CONCEPTE OPERAŢIONALE

1. Literatura
 Specii epice: basm, baladă, schiţă, nuvelă, roman
Basmul este o specie epică (populară sau cultă), naraţiune amplă, implicând supranaturalul/ fabulosul.
Personajele (oameni, dar şi fiinţe himerice) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor
ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie, de obicei, prin victoria forţelor binelui. Basmul a apărut în epica
populară, ulterior pătrunzând şi în literatura cultă (în secolul al XIX-lea, în perioada de afirmare a esteticii
romantice).
Eroul (protagonistul) reprezintă un ideal uman (binele, adevărul, frumosul). El poate avea trăsături
omeneşti, dar şi puteri supranaturale. Prin raportare la erou (în basmul popular) personajele au diverse funcţii:
răufăcători (produc o daună care trebuie corectată de erou), donatori/ furnizori (personaje întâlnite întâmplător de
erou, care îi dăruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie pe erou), ajutoare (se pun la dispoziţia eroului care
duce la bun sfârşit o sarcină, cu sprijinul lor).
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale/ momentele
subiectului: situaţia iniţială de echilibru, o parte pregătitoare, intriga (evenimentul care dereglează echilibrul
iniţial), apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea propriu-zisă/ trecerea probelor, deznodământul (refacerea
echilibrului şi răsplata eroului).
Trăsături ale basmelor sunt: clişeele compoziţionale/ formule tipice (iniţiale, mediane, finale); specificul reperelor
temporale (timpul fabulos, mitic, illo tempore) şi spaţiale (tărâmul acesta şi tărâmul celălalt) –sunt vagi, imaginare,
redate la modul general; cifre magice, simbolice; obiecte miraculoase; convenţia basmului (acceptată de cititor):
acceptarea de la început a supranaturalului ca explicaţie a întâmplărilor incredibile
G. Călinescu, Estetica basmului: ,,Basmul este […] o oglindire a vieţii în moduri fabuloase.”; ,,Basmul e
un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este
că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. […] Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti
eroi himerici, n-avem de a face cu un basm.”

Balada – specie epică (populară sau cultă) în versuri, cu caracter narativ legendar, eroic, fantastic, în care
este povestită o întâmplare despre confruntarea dintre două sau mai multe personaje. Denumind iniţial, în Evul
Mediu occidental, o poezie cu formă fixă care se cânta în timpul unui dans şi cultivată în această formă şi de poeţii
renaşterii franceze, balada a fost cultivată de poeţii preromantici şi romantici, care s-au orientat, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, spre tradiţiile populare şi istorice: Schiller, Uhland la germani, Th. Moore, Coleridge,
Byron la englezi, Hugo, Musset la francezi, alecsandri, Bolintineanu la noi. Având deseori caracter fantastic,
balada romantică exprimă în general aspiraţia spre neobişnuit, către actul eroic şi generos, către depăşirea limitelor
obişnuite şi utilizează procedee retorice şi stilistice adecvate: personificarea, hiperbola, repetiţia, invocaţia. Latura
legendar-evocatoare va fi dezvoltată şi după romantici (Oscar Wilde, R. Kipling la englezi, Coşbuc, Şt. O. Iosif la
noi). Resurecţia baladei a fost una dintre trăsăturile Cercului literar de la Sibiu (Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş).
Literatura proletcultistă încurajează balada discursivă cu caracter agitatoric (Dan Deşliu, M. Breslaşu), iar apoi un
scriitor precum Marin Sorescu scrie parodii ale genului.
Balada populară circulă în variante, este transmisă prin viu grai şi are trăsăturile creaţiei populare.
Termenul baladă este introdus de Vasile Alecsandri în culegerea sa din 1852, ca echivalent pentru cântecul
bătrânesc. Specialiştii foloseau termenul pentru cântecul epic cu tematică nuvelistică, tratând cicluri tematice
răspândite pe întreaga arie europeană: soţia necredincioasă, logodnicii nefericiţi, fratele pierdut etc.

Schiţa -- Specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu intrigă simplă şi acţiune limitată la un singur
episod caracteristic din viaţa unuia sau a mai multor personaje. Schiţa solicită puterea de observaţie şi de selectare
din realitate a unor detalii şi aspecte caracteristice pentru tratarea temei. Specia se afirmă în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea odată cu proza de observaţie realistă şi cu dezvoltarea presei scrise, care impune spaţii
restrânse de relatare a evenimentelor. Este ilustrată în literatura europeană de Mark Twain, cehov, Maupassant,
Alphonse Daudet etc., iar la noi genul schiţei comice este creat de I.L. Caragiale, în volumul Momente, schiţe,
amintiri.
 Nuvelă – specie a genului epic în proză, de dimensiune medie, apărută în literatura europeană în secolul al
XV-lea (denumirea <fr. nouvelle, it. novella, relevă noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a
devenit ulterior tendinţa de obiectivare). Ca specie modernă, nuvela are o construcţie epică riguroasă. Nuvela are o
construcţie riguroasă, un conflict concentrat, un singur fir narativ şi un număr redus de personaje, care gravitează
în jurul personajului central. În general, perspectiva narativă este obiectivă. Se observă tendinţa de atenuare a
prezenţei naratorului care nu se implică în subiect şi se detaşează de personaje. Întâmplările sunt relatate alert şi
obiectiv; naratorul intervine relativ puţin prin consideraţii personale, iar descrierile sunt minime.
Acţiunea nuvelei este mai dezvoltată decât a schiţei, pusă pe seama unor personaje ale căror caractere se
desprind dintr-un puternic conflict. Relaţiile temporale şi spaţiale sunt clar delimitate. Timpul derulării
evenimentelor este precizat, ceea ce conferă verosimilitate. Se acordă o importanţă mai mare caracterizării
complexe a personajelor decât acţiunii propriu-zise. În funcţie de rolul lor în acţiune, personajele sunt construite cu
minuţiozitate (biografia, mediul, relaţiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
Se poate raporta mai cu seamă la povestire, de care se diferenţiază prin faptul că în aceasta din urmă se
poate porni de la date mai îndepărtate ale realului şi se acordă o mai mare importanţă naratorului şi actului narării,
are caracter subiectiv, prin situaţia de transmiţător a naratorului. Spre deosebire de roman, nuvela este concepută
pentru o lectură nefracţionată.
Nuvela permite o clasificare din perspectiva mai multor criterii, cum ar fi după curent literar: renascentistă
(Giovanni Boccaccio - Decameronul), romantică (E.T.A. Hoffmann, A von Chamisso, E.A.Poe, M. Eminescu),
realistă (A. Cehov, Ioan Slavici), naturalistă (G. de Maupassant, I.L.Caragiale) etc.; după tematică: istorică
(Constantin Negruzzi - Alexandru Lăpuşneanul), psihologică (Ioan Slavici - Moara cu noroc), fantastică/
filozofică (Mihai Eminescu - Sărmanul