Baltagul

de Mihail Sadoveanu
Date despre viața și opera autorului:

Mihai Sadoveanu este considerat unul dintre cei mai însemnați povestitori români. Opera sa
este vastă, având în vedere longevitatea sa (80 de ani), abordând teme majore: istoria ( Frații
Jderi, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Neamul Șoimăreștilor), natura (Dumbrava
minunată, Țara de dincolo de negură, Nada florilor), condiția socială (Hanul-Ancuței,
Baltagul, Dureri înăbușite, Locul unde nu s-a întâmplat nimic).

Ștefan cel Mare al literaturii române cum l-a numit George Călinescu este un scriitor fidel
principiilor tradiționaliste, ilustrând în opera sa viața satului românesc, mărturisind într-un
discurs la Academia Română țăranul român a fost principalul meu erou.

Contextul operei:

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea , romanul românesc trece printr-o perioadă de

efervescență literară urmărind sincronizarea cu proza europeană. Alături de romanul modern
(numit roman de analiză de către G. Ibrăileanu și ionic de N. Manolescu), înflorește și
romanul tradițional ce atinge apogeul abia în deceniul al treilea al secolului XX (Nicolae
Manolescu).

Scris în numai 17 zile și publicat în 1930, Baltagul a fost primit, de critica vremii, cu un
raport de recenzii entuziaste.

Încadrarea într-un curent literar:

Opera aparține realismului mitic, prezentând o acțiune veridică, din care putem desprinde
aspecte ale vremii, moravurile unei epoci, influența mediului asupra individului, dar și aspecte
mitice (ritualul Vitoriei, tradițiile pastorale, motivul comuniunii om-natură/”citirea” semnelor
naturii, mitul marii treceri). Mihail Sadoveanu reinterpretează conceptul de mimesis, din
Poetica lui Aristotel, demonstrând că arta este o copie imperfectă a realității.

Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul fiind heterodiegetic, detașat de acțiune.

Observăm o preferință pentru tematica socială (lumea oierilor).

Toposul este unul veridic (zona Dorna, Bistrița, Bicaz, Călugăreni, Borca, Sabasa).

Autorul utilizează tehnica detaliului semnificativ (semnele premonitorii ale Vitoriei), ce

anticipează finalul operei. Acțiunea este cronologică, respect evenimentele petrecute.

În romanul Baltagul, idealizarea este absentă, nu și atitudinea critică a autorului ce este

sporită de un stil sobru impersonal. Temele și motivele literare conturează preocupările
personajelor, concepția lor despre viață: averea, iubirea, familia, căsătoria și banul.

1
Construcția este una riguroasă, echilibrată ce urmărește viața simplă a oierilor și frământările
societății aflată în fața unor schimbări iminente.

Încadrarea într-un curent literar:

Identificăm și elemente tradiționale:

-viziunea paseistă (idealizează trecutul, redescoperă fondul arhaic,
viața patriarhală, promovează spațiul bucolic);
-mitul este unul izvor de inspirație, redat în mod exaltat;
-ortodoxismul (componentă fundamentală a spiritualității românești);
-ideea că mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor;
-timpul este enigmatic, clepsidric și stăpânește destinul implacabil;
-promovează problematica țăranului asuprit, a păstorului ce refuză dezrădăcinarea,;
-satul este văzut ca spațiu al împlinirii, unul idilic;
-limbajul (îmbină registre stilistice diferite: arhaic, popular, regional, liturgic);
- în operele tradiționaliste putem observa o preponderență a moralului asupra psihicului
(Nicolae Manolescu)

Încadrarea într-o perioadă ideologică:

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea , romanul românesc trece printr-o perioadă de
redefinire, una dintre operele reprezentative datorită conciziei, dinamismului acțiunii,
prezentării cu claritate a unei lumii arhaice aflate în procesul schimbării este Baltagul.
Structura sa polimorfă este dată de amestecul dintre romanul realist și narațiunea arhetipală
grefată pe un scenariu polițist. (Carmen Mușat, Romanul românesc interbelic.)

