ANALIZA ȘI INTERPRETAREA TEXTULUI LITERAR.

AUXILIAR DIDACTIC PENTRU NIVELUL LICEAL

Prof. Oprea Maria

Editura CCD Deva 2022

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Oprea, Maria
ANALIZA ȘI INTERPRETAREA TEXTULUI LITERAR.AUXILIAR DIDACTIC
PENTRU NIVELUL LICEAL/ Oprea Maria.- Deva:
Editura CCD, 2019
Bibliogr.
ISBN 978-606-708-410-8

CUPRINS

2
 I. OPERA LITERARĂ……………………………………………..…….4
II. VALORI STILISTICE ALE MODURILOR VERBALE………….......7
III. VALORILE STILISTICE ALE TIMPURILOR VERBALE…….…...10
IV. VALORI STILISTICE ALE PERSOANELOR GRAMATICALE…..16
V. FIGURI DE STIL ȘI PROCEDEE STILISTICE……………………...19
VI. CURENTE LITERARE………………………………………………..26
VII. VARIANTE PENTRU SUBIECTUL al II-a LA BACALAUREAT.....40
VIII. SUGESTII DE REZOLVARE………………………………………….

1.OPERA LITERARĂ. Elemente de structurare a textului artistic

Opera literara - creație artistică organizată care instituie un univers ficțional.
I.GENUL EPIC- însumează clase de opere care apelează la narațiune ca mod principal de expunere.
Narațiunea- mod de expunere specific genului epic, constă în relatarea, din perspectiva unui (unor)narator(i ), a unor
întâmplări inspirate din realitate sau imginare.
II.Tipologia naratiunii
Dupa criteriul privind relația dintre narator și universul narat:

3
1.Naratiunea heterodiegetica (hetero-diferit, diegesis – mod narativ de expunere) - naratorul se situează în afara
universului povestit (extra diegetic) narațiunea la persoana a III-a, planul naratorului diferit de planul narațiunii,
perspectiva narativă omnisicentă (focalizare zero) sau externă.
2.Naratiunea homodiegetica (homo-la fel) - naratorul se situează în interiorul universului povestit (intradiegetic)
nararea se face la persoana I, personajul narator poate fi protagonist, martor sau mesager, perspectiva narativă e
subiectivă.
3.Naratiunea polifonică –asociază cele două modele, alternând persoana I cu persoana a III-a, viziunea subiectivă cu
cea obiectivă.
III.TIPUL NARATORULUI:
Extradiegetic/heterodiegetic - relatare obiectivă la persoana a III-a;
Narator intradiegetic/ homodiegetic - eul narator proiectat prin indici ai persoanei I, personaj narator; narator
martor; narator mesager (transmiţător al întâmplări ,,auzite”);
Narator omniscient – ştie tot despre eroii săi, dezvăluie gânduri, trăiri ale acestora;
Narator uniscient – priveşte personajul din exterior, spune mai puţin decât ştie personajul;
IV. PERSPECTIVA NARATIVĂ - punctul de vedere al naratorului în raport cu universul diegetic, cu
personajele.Tradiţionalismul avea prezenta domninantă naratorul omniscient, proza modernă optează pentru viziunea
internă a unui personaj narator sau focalizare multiplă, asociind punctele de vedere a mai multor instanțe narative
(narator şi personaje –Padurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de George Călinescu, Moromeţii de
Marin Preda).
ORDINEA NARATIVĂ –se referă la construcţia naraţiunii, la secvenţele narative, pauze descriptive, secvenţe
dialogate, monologate care se înlănţuie sau alternează.

1.Naraţiunea cronologică e structurată pe principiul cronologic – secvenţele narative se succes linear pe axa
temporală;
2. Naraţiuni paralele- frecvente în proza romantică şi modernistă, caracterizate prin alternanța unor episoade din
planuri diferite (real/ireal în proza fantastică);
3. Naraţiunea discontinuă – tipar narativ modern, sugerează lipsa de sens, de coerență a lumii prin suspendarea
ordinii temporale. Episoadele narative actualizează aleatoriu momente ce nu se succed cronologic sau se realizează
prin acronii de tipul analepsei (amânare, relatare ulterioară a unui eveniment – cauză ), al prolepsei (anticipări), prin
elipse temporale ori prin fragmentarismul discursului
V. Principiile compoziţionale organizează textul, tehnicile narative, proceduri de organizare textuală ca în romanul
Ion al lui Liviu Rebreanu, principiul cronologic se materializează prin tehnica înlănţuirii (modalitate narativă de a

4
construi subiectul prin succesiunea lineară a episoadelor narative; recurența motivului/ temei/secvenţei din incipit în
finalul textului generează modelul operei închise, echivalate de Rebreanu cu un ,,corp sferoid”).
Principiul modern al memoriei afective operat prin tehnica inserţiei şi tehnica flashbackului ( modalităţi
narative prin care este suspendat prezentul naraţiunii principale spre a intercala o naraţiune secundară / o întâmplare
rememorată). Modern este şi principiul paralelismului epic concretizat prin alternanță, prin tehnica simetriei
narative sau prin tehnica numită a contrapunctului precum şi principiul discontinuităţii narative care dă aparenţa
dezorganizării deliberate a textului alcătuit prin tehnica decupajului sau prin cea ce a colajului.
VI. Incipitul şi finalul:
Incipitul clasic (de tip descriptiv, rezumativ sau enunţiativ) formulează enunţuri de orientare (repere spaţio-
temporale, instanţele narative, situaţia iniţială etc.)
Incipitul modern fixează frecvent un ,,protocol de lectură”, de tipul ex abrupto;
Finalurile textelor literare reliefează relaţia dintre cele două secvenţe compoziţionale, este de linearitatea tradiţională
a discursului narativ sau de modernitatea acestuia.
Finalul deschis care poate suspendă rezolvarea conflictelor, poate ambiguiza situaţia finală sau o poate proiecta
ipotetic, într-un viitor incert.
VII. Episoadele narative se definesc că unităţi compoziţionale esenţiale în structurarea diegezei în Alexandru
Lapusneanul de C. Negruzzi, episodul sărutării pământului în Ion, episodul permisiei la Campulung (capitolul Ultima
noapte de dragoste).
VIII. Secvența- cea mai mică unitate compoziţională în arhitectura operei, formează pauzele descriptive care au rolul
de a pregăti un moment-cheie în desfăşurarea epică, de a fixa repere spaţio-temporale, de a schiţa detaliile psihofizice
ale unui personaj.

2.PERSONAJUL. PORTRETUL LITERAR

Personajul literar- ca instanţă narativă principală, personajul –un element esenţial în structura textului epic
sau dramatic, ,,fiinţă de hârtie” (R.Barthes).
Funcţiile personajului
 Personaj obiectiv- este textualizat prin indici ai persoanei a III-a;
 Personajul reflector – erou investit cu funcţie reflexivă, observă, formulează judecăţi de valoare, cugetări;
 Personaj-narator: eroul devenit ,,voce “ narativă, având funcţii narative multiple:
a. Relatează evenimente (eul narator/narant) textualizat ca narator homodiegetic (domninanta- persoana I);
b. Are rol actanţial (eul narat); narator autodiegetic, deci protagonist care ,,se povesteşte pe sine“;
c. Poate avea funcţie actorială: joacă mai multe roluri;

5
  Personaj-narator-martor: are rol narativ şi funcţie de regie, nefiind implicat în conflict (pers. I/III-a);
 Personaj-narator-mesager: funcţie narativă şi de regie, ,,voce” narativă care relatează evenimente
auzite de la un alt povestitor (relatarea la persoana a III-a prevalează asupra persoanei I);

Tipologia personajelor literare

 Personajul tipologic: este eroul reprezentativ pentru o largă categorie umană sau estetică:
 -tipologiile general-umane sunt configurate încă din literatura Antichităţii şi perfecţionate de clasici (eroul,
avarul, ipocritul, fata bătrână, cocheta, naivul, visătorul, cugetătorul etc.);
 -tipologiile sociale - (ţăranul, soldatul, aristocratul, burghezul parvenit, intelectualul, artistul etc.)
sunt ,,obiectul de observaţie” al realiştilor, iar, în versiuni parodice, al postmoderniştilor;
 -tipologiile estetice – vizează canonul impus de o şcoală literară, de un curent; astfel, se poate vorbi despre
personajul clasic (tipologic, plat, static) sau despre eroul romantic (atipic, complex, dinamic), despre
personajul realist (tipologic, ,,rotund”, dinamic) ori despre cel modern (individualizat, dilematic,
contradictoriu, relativizat) etc. În literatura secolului al XX-lea (literatura modernistă, literatura absurdului,
neomodernistă, postmodernistă), eroii nu mai sunt construiţi ca individualităţi ,,coerente”, având o identitate
vagă, fiind surprinşi în căutarea sinelui.

Alte tipuri de persoanje:

 Personajele ,,caractere”- personaje unitare, cu trăsături complexe focalizate pe o dominantă morală (după
modelul persoanjelor balzaciene);
 Personajul arhetipal - personaj cu un grad mare de convenţionalitate reprezentând un model originar, un erou
exemplar mitic, legendar, de basm.

Portretul literar. Mijloace de caracterizare a personajului

Portretul literar - prezentarea unui personaj literar prin reliefarea elementelor definitiorii (trăsături fizice, morale,
psihice, model comportamental, raport cu realitatea /cu alte personaje, viziunea auctorială sau cea a unui personaj / a
unei comunităţi asupra lui), la realizarea lui se poate apela la oricare mod de expunere (naraţiune, dialog, monolog).
Tipuri de portret literar
Portretul fizic –construit pe o dominantă exterioară, fizionomie, poate descrie ţinută, vestimentaţia etc.
Portretul moral detaliază calităţile sufleteşti/ defectele, trăsăturile de caracter, sistemul de valori, principii etice după
care se conduce personajul- specific romanului realist/ tradiţional.
Portretul psihic surprinde caracteristici ale personalităţii eroului, aptitudini înnăscute (,,zestrea” genetică) sau
dobândite (natură introvertită/ extravertită; temperament impulsiv, coleric / melancolic, ezitant; fire raţională, lucidă /
pragmatică / pasională / visătoare / șovăelnică / contradictorie, imprevizibilă; gândire logică / asociativă /
imaginativă) în care ,,valorile dominante sunt de ordin personal. Autenticitate, interioritate, intimitate.”
(N.Manolescu)
Portretul complex (mixt) însumează trăsături fizice, trăsături de caracter şi de personalitate.

6
 I. VALORI STILISTICE ALE MODURILOR VERBALE
Modurile verbale angajează eul rostitor în discursul epic, liric sau dramatic.
Modul indicativ- imprimă un caracter obiectiv acțiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă, intră în
opoziţie cu conjunctivul, făcându-se astfel distincţia dintre real şi ireal, dintre cert şi posibil.
Ex: Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câțiva pași, altele în mine…(C. Petrescu)

Modul imperativ- are rol de teatralizare și rol de dinamizare a discursului personajelor;

 exprimă dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica;
 alături de substantive sau adjective în vocativ, reprezintă un indice al oralităţii stilului;
 prezenţa lui în textul liric semnalează discursul dialogic sau monologul adresat care poate lua forma invocaţiei
retorice;
 exprimă un ordin, o poruncă, un îndemn, o rugăminte etc.
Ex.: Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,/ Nu mai visa zadarnic, e prea târziu acum! (I. Pillat)
Modul condițional-optativ
-exprimă acțiuni posibile, realizabile sau irealizabile;
-poate exprima condiția, dorința sau subliniază faptul că acțiunea verbului este posibilă, realizabilă;
-poate sublinia uimirea, indignarea sau amenințarea, rugămintea etc.
Ex.: Aș fi putut să spun și eu un cuvânt. (M. Vișniec)
Ex.: Din contră, doamnă, aș dori, te-aș ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen. (N. Stănescu)
Modul conjunctiv
 accentuează anumite trăiri ale naratorului/ eului liric: incertitudinea, ezitarea, aproximația, dorința, protestul,
indignarea etc.
 exprimă potențialitatea unei acțiuni, realizabilă, probabilă;
 substituie imperativul –cu rol de accentuare a subiectivităţii;
 în textul liric, reprezintă deseori marca textuală a unui plan al imaginarului având rolul de a semnaliza
trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală;
 exprimă acțiuni plasate în viitor, posibile, probabile; nu avem certitudinea că ele se vor realiza;
Ex.: Moromete îi spuse, fără multă vorbă, că s-a terminat și cu istoria lui cu studiile, să stea acasă și să pună mâna
pe sapă. (M. Preda)

Ex.: …dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic. (I. L. Caragiale)

7
 Modul infinitiv
 numește, în chip general, abstract, acțiunea, procesul sau starea;
 infinitivul perfect- marcă a narativității prin prezentarea unei succesiuni temporale.
Ex.: Războiul dădu lui Felix, peste câțiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr. (G. Călinescu)
Modul gerunziu
 exprimă o acțiune începută și neîncheiată, o acțiune în desfășurare;
 creează imagini dinamice;
 poate avea valoare stilistică de epitet.
Ex.: Măicuță bătrână/ Cu brâul de lână,/ Din ochi lăcrimând,/ Pe câmpi alergând,/ Pe toți întrebând (…) (Miorița)

Ex.: Ruxanda ieși tremurândă și galbănă, răzemându-se de părete. (C. Negruzzi)

