2 octombrie 2020

Nuvela

Nuvela este specie a genului epic, în proză, cu o desfăşurare mai amplă decât povestirea şi
mai restrânsă decât romanul, în care naratorul omniscient structurează evenimentele în funcţie
de personajul principal, cu scopul de a-i defini complexitatea caracterologică.

Indiferent de tipul nuvelei, există un model narativ comun, în virtutea căruia:

1. firul epic liniar este constituit dintr-o succesiune de episoade vizând evoluţia personajului
principal;
2. naratorul obiectiv prezintă evenimente verosimile, pentru a convinge receptorul de
autenticitatea faptelor;
3. acţiunea se desfăşoară în timp îndelungat (săptămâni, luni, ani) şi pe un spaţiu epic variat,
precizate în incipit;
4. protagonistul este surprins din mai multe perspective care diferenţiază procedeele de
caracterizare;
5. conflictul se dezvoltă gradat, în raport cu dinamica personajelor şi prezenţa unui receptor ce
vizualizează întâmplările;
6. naraţiunea şi dialogul alternează cu pasaje descriptive şi secvenţe monologate.

NUVELA ISTORICĂ reconstituie epoci din civilizaţia umană, astfel încât scriitorul devine
un muzeograf ce restaurează o moştenire culturală, folosind o documentaţie bogată (cronici,
mărturii, documente de epocă, memoria folclorică), fără a elimina imaginarul artistic în crearea unor
situaţii concrete, personaje, conflicte, care să asigure autenticitatea relatării şi credibilitatea
naratorului. Detaliul semnificativ şi registrul arhaic sunt reperele fundamentale în structurarea textului,
pentru a sugera epoca.
Paseismul istoric reprezintă una dintre atitudinile fiinţei romantice, dominată de nostalgia
originilor, dar şi de conştiinţa naţională, care încearcă să personalizeze spiritul unui popor,
reinterpretând ori clarificând nebuloase, din perspectiva unor momente cu efect tragic asupra evoluţiei
unei naţiuni sau reconstituind portretul vreunui monarh controversat (contestat de timpul ireversibil). În
fond, actul scrierii (în nuvela istorică) este o „restitutio in parte”, structurată pe o relaţie osmotică
real-imaginar. Adeseori, creaţia literară provoacă o reacţie din partea specialiştilor prin faptul că poate
reabilita o personalitate ori impune contemporaneităţii blazate un model eroic civilizator, fie prin
evocarea faptului istoric (textul stă sub semnul subiectivităţii), fie prin re-crearea circumstanţelor
socio-politice (obiectivitatea naratorului este decisivă pentru veridicitatea tipurilor umane construite şi
autenticitatea evenimentelor).
Creaţia succedă documentaţiei şi analizei, scriitorul aflându-se în situaţia etnografului, prin
detaliile vestimentare, arhitecturale, descrierea cutumelor (obiceiurilor), a mentalităţilor sociale şi
politice ale epocii vizate de tema nuvelei. Registrul arhaic şi regional nuanţează temporalitatea