Încadrarea într-un gen literar:

Opera aparține genului epic deoarece autorul își transmite în mod indirect gândurile, trăirile și
sentimentele cu ajutorul acțiunii și al instanțelor comunicării narative (narator, personaje). În
roman, sunt îmbinate toate modurile de exprimare: narațiunea, descrierea, dialogul și
monologul. Sunt implicate personaje numeroase, bine descrise, complexe: Vitoria,
Gheorghiță, Cuțui, Nichifor Lipan. Acțiunea este cronologică, structurată în capitole,
construită după tehnica înlănțuirii și respectă momentele subiectului: expozițiunea, intriga,
desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul. Acțiunea este dinamizată de mai
multe conflicte exterioare și interioare ce se formează în jurul unor principii opuse.

2
 Coordonatele spațio-temporale sunt indici ai narativității, cu rol în precizarea contextului
situațional (Roland Barthes).

Încadrarea într-o specie literară :

Ca orice roman, Baltagul este o specie a genului epic, în proză, de mari întinderi, cu o
acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, organizată prin alternanță
(dublarea planului narativ) sau înlănțuire (cronologia acțiunii), cu o intrigă amplă și
complicată. Personajele sunt numeroase, cu diverse tipologii, dar bine individualizate, ce
trăiesc conflicte puternice.
Pentru că surprinde procesul formării lui Gheorghiță Lipan, din anii adolescenței până la
maturitate, opera este un bildungsroman. Personajul parcurge experiențe definitorii, fiind
influențat de mediul social din care face parte.

Polimorfismul structurii și critica literară:

Arhitectura complexă a romanului și prezența mai multor teme și motive a ocazionat diferite
interpretări critice:
E. Lovinescu: reconstituire a Mioriței;
G. Călinescu: roman antropologic (analizează infracțiunea ca un produs biologic) și polițist;
Perpessicius: roman mitic-baladesc, realist etnografic;
Ion Negoițescu: roman demitizant (care și-a pierdut caracterul mitic);
N. Manolescu: roman realist-obiectiv;
Al. Paleologu: o anti-Miorița
Perspectiva narativă :
Perspectiva narativă definește punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) și
omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reiese
din relația sa cu personajele, fiind detașată, focalizarea este zero și viziunea „dindărăt”,
argumentând caracterul obiectiv al romanului, specific epicului realist. Vocea care relatează
este un narator supraindividulaizat (Nicolae Manolescu), cu o abilitate demiurgică.
Sporadic, asistăm și la o focalizare internă, căci naratorul urmărește gândurile
protagonistei și pătrunde în adâncul conștiinței.

3
Geneza:
Subiectul romanului poate fi analizat prin analogie cu balada populară Miorița , așa cum
susținea Perpessicius (preia toată puritatea de timbru a baladei și tot conturul ei astral), de
unde împrumută și motto-ul Stăpâne, stăpâne/Mai cheamă ș-un câne.
Observăm similitudini cu mitul egiptean al lui Isis și Osiris, după cum afirmă Al.
Paleologul (este povestea lui Isis în căutarea trupului dezmembrat a lui Osiris), dar și cu
legenda grecească a lui Orfeu.
Autorul se inspiră și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri Șalga (ce
redă lupta unei ciobănițe curajoase cu o bandă de hoți) și Dolca ( povestea legăturii
indestructibile dintre om și animalul lui credincios.)
Având în vedere sursele de inspirație putem afirma că romanul este unul complex, cu un
evident caracter mitic, simbolic, baladesc, un roman al transhumanței.

Teme și motive literare:

Tema centrală a romanului este căutarea adevărului, restabilirea echilibrului pierdut,
aplicarea elementelor justițiare (divine și lumești). Cunoașterea este o altă temă abordată, din
două unghiuri diferite: cunoașterea lumii , una de semne și minuni, cunoașterea de sine.
Sadoveanu îmbină în narațiunea sa și teme secundare precum: viața pastorală (o
monografie), moartea, călătoria, familia, natura, dragostea, înțelepciunea. Timpul este o
supratemă a operei, asistăm la schimbările care se produc o dată cu noua generație,
civilizația modernă se îndepărtează de lumea patriarhală, de simplitatea vieții.
Temele sunt dezvoltate și prin motive precum: transhumanța (unul dintre cele patru
mituri fundamentale ale românilor), cocoșului întors, oile, drumul, râpa, crucea, femeia
justițiară, câinele credincios sau prin simbolul labirintului, al soarelui, al muntelui și al văii
(al lumii de jos). Sunt descrise sărbători sătești care descriu ciclul vieții: botezul , nunta,
urmând, în mod firesc, să se încheie drumul inițiatic cu o înmormântare.