Modul participiu
 prezintă o acțiune încheiată sau rezultatul acesteia;
 când are valoare adjectivală poate contribui la construirea epitetului/ a metaforei etc.;
 când are valoare verbală formează inversiunile topice.
Ex.: Casa lui moș Costache era leproasă, înnegrită. (G. Călinescu)
Ex.: Umanitatea înfometată, iradiată, atomizată,/ e prea ocupată. (M. Ursachi)
Modul supin
 exprimă, în chip general, abstract, acțiunea, procesul sau starea văzute ca probabilitate;
 poate intra în alcătuirea metaforei, a epitetului etc.
Ex.: Iar Manea ofta/ Și se apuca/ Zidul de zidit,/ Visul de-mplinit. (Monastirea Argeșului)

II. VALORILE STILISTICE ALE TIMPURILOR VERBALE

„TIMPUL, cea mai complexă categorie, dezvoltă gradul cel mai înalt de complexitate în stilul beletristic. […] Stilul
beletristic îşi defineşte specificul prin construirea timpului gramatical într-o categorie narativă.” (D. Irimia).
PREZENTUL este forma verbală care „dezvoltă registrul semantic cel mai bogat, acoperind funcţional toate
cele trei perspective temporale: trecut, prezent, viitor sau dezvoltând un sens pantemporal.” (Dumitru Irimia)
1. Prezentul narativ- propune o perspectivă sincronică, în care timpul narării şi timpul evenimentelor
narate se suprapun;
Ex: Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câțiva pași, altele în mine. Un vâjâit scurt pe care urechea îl
prinde cu un soi de anticipație, încleștez dinții, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică. (Camil
Petrescu)
- prezentul narativ dinamizează acţiunea, induce lectorului sentimentul participării directe la evenimentele
istorisite, creând iluzia că acestea sunt relatate pe măsură ce se desfăşoară;
Ex: Omul se scoală, trezeşte copiii, înhamă caii şi umblă de colo până colo prin curte. (M. Preda)
8
 - În poezia epică şi în creaţia lirică în care viziunea poetică se întemeiază pe un scenariu narativ, prezentul
determină „anularea hotarelor semantic-temporale specifice” (D. Irimia) conferind un relief stilistic deosebit
situaţiei/ evenimentului/ experienţei de cunoaştere surprinse în desfăşurare.
Ex: Orele plutesc pe lângă umărul tău,
Sfere-albastre, şi-ntre ele e Saturn. (N.Stănescu)
2. prezentul istoric/dramatic- anulează opoziţia categorială prezent- trecut prin actualizarea unor
evenimente anterioare în prezentul naratorului şi, implicit, al lectorului;
- în alternanța cu verbe la timpuri trecute, produce „ierarhia planurilor de adâncime, prin tehnica
basoreliefului, aducând, figura şi faptele eroului „în clara lumină a prezentului”.
(T. Vianu)
3. prezentul etern/ atemporal – „mijloc al potenţării retorice” (T. Vianu), prin care timpul naraţiunii, timpul
enunţării şi al receptării se înscriu într-un continuum temporal, perceput din perspectivă cosmică sau metafizică;
- exprimă condiţia ontologică a unor entităţi considerate atemporale: Divinitatea, Natura, Creaţia, Arta, Iubirea,
Libertatea etc;
- valoarea expresivă vizează înscrierea fenomenalului într-o perspectivă universală, încadrarea experienţei
individuale, a evenimentului particular într-un tipar mitic, prezentul etern are rol de reliefarea unor categorii
filozofice, a unor concepte etice, estetice sau cognitive, a unor valori umane considerate atemporale.

Ex: Numai poetul,

Ca păseri ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului
(M. Eminescu)
4. prezentul gnomic/ pantemporal – are ca efect stilistic suspendarea opoziţiilor temporale, conferind
enunţurilor o valoare omnitemporală şi un grad mare de generalitate;
- este specific enunţurilor sentenţioase precum proverbele, zicătorile, maximele, meditaţiilor filozofice, cugetările
diverse asupra condiţiei umane, asupra raportului om-lume, om-divinitate, fiinţă creatoare-creatie etc;
- în plan semantic, imprimă o valoare morală, general-umana mesajului;
- în plan stilistic, valoarea expresivă e generată de concizia plastică a discursului şi de valențele metaforice ale
verbelor la prezentul gnomic; în creaţii neo/postmoderniste, prezentul gnomic este asociat unor realităţii prozaice.
Ex: Toată lumea se uită pe fereastră.
Citeşte, spală, iubeşte, moare
Şi din când în când dă fuga
Şi se uită pe fereastră. (M. Sorescu)
5. prezentul liric – realizează un decupaj în fluxul temporal continuu, exprimând intensitatea trăirii într-o durată
concentrată;
- în planul semnificaţiilor, presupune conştiinţa limitelor fiinţei şi asumarea condiţiei existenţiale;

9
 - la nivelul stilistic prezentul liric accentuează opoziţia între perspectivele temporale, valorizând prezentul în
contrast cu trecutul sau cu viitorul.
Ex: Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua/
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi
...
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării
(M. Eminescu)

6. prezentul evocativ / al reprezentării ficţionale – are o valoare durativă, propunând o perspectivă a unui trecut
care se deschide spre prezentul narării / al rostirii lirice;
- valoarea expresivă rezidă în deschiderea perspectivelor temporale şi instalarea eului rostitor /a naratorului în-
tr-o durată continuă; dinamizează imaginile artistice / acţiunea, prin referentul temporal de aspect durativ.
Ex: Să ai noroc în viaţă, vorba Aurichii, asta e tot. Unul se zbate de mic, învaţă, îşi umple plămânul de oftica şi
altuia îi pică moştenirea de-a gata. (G. Călinescu)
7. prezentul anticipativ/prosecutiv – impune o perspectivă orientată spre viitor;
- la nivelul semnificaţiilor, exprimă certitudinea naratorului /a eului liric şi iminența evenimentului, în vreme ce
prezentul conjunctivului creează un orizont de aşteptare;
Aștept să îmi apună ziua
și zarea mea pleoapa să-și închidă,
mi-aștept amurgul, noaptea și durerea,
să mi se-ntunece tot cerul
și să răsară-n mine stelele. (L.Blaga)

8. prezentul iterativ – reliefează caracterul repetabil al ciclurilor cosmice sau existențiale, al unor acţiuni etc;
- valoarea stilistică interativa rezidă în figurarea existenţei ca succesiune de situaţii repetabile, de ciclul închis,
de automatismele cotidiene, de acţiuni repetitive.
Ex: Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haina roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate. (M.Eminescu)

10
 IMPERFECTUL
1. imperfectul narativ / evocativ operează o dublă deschidere temporală: timpul naraţiunii este prelungit spre
timpul istorisirii şi spre cel al lecturării, iar prezentul scriitorului şi al cititorului se deschide spre referentul
temporal trecut, spre „contemporaneitatea” evenimentelor şi a eroilor;
- are o funcţie dinamic - evocativă: proiectează un eveniment, un un proces sau o stare într-o durată
nedeterminată şi instituie o perspectivă subiectivă, un punct de vedere al naratorului /al personajului /al eului
liric;
- când este utilizat în poezie, imperfectul devine „timpul narativităţii subiective, evocatoare, lirice, impresioniste”
(D. Irimia);
Ex.: El asculta tremurător
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare
(M. Eminescu)
- în poezia populară valoarea expresivă este conferită, frecvent, de situarea într-o durată indeterminată, specifică
timpului baladesc, mitic.

2. imperfectul descriptiv actualizează în imagini plastice o realitate trecută situând-o într-o durată indeterminată;
- accentuează viziunea auctorială subiectivă şi, în acelaşi timp, imprimă reprezentării actualizatoare o perspectivă
progresivă;
- funcţia descriptiv – evocativă se realizează prin aspectul imperfectiv al verbului care conferă descrierii un
caracter dinamic.
Ex: Era frumoasă ca umbra unei idei/ a piele de copil mirosea spinarea ei. (N. Stănescu)
3. imperfectul iterativ convertește capacitatea imperfectului de „a prelungi durata acțiunii”.
Ex: Partea dezagreabilă era că urcam şi coboram fără să ştim de ce, iar asta ni se comunica simplu de către
cei îmbufnaţi şi iniţiaţi sumar [...] îmi repetam necontenit, ca idiotizat: „N-aş fi crezut-o niciodată în stare să
facă asta...” (Camil Petrescu)
4. imperfectul oniric –funcţia stilistică este acea de a institui un plan al imaginarului oniric şi de a semnala
caracterul ireal al succesiunii de evenimente sau de stări şi trăirii lirice.
Ex: Se făcea că la o curte verde în paraclisul patimilor rele cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine,
slujeau pentru cea din urmă oară vecernia... (M. Caragiale)

PERFECTUL SIMPLU
1. perfectul simplu narativ exprimă o durată absolută, situând prim-planul evenimentelor / al momentelor
relatate, al stărilor enunţate într-un trecut recent, apropiat de timpul narării;
- este timpul naraţiunii ulterioare, „mişcarea construită prin perfectul simplu este rapidă şi fără durată” (D. Irimia)
- funcţia stilistică- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;

11
 - situarea în finalul textului provoacă o schimbare de ritm narativ, având rolul de accelerare bruscă a relatării;
Ex: Se apleacă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete ... (L. Rebreanu)
2. perfectul simplu descriptiv- utilizarea atipică situează secvența descriptivă în prim-plan, în relaţie
contrastivă cu planul de adâncime în care se scriu în mod obişnuit verbe la imperfect;
– funcţia dinamică poate conferi vivacitate imaginilor descriptive, organizând elementele într-o succesiune
alertă; descrierea de acest tip are caracter livresc;
Ex: Deodată se făcu rece şi începu să bată vântul. Ploaia începu să cadă în stropi mari, tunetele începură
să răsune de-a lungul văii cu cu nişte zguduituri mai puternice şi mai puternice. (I. Slavici)
MAI-MULT-CA-PERFECTUL situat în incipit, deschide seria de evenimente prin evocarea unor circumstanţe
propriu-zise; schiţează fundalul evenimentelor care urmează a fi narate;
- este utilizat cu precădere în proza tradiţională, marcând succesiunea cronologică a evenimentelor, organizate pe
două planuri: un plan secund, al anteriorităţii (dominat de mai-mult-ca-perfectul verbelor) şi un prim-plan al
actualităţii (acţiunea propriu-zisă relatată cu ajutorul verbelor la perfectul simplu/ compus, ori la prezentul
narativ);
-rolul stilistic este a diferenţia timpul diegetic – situat într-un trecut îndepărtat – de timpul istorisirii şi al
receptării, creând o tensiune narativă, în literatura sec. al-XX-lea este utilizat şi ca mijloc stilistic de arhaicizare.
Ex: În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment
de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahova, între Buşteni şi Predeal. (C. Petrescu)
valoarea expresivă este conferită de întreruperea fluxului temporal, de o dislocare în ordinea cronologică a
evenimentelor, a situaţiilor sau a stărilor comunicate; interferenţa între mai-mult-ca-perfectul şi timpuri ce
exprimă ulterioritatea creează acronia narativă;
VIITORUL cu funcţie narativă este o deviere expresivă, având ca punct de referinţă prezentul enunţării pe care
îl prelungeşte într-o durată imaginară, progresia în ireal nu are o limită, poate conduce spre infinit;
- proiectarea unei suite evenimenţiale /a unei serii de texte poetice; strategiile discursive canonice sunt bazate pe
cronologie directă (prezent- viitor) sau inversată (acronia), marcând în primul caz conştiinţa irealităţii, iar al
doilea, iluzia iminenței unui viitor „ce va să fie” (viitorul apare în incipit, instituind cadrul ireal, premisa a unei
realităţi ficţionale care devine treptat o certitudine exprimată în final prin timpul prezent);
- rolul stilistic principal este crearea unei perspective vizionare, reprezentarea unui plan interior al reveriei sau al
dorinţei, al anticipării profetice ori al presimţirilor neliniştite; referentul iluzoriu, proiectat ca potenţialitate sau ca
realitate ficţionala se construieşte frecvent pe scenarii consacrate (călătoria iniţiatică, visul de iubire, aspiraţia spre
ideal, apocalipsa);
- formele inversate au rol de a accentua stilistic planul semantic al verbului prin topica marcată afectiv.
Ex.: Cu voia măriei-tale, zice Stroici, vedem că moşia noastră o să cadă de isnoava în călcarea păgânilor.
Când astă negură de turci va prada şi va pustii țara, pe ce vei domni
măria-ta? (C. Negruzzi)
2. viitorul colocvial (popular) are o mare frecvenţă la nivelul limbii vorbite (stilul colocvial);
- valoarea expresivă rezidă în încărcătura afectivă, în conotaţiile dubitative şi în aspectul modal care îl apropie de
conjunctiv; forma sa accentuează componenta durativă şi încarcă de un conţinut sufletesc divers; în literatura
cultă, utilizarea acestei forme nu mai marchează exclusiv registru stilistic oral şi popular, ci şi un regim liric,
marcat subiectiv ori un regim familiar.