1
2 octombrie 2020
istorică, solicitând talentul prozatorului, pentru a evita prolixitatea, manierismul sau ermetizarea
mesajului artistic, aflat în situaţia paradoxală de a se adresa unui receptor contemporan „discursului”
epic, dar căruia trebuie să-i inducă viziunea trecutului îndepărtat al „istoriei” narate.
NUVELA FANTASTICĂ se justifică din perspectiva stării onirice, a reveriei, a transcenderii
eului în dimensiunea universurilor imaginare, în care magicul, ocultul dezvoltă practici ezoterice,
sfidând timpul şi spaţiul, prin încălcarea limitelor dintre real şi supranatural.
Varianta modernă renunţă la supremaţia transei onirice, generată conştient, şi propune o nouă
experienţă, determinată de impactul cotidianului cu miraculosul. Supranaturalul nu mai este creat;
eroul îl descoperă uimit chiar în inima realului banal. Fantasticul se sustrage imaginarului,
ancorându-se în raţionalul şi logica faptelor. Aventura protagonistului se conturează ca o succesiune
de revelări concrete, de adâncire în esenţa lucrurilor, pe cale însă mitologică. Recuperarea sensurilor
primordiale ale miturilor existențiale implică autocunoaşterea fiinţei (categorie a umanităţii), a
straturilor ancestrale de natură fabuloasă, care zac în latenţă într-o infraconştiinţă (intermediară între
subconştient şi inconştient). Orice provocare a lor instalează fantasticul în universul comun, demitizat,
desacralizat, desubstanţializat sub efectul civilizaţiei. Din această perspectivă, fantasticul echivalează
cu recuperarea structurilor originare ale esenţelor primordiale, a sacrului din chiar substanţa
profanului. (Mircea Eliade, Sacru şi profan)
Provocând spiritul, nuvela fantastică modernă propune variante de interpretare a faptului
miraculos, pe care apoi le relativizează, revenindu-i receptorului plăcerea de a intui o anumită rezolvare
a conflictului, în funcţie de propriile convingeri şi disponibilităţi artistice.
NUVELA PSIHOLOGICĂ este un produs al realismului deoarece le permite scriitorilor să
aşeze sub lupă omul determinat de mediu, descris cu scrupulozitate ştiinţifică (nuvela naturalistă),
identificând cauzele transformării personajelor, aflate în conflict cu sine şi cu realitatea fadă, strivite –
de cele mai multe ori – sub presiunea unei instanţe supraindividuale (fatalitatea).
Ceea ce interesează în structurarea discursului epic este înregistrarea concretă a diagramei
conştiinţei unui personaj, a mecanismelor psihice (cognitive, afective, voliţionale), generate de
contextul social şi moral, consemnarea dramei eroului, de aceea procedeelor cinematografice li se
adaugă tehnici ale analizei, introspecţia şi retrospecţia. Ele creează iluzia realităţii autentice.
Naratorul operează pe cord deschis, fără anestezie, pentru a descrie cu exactitate procesele vitale, astfel
încât între grotesc şi sublim distanţa este infimă.

2
2 octombrie 2020

Ioan Slavici, Moara cu noroc

[nuvelă de analiză psihologică, realistă]
Caracterizarea personajului principal

1) Caracterizarea literară – orientări teoretice

2) Integrarea textului în opera scriitorului
3) Modalităţi şi mijloace de caracterizare a personajului Ghiţă din nuvela de analiză psihologică a
lui Ioan Slavici Moara cu noroc
4) Comentarea unei secvenţe narative
5) Originalitatea stilului

1) Caracterizarea literară – orientări teoretice

a. Definiţie
b. Modalităţi de caracterizare; opţiunea pentru:
 două mijloace directe:
- autocaracterizarea;
- viziunea celorlalte personaje;
 două mijloace indirecte:
- comportament;
- mentalitate.

2) Integrarea textului în opera scriitorului

Tudor Vianu, în volumul Arta prozatorilor români, apropia creaţia lui Ioan Slavici de universul
narativ al lui I. Creangă, în special prin oralitatea stilului, prin existenţa zicerilor tipice şi pictura
mediului (deziderat al esteticii realiste): „El întrebuinţează, de altfel, oralitatea populară nu ca un mijloc
permanent al manifestării sale, ci ca un instrument în vederea picturii mediului rural.” În nuvele
(Scormon, Gura satului, Popa Tanda, Budulea Taichii ş.a.) apare o lume desprinsă parcă din
eresurile milenare, o solemnitate a gesturilor însoţite de un limbaj arhaizant, ce fixează personajele în
spaţiul misterelor, o lume sustrasă temporalităţii, pentru că autorul urmăreşte relevarea tradiţiilor, a
obiceiurilor şi a riturilor, statornicite de legi nescrise şi în limitele cărora fiinţa umană se supune
destinului. Ieşirea din cercul social este sancţionată moral de comunitate, dar acceptată de scriitor, doar ca
obiect al analizei psihologice. Ea urmăreşte acele tribulaţii şi fluctuaţii ale conştiinţei, determinate de
mediul şi de complexitatea psihicului. Limbajul adeseori contrapunctează tehnica realistă a
portretului, relevând dileme, drame, tragedii. „Povestitorul vede oamenii lui din lăuntru, în sentimentele
sau în crizele lor morale, ba chiar în procesele lor intelectuale, ca-n neuitatul Budulea, care descoperă
înţelesul mecanismului şi foloasele scrisului şi ale cititului.” (Tudor Vianu, op. cit.)

