
gandurile omului”.

23.03.2021
Dragostea fata de familie constituie mobilul tuturor actiuniilor Vitoriei, ea
ramanandu-i fidela sotului si dupa moarte, iar fata de copiii ei poarta o grija
deosebita, gandindu-se la viitorul fiecaruia. Reprezentativa in acest sens este
scena in care, inainte de a pleca, o lasă pe Minodora la manastirea Varatec
pentru a o şti in sigurantă. De asemenea, Vitoria constituie pentru Gheorghita
un „spiritus rector", o “alma mater", un mentor, un maestru spiritual care
ghidează paşii neofitului pe drumul initierii sale.

Introspectia reprezintă un mijloc de caracterizare indirecta omniprezent in

diegeză, autorul sondand gandurile, sentimentele şi trăirile intrinseci ale
Vitoriei, personaj cu o viata interioară extrem de tumultuoasă, marcata de o
adevărată degringoladă sufletească generată de dispariţia sotului ei, Nechifor.
Veritabil “homo duplex", Vitoria demonstrează pe tot parcursul călătoriei o
capacitate de disimulare exacerbata si o inteligentă ieşită din comun. Bună
cunoscătoare a firii umane, Vitoria foloseşte in cercetările ei arma psihologică
cu care ii determinä pe criminali să-şi deconspire crima. Spirit superior, Vitoria
are capacitatea de a săvârşi gestul creștinesc al iertătii: “Dumnezeu sa te ierte!
ii zise Vitoria”.

Vitoria parcurge, prin călătoria intreprinsă, o experiență inițiatică menită să o

plaseze in ipostaza de Mare Inițiată, de mentor, de mistagog, de “spiritus
rector" pentru cei din jur şi in special pentru Gheorghiță.

Vitoria a fost deseori asociată cu măicuța bătrână din balada „Miorița", prin
dragostea ei pentru cel dispărut şi prin voinţa exacerbată de a-l găsi, cu
personajul „Mara" al lui Ioan Slavici prin täria de caracter, cu Hamlet, eroul lui
Shakespeare, prin abilitățile detectivistice, cu Antigona din literatura antică,
precum și cu Isis, zeita căsătoriei.

George Calinescu vede in Vitoria “un exponent al spetei (...) un Hamlet feminin
care bänuieste cu metodā, cerceteazā cu disimulatie, pune la cale
reprezentatiuni trādātoare si când dovada s-a facut dă drumul razbunarii”.

In concluzie, Vitoria Lipan ilustreaza o spiritualitate taraneasca straveche, un

“modus vivendi”, o “forma mentis” ancestrala, “Baltagul” devenind astfel
“romanul unui suflet de muntenca”(Perspessicius).

25.03.2021
Gheorghita Lipan
Erou de bidungsroman, Gheorghiță ilustrează, in această operă, tema iniţierii,
parcurgând drumul de la stadiul de neofit la cel de inițiat in tainele ontologice şi
gnoseologice ale lumii.
Ca orice personaj literar, Gheorghiță este construit pe baza a doi parametri
intrinseci: ca instanță narativă și ca referent uman.

Ca instanță narativā, Gheorghiță este personaj secundar, datorită ocurenței

sale de-a lungul diegezei, personaj „rotund" (E. M. Forster) și „tridimensional"
(W. Booth), portretul său intregindu-se de-a lungul diegezei prin tehnica
bulgărelui de zăpadă.

Ca referent uman, Gheorghiță beneficiază de caracterizare directa auctorială

facută de către narator, de caracterizare directa facuta de alte personaje. prin
tehnica pluriperspectivismului, a oglinzilor paralele sau a reflectării poliedrice,
autocaracterizare, precum și de caracterizare indirecta ce reiese din indici
gestuali, lingvistici, behaviorişti, comportamentali, atitudinali, actionali,
vestimentari etc. De asemenea, Gheorghita este condtruit pe baza unui portret
fizic, prosopografic, precum si a unui portret moral, ethopeic.

Portretul fizic, prosopografic este redat prin caracterizare directă incă de la

prima apariție a personajului in paginile romanului și prezintă un tânăr aflat la
vârsta adolescenței: „Gheorghită era flăcău sprâncenat și avea ochii ei (...)
intorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia incepea să-i infiereze mustata". De
asemenea, naratorul demiurg subliniază asemănarea fiului cu tatăl său.
Nechifor Lipan: flăcăul seamana cu tată-sau". Analizat prin prisma psihanalizei
lui Carl Gustav Jung, portretul fizic al lui Gheorghita se încadrează in arhetipul
Lanimus", al idealului masculin.

Portretul moral, ethopeic, al lui Gheorghită reiese din caracterizarea indirecta,

faptele, vorbele, gesturile, acțiunile și comportamentele personajului.

Caracterizarea onomastică a lui Gheorghiță și a tatălui său, al cărui nume tainic

era tot Gheorghiță, face trimitere la numele Sfântului Gheorghe, reiterând
viziunea biblică redată in iconografia creştină in care acest sfant ucide un
balaur. In acest sens, Nechifor și Gheorghită incarnează in acest roman două
arhetipuri culturale fundamentale: Arhetipul Tatalui şi Arhetipul Fiului. De
altfel, după moartea lui Nechifor, statutul de “pater familias" este preluat de
către Gheorghiță, semn că ontogenia repetă filogenia.

In incipit, Gheorghiță apare in ipostaza unui neofit, a unui tânăr neştiutor care
încearcă să deprindă rânduiala oieritului.Disparitia tatălui său tulbură profund
echilibrul său ontologic, fiind un moment de cotitură in existenta flacăului.

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță este de tip „spiritus rector" - neofit, mentor-
ucenic, Mare Inițiată – neinițiat, Vitoria fiind o „alma mater" care il ghidează
paşii inițierii: „dar e bine să-mi arăți ce şi cum ca să ştiu ce să fac". Maturizarea
treptată a tânărului este emfazată direct de catre autor prin tehnica bulgarelui
de zapada: “flacaul incepea sa doarma mai putin”.

Punctul culminant al iniţierii lui Gheorghita este redat in scena privegherii

osemintelor lui Nechifor, in râpa dintre Suha și Sabasa. Autorul redă, cu o finețe
psihologică exacerbată, trăirile lăuntrice ale tânărului confruntat cu fenomenul
ireversibil al morții, cu Marea Trecere" (Lucian Blaga). De asemenea, această
scenă il prezintă pe Gheorghiță ca un continuator al său, ca un fiu in care
renaște finta tatălui: „sångele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra
lui in paşi, in zboruri, in chemări".

Apoteoza maturizării lui Gheorghita il reprezintă scena finală a confruntării cu

ucigașii tatălui său. Gheorghiță este cel care îndeplinește actul justițiar,
preluând statutul de „pater familias" în gospodăria Lipanilor.

In concluzie, Gheorghiță Lipan este un personaj-pretext pentru dezvoltarea

temei universale a iniţierii în această operă, Sadoveanu conferindu-i astfel
statut de bildungsroman.

29.03.2021
Nechifor Lipan
Un element de modernitate in romanul romanesc interbelic este construirea
personajului absent prin insumarea episoadelor retrospective redate prin
tehnica bulgarelui de zapada.

Nechifor Lipan este primul personaj absent din literature romana, portretul lui
fiind redat din memoria afectiva a Vitoriei, prin flash-back, retrospective si
introspective.

Un paradox il constituie faptul ca incipitul operei coincide cu incheierea

traseului ontologic al lui Nechifor, lectorul urmand sa-I cunoasca profilul
spiritual treptat, tehnica amanarii generand o profunda tensiune epica redate
prin climax diegetic.

Modalitătile de caracterizare folosite de autor, atât cele aferente caracterizării

directe, cât si cele specifice caracterizării indirecte sunt adaptate construirii
personajului absent.

Caracterizarea directa auctoriala il integrează pe Nechifor in portretul colectiv

al muntenilor “locuitori de sub brad (...) iuti sı nestatorici ca apele, răbdători in
suferinti ca si in ierni cumplite".

Caracterizarea directa facuta de Vitoria conturează un portret complex al

personajului, alternånd intre o zonă realistă a existentei sale si o zonă onirico-
mitică prin apelul la puterile magiei, ale riturilor si prin imaginile din vis.

Figura luminoasă a lui Nechifor este conturată prin intermediul mai multor
naratori martori: moş Pricop, cucoana Maria, neamțul de la han, cârciumarul,
Calistrat Bogza etc.

Caracterizarea onomastica emfazează complementaritatea cu sotia sa, Vitoria,

intrucât antroponimul “Nechifor" provine din formele greceşti “nike" şi
„phoros" care inseamnă „purtātor de biruință", „victorios", „biruitor". Numele
tainic al lui Nechifor este Gheorghe, cunoscut in iconografia creștină drept
sfantul care a biruit balaurul.

Portretul fizic, prosopografic al lui Nechifor este configurat din frånturi redate
de memoria afectivä a Vitoriei: „sprâncenele lăsate și statura indesată şi
spătoasă a soţului ei".

Portretul moral sau ethopeic se conturează atât prin caracterizare directă

făcută de cei care il cunoscuseră și care-l prezintă ca fiind generos (,,nu se uita
la parale"), prietenos şi sociabil (“mester la vorba"), oier mândru şi cinstit (“om
vrednic si fudul"), harnic si priceput, stăpân autoritar, dar corect, care işi
rânduise bine stânele, cat și prin caracterizare indirectă ce reiese din faptele şi
acțiunile lui reiterate de Vitoria și de cei din jur.

Element de certă modernitate în romanul interbelic românesc, personajul

absent Nechifor Lipan este emblematic pentru lumea muntenilor pe care o
reprezintă, o lume ancestrală, străveche, ghidată de principii ontologice
milenare.

30.03.2021

PERSPECTIVA NARATIVA

Perspectivă narativă vizează raportul dintre narator şi evenimentele relatate în

diegeză. Naratorul este principala instanță a comunicării în textul epic, fiind
definit de către Roland Barthes drept „un visător de cuvinte". Întruchipänd
ipostaza de ,,homo narrativus" sau ,,homo epicus”, naratorul este un alter-ego
al autorului, un “port-parole" al concepției despre lume şi viață a acestuia, un
mesager al weltanschaungului scriitoricesc.
Romanul „Baltagul" de Mihail Sadoveanu este redat dintr-o perspectivă
narativă obiectivă, diegeza fiind narată prin intermediul marcilor lexico-
gramaticale ale obiectivității reprezentate de verbe și pronume la persoana a
III-a. Perspectiva narativă obiectivă se află în relație de interdependență cu
naratorul obiectiv, heterodiegetic, extradiegetic, creditabil, omniscient,
omniprezent, ubicuu și demiurg. Viziunea narativă „dindărăt" se imbină
armonios cu tipul narativ “auctorial" (Jaap Lintvelt) și cu focalizarea externă sau
zero.

In concluzie, Mihail Sadoveanu este un “spiritus rector" al literaturii române,

care, prin weltanschaungul sau, prin conceptia insolita depre lume si viață, a
amprentat decisiv evoluția ulterioară a literaturii noastre nationale. Astfel,
Mihail Sadoveanu este un maestru al logosului primordial, un veritabil creator
de cosmogonii artistice.