Titlul :
Titlul este un element paratextual ce ne introduce în universul propus de Mihail Sadoveanu, al
lumii tradiționale . Autorul optează pentru un titlu sintetic, cu o amplă simbolistică, un
instrument al dualității, ambivalent: baltagul (topor cu ascuțișul curb, cu două tăișuri) e, în
același timp, unealtă și armă, dezvăluind simbolic viața și moartea. Utilizarea baltagului poate
produce răul (e scris sânge ,uciderea lui Nichifor), dar devine și o armă punitivă, un element
al justiției neiertătoare (baltagul lui Gheorghiță, o preluare a rolului tatălui, cel binecuvântat).

4
Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost omorât
Minotaurul.
Din punct de vedere morfologic, titlul conține un substantiv comun, articulat hotărât.

Structura:
Romanul este structurat în șaisprezece capitole, cu o acțiune cronologică, liniară.
Diegeza este grupată în trei părți:
prima parte urmărește constatarea absenței lui Nichifor și pregătirea de drum (primele
șapte capitole);
partea a doua este dedicată căutării soțului dispărut (cinci capitole);
ultima parte prezintă găsirea și înmormântarea personajului absent, dar și aplicarea
justiției ( ultimele patru capitole).

Coordonate spațiale și temporale:

Timpul derulării acțiunii este relativ clar precizat, este stabilit prin referire la sărbători creștine
aproape de Sf. Andrei , în Postul Mare, dar apar și date concrete 27 februarie, 10 martie. De
multe ori, reperele temporale se referă la succesiunea anotimpurilor sau la mișcarea astrelor
(Nichifor plecase în zodia primăverii/10 martie, a fost văzut astă toamnă, fiind descoperit
iarna, anotimpul întunericului, al răului, în mod ciclic finalul anunță o nouă primăvară)
făcându-se trimitere la ireversibilitatea timpului, la efemeritatea vieții, la perpetuă geneză a
lumii.
Spațiul este mobil, un adevărat traseu al coborârii în Infern: de la Bicaz la Călugăreni și
Fărcașa, apoi la Borca și Cruci, la Vatra Dornei și Broșteni, Sabasa și Suha. Între ultimele
două sate, Vitoria descoperă osemintele lui Lipan sub Crucea Talienilor, urmărind parcă o
hartă veridică a crimei. Pe lângă toponime Doi Meri întâlnim și hidronime cu valoare
simbolică râul Neagra, anticipative. Spațiul real și timpul obiectiv sunt dublate de spațiul
simbolic (spațiul-labirint, itinerariul simbolic al soarelui, spațiul interior al visului), de timpul
mitic, atemporal (impus de legenda care deschide romanul) și durata interioară (timpul
subiectiv al rememorării, al amintirilor Victoriei).

5
Conflicte:
Conflictul principal al romanului este cel exterior, dintre Vitoria Lipan și cei doi ucigași ai
soțului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, a căror vinovăție o vor dezvălui la parastas.
Vitoria Lipan trăiește și un conflict secundar, interior, cauzat de dispariția soțului
(dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani), lipsa veștilor nu o poate justifica decât printr-o
tragedie.
Conflictul dintre generații, dintre tradiție și inovație. Vitoria este corespondentul tradiției,
iar Gheorghiță și Minodora sunt dispuși să accepte noutatea, să se îndrepte spre noua
civilizație.

Incipitul :
Incipitul este de tip clasic, rezumă o legendă biblică despre modul de viață al ciobanilor, în
opoziție cu alte neamuri, istorisirea fiind redată de Nichifor Lipan la cumătrii și nunți.
Legenda are rol de prolog, este rememorată de Vitoria, anticipând moartea acestuia și
preluându-i rolul în familie.

Finalul :
Finalul pune în evidență intuiția, inteligența, curajul și pragmatismul Vitoriei. Epilogul
romanului restabilește ordinea firească, Nichifor este înmormântat respectându-se toate
tradițiile, vinovații își mărturisesc crima (Calistrat moare, răpus de baltagul lui Gheorghiță,
ajutat de câinele Lupu, iar Cuțui este arestat), dar și planurile Vitoriei pentru viitor.
Sadoveanu reușește să dezvăluie sufletul țăranului român pentru care restabilirea justiției
are solemnitatea tragică a unui ritual. (Ov. S. Crohmălniceanu).