3
2 octombrie 2020
Pe aceeaşi direcţie a realismului obiectiv, G. Călinescu remarca dualitatea bine/rău în structura
protagoniştilor: „Oamenii săi sunt dârzi, lacomi, întreprinzători, intriganţi, cu părţi bune şi părţi rele, ca
orice lume comună. Limba, de obicei împiedicată în pagina de idei, e un instrument de observaţie
excelent în mediul ţărănesc.” (Istoria literaturii române)
Textele publicate în volumul Novele din popor (1881), între care se află şi proza Moara cu noroc,
realizează un tablou etnografic, cu scene recunoscute ca „document eminent de arhivă etnografică şi o
mare pagină literară.” (G. Călinescu)

3) Modalităţi şi mijloace de caracterizare a personajului Ghiţă din nuvela de analiză psihologică a

lui Ioan Slavici Moara cu noroc
Aparţinând realismului din prima perioadă, când socialitatea se constituie ca instanţă supremă a
evoluţiei umane, când individul, încrezător în forţa destinului, răspunde la stimulii progresului economic,
angajat în mecanismul periculos – pentru cel neiniţiat, inocent şi pur – al acumulării capitaliste, nuvela lui
Slavici îşi structurează elementele componente respectând caracteristicile esteticii realiste:
- circularitatea textului (sugestie a predestinării, dar şi a universului sferoid, încărcat de
semne şi semnificaţii morale);
- mărcile anticipării (dialog subsidiar cu receptorul, avertizat asupra evoluţiei evenimentelor):
vorbele bătrânei, cele cinci cruci dinaintea morii, toponimul simbolic, drumul sinuos
parcurs până la ivirea Morii cu Noroc, într-o vale (sugestie a declinului);
- principiul cauzalităţii (pe axa cauză-efect-cauză, se intersectează destine, într-un cerc vicios,
care – la un moment dat – se distrug asemenea dominoului);
- detaliile vestimentare, automatismele sociale şi familiale, mentalitatea şi comportamentul
personajelor conturează un tablou autentic al confruntării a două universuri: mica
burghezie căreia îi aparţine Ghiţă şi lumea „lotrilor”, pervertită, distrugătoare (a lui
Lică);
- fiinţa umană, dilematică şi pătimaşă, surprinsă în mişcare, în transformare tragică, este
conştientă de propria degradare spirituală, dar se află în imposibilitatea de a se sustrage
fatalităţii;
- perspectiva auctorială obiectivă, neutră rivalizează marile construcţii epice, prin ampla
desfăşurarea a discursului narativ (şaptesprezece capitole): „Moara cu noroc e o nuvelă
solidă cu subiect de roman. Marile crescătorii de porci din pusta arădană şi moravurile
sălbatice ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriei americanilor, cu imense prerii şi
cete de bizoni.” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent).

A. Caracterizarea directă
 Personajul literar construit de Slavici este:

4
2 octombrie 2020
un caracter „rotund”,
autentic,
verosimil.
 În conturarea personalităţii lui Ghiţă, scriitorul foloseşte portretul dinamic, ce presupune
schimbarea valorilor morale şi spirituale complexe în raport cu ale sămădăului.
Metamorfoza tragică a protagonistului reprezintă adevărata temă a nuvelei, de la
simple notaţii ale comportamentului faţă de Ana şi de copii, până la gestul final al crimei:
„Ca om harnic şi strângător, Ghiţă era mereu aşezat şi pus pe gânduri, dar se bucura când o
vedea pe dânsa veselă. Acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru
de nimic, nu mai zâmbea ca mai-nainte, încât îţi venea să te sperii de el.”.

I.Autocaracterizarea trasează coordonatele conflictului interior (moral):

- îşi asumă responsabilitatea familială (iniţial este un personaj pozitiv);
- este perseverent şi tenace (găseşte soluţia arendării Morii cu Noroc, pentru fericirea
celor apropiaţi);
- devine conştient de propria prăbuşire morală;
- autocritic, apare labil în faţa destinului;
- se lamentează, încercând să găsească o cauzalitate supraindividuală care operează
impasibilă asupra fiinţei umane („Întâmplarea e forţa uriaşă care participă într-o
ciocnire de cataclism toate aceste destine omeneşti şi le distruge. Prevestirea,
orbirea, alternanţa vinei, destinul, întâmplarea sunt marile motive ale conflictului
tragic.” (Magdalena Popescu, Slavici);
- îşi explică dualitatea personalităţii drept o polaritate tragică (patima înavuţirii –
imanenţă/ codul moral – iminenţă), generatoare a crizei de conştiinţă;
- optează pentru crimă, soluţia paradoxală a recuperării demnităţii interioare („Acu –
urmă el peste puţin – acu văd, c-am făcut rău, şi dacă n-aş vedea din faţa ta că
eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui pentru ca să-mi astâmpăr setea de
răzbunare. Dacă mai adineoară l-aş fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis.”).

II. Viziunea celorlalte personaje conturează reperele conflictului exterior (social):

 Ana:
- îl respectă (iniţial);
- îi recunoaşte motivaţiile sociale şi afective;
- în ipostaza unei conştiinţe dedublate, percepe fiecare moment al degradării morale a
lui Ghiţă, avertizându-l;
- îi reproşează introvertirea, lipsa afectivităţii şi a responsabilităţii paterne (după
incidenţa cu mediul viciat al sămădăului);
 Lică:

5
2 octombrie 2020
- intuieşte natura duală a cârciumarului;
- se teme, iniţial, de personalitatea (aparent) dură a lui Ghiţă, recunoscându-i tăria de
caracter;
- îi descoperă sursa echilibrului (armonia familială); depune efort pentru a distruge
relaţiile intime cu Ana şi cei doi copii;
- îi alimentează orgoliul; pervertirea şi dezumanizarea sunt trepte graduale iminente.

B. Caracterizarea indirectă
I. Comportamentul personajului descrie drumul sinuos al involuţiei morale, în opoziţie cu
evoluţia materială, configurând conflictul motivaţional (psihologic):
- aspiraţia către un statut social mai bun;
- asumarea responsabilităţii familiale;
- dorinţa capitalizării facile şi rapide;
- dragostea pentru Ana;
- grija pentru imaginea publică;
- patima înavuţirii;
- vanitatea, setea răzbunării;

II. Mentalitatea eroului, conform esteticii realiste, stă sub semnul determinismului (mediul
social), cu pronunţat caracter mercantil, reliefând efectele apariţiei relaţiilor capitaliste
într-o societate aflată încă la graniţa dintre sat şi oraş, pentru care valoarea existenţială
supremă o reprezintă banul:
- asumarea situaţiei ireconciliabile cod moral/ accedere materială (parvenirea), cu
siguranţa victoriei asupra destinului, atestă un caracter puternic;
- conştientizarea treptată a eşecului se transformă în criză de conştiinţă, urmărită în
detaliu, pe probe de laborator (cu scrupulozitatea observatorului imparţial), într-o
gradare ascendentă:
 tăinuirea crimei săvârşite de sămădău;
 mărturia falsă la procesul lui Lică;
 autocritica (monologul interior adresat);
 obsesia răzbunării;
 uciderea Anei.

4) Comentarea unei secvenţe narative

Capitolul V surprinde confruntarea directă dintre Ghiţă şi Lică, arta narativă a scriitorului
desfăşurându-se pe coordonatele analizei psihologice a protagonistului:

6
2 octombrie 2020

 scenele dialogale:

- dispută;
- stăpânire de sine;
- duel verbal;
- orgolios;
- negociere;
- inteligent;
- rostiri aluzive; - disimulant;
- disimulări; - fin psiholog;

 elemente paraverbale:

- tăceri semnificative;
- irascibil;
- tonul vocii; - panicat;

 elemente nonverbale:

- replieri bruşte;
- gândeşte în perspectivă;
- mimica;
- îşi cenzurează frica;
- privirea.
- are un ascendent psihic
- gestica; asupra adversarului.

Toate pun în valoare caracterul insinuant al sămădăului, în opoziţie cu personalitatea oscilantă a lui
Ghiţă, care se pliază pe circumstanţele confruntării orgoliilor, orientând deznodământul spre concilierea
relaţiilor cu Lică.

5) Originalitatea stilului
„Slavici este înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie, problemele psihologice pe
care le pune sunt desenate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti. Fiecare din chipurile care
trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai copiat din uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu
seamănă în exterior cu ţăranul român în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi
simt ca el.” (Mihai Eminescu, prefaţa la volumul Novele din popor)
Scriitorul desfăşoară conflicte complexe, la o înaltă tensiune dramatică, pentru a crea caractere
în consonanţă cu ardelenii energici, robuşti, cu accentuată demnitate umană, dar care – sub
presiunea realităţii – pot ceda.