12
 Ex: Eu am să scriu „Romanul adolescentului miop”. Dar am să-l scriu ca un Jurnal
al autorului. Cartea mea nu va fi un roman, ci comentarii, note, schiţe pentru roman.
(M. Eliade)
3. viitorul anterior construieşte o succesiune de secvenţe anticipative situând starea sau evenimentul exprimat
înaintea altei acţiuni /stări proiectate în viitor;
4. viitorul anterior conferă discursului un caracter livresc şi aparenţa de vechime;

PERFECTUL COMPUS înscrie evenimentele narate, procesele, stările sau experienţele lirice
într-o durată trecută închisă, într-un interval de timp anterior timpului enunţării;
- funcţia stilistică principală este aceea de a crea un decupaj în fluxul duratei, delimitând o secvenţă de
temporalitate situată în anterioritatea imediată a prezentului sau, dimpotrivă, într-un trecut foarte îndepărtat
cum este cel al basmului; din perspectiva momentului enunţării, acest trecut ireversibil este prezentat ca
acţiune încheiată, ca rezultat al unui proces sau ca un efect al unei stări; are rol de narare a unor evenimente
trecute istorisite în succesiune cronologică sau rol de evocare marcată de indici ai subiectivităţii;
- altă funcţie stilistică este delimitarea planului naratorului (a cărui obiectivitate poate fi exprimată prin perfectul
simplu) de planul personajelor;
- situarea în finalul textului/ al episodului narativ (în contrast cu timpul narativ principal – prezentul, perfectul
simplu sau imperfectul) poate avea un rol rezumativ sau conclusiv, reliefând astfel caracterul ireversibil al
evenimentelor;
- forma învechită a perfectului compus (având doua auxiliare: „eu l-am fost zarit”) este o marcă a registrului
stilistic arhaic.
Ex: Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă,
Când eunucul lui bătrân,
Veni s-o-imbie cu dulceaţă:
- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iaca, (I. Barbu)

13
 III. VALORI STILISTICE ALE PERSOANELOR GRAMATICALE

Specifică pronumelui, adjectivului posesiv și verbului, categoria persoanei precizează rolul participanților în actul
comunicării, prin raportare la emițător (rolul locutorului e asumat prin persoana I, interlocutorul e desemnat prin
persoana a II-a, în timp ce persoana a III-a e utilizată pentru un referent neimplicat în situația de comunicare).
În opera literară opțiunea pentru o anumită persoană gramaticală devine o opțiune stilistică, o modalitate de
structurare a discursului.
PERSOANA I- expresie lingvistică a conștiinței de sine a eului rostitor.
În discursul narativ:
 indice textual al eului narator în narațiunea homodiegetică, cu rol de a conferi verosimilitate;
 valoare expresivă accentuată are dativul etic al pronumelui sau al adjectivului pronominal posesiv etic
(Și-odată mi ți-l înșfăcă cu dinții din cap; Atunci lupul nostru începe a mânca hulpav.-Ion Creangă)
 persoana narativă care înglobează eul narator și eul narat în textele autodiegetice, de graniță (jurnal,
memorii) sau ficționale conferă un grad ridicat de autenticitate (Simțeam că femeia asta era a mea în
exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea…C.Petrescu)
 marcă a oralității, funcționează ca indice al registrului stilistic oral/ colocvial
(Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? Ion Creangă)
 semn stilistic al planului naratorului în narațiunea heterodiegetică, proiecție în text a naratorului.
(Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul verde…
Ion Creangă)
 pluralul persoanei I poate numi emfatic, parodic -naratorul („pluralul autorului”. Dacă mai ții minte,
mărite Cetitorule - și nu vedem ce te-ar putea împiedica…
I. Groșan)
 pluralul persoanei I poate include naratorul și naratarul (Dar ia să nu ne îndepărtăm cu vorba și să
începem a depăna firul poveștii. Ion Creangă)

În discursul liric:
 marcă textuală a eului liric, desemnând instanța reflectoare din perspectiva căreia se construiește
viziunea poetică, activează funcții stilistice complexe, precum reliefarea lirismului subiectiv, exprimarea

14
 experiențelor cognitive, ontice, a stărilor emoționale asumate de eul poetic.(Ca să pot muri liniștit, pe
mine/ Mie redă-mă! M.Eminescu)
 persoana I plural are disponibilități semnatice și stilistice multiple:
 ca expresie a unui cuplu în care eul se autoinclude, are rol de a desemna prezențe lirice
concrete (prin motivul dedublării, motivul cuplului de îndrăgostiți etc.) (Ne-om răzima
capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul, /Vechiul salcâm... M. Eminescu)
 ca expresie a instanței lirice distincte de eul poetic, marchează discursul unei entități
concrete sau abstracte personificate / antropomorfizate, fiind utilizat în textele dialogice (-
Ia, eu fac ce fac de mult,/ Iarna viscolu-l ascult, /Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-
le,/Troienind cărările
Şi gonind cântările; M.Eminescu)
 poate avea valoare generică desemnând umanitatea a cărei voce poetică devine eul liric, are
rol de a ridica experiența lirică la rang de experiență general-umană și de a semnala caracterul
reflexiv al poeziei / registrul stilistic gnomic (O, dacă n-ar fi eroarea / dacă am fi curați /
Cum sunt peștii din marea /cea sferică, frați. N. Stănescu)

În discursul dramatic:
 persoana I, singular sau plural, e definitorie pentru discursul teatral, desemnând pe fiecare dintre
personajele interpertate scenic (Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.[…] Răzbim noi cumva la
lumină. M. Sorescu)

Persoana a II-a –expresie lingvistică a orientării discursului artistic spre un conlocutor ficţional, determinat
sau indeterminat.
În discursul narativ
În planul personajelor, desemnează interlocutorul, diferenţiază discursul personajelor de cel al naratorului
heterodiegetic.
Cu valoare generică, persoana a II-a poate desemna o instanţă nedeterminată, un referent potenţial cu conţinut
semnatic general-uman, reliefând caracterul gnomic al registrului stilistic. (Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe
infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. - N Steinhardt) ori caracterul popular (Dar
iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea-I. Creangă).

În discursul liric:

15
 În monologul adresat semnalează instanţă lirică asupra căreia este focalizată viziunea poetică (Suflete, prund de
păcate /eşti nimic şi eşti de toate- L. Blaga) poate desemna instanța lecturală (Vrui cititorule, să ţi fac un dar, / o
carte pentru buzunar –T. Arghezi), ori un referent ficţional, concret său abstract, invocat retoric (Când deodată tu
răsărişi în cale-mi/ Suferinţa tu,dureros de dulce..-M.Eminescu).
În lirica obiectivă (lirismul gnomic sau cel al rolurilor /al măştilor ) persoana a II-a poate textualiza o instanţă
generică, indeterminata, cu rol de figură retorică Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate.-M.Eminescu).

În discursul dramatic:
Marcă a dialogului dramatic, reliefează orientarea discursului spre receptorul scenic.

Persoana a III-a – denotă un referent care poate avea trăsături semantice foarte diverse (uman /nonuman,
animat / inanimat, concret /abstract, real /ireal etc.)
În creaţia epică indică persoana a III-a narativă şi diversele componenete ale lumii ficţionale.
În naraţiunea heterodiegetică, persoana a III-a este prezentă, deopotrivă în discursul naratorului şi în discursul
personajelor.
Persoana a III-a poate apărea în microcontexte care presupun o conceptualizare a experiențelor, a situaţiilor, a
tipologiilor umane, având valoare generică ori desemnând o instanţă supraindividuală (Trebuie să se ştie că şi iubirea
are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.-C.Petrescu).
În operă lirică:
Poate genera o tensiune lirică prin opoziţia cu planul eului rostitor (El muta o zi neagră ./ Eu înaintez un vis./El mi-l
ia la război –M. Sorescu)
În poezia descriptivă –rolul de a estompa prezenta eului liric.
În operă dramatică:
În discursul personajelor desemnează orice element, uman sau nonuman, al ,,realului estetic”;
În didascalii, dramaturgul utilizează exclusiv persoana a II-a.

IV. FIGURI DE STIL ȘI PROCEDEE STILISTICE

Figurile de stil și procedeele artistice desemnează modalitățile prin care se modifică expresiv sau se
îmbogățește sensul unui cuvânt, sau se produce o abatere de la o construcție gramaticală uzuală, pentru a crea o
imagine artistică.

16
  1.Clasificare
o 1.1Figuri de stil la nivelul literelor (fonetic)
 1.1.1.Aliterația
 1.1.2.Asonanța
 1.1.3.Onomatopeea
 1.1.4.Sincopa
 1.1.5. Afereza
o 1.2.Figuri de stil la nivel morfologic și sintactic
 1.2.1.Repetiția
 1.2.2.Enumerația
 1.2.3.Elipsa
 1.2.4.Anacolutul
 1.2.5.Inversiunea
 1.2.6.Interogația (întrebarea) retorică
 1.2.7.Invocația retorică
 1.2.8.Eufemismul
 1.2.9. Imprecația
 1.2.10.Invectiva
o 1.3.Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de cuvânt
 1.3.1.Comparația
 1.3.2.Metafora
 1.3.2.1.Clasificarea metaforei
 1.3.3.Epitetul
 1.3.4.Metonimia
 1.3.5.Sinecdoca
 1.3.6.Personificarea
 1.3.7.Hiperbola

17
  1.3.8.Antiteza

1.1.1.Aliterația - repetarea consoanelor sau silabelor inițiale.

Prin vulturi vântul viu vuia,

Vrun prinț mai tânăr când trecea. (George Coșbuc, Nunta Zamfirei)

1.1.2.Asonanța - repetarea unor vocale cu efect sonor.

Ex: Argint e pe ape și aur în aer. (Mihai Eminescu, Mortua est!)

1.1.3. Onomatopeea- utilizarea cuvintelor care sugerează sunete, zgomote, creând armonii
imitative.
Ex.:Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie.. (Mihai Eminescu, Scrisoarea III)
1.1.4. Sincopa
Sincopa constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete în interiorul unor cuvinte.
Ex.: dom’le, mulț'im (în loc de mulțumim)
1.1.5. Afereza
Afereza constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete de la începutul unui cuvânt.
Ex.: ’nalt, ’ngrămădeală
Figuri de stil la nivel morfologic și sintactic
1.2.1.Repetiția - repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în scop expresiv.
 simplă Vine, vine, vine, calcă totul în picoare. (Mihai Eminescu, Scrisoarea III)
 anaforă (la începutul unui vers, a unei strofe)
Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc

De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
(Mihai Eminescu, Și dacă…)

18
  epifora reiterarea unui termen sau a unei expresii în scop expresiv la sfârșitul unui vers sau al unei strofe.
”Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.”
(George Bacovia, Plumb)
 chiasm –repetarea a doi termini cu schimbarea ordinii
Ex: Ca visul unei umbre și umbra unui vis. (Mihai Eminescu, Despărţire)

1.2.2. Enumerația constă în prezentarea succesivă a unor fapte sau aspecte. Relația ce se stabilește între termenii
enumerării este una de coordonare.
Ex.: Căci eu iubesc și flori, și ochi, și buze, și morminte. (L.Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii)

1.2.3. Elipsa
Elipsa constă în suprimarea unei părți din enunț, pentru că este neesențială sau se poate deduce din context.
Ex.: Minţiri, lumini! Scăpată, doar sfânta, ca o maică
- Ars doliul ei; cu fruntea călcată de potcap:
Scăldând la dublul soare, apos, de la Drăgaică,
Rotundul, scund în palmă, duh simplu-n chip de nap.
(Ion Barbu, Suflet petrecut)
1.2.4. Anacolutul
Anacolutul este o construcție gramaticală greșită, ce ilustrează lipsa de cultură sau lipsa de logică a unor enunțuri
formulate de unele persoane.
Ex: Dați-mi voie! Dați-mi voie! (...) Din doua una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar sa nu se schimbe
nimica, ori sa nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele esențiale. Din
această dilemă nu puteți ieși... am zis! ( I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută)

1.2.5. Inversiunea
Inversiunea constă în răsturnarea cuvintelor în propoziție, pentru a pune în evidență un anumit termen.
Ex.: Impertinentul participant a fost scos afară din sala de conferințe.

1.2.6. Interogația (întrebarea) retorică

19
Interogația retorică este o întrebare la care nu se așteaptă răspuns, acesta fiind evident și cuprins sau sugerat în
enunț.
Ex.:Poate cineva învăța într-o zi ceea ce noi studiem de ani buni?
1.2.7. Invocația retorică
Invocația retorică este o rugăminte adresată divinității, muzelor sau unor persoane reale pentru a cere ajutor.
Ex.:Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei?
(Mihai Eminescu, Scrisoarea III)

1.2.8. Eufemismul
Eufemismul - constă în îndulcirea unei expresii dure sau jignitoare, prin înlocuirea ei cu alta.
Ex.: și-a pierdut viața, în loc de a murit.
1.2.9. Imprecația
Imprecația - figură de stil prin care se exprimă, sub formă de blestem, dorința pedepsirii unei persoane.
Te blestem sa te-mpuți pe picioare.
Să-ți crească măduva, bogată și largă,
Umflată-n sofale, mutată pe targă.
Să nu se cunoască de frunte piciorul,
Rotund ca dovleacul, gingaș ca urciorul.
Oriunde cu zgârciuri ghicești mădulare,
Să simți ca te arde puțin fiecare.
 (Tudor Arghezi, Blesteme)

1.2.10. Invectiva
Invectiva - Exprimarea violentă, apostrofă necruțătoare la adresa unei persoane etc.
Prea v-ați arătat arama, sfâșiind aceasta țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei!
(Mihai Eminescu, Scrisoarea III)

20
1.3. Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de cuvânt
1.3.1. Comparația
Comparația este una dintre cele mai frecvente figuri de stil și constă în alăturarea a doi sau mai mulți termeni cu
scopul evidențierii primului termen, dar nu se poate scrie decât sub forma epitetului personificator pentru a se alătura
figurii de stil.
Ex.: O nuia, ca un hengher/ Îl ţinea în zgărzi de ger” (Ion Barbu, După melci);
1.3.2. Metafora
Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei
comparații subînțelese. Procesul de realizare a metaforei constă în punerea semnului identității între două obiecte
diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii.
Ex.: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții moartă
(M.Eminescu, Melancolie)
Ex.: Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci.
(M.Eminescu, Scrisoarea III)
 Contextul ajută la intuirea primului termen al presupusei comparații chiar în absența lui, ceea ce demonstrează
că, în înțelegerea metaforei, nu se poate face abstracție de suportul contextului.
Ex.: Pahar e gândul, cu otravă (Ion Barbu, După melci)
Ex.: Numai eu, răsad mai rău… (Ion Barbu, După melci)
Ex.: Decât la om, fiară bătrână (Ion Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel)

1.3.2.1. Clasificarea metaforei

 Clasificarea, după Tudor Vianu, - în metaforă explicită și metaforă implicită - in absentia (alcătuită dintr-un
singur cuvânt cu valoare de sugestie, de regulă pe lângă o construcție verbală; se aseamănă cu simbolul).
 Clasificarea, după Lucian Blaga, - în metaforă plasticizantă și metaforă revelatorie.
1.3.3. Epitetul
Epitetul este figura de stil care arată însușiri neobișnuite ale noțiunilor (noțiunile pot fi exprimate prin
substantive sau verbe). Ca parte de vorbire, epitetul poate fi un adjectiv, mai rar un substantiv cu prepoziție
(cu funcția sintactică de atribut) sau un adverb.