Comentarea unor secvențe reprezentative:

Episodul descoperirii trupului neînsuflețit este minuțios pregătit de autor, printr-o pauză
descriptivă (Pădurea fâșâia lin din cetini și răsufla aburi. În poienile sorite, pământul se ochise
bine și înverzeau pajiști. În frunzele moarte din marginile unei râpi, Vitoria găsi clopoței albi).
La nivelul sintaxei, propozițiile devin scurte, dominate de verbe la perfectul simplu: observă,
se sui, își adună, răzbi, crescând dramatic tensiunea, la fel ca și sentimentele femeii. Scena
coborârii în prăpastie validează faptul că romanul este un bildungsroman, procesul inițiatic al
fiului presupune o moarte simbolică, o coborâre în Infern, aici, neofitul (neinițiatul) va fi
supus unei probe cutremurătoare, petrecerea unei nopți în apropierea rămășițelor tatălui său.
Această noapte reprezintă trecerea, o lungă formă a cunoașterii lumii și sinelui, un pact al

6
preluării puterii paterne, al forței arhetipale (tipul inițial, călăuzitor) sângele și carnea lui
Nichifor Lipan se întorceau asupra lui, în pași, în zboruri, în chemări. Gheorghiță iese din
labirintul inițiatic, fiind pregătit pentru o nouă dimensiune a vieții, conducătorul familiei,
responsabilizându-se.

Comentarea unor secvențe reprezentative:

O secvență reprezentativă pentru tema înțelepciunii, din care reiese intuiția, inteligența,
pragmatismul și curajul Vitoriei este praznicul de înmormântare. Ca un fin psiholog,
protagonista atinge cele mai adânci sfere ale conștiinței, exploatează momentele de tensiune
lăuntrică ale vinovaților. Naratorul utilizează dialogul pentru a spori tensiunea momentului.
Insinuările Vitoriei, paharele băute pe nerăsuflate, remușcările, tulbură mințile criminalilor:
Prost și tâmpit ai fi să-ți închipui că ea a fost de față. Mai prost și mai tâmpit să creadă că
mortul a putut vorbi. Și totuși muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile,
punct cu punct, pas cu pas. Fiind sigură pe relatarea sa, îl întreabă pe Gheorghiță dacă nu
poate citi ceva pe baltagul lui Bogza, afirmația îl determină pe Calistrat să își piardă cumpătul
, îl lovește pe Cuțui cu pumnul și și se repede la tânăr, în gospodarul cel mare izbucnise
crâncenă mânie. Victoria ș-a făcut datoria, a dezvăluit crima atroce, aplicarea legilor nescrise
rămâne în datoria lui Gheorghiță, feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și
mai dreaptă decât a ucigașului (...) Apoi îl lovi scurt cu muchia baltagului în frunte. Calistrat
Bogza șovăi. Cânele se năpusti la beregată mestecând mormăiri sălbatice cu sânge.
Călătoria parcursă de Vitoria este drumul Antigonei pentru restabilirea firescului, pentru
reconstituirea adevărului, finalizând un mandat etic (Perpessicius).
Astfel, descoperind adevărul, Vitoria verifică, implicit, armonia lumii: află ceva mai mult
decât pe făptuitorii omorului, și anume că lumea are o coerență pe care moartea lui Lipan n-
a distrus-o. (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe).

Concluzie:
„Baltagul” surprinde prin dimensiunea abordării sale, tradițională, mitică, inițiatică, socială,
transformând intriga Mioriței într-o monografie a societății. Eroul statornic al celor mai bune
scrieri e un popor, observă G. Călinescu. Acest erou în romanul Baltagul se dovedește omul
de la munte, depozitar al unei filozofii și al unei mentalități ancestrale (strămoșești).

7
Critică:
Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate și mai puțin sentimentalism. (Nicolae
Manolescu)
O Miorița de dimensiuni mari (George Călinescu)
”Baltagul” este partea nescrisă a Mioriței (Vladimir Streinu)
Vitoria1
Un Hamlet feminin (George Călinescu)
aspru caracter, de o voință aproape sălbatică, aproape neomenească (Perpessicius)
O femeie în țara bărbaților (Nicolae Manolescu)