21
După numărul de termeni epitetele pot fi simple sau multiple.

 Epitet simplu:

Ex.: Se văd satele pierdute, sub clăbucii albi de fum. (V. Alecsandri, Iarna)

 Epitet dublu:

Ex.: E un gen amar, cumplit ( V. Alecsandri, Miezul iernii)

 Epitet multiplu

Ex.: Un biet copil orfan, robit. (St.O.Iosif, Poveste)

 Epitet cromatic -care reprezintă o culoare, o nuanță.

Ex.:Amurg de toamnă violet (G. Bacovia, Amurg violet)

Ex.: …oraşul tot e violet,/ Mulţimea toată pare violetă, (G. Bacovia, Amurg violet)

Ex.: …pâlcuri violete (G. Bacovia, Amurg violet)

 Epitetul sinestezic - reprezintă o asociere de două sau mai multe senzaţii diferite în legătură cu
unitatea lexicală determinată, este specific liricii simboliste. În măsura în care noţiunii de vizual i se
mai adaugă şi o altă asociere: de gust, de simţ, de căldură etc. se poate ajunge ca epitetul cromatic să
fie, de fapt, şi el, parte din epitetului sinestezic.

Ex.: beţia cea rară (Al.Macedonski, Rondelul crinilor)

Ex.: paseri dlci ce nu mai tac, umbra lui îmbătătoare (Al.Macedonski, Primăvara)

 epitet metaforic (insolite, cu putere expresivă deosebită, care înlocuiesc sensul propriu al unui
termen cu sens figurat)
Ex.: de-adânca şi limpedea lumină (Ion Barbu, Copacul)
Ex.: neprihănite zori (Ion Barbu, Banchizele)
Ex.: sfânta ta durere (Ion Barbu, Pentru Marile Eleusinii)

 epitet personificator- care arată o însușire neobișnuită a noțiunii, acea însușire fiind specific umană
și aplicată în context unei noțiuni nonumane.

Ex.: fruntea gânditoare (Ion Barbu, Elan)

Ex.: săli orgolioase (Ion Barbu, Elan)

Ex.: soare avar (Ion Barbu, Banchizele)

22
Ex.: cinic puf (Ion Barbu, Peisagiu retrospectiv)

Ex.: crengi rătăcitoare (Ion Barbu, Peisagiu retrospectiv)

Epitetele au rolul de plasticizare a imaginii artistice.

1.3.4. Metonimia -figură de stil care constă în înlocuirea cauzei prin efect, a efectului prin cauză, a operei
cu numele autorului, a unui produs cu originea lui, a concretului cu abstractul etc., pe baza unei
relații logice de ordin calitativ:
Ex.: La noi sunt cântece și flori,
Și lacrimi multe, multe… (O.Goga, La noi)
Metonimia poate exprima 1) Cauza prin efect; 2) Efectul prin cauza; 3) Denumirea recipientului în locul
conținutului 4) Semnul în locul obiectului semnificat.
1.3.5. Sinecdoca- figură de stil prin care se substituie un termen propriu cu un termen impropriu, dar
expresiv poetic, pe baza unei relații de ordin cantitativ - folosirea întregului în locul părții (și
invers), a particularului în locul generalului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului
însuși etc.
Ex.: Căci toată floarea vă cunoaște
Și toată frunza ei vă știe
(O.Goga, Plugarii)

Ex.: Printre vreascuri [pădure, copaci] cerne soare” ( Ion Barbu, După melci)

1.3.6. Personificarea- figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor, obiectelor, vietăților,
conceptelor abstracte etc. li se atribuie însușiri umane.
Ex.: Aud materia plângând. ( G.Bacovia, Lacustră)
1.3.7. Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează dimensiunilor, mărind sau micșorând,
proporțiile reale ale unui obiect, ale unei ființe, ale unui lucru, fenomen sau eveniment, cu scopul
sporirii expresivității.
Ex.: Gigantică poartă-o cupolă pe frunte,... ( G.Coșbuc, Pașa Hassan)
1.3.8. Antiteza
`Antiteza este o figură de stil care constă în opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situații, concepte,
imagini.

23
Ex.: Ea un înger ce se roagă
El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur
El un suflet apostat
(M. Eminescu, Venere și Madonă)
 Antiteze romantice: real-ideal, teluric-celest, efemer-etern, viață-moarte etc.

V. CURENTE LITERARE
Curent literar – mişcare literară care îşi subsumează scriitorii dintr-o anumita epocă istorica, ei având o
viziune comună despre arta scrisului. Sintagma “curent literar” este formulată și în alţi termeni: perioada literară,
stilul epocii, şcoala literară. Existența curentelor literare, ne dă de înţeles că formulele artistice sunt relative și în
permanentă schimbare, potrivit “spiritului veacului”. În cadrul unui curent literar, unitatea de viziune se exprima
prin temele, motivele, subiectul, personajele, formulele expresive preferate.
UMANSIMUL
Particularități:
 umanismul înseamnă dragoste, respect, înţelegere faţă de om;
 redescoperă valorile antichităţii care pune în centrul atenţiei OMUL;
 accentul cade pe raţiune, libertatea şi demnitatea omului.

24
 CLASICISMUL- curent literar manifestat in Franţa in secolul XVI-XVII, caracterizat prin revigorarea
modelului estetic / uman al antichitatii greco-latine.
Particularități:
 stilul operei este caracterizat prin armonie, puritate, sobrietate, claritate, simplitate;
 acordă o mare importanță normelor estetice- regula celor trei unități (de timp, de loc, de acțiune);
 presupune imitarea naturii în aspectele esenţiale ale omului si vieţii, după modelul antic;
 finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică si etică;
 conflictul dominant între rațiune și sentiment, învingând rațiunea;
 domină rațiunea, ordinea și rigoarea;
 arta este mimesis: datoria scriitorului este să creeze o lume verosimilă;
 genurile literare nu trebuie să fie amestecate;
 personajul literar este un ideal uman, care are ca trăsături: vitejia, curajul, zgârcenia, lașitatea;
 idealul îmbinării frumosului cu binele și adevărul, a utilului cu plăcutul.

 În literatura română, clasicismul nu s-a manifestat ca un curent literar, la acea perioadă literatura română era
în faza de pionierat, de creații literare izolate din perioada umanismului și a iluminismului, curente care s-au
manifestat deopotrivă în Europa și în Țările Române.

PERSONAJUL CLASIC:
 naiv;
 obiectiv;
 echilibrat;
 imitativ;
Reprezentanţi: Poeţii Văcăreşti, Gh. Asachi, C. Negruzzi

25
 PAȘOPTISMUL Situată între 1830 – 1860, perioada paşoptistă marchează în istoria culturală a românilor
procesul de modernizare rapidă a societăţii româneşti sub influenţa modelor culturale occidentale.
Trăsături:
 combaterea imitaţiei;
 crearea unor opere originale de inspiraţie naţională: istoria, natura, folclorul;
 teme specifice: natura, istoria, tema patriotică;
 elanul revoluţionar;
 caracterul național;
 lupta pentru unitatea naţională;
 lupta pentru unitatea limbii;
 coexistenţa mai multor curente literare chiar şi în aceeaşi operă: romantismul, clasicismul,
iluminismul, umanismul.

26
 ILUMINISMUL – Iluminismul apare în Anglia începând cu secolul al XVII-lea, domină cultura europeană și
viața politică în secolul al XVIII-lea, supranumit secolul luminilor. S-a promovat o nouă viziune în plan
ideologic, politic, social, filozofic.
Cum a remarcat criticul şi istoricul literar E. Lovinescu, cultura, viaţa social-politică, literatura în Ţările
Române s-a manifestat pe principiul sincronismului cu iluminismul occidental, pentru prima dată de-a lungul
veacurilor. În mod special, programatic şi aplicativ, s-a realizat în Transilvania prin conceptul cultural-național
cunoscut sub denumirea de Şcoala Ardeleană.
Programul realizează o sinteză a ideilor iluministe și a impus un scop fundamental:
 lupta românilor transilvăneni pentru dobândirea drepturilor istorice şi sociale, romanii fiind
marcaţi de o asuprire socială şi naţională în Transilvania.
Căile şi mijloacele de realizare ale programului:
 politică, printr-un act juridic adresat împăratului habsburgic Leopold al II-lea (dorinţele de libertate ale
românilor din Transilvania), prezentat de Inochentie Micu –Klein);
 revoluţionară - revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan;
 religioasă -apartența la greco-catolicism;
 culturală – s-a cristalizat în programul cultural structurat pe câteva direcţii de formarea conştiinţei naţionale, a
identitaii etnice şi a drepturilor politice şi social-politice a românilor din Transilvania. Scopul s-a realizat prin
contribuţia cărturarilor romani din Transilvania, reprezentanți ai bisericii româneşti greco-catolice, proveniţi
din mica burghezie:
Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Inochentie Micu – Klein. Aceştia s-au afirmat prin: activitatea
cultural- generală, prin publicaţii, reviste de interes general (în domeniul agriculturii, meseriilor, sănătate
publică) promovând o educaţie practică şi laică;
 se urmărea emanciparea socială, culturală a românilor şi formarea conştiinţei naţionale de identitate istorică,
lingvistică şi spirituală;
 culturalizarea populaţiei prin construirea şcolilor în mediu rural;
 realizarea primelor manuale;
 calea ştiinţifică se afirmă prin cunoaşterea şi promovarea identităţii etno-lingvistice a poporului român:
etnogeneza poporului român, latinitatea limbii române;
 valorificarea caracaterului latin al limbii române: Școala Ardeleană impune scrierea în limba româna cu grafie
latină, publicarea cărţilor cu caractere latine;
 emanciparea socială şi naţională prin idei iluministe precum: dreptul natural, istoric, social, libertatea şi
egalitatea în faţa legii.

ROMANTISMUL - curent artistic și literar ce apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Franța, Anglia şi
Germania, ca reacție împotriva raţionalismului şi constrângerile clasicismului; promovează avântul
imaginaţiei, posibilitatea evadării dintr-un prezent cel mai adesea nemulţumitor, atracţia faţă de extreme şi
ignorarea purităţii genurilor şi speciilor literare.

27
 Romantismul românesc se impune prin revista Dacia Literară la 1 Martie 1840, iar Introducţia lui
M.Kogălniceanu poate fi considerată un program al romantismului românesc.

Particularități:

è imaginația- principiul fundamental de creaţie;

è cultivarea emoţiei şi a sentimentului, intensitatea trăirilor;

è se introduc noi categorii estetice ca: urâtul, grotescul, fantasticul;

è amestecul genurilor şi al stilurilor;

è evadarea din realitate în vis, în fantezie, în trecutul istoric, în spaţiul natal sau în spaţii exotice;

è primatul sentimentului care presupune pasiune, vis, subiectivism, sinceritate emoțională;

è se folosește antiteza, hiperbola ca procedee artistice și ironia romantică ca mod de exprimare;

è predilecţia spre cosmic (motive astrale: stelele, luna soarele), spre exotic (insula), magic și fantastic, spre
nocturn (motivul visului, al somnului), spre acvatic (ape, izvoare, mare, fântână etc.);

è teme şi motive specifice: tema omului de geniu, condiţia umană, iubirea, natura, istoria, moartea, timpul,
nostalgia absolutului, creaţia, aspiraţia spre perfecţiune, demoniacul, mortul viu; motive acvatice –izvorul,
lacul, marea, terestre/ cosmice –noaptea, luna, stelele, cerul, luceafărul, motive floral-vegetale- copacul sacru,
floarea albastră, codrul, visul, umbră, trecerea timpului, femeia înger, femeia demon, privirea, zborul sidereal,
etc.;

è surse de inspiraţie: istoria naţională, mitologie (mituri cosmogonice), folclor, onirism, realitățile naționale
(elemente patriotice, dorința de unitate națională), tradițiile folclorice, legendele și miturile îndepărtate
( îndemnul lui Kogălniceanu pentru scriitorii pașoptiști în „Dacia literară”);

PERSONAJUL ROMANTIC: geniul, demonul, magul, Hyperion, Lucifer, Prometeu, îngerul,

sentimentalul, visătorul, răzvrătitul, însetatul după absolut. În general, romantismul surprinde
personaje din toate mediile sociale. Intenția este să se creeze personaje excepționale în împrejurări
excepționale.
 trăsături: sentimental, subiectiv, conflictual, dedublat, dezechilibrat (în sensul interiorizării), muzical,
imaginativ, creştin, antiraţional, dinamic, visător, însetat după absolut, dilematic, răzvrătit etc.

Reprezentanţi: C. Negruzzi, Mihai Eminescu, Gr. Alexandrescu.

REALISMUL- curent literar cristalizat în Franţa (sec. XIX), ce se opune romantismului care exalta
fantezia, reactualizând conceptul de „mimesis” al Antichităţii greceşti, cu sensul de „redare exactă,
completă a mediului social”.

28
  reflectarea veridică, obiectivă a realității (descrierea detaliată a cadrului natural, a locurilor, a
clădirilor);
 se manifestă o atitudine critică față de societate (frescă socială);
 se recurge la tehnica detaliului și a observației realiste, pătrunzătoare în descrierea fidelă a aspectelor de viață
surprinse, a analizei psihologice şi a reflecţiei morale;
 personajele sunt tipuri umane reprezentative pentru o anumită categorie socială -personaje tipice în situații
tipice;
 omul – produs al mediului;
 tipizarea, complexitatea eroilor;
 personaje în evoluţie;
 stil sobru, impersonal, anticalofil, fără implicare în viața personajelor;
 crearea iluziei autenticităţii se realizează prin estomparea planului naratorului (narator obiectiv), focalizare
difuză (perspectiva narativă omniscient alternează cu perspectiva unor personaje, ceea ce evită accentuarea
unui singur punct de vedere), diversitatea registrelor stilistice îşi are motivaţia în diferenţierea socială a
eroilor;

 documentarea riguroasă prin descrierea mediului social, prin dezvoltarea observaţiei şi a reflecţie
morale, a analizei psihologice, a tehnicii detaliului;

 canonul realist al structurilor narative vizează persoana a III-a narativă;

 naraţiunea heterodiegetica, imperfectul sau perfectul simplu al narării, narator omniscient în ipostaza
demiurgică, focalizare zero, perspectiva narativă omniscientă;

 principii compoziţionale: progresia logică, previzibilă a acţiunii, compoziţia închisă, având ca

principiu dominant cronologia, căreia i se adăugă, adeseori, simetria şi circularitatea, cu intenţia de a
pătrunde particularul şi general-umanul, dramele mărunte şi marile tragedii colective, binele şi răul;

 dezvoltarea artei portretului: personaje tipologice, verosimile, din toate clasele sociale, create prin
observaţie directă a realităţii, surprinzând raportul dintre om şi mediul său social, natural şi istoric;
deseori este focalizat pe o dominantă morală.

29
 Specificul structurilor narative
-temele si problematica inspirate din
realitatea imediata, contemporană,
vizând: existența socială și istorică,
relația dintre individ și grup, tipologii
și comportamente umane, valori
morale, civice, materiale etc.;
-teme predilecte: tema paternitatii, a
parvenirii, a moștenirii;
-subiectul și acțiunea trebuie să
reunească în limitele verosimilității
evenimente neobișnuite și întamplări
banale, inserarea unor episoade
inspirate din evenimentele atestate
documentar;
-reperele spațiale si temporale prin
care narațiunea e autentificată sunt
determinate geografic;
-incipitul poate fi descriptiv sau
ex-abrupto;
-finalul inchis se realizează, de obicei,
prin reluarea cardului inițial, din
perspectiva aceluaiși erou;
-coerența textului e asigurată de
construcția canonică a subiecului,
narrator omniscient, strategii textuale;
-naratiunea heterodiegetică, relatarea
la persoana a III-a, prin vocea unui
narator omniscient, perspectiva
30
narativa predominant omniscientă;
-dialogul amplifică iluzia realității;
-descrierea e inserată printre
Personajul realist
-aparține unor clase sociale diverse;
-ilustrează tipologii sociale (parvenitul,
negustorul, țăranul, micul funcționar,
intelectualul etc.);
-general-umane (avarul, naivul,
ambițiosul, inocentul etc.);
-sunt personaje complexe, “rotunde”,
surprinse in devenire, evoluând sub
presiunea relațiilor interumane, a
circumstanțelor sociale, juridice,
economice, politice, religioase,
naționale, etnice, etc.;
-sunt urmarite destinele individuale;
-tehnici de caracterizare diverse:
modelul balzacian se adaugă
procedeelor clasice, descrierea mediului
social, a casei, a interiorului, a
vestimentației, detaliile privind
ereditatea, fizionomia, psihologia, ticuri
nervoase, mimica si gestica, relația cu
alte personaje etc.;
-viața interioară complexă a eroului,
fluxul gândirii sale sunt dezvaluite prin
focalizare multiplă: din unghiul de
vedere al naratorului omniscient (prin
observație /analiză psihologică), din
perspectiva altor personaje sau din
perspectiva interna a personajului însuși
(monolog interior, introspecție), stil
indirect liber.
 NATURALISMUL -curent literar apărut in Franţa (sfârşitul secolului XIX) ca reacţie la romantismul
patetic.
Particularități:
 sondarea zonelor abisale ale inconștientului uman;
 interesul pentru instinctualitate;
 reproducerea exactă, integrală, impersonală a realităţii;
 relevă aspectul crud și brutal al realităţii si patologia umană;
 foloseşte metode de investigare proprii ştiinţelor exacte;
 factorii care formează caracterul personajului sunt ereditatea si mediul, observate minuţios;
 se pune accent pe investigarea psihologică sau psihică a individului.
REPREZENTANȚI: I.L.Caragiale (O făclie de Paste), B. Șt. Delavrancea (Milogul)

TRADIȚIONALISMUL
Particularități:
è este o atitudine culturală care exprimă un ataşament excesiv pentru valorile trecutului, ale tradiţiei, văzute
într-o poziţie de superioritate fața de cele noi;
è promovează problematica țăranului și a universul patriarhal al satului;
è istoria și folclorul sunt principalele surse de inspirație;
è ilustarea specificului naţional, în spirit exagerat;
è elogiul trecutului;
è se apelează la formule stilistice care pun în evidență exuberanța, frenezia, stihialul, o dezlănțuire a eului;
è introducerea ideilor religioase în opere literare.

31
 Reprezentanţi: L. Blaga, V. Voiculescu, T. Vianu, Ion Pillat

· Particularităţi ale poeziei tradiţionaliste:

Tipologia prozei tradiţionaliste: lirica religioasă, poezie bucolică şi panteista, poezia de inspiraţie mitică şi de
sensibilitate metafizică (cu puncte de tangenţă cu poezia expresionistă - L.Blaga);
§ construirea viziunii poetice pe repere ale unui univers existenţial rustic, bucolic („plai natal”-natura
umanizată / sacralizată, spaţiu originar / spaţiu matrice al romansimului etc.);
§ idealizarea modeluli exstențial arhaic-comunitatea rustică, civilizaţia pastorală- ocrotitoare a valorilor
neamului, a valorilor creştin-ortodoxe, apărând un cod de valori morale, fiinţând în comuniune cu natura, în
ritmuri cosmice etc.;
§ idealizarea modelului uman rustic: ţăranul, păstorul, „homo religiosus”, apostolul etc;
§ tonalitatea afectivă dominanta- fiorul religios, de sensibilitatea metafizică;
§ prezenţa unor simboluri selectate din plannul naturii şi al reprezentărilor biblice: motive literare legate de
rituri / mituri agrare, pastorale, religioase (transhumanța, semănatul) mituri biblice (Naşterea Pruncului sfânt,
botezul, destinul hristic, fiul risipitor, ispitirea cuplului adamic, ispăşirea, îngerul, rugăciunea etc.);
§ limbajul poetic rezolvă criza limbajului prin revigorarea unui lexic poetic bazat pe registru stilistic popular cu
arhaisme, regionalisme şi pe un registru stilistic liturgic (termeni religioşi);
§ model de versificaţie: clasic.

· Particularităţi ale prozei tradiţionaliste:

§ se cultivă proza de observaţie socială şi de problematica morală;

§ temele au frecvent o dominantă morală, sunt inspirate din universul existențial rustic, urmărind existența
social-istorică a comunităţii ţărăneşti / pastorale: tema reîntoarcerii la vatră, a datoriei faţă de comunitate, a
înstrăinării etc.
§ naraţiune heterodiegetică (la persoana a III-a), narator omniscient;
§ perspectiva narativă unilaterală: cea a naratorului, viziune omniscientă, focalizare zero;
§ construcţie narativă închisă, cu final moralizator, structurarea cronologică a diegezei, construcţia”logică” a
subiectului etc.

MODERNISMUL- curent literar manifestat în special în perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt
teoretizate de E.Lovinescu și promovate prin intermediul cenaclului și al revistei Sburătorul.
Particularităţi:
è preocuparea pentru o poezie de cunoaștere, poezia devenind o modalitate de contemplare a lumii;

32
 è crearea lirismului subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești;
è artele poetice dobândesc o valoare emblematică pentru universul poetic;
è coborârea poeziei în realitatea concretă, apropierea ei de contingent;
è negarea valorilor poetice;
è se cultivă principiul disonanţei (trăiri contradictorii ale eului liric);
è se impune estetica urâtului (trăsătură prezentă în poezia lui T.Arghezi);
è apar metafore surprinzătoare, revelatorii (în poezia lui L.Blaga);
è se observă intelectualizarea emoţiei (în poezia lui Ion Barbu);
è apariția ermetismului și a elementelor de noutate care aduc un suflu nou de originalitate în lirică;
è problematica conștiinței neliniştite;
è predilecția pentru stări limită: coșmar, halucinație, ridicol, grotesc;
è exacerbare a sensibilității, a facultăților perceptive, vederea monstruoasă;
è drama tristeții metafizice, a omului problematic înstrăinat de tainele genezice ale universului; aspirația spre
regăsirea echilibrului originar;
è apare principiul fanteziei dictatoriale (imaginaţia);
è limbajul poetic se caracterizează printr-un vocabular insolit (utilizarea limbajului neologic și tehnic),
ambiguitate, înnoirea metaforei, preferința pentru versul alb, tehnica ingambamentului, sintaxă contorsionată a
propoziției și a frazei (asintaxism).

· Particularități ale prozei moderniste:

§ se caracterizează prin mutaţii în sfera problematicii- substituirea problematicii morale, sociale cu domeniul
psihologicului și cu problematica existențială;
§ cultivă introospecția, retrospecția, analiza conștientului și a zonelor abisale ale ființei (subconștientul);
§ temele sunt orientate spre universul citadin și spre spațiul interior al conștiinței/ al psihicului;
§ teme specifice- tema intelectualului, a cunoașterii, a creaţiei, iubirea, moartea, războiul etc.;
§ se urmărește existența individuală, cazuri de conștiiță, dileme existențiale etc.;
§ se impune o literatură a autenticităţii exprimată în formulele estetice moderne: persoana I narativă,
discontinuitate narativă, fragmentarism, substanţialitate, anticalofilism, inserţii eseistice, structure deschise;

33
 § personajele reprezintă ipostaze existenţiale ale omului modern construit în opoziţie cu ţăranul: fragilitatea
fiinţei umane în fața neantului, angoasa existenţială, solitudinea, alienarea, spaima de maorte, sentimentul
finitudinii, al eşecului existenţial etc.;
§ punerea accentului pe discontinuitatea eului și a realității;
§ crearea romanului obiectiv și a romanului de analiza psihologică;
§ promovează intelectualismul, descrierea mediului citadin.

· Particularități ale poezei moderniste:

§ Tipologia poeziei moderniste: poezia filozofică, de meditaţie estetică (artele poetice) existenţială (dilemele
omului modern, condiţia existenţială), poezia ermetică;
§ Construirea viziunii poetice pe repere ale universului existenţial modern, pe simboluri cultural-filozofice şi
ştiinţifice;
§ Cultivarea unei poezii intelectualizate, cu funcţie de cunoaştere, cu referinţe din sfera culturii;
§ Expresivitatea limbajului poetic e generat de:

® înlocuirea metaforei plasticizante cu cea revelatorie (L.Blaga), cu metafora oximoronică (T.Arghezi),

cu metafora închisă (Ion Barbu);

® ambuguizarea deliberată prin tehnica sugestiei sau prin „ermetizarea discursului”;

® noul model de poeticitate bazat pe accente afective, versuri inegale ca măsură, fără ritm, fără rima
(versul aritmic);

® sintaxa poetică: discurs liber prin tehnica ingambamentului, dislocări sintactice, topica afectivă;

§ Lexic poetic care rezolva criza limbajului prin revigorarea discursului generată de:

® limbaj autoreflexiv: Ion Barbu, L.Blaga, T.Arghezi;

® utilizarea unor termeni neologici din domeniul filozofiei şi al celorlalte arte- din sfera ştiinţelor exacte
(Ion Barbu), (termeni specializaţi, monosemantici din: matematica, astronomie, ştiinţele naturii etc.);

® termeni din limajul popular: învechit, poetic- L.Blaga; apoetici, duri -T.Arghezi;

® termeni din limbajul cotidian – banalităţi uzuale - T.Arghezi;

® termeni din argou, jargon, din limbajul copiilor- T.Arghezi;

® resemantizarea unor cuvinte / sintagme- Ion Barbu;

® creaţii lexicale originale- L.Blaga, Ion Barbu.

34
 § Model de versificaţie divers.

SIMBOLISMUL- curent literar apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie

împotriva romantismului şi a parnasianismului, constituind singurul caz de sincronism între
manifestarea europeană şi cea românească. Precursor al simbolismului în Franţa e considerat Charles
Baudelaire prin volumele de versuri „Les fleurs du mal” şi „Les corespondences”. În România,
simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul”, condusă de Al.Macedonski - teoreticianul
simbolismului.
Particularități:
è folosirea simbolului pentru a sugera corespondențele între diferite elemente ale universului, legăturile ascunse
dintre lucruri, între universul tangibil şi cel intangibil;
è atmosfera lirică este una apăsătoare, dezolantă, creatoare de neliniște și spleen, (dezgust), de tristețe,
disperarea, apăsarea sufletească, oboseala psihică, spaima, dezolarea;
è cultivarea simbolului;
è valorificarea sugestiei pentru a exprima stări inefabile, vagi, confuze, specifice universului poetic;
è principiul corespondentelor intre senzaţii, sinestezia;
è preferinţa pentru imagini vagi, fluide, fără contur;
è se adresează în exclusivitate sensibilității, iar obiectul poeziei îl constituie stările sufletești nedefinite;
è cromatismul, citadinul;
è valorificarea categoriilor negative;
è reinterpretarea temelor și motivelor: iubirea (motiv de reverie şi nevroză), oraşul (element al izolării), culori,
petale şi pietre preţioase, ţinuturi exotice, singurătatea, tristeţea, puştiul, spleen-ul;
è se pune accent pe muzicalitatea vesrurilor prin: repetiții, refrene, eufonii, enumerații;
è se cultivă versul liber, strofa asimetrică, ritm variabil; te
è tema principala- starea confuză şi nevrotică a poetului într-o societate superficială, meschina, incapabilă să
perceapă, să înţeleagă nivelul artei adevărate. Teme şi motive condiţia poetului şi a poeziei, natura, solitudinea
dezolantă, izolarea, nevroza, primăvara, oraşul sufocant, dezintegrarea materiei, descompunerea, natură
apocaliptică, peisajul interiorizat, târgul provincial, ploaia, apa ca substanţa erozivă, evadarea, marea plecare,
toamna, iarna, instrumente muzicale;
Reprezentanţi: Al. Macedonski, Dimitrie Anghel, Ştefan Petrică, George Bacovia

35
Atitudini simboliste: Motive literare:
Teme simboliste:
 contemplația;  motive
 reverie intelectuală; -natura-loc al
cromatice;
 aspiratia nostalgică; corespondențelor;
 instrumentele
 tristetea nedefinită; -lumea citadină muzicale;
 melancolia sumbră; periferică;  motivul
 resemnarea tragică; orașului, al
-fascinația târgului;
 plsictisul/ spleenul;
spațiilor exotice;  visul,
 urâtul existential;
 dezolarea,indiferența; -condiția coșmarul;
 solitudinea targică; artistului damnat;  evadarea;
 neliniștea atroce; străzile
-existența socială  parcul;
 dezolarea, ca și eșec; statuile,
indiferența; grădina;
-călătoria ca
 florile,
formă de
parfumul;
evaziune;
 dezgust, dipreț;  obiecte de
 nonconformism; -arta, muzica; artă;
 fascinația abisului;  metale, pietre
-reveria iubirii; prețioase;
 exalatrea vizionară;
-orașul tentacular;  platitudinea
 iritarea, nevroza;
burgheză;
 incomunicarea; -moartea;  anotimpul
 resemnarea tragică. agonic;
-boala;
 cimitirul,
-timpul cavoul, urna;
ireversibil.  ploaia,
ninsoarea,
-solitudinea
moina.
iremediabilă
NEOMODERNISMUL - curent literar apărut în secolul al XX-lea ca prelungire a modernismului şi se
caracterizează prin următoarele aspecte:

 ambiguitatea mesajului şi a referentului poetic (context);

 viziune poetică modernă construită prin structuri sintactice şocante, simboluri multiple şi mai ales prin sintaxa
versurilor;
 discursul poetic asociază descrierea tip portret cu elemente de narativitate poetică;
 tehnici modern- sugestia şi ingambamentul;
 cultivă versul modern cu strofe inegale, cu rima diversă pentru a exprima în mod spontan trăirile poetice, iar
expresivitatea o realizează prin metafore subtile şi rafinate, dar şi prin construcţii surprinzătoare

36
POSTMODERNISMUL - estetica postmodernistă s-a configurat cu greu reunind mai multe orientări din ultimele
patru-cinci decenii ale veacului al XX-lea. Postmodernismul a fost fondat la începutul anilor ’80, dar ca mişcare
culturală a apărut mult mai înainte, începând din perioada anilor 1965 prin reconectarea spirituală la tradiție și la
propria contemporaneitate universală.
Particularități:
è se practică o poetică a concretului, a banalului, a livrescului;
è pluralismul vocilor, ficțiunea și realitatea se amestecă;
è fragmentarea construcției subiectului și a compoziţiei, “dezordinea”;
è sublinierea caracterului artificial, convenţional al proceselor literare;
è extinderea narativității asupra poeziei, mai ales sub forma scriiturii de tip jurnal, cultivarea efectelor
exprimării directe;
è dezvăluirea modurilor în care naratorul îşi realizează scrierea;
è juxtapunerea şi amalgamarea unor regitre stilistice variate, dialogul intertextual;
è folosirea abundentă a parodiei şi a stilului ludic, a citatului ironic, a jocului sau parodierea modelelor.

1.Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale genului
liric:

Din bulgării vin care cu vinete şi verze.

Se-afunda-n zări, departe, un unghi obtuz de berze.

Am întâlnit o fată cu tufanele-n braţe.

Un vânător la iazuri a tras cu pusca-n rate.

37
Aud prin porumbişte chelălăind ogarul.
Loveşte rar şi ritmic butoiul gol, dogarul.

Azi n-a lăsat poştaşul ziarele din târg;

Dar mere poleite ca-n basme dau în pârg.
Pesemne-n coşul nopţii vrea soarele să cadă;

Au început de-o vreme şi zilele să scadă.

La lampa, şi când ziua cu totul s-o umbri,
Voi reciti „Pasteluri” de V. Alecsandri.

Ion Pillat, Septevrie

2.Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale genului
liric:
Spun corăbierii că în Marea Moartă
Văduvă-i de viaţă apa, din vechime,
Nici un strop de suflet undele nu poartă,
Şi pe Marea Moartă nu vâsleşte nime.
Cerul Palestinei, spun corăbierii,
Baldachin de ceaţă flutură pe maluri,
Neştiind nisipul rostul primăverii,
Doarme apa mută în tăcute valuri.
Ocolind-o pururi paseri călătoare,
N-o ating în cale pribegiri nomade,
Peste Marea Moartă dac-a prins să zboare;
Sugrumat de neguri, albatrosul cade.
Cântec nu răsună, nu s-aud nici şoapte,
Ţintirim de apă-i unda ei sălcie,
Să fi plâns vreodată, ori să strige-n noapte,
Despre Marea Moartă nimenea nu ştie.
Ce poveste tristă spun corăbierii,
Nici n-aş crede, poate, vorbele acestea,
Dar, cu biata minte-n patima durerii,
Mă gândesc la tine şi-nţeleg povestea...
Octavian Goga, Mare moartă

38
3.Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
romantismului:

Din valurile vremii, iubita mea, răsai

Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci

Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Mihai Eminescu, Din valurile vremii...

4. Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
romantismului:

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,

39
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?
Mihai Eminescu, Sara pe deal

5. Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
modernismului:
Cimpoiul veșted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-încet, mai tare...
Dar piatra-în rugaciune, a humei despuiare
Si unda logodită sub cer, vor spune - cum?

Ar trebui un cântec încăpător, precum

Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum.

40
 Ion Barbu, Timbrul

6. Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
genului epic:
Curând intrară sub cortul unde el şedea încungiurat de boierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai
bătrâni, iar doi juni. Aceştii erau vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Apropiindu-se
de Alexandru-vodă, se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei.
-Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a zâmbi.
-Să fii mata sănătos, răspunseră boierii.
- Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie.
- Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniştită şi poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu
sunt; căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţânţar armăsar. Pentru aceea obştea ne-au trimis pre noi
să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte şi mata să te întorci înapoi.
- Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scântieră ca un fulger, şi dacă voi
nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va
întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?
- Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi suntem datori a-ţi spune adevărul. Boierii sunt hotărâţi a
pribegi la unguri, la leşi şi la munteni, pe unde au toţi rude şi prieteni. Vor veni cu oşti streine şi vai de biata ţară
când vom avea războaie între noi şi poate şi măriei-tale nu-i va fi bine, pentru că domnul Tomşa.
-Ticălos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veveriţă. - Au doar nu sunt şi
eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, când eram numai stolnicul Petre? Nu m-aţi ales voi?
Cum au fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi
mângâiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu mă iubiţi? Ha! ha! ha! Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta şi ochii
lui hojma clipeau.
C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul

7. Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale basmului
cult:
În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât germenii viitorului, pe când Dumnezeu
călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului - în vremea veche trăia un împărat întunecat şi
gânditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei. Trecură cincizeci
de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi

41
vrajba de sânge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe -
împărat ce-n viaţa lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin
de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrâne şi glumeţe ale ostaşilor înălbiţi în bătălii şi nevoi. Se simţea
slab, se simţea murind şi n-avea cui să lase moştenirea urii lui. Trist se sculă din patul împărătesc, de lângă
împărateasa tânără - pat aurit, însă pustiu şi binecuvântat - trist mergea la război cu inima neîmblânzită şi
împărăteasa sa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai
frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi, şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o
fată mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe
faţa ei albă ca o marmură vie. Sculata din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care
veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a Maicei durerilor. Înduplecata de
rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al
mamei lui Dumnezeu.[…]Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma
laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. Şi-i puse mama numele Făt-Frumos din lacrimă. Şi crescu şi se făcu mare ca
brazii codrilor. Creştea într-o lună cât alţii într-un an. Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier,
îl aruncă în sus de despica bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic, şi buzduganul se rupse în două. Atunci puse să-
i facă altul mai greu, îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunii; cazând din nori, nu se rupse de degetul
voinicului.
Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă

8. Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
simbolismului:

Singur, singur, singur,

Într-un han, departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...

Plouă, plouă, plouă,

Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...

Nimeni, nimeni, nimeni,

Cu atât mai bine -
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...

42
Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămâne vouă -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...

Veşnic, veşnic, veşnic,

Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic...[…]
G.Bacovia, Rar

9. Prezentarea semnificațiilor textului dat, evidențiind două particularități ale ideologiei pașoptiste:
Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!

C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
Şi la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?

Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?

Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!

Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!

Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie

43
Şi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mâinile vă daţi!

Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire

Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viata noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!

Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru Patria sa moare,
Nemurire moştenind.
V. Alecsandri, Deșteptarea României

Comentarea fragmentului dat, prin evidențiereaa două particularități ale ideologiei pașoptiste.
-comentarea fragmentului dat comentare adecvată și naunțată-3p.; încercare de comentare, tendință de
rezumare-1p. 3 puncte
-prezentarea fiecărei trăsături a ideologiei pașoptiste, valorificând textul dat (de xemplu spiritul revoluționar,
idealul de uniatte)-3p.; fără valorificarea textului dat-1p.
2x3=6 puncte
Respectarea precizării privind numărul de cuvinte 1 punct

10. Prezinta semnificațiile textului dat, evidențiind două surse ale comicului:

ACTUL I
SCENA VII

„Aceiaşi - Veta
Veta: (intră cu lucrul în mână; coase galoanele la un mondir de sergent de gardă civică; este obosită şi distrată,
vorbeşte rar şi încet) Cine-i aici? (văzând pe Zița.) A! Tu erai? mă miram cine-i. (trece încet să şază cu lucrul la
masa din dreapta.)
Zița: Eu, ţăţico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la mine acasă, ca să-mi aducă mantelul; bate vântul şi mi-e
frică să nu răcesc când m-o întoarce... (tăcere. Veta şade la dreapta şi lucrează adâncită în gânduri.) Îl laşi, ţaţo? (se
apropie de ea.)
Veta: Ai? Ce să las?
44
Zița: Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de acasă.
Veta: Da, îl las.
Zița: Du-te, Spiridoane.
(Spiridon, după ce schimba privire şi semne cu Zita, iese.)
Veta: Dar tu, Zițo, la ce-ai venit? (lucrează înainte.)
Zița: Stai să-ţi spui... Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţi cu mitocanul! Să vezi, e halima... Auzi,
mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie drumul ca să-mi facă un atac... Stai, ţaţo, să-ţi spui şi să te cruceşti, nu altceva.
Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a făcut-o Dumnezeu, se culca o dată cu găinile. Eram îmbetată
absolut. "Dramele Parisului" câte au ieşit până acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi. Zic: hai să mă
duc la tata, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scot ivărul de la salon şi plec. Când să trec pe maidan, mă
pomenesc cu mitocanul, cu pricopsitul de Țircadău, că-mi taie drumul. "Bonsoar-bonsoar", şi ştii aşa deodată,
sanfaso: "Hei, cocoană, zice, mai bine ţi-e acuma văduvă? - Pardon, domnule, zic, n-am de-a face cu dumneta, şi mai
întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! Acu mi-e timpul: jună
sunt, de nimini nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoarea ca dumneata. -… -
Zic: pardon, domnule, nu-ţi permit să te-ntinzi mai mult la un aşa afront; mă-nţelegi? - zice..."
Veta: (întrerupând-o scurt) Zițo... ce e când ţi se bate tâmplă a dreapta?
Zița: îţi vine o bucurie.
Veta: Mie, bucurie?... nu crez.
Zița: Da' de ce nu?
Veta: Dar când ţi se bate a stânga?
Zița: Te-mpaci cu o persoană cu care eşti certată.
Veta: (ridicând capul cu mult interes) Da? (dând din umeri.) Cu cine să mă-mpac?... Nu sunt certată cu nimeni.
Zița: Aşa... zic mitocanului... ţaţo, că era trăsnit... Am auzit că de la o vreme-ncoace într-o băutura o duce. Uf! ţăţico,
mașer, bine că m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; eu sunt
o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă!... Aşa - să nu-mi uit vorba - zic mitocanului: "Nu-ţi permit, domnule,
să te naintezi la un aşa afront! Da' el: "Gândeşti, zice, ca o să te măriţi, cocoană? -Asta mă-mporta pe mine, cine ce
treabă are! - Să te măriţi, 'ai? Cât o trăi Ghiţă tircadău, ori să te-nhăitezi cu vreunul? Săracul! Dar să ştiu de bine că
merg cu el de gât până la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un aşa ceva; încai dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci
la mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!... -Mitocane, pastramagiul! La polițiune! Vardist! Nene Dumitrache!..." Am
avut ţaţo, parte ca a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicul de la baston pentru
ca să mă sinucidă... Ei! Ce zici dumneata, ţăţico, de nasul care şi l-a luat mitocanul? (Veta nu răspunde; Zita s-
apropie de ea şi o observă.) "ţaţo! Ce ai? Plângi?"
( I.L.Caragiale O noapte furtunoasă)

11. Prezentarea semnificațiilor textului dat, evidențiind două trăsături ale prozei de analiză psihlogice:
[...] Dar Adela n-a fost o simplă cunoștință, a fost prietena mea, și cuvântul „doamnă" e legat de fapte și
sentimente neobișnuite.

45
Prietenia a început de când, cu mișcări, în intenția ei ascunse (ca să nu bag de seamă!), dar foarte laborioase, mi se
suia pe genunchi, stătea un timp liniștită, apoi, sigură de locul cucerit cu o așa dibace strategie, îmi scotea
ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în toate felurile, îmi aranja cu o minuțioasă fantezie mustățile,
cravata și părul. [...] Păpușile trebuia să i le văd, pe toate, în fiecare zi și să le știu pe nume. Uneori, când „avea
treabă", îmi încredința câte una s-o „păzesc", ba chiar s-o hrănesc cu biberonul. Seara, mă ducea în toate odăile pe
unde avea „copii" culcați prin paturi liliputane, prin cutii de botine ori de tutun, iar cei mai oropsiți de soartă, prin
locuri mai puțin confortabile. [...] Când îi venea și ei rândul să se culce, rolul meu devenea mai important. După ce
o dezbrăca dădaca, trebuia să mă duc în odaia ei și să-i țin de urât „câteva minute", care uneori se prelungeau
atâta, că doamna M... mă dădea pur și simplu afară. [...] De obicei îi spuneam o poveste comandată de ea, mereu
aceeași, de care nu se sătura niciodată. Era vorba, se înțelege, de un moșneag, de o babă, de două fete. Bucuriile și
indignările ei erau exact aceleași în fiecare seară, deși știa micul roman atât de bine, că, de câte ori schimbam vreun
amănunt ca s-o încerc, mă corecta cu toată candoarea. Alteori ne jucăm de-a ascunsul. Aci tehnica era complicată.
Stând „de vorbă", la un moment oarecare băgam de seamă că e cuprinsă de o neliniște. Înțelegeam: voia să se
ascundă. Mă ridicam de pe scaun și mă depărtam câțiva pași. Când mă întorceam, o găseam cu plapumă peste cap:
se ascunsese. Eu o căutam prin toată odaia: „Da’ unde-i oare Adela? Unde s-a ascuns Adela?" Și numai când nu se
mai putea ținea de râs și vedea că din vina ei s-a dat de gol, îndepărta plapumă de pe față și se considera învinsă.
(Garabet Ibrăileanu, Adela)

12. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul următor, evidențiind relația dintre ideea poetică și
mijloacele artitice utilizate:

Răpus de veac și oameni și retras

în sinea mea și-n gînd ca-ntr-o cetate,
cuprins de umbre-n prag de bun rămas,
din vorbe și-amintiri solie las
răzbind prin vremuri în eternitate.

Din cîte-au fost e tot ce mi-a rămas,

rezbel, ospețe, baluri, stinse-s toate,
și-ntoarse-n ceasul de singurătate
mă-ncerc tăcerii grele să-i dau glas
de clopot spart care-n paragini bate.

Și poate-n tremurarea-i ruginită

să-și mîne-n timp sonorii săi strigoi
ajunși în visul lumii ca prin sită,
pe cînd învinsul mut, cu ochii goi,
neștiutor de zarva lui stîrnită,
și-așteaptă judecata de apoi.
(Ion Vinea, Sonet)

46
 13. Prezintă, în minimum 50 de rânduri, semnificația textului dat, evidențiind două trăsături ale
realismului:

Câmpul de luptă, pustiu și tăcut, se legăna în ceata înserării . Stepa părăginită se desfăşura nemărginită ,
netedă ca o foaie de hârtie de împachetat , boţită şi patata , înţepată cu copaci răzleţi , desfrunziţi şi sfâşiaţi de obuze
. Poziţiile se desenau ca nişte dungi mohorâte,tremurate , cârligate şi capricioase , fără început şi fără sfârşit.
În apropierea bateriei , Bologa se opri căutând , în zigzagul de şanţuri , postul cel mai înalt de observaţie ,
unde a fost şi azi-noapte.Când I se păru că l-a găsit , gândurile lui trecură mai departe , se târâră pe sub sârmele
ghimpate , cinci sute optzeci şi trei de metri , până la marginea tranşeelor ruseşti , unde rămaseră fără călăuză.
,,Acolo începe viaţa nouă şi o lume nouă “ îşi zise inima încleştată.
În adăpost îl aştepta sublocotenentul care-l ţinuse locul şi care dorea să afle ce i-a spus şi cum l-a felicitat
generalul.
Ca să scape de întrebări , Bologa , cu o veselie prefăcută , îi povesti o minciună şi schimba repede vorba . Pe
urma zise îngrijorat că vor trebui să fie cu ochii în patru , să nu se pomenească ca vreun atac bruscat , având în
vedere schimbarea diviziei . Sublocotenentul , vrând să arate că e de tare în prevederi strategice , declara grav ca el
chiar se aştepta la o surpriză , dacă cumva duşmanul a prins de veste că divizia va fi înlocuită.

14 Prezintă, în minimum 50 de rânduri, semnificația textului dat, evidențiind două trăsături ale genului
dramatic
ANDREI: Am sa plec , domnisoara....
IOANA: Ei vezi ca nu esti serios? Unde ai sa pleci?
ANDREI: Nu stiu...O calatorie despre care cu greu v-as putea da amanunte . (o priveste)
As fi vrut totusi sa va spun cateva lucruri fara importanta , de altminteri...Nu vad alarmati..cand se va stinge
tigara voi fi plecat..Putin , fleacuri. (si acum , cand nu-i mai cere nimic , isi povesteste incet , nepatetic , toata
suferinta trecuta . ,,O lasa sa vada in sufletul lui” si face asta linistit ,,surazand de propria-i durere “) Acum cand
plec , as vrea sa stiti - si nu stiu de ce – ca toate bucuriile si durerile mele au inflorit numai in umbra
dumneavoastra .Ca ochii mei au cautat sfiosi si dornici spre dumneavoastra...dar ca niciodata , nici o singura clipa ,
nu v-ati oprit privirea asupra lor ...Ca , atunci cand erati mai mult decat lumea intreaga pentru mine ,eu nu am fost
pentru dumneavoastra decat unul dintre lucrurile fara viata care va inconjoara .. un serv..( I se ridica un nod in gat ,
dar continua cu familiaritate si un firesc de parca ar vorbi despre altul) Nu stiu daca mai are sens sa va spun , de
asemenea am suferit... mult...Ca tot palatul mi se parea pustiu cand nu erati aici...si totul se umplea de lumina cand va
auzeam pasii..Si mai stiti(surazand) - dar ce va intereseaza!- ca de ani de nu am mai putut lucra nimic,ca mi-am

47
zadarnicit viata din cauza dumneavoastra (asculta , un timp , in el insusi) Altceva? (priveste tigara) Ca am invidiat
pana si cainele acel alb care va interesa mai mult decat mine ..cartile pe care le rasfoiati pe ganduri . (raumane cu
ochii dusi,pe urma se scoala ) Si acum?..Noapte buna domnisoara...
(Camil Petrescu, Suflete tari)

15 Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
descrierii literare:
A fost ce-a fost… a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, şi văduva era săracă de nu mai ştia cum să-şi
înnoade zdrenţele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creşteau flori pe unde-i călca piciorul şi da muguri lemnul
uscat când ea punea mâna pe el.
Dimineţile, când se deştepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopţile o visa totdeauna pe fata ei
voioasă şi fericită înconjurată de bogăţii şi gătită ca o împărăteasă, şi grea mâhnire o coprindea când o vedea
săracă şi îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puţin faţa mamei iar se înveselea, căci Lia era şi în
sărăcia ei tot voioasă şi fericită, parcă ar fi încunjurată de bogăţii şi gătită cum o visase, ca o împărăteasă.
Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furişa tiptil din coliba sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar
prin răsuflarea ei somnul maicii sale, şi începea să măture preajma casei, să cureţe coteţele celor trei găini pe care
le aveau, să-şi adune porumbeii şi să facă rânduială puind fiecare lucru la îndemână, după cum cere rostul lui. Şi
cum mătura şi făcea rânduială, Lia nu începea de la pragul colibii, ci de la cel mai depărtat colţ al curţii, şi mâna
gunoiul spre uşa de intrare, ca să nu rămîie nici un unghi nesocotit şi necurăţit. Când se scula, văduva stetea mai
bucuros afară decât în casă, şi Lia ridica gunoiul din prag, îl ducea la locul lui, apoi intra ca să dereticească prin
colibă, cântând voioasă, şi oglindă luminoasă se făcea toate sub mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ţi-ai fi părăsit
palatele ca să stai în coliba văduvei.
Iar când Lia ieşea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele paşilor ei, care toate se
clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: "Bună eşti, frumoasă eşti, harnică eşti, dulce eşti la fire, şi
totuşi, mult mai ai să umbli şi să alergi, căci ursitul tău e dus după lume de 9 ani acum în pământ."
(I.Slavici, Limir-Împăratul)

16. Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
postmodernismului:
tu eşti salvarea mea, eşti miliţia mea, eşti pompierii mei,
tu eşti odorul meu, deodorantul meu, parfumul meu cu pompiţă,
tu eşti submarinul meu nuclear
eşti casa scânteii dizolvată în nori.
eşti luceafărul meu, eşti festivalul meu, scala mea,
ai atâta farmec, chanel, coty şi emotion,

48
ai atâta helena rubinstein în privire, atâta donna summer în voce
eşti piaţa amzei răvăşită de vânt.
ah, domnişoară, ba nu, profesoară!
deloc domnişoară, dar tovarăşa profesoară!
ce-ţi face şcoala de tip nou din pantelimon
cu chioşcul de covrigi şi napolitanele "stadion"?
copiii spui că sunt drăguţi, te iubesc,
(băieţii dintr-a opta poate dincolo de firesc)
şi tu îi iubeşti
şi le spui conjugări şi poveşti,
să-şi pună panglicuţele şi să aducă maculatură...
pas cu pas facilitezi accesul lor la cultură
(Mircea Cărtărescu, Pe când mă bărbieresc)
17. Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
romanului modern:
Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mânia cuiva care bate la uşa vecină închisă, în loc de aceea pe care o
caută, dar şi în scrisoarea trecută, ca şi acum, aproape mi-a slăbit voința de a face efortul unei explicații gîndul că şi
lămuririle sunt de obicei zadarnice. Veneam în ziua aceea cu brațul plin cu flori ... Nu mă aşteptase ... Nu dorisem
decât să retrăiesc o clipă ... ceva din trecut şi mă supuneam acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin,
ştiind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet cînd am sunat. Un plic odios, de un
albastru pal, aproape alb. Parcă un gând otrăvit mi s-a împrăştiat în sînge şi mi-a uscat pielea. Nu ştiam ce să
răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum conținutul lui mi-era indiferent. Altă-dată mă adânceam în
cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă.
Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea şi de florile pe care le aveam în brațe. Am regretat pe urmă brusc
că am dat drumul trăsăturii – din superstiție – căci eram atît de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, şi parcă din
senin am început să sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anastezicul. Mă strângeau
pantofii, mi se lipeau năduşite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu ştiu de ce mi-a fost ruşine să mă vadă
servitoarea că aduce flori neprimite acsă şi asta era fără temei, pentru că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care
le aduc şi le risipesc în vasele smălțuite. Dar gîndirea mi-era atît de dezorientată şi mă puteam folosi de o logică
jignită tot atît de puțin cît te poți sprijini pe un picior bandajat. Încruntasem sprâncenele ca să
nu-mi dea lacrimile şi regretam stupid pe un singur ton, cum, îți aduci aminte cînd ai fost la noi la vie, cînta
neîntrerupt din fluier, aceeaşi măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta ? Singur m-a chemat şi
eu am venit să fac un lucru drăguț, nerefuzînd să retrăim o oră dintr-un trecut atît de plin de bucurii neclasate încă.
(Camil Petrescu, Patul lui Procust)

49
 18. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul următor, evidențiind relația dintre ideea poetică și
mijloacele artitice utilizate:
Murmur lung de streșini, risipite șoapte
Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Și-mi trimite-n față raza ei răsfrântă...

Ploaia bate-n geamuri, streșinile cântă.

Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar

Și-n grămezi de neguri apele se strâng...

Lumea-ntreagă doarme, streșinile plâng.

Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra și de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Și-n troiene albe norii se desfac...

Dar când iese luna, streșinile tac.

George Topârceanu, Noapte de toamnă
19. Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
genului epic:
Niciodata n-am sa uit nopțile petrecute cu Bogdanof și Van Manen în împrejurimile Calcuttei, la Serampore
si Titiagarh. Bogdanof care fusese zece ani consulul împaratiei țariste la Teheran si Kabul, era pe atunci profesorul
meu. Se imprietenise cu mine, in pofida deosebirii de virsta si de cultura, pentru că el era un orientialist celebru,
colaborator al celor mai renumite publicatii, iar eu un foarte tânar învățăcel - mai ales pentru ca eram amândoi
ortodocși. Bogdanof își păstrase credința pravoslavnică și printre musulmanii din Persia si Afganistan, pe care îi
iubea, și printre hindușii din Bengal, față de care anevoie își stapânea repulsia. Van Manen, dimpotrivă, adora
lumea indiană. Era de mulți ani bliotecarul și secretarul Societății asiatice din Bengal, dupa ce fusese o vreme, la
Adyar, bibliotecar al Societății teozofice. Era un olandez trecut de mijlocia vieții, venit în India în prima lui tinerețe,
și, ca mulți alții, rămas pentru totdeauna în mrejele ei. Se îndeletnicise vreo douazeci și cinci de ani cu studiul limbii
tibetane, pe care o învațase ca nimeni altul, dar pentru ca era leneș și îi placea să trăiască bine, publicase foarte
puțin. Se mulțuimea să cerceteze pentru propria lui bucurie de a cerceta și învăța. Nu avea nicio stima față de
titlurile academice, era celibatar, și cu o aplecare - pe care o păstra secretă - față de lucrurile oculte.

50
De cum se încheia anotimpul ploilor, și zilele incepeau să se racorească, eram nedespartiți. Tustrei lucram la
biblioteca Societății asiatice, in Park Street, eu și cu Bogdanof la aceeasi masa, Van Manen, în biroul lui. Bogdanof
revizuia o traducere din Mohamed Dhara Shikuh, Van Manen cataloga manuscrisele tibetane recent cumpărate din
Sikhim, iar eu descifram Subbashita Samgraha, text îndeobște cunoscut pentru neistovitele lui dificultăți. Aveam,
fiecare din noi, respect pentru munca celuilalt, și în afară de cuvintele pe care le schimbam când ridicam ochii din
hârtii să ne aprindem o tigară, eram destul de tăcuți. Puțin inainte de închiderea bibliotecii, ne adunam cu toții in
biroul lui Van Manen, și acolo începeau lungile noastre conversații, sfârșite uneori târziu dupa miezul nopții.
Mircea Elaide, Nopți la Serampore

20. Prezintă, în maximum 50 de cuvinte, semnificația textului următor, evidențiind două trăsături ale
liricii tradiționaliste:
Acolo unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei
Și murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru-vodă, care descălecând venea,
Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.

Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă,

Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strâmtul ei hotar
De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.

Acolo,-n pacea nopții, pe drumuri de podgorii,

Am mers tăcut alături de carele cu boi,
Când neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Când șopotește valea de cântecele morii.

Las altora tot globul terestru ca o minge,

Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun,
Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.

Și tot visând la vremea când înfloriră teii,

Pe când îmbracă țara al iernii alb suman,
Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri depărtate sunându-și clopoțeii.
Ion Pillat, Ctitorii

51
 21. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul următor, evidențiind relația dintre ideea poetică și
mijloacele artitice utilizate:

Mor multe şiraguri de clipe,

Şi nimeni nu-mi bate la poartră
Când vremea-mi aşterne pe suflet
Cenuşa ei aspră şi moartă.

Vin neguri cu noaptea pe umeri,

Şi bezna mă-nghite, nătângă,
Şi viforul vine, păgânul,
A viselor aripi să-mi frângă.

Nu-i rază să-mi mângâie fruntea,

Încet coborându-mi din stele..
Mai străluci-va vreodată
Altaru-nchinărilor mele?.

Stejarul nădejdilor multe

Îşi scutură frunzele moarte..
Vai, tu eşti atât de frumoasă,
Şi tu-mi eşti atât de departe..
Octavian Goga, Părăsit
21. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul următor, evidențiind relația dintre ideea poetică și
mijloacele artitice utilizate:
Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea ființei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna și stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți
Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
Am fost bun și-am fost frumos…

52
 Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Câd m-am născut.
Marin Sorescu, Boala
Notă
Pentru conținut, vei primi 6 puncte, iar pentru redactare, vei primi 4 puncte (utilizarea limbii literare - 1punct;
logica și înlănțuirea ideilor – 1 punct; ortografia 1 punct; punctuația -1 punct) În vederea acordării punctajului pentru
redactare, textul trebuie ssă aibă minimum 5o de cuvinte și ssă dezvolte subiectul propus.

Miroase iar a toamnă-n orașul nostru. Vino!

Te-aștept în prag cu brațul împovărat de flori.
Sunt altul azi, mai simplu și mai tăcut. De mine
S-au rupt acum toate mâhnirile ușor.

Și-n urma mea las astăzi stradelele senine

Și gangurile calde, fără păreri de rău.
Întors aici, trecutul ivit din nou, nici bine
De-acum n-o să-mi mai facă vreodată și nici rău.

Ci-n toată lumea asta străină și pustie

Visez ca mai-nainte doar fața ta-n cerdac,
Îți caut cu jind* în mintea-mi privirea-ți fumurie
Și parcă-n toamnă nu mă mai simt golit, sărac.

Departe peste case fug nourii tovarăși

Și-n zări se văd cocorii învăluiți de fum.
Tristețea mă răsfață ca altădată iarăși,
Ca altădată iarăși mă bucură acum.

Deci, fiindcă iar e toamnă-n orașul nostru, vino,

Să vezi și tu cum pleacă triunghiul de cocori,
Un altul azi, mai simplu și mai tăcut ca mine,
Te-așteaptă-n prag cu brațul împovărat de flori.
Radu Stanca, Preludiu de toamnă

SUGESTII DE ELABORARE A RĂSPUNSURILOR

53
 3. Romantismul e un curent literar apărut îna doua jumătate a sex XIX-lea, ca o reacție împotriva
clasicismului rigid și se caracterizează prin primatul sentimentului și a fanteziei creatoare, lirism subiectiv,
prin antiteză, prin amestecul genurilor și speciilor literare, teme și motive specifice.
Fragmentul citat aderă la estetica romantica prin specificul viziunii artistice, arie tematica si
motive specifice, mijloace expresive de redare a semnificațiilor textuale. Textul este o meditație/ confesiune
poetică, discursul poetic având caracter subiectiv prin mărcile specifice (verbe și pronume la persoana I și a II-
a)...exemple, identificându-se un eu poetic îndrăgostit/melancolic/trist/ îngândurat etc.. Textul liric se
centrează pe tema...(condiția poetului, natura, timpul, iubirea imposibilă, istoria, timpul etc.)
O altă trăsătură care încadrează discursul liric în romantism o constituie prezenţa antitezei (ex.
+comentat) care redă opoziția dintre …ce scoate în evidența…., accentuând….. Poetul apelează la
vis/somn/natură, care devine un factor al cunoaşterii de sine şi o formă de evadare din real. Astfel, în planul
oniric, universul e dominat de..., ceea ce ilustrează o stare de .....
Tabloul descriptiv propune evaziunea către un univers compensativ- o natura paradiziaca, de
început de lume, unde lumea e redată ca un univers în care elementele cadrului exterior....sunt într-o
corespondență cu stările poetului. Se identifică elemente ale cadrului naturii (dacă este), prin conturarea
cărora se redau sentimente de...Astfel, elementelor din planul naturii corespund stări ale poetului, precum.....
Se observă preferința pentru nocturn, mister, specifică romanticilor, ceea ce dă ilustrează atracţie către
straniu, neobişnuit, excepţional, deoarece presupune mister şi fascinaţie (ex.) De asemenea, se manifestă
interesul pentru ....iar poetul descrie....
Concluzionând, poezia...de... e reprezentativă pentru romantism, prin conținutul
tematic și viziune artistică, redând un univers....ci și prin apelul la mijloacele de expresie specifice, ilustrând
un eu poetic îndrăgostit/melancolic/trist/îngândurat etc.
Romantismul este un curent literar ce presupune o stare de spirit și o atitudine general-umană definite prin
sensibilitate, interiorizare, subiectivism, natură visătoare, etc. De asemenea, textele prezintă, de obicei, un eu poetic
îndrăgostit, suferind, neadaptat, creația fiind un produs al fanteziei, al imaginației prin proiecție onirică, prin vis.
Imaginarul poetic din acest fragment este romantic, prin motivele specifice – motivul visului, al umbrei, al ochilor și
prin tema iubirii. Astfel, discursul poetic este construit sub forma unui monolog adresat ființei iubite, care este
rechemată de peste timp, din valurile vremii. Portretul iubitei e creionat în culori reci, ceea ce anticipează zădărnicia
chemării. Distantă, cu braţele de marmur aceasta dispare în noianul de neguri, lăsând suferință și dezamăgire în
sufletul eului poetic, rămas însingurat.
4. Prezentarea semnificației fragmentului, prin evidențierea a două particularități ale romantismului (de
exemplu: Fragmentul citat aderă la estetica romantică prin specificul viziunii artistice, arie tematică și motivică,
mijloace expresive de redare a semnificațiilor textuale. Tabloul descris propune evaziunea către un univers
compensativ- o natură idilică, în care elementele specific romantice (izvorul, noaptea, dealul) creează contextul
împlinirii visului. Tema iubirii se conturează prin prezentarea unul eu poetic îndrăgostit, romantic, care-și trăiește
suferința și încearcă să dea viață visului său în planul ipotetic, marcat aici prin formele de conjunctiv ale verbelelor.
Se identifică o imagine semnificativă dealul, marcat prin prezenţa salcâmului nalt şi vechi care devine, o axă a lumii
ce uneşte cele două niveluri –pământul și cerul. Erosul îşi dezvăluie astfel valoarea de principiu primordial, precum şi
natura duală, definită prin apartenenţa la cele două nivele – terestru şi astral – ale existenţei, adică natura mediatoare.
De asemenea, motivele specifice- motivul salcâmului, al apelor, al lunii. Luna, astru ceresc nelipsit în decorul

54
romanticilor, pare să supravegheze visul de iubire al indrăgostitului, noaptea creând contextual prielnic al împlinirii
poveștii de iubire).
5.Prezentarea semnificației fragmentului, prin evidențierea a două particularități ale simbolismului (de
exemplu: Modernismul este un curent literar care presupune reflectarea stărilor creatorului prin texte cu caracter
filozofic, de meditație estetică și existențială. Astfel viziunea poetică se construiește pe simboluri cultural-filozofice,
poezia având caracter intelectualizat, cu funcție de cunoaștere, de referințe din sfera culturii. Discursul poetic
conturează un univers specific modernist prin reflectarea particularităților acestui curent literar- prin specificul
viziunii artistice, arie tematică și motivică, mijloace expresive de redare a semnificațiilor textuale. Interogația retorică
din finalul primei strofe accentuează caracterul meditativ al textului, criteriile modernismului exinzându-se și la
nivelul vocabularului- un vocabular insolit, metaforic, ambiguu. Reflexiv, eul poetic, un eu lucid, caută să înțeleagă
adevărurile vieții, făcând trimitere la marile simboluri biblice- imaginea paradisului și imaginea Evei, menționând și
motivul rugăciunii, al cerului, al cântecului, al mărilor- motive-simbol. Glasul luncii, al drumului sunt înțelese drept
dureri spuse, cântate de cimpoi sau fluier. Așa cum imensitatea lumii e greu de cuprins, nici durerea toată nu poate fi
cuprinsă decât în foșnetul mărilor sau înțeleasă de spiritul grădinii edenice).

8. Prezentarea semnificației fragmentului, prin evidențierea a două particularități ale simbolismului (de
exemplu: Fragmentul citat aderă la estetica simbolistă prin specificul viziunii artistice, arie tematică și motivică,
mijloace expresive de redare a semnificațiilor textuale. Se conturează un spaţiu monoton, posac, trist, constrâns de
ideea trecerii implacabile a timpului, totul fiind menit morţii, viziunea fiind crepusculară, specific simbolistă.
Viziunea este accentuată prin motivele specifice- al nopții, al ploii, și prin stările eului poetic- de disperare, de
suferință, de dizolvare în neant. La nivel compozițional, prezența repetiției creează eufonii prin repetiția cuvintelor,
care capătă valoare de refren, sporind muzicalitatea versurilor. Muzicalitatea, ca și principiu simbolist, e susținută de
sugestie și sinestezie, pe lângă ambiguitatea limbajului. Imaginile artistice, în special cele auditive, devin sinestezice
prin multiplicarea sensurilor, ilustrând singurătatea, dezolarea, disperarea ființei poetice. Stările de teamă, de coșmar
sunt reflectate atât în plan interior, cât și în plan exterior, valorificând o altă trăsătură a simbolismului-
corespondențele. Discursul poetic reflectă o tristețe continua, versurile tematizează o lume condamnată unei suferințe
eterne- prin prezentul verbelor, cât și la nivelul vocabularului prin cuvinte din câmpul semnatic al timpului: Peste
vise bruma,/ Veşnic, veşnic, veşnic ilustrând spulberearea speranțelor pentru totdeauna).

BAREM DE NOTARE ȘI DE EVALUARE

Prezentarea semnificațiilor textului dat, evidențiind două trăsături ale romantismului.

-numirea a două trăsături ale romantismului (de exemplu prezența motivelor specifice, imaginarul poetic
romantic, cultivarea lirismului, retorismul, patetismul viziunii etc.)
1 punct+ 1 punct= 2 puncte
-evidențierea fiecărei trăsături a romantismului identificate în text
1 punct+ 1 punct= 2 puncte

55
 -prezentarea semnificațiilor textului: prezentarea adecvată și nuanțată- 5p.; prezentare ezitantă-3p; încercare
de prezentare-1p. 5 puncte
-respectarea precizării privind numărul de cuvinte 1 punct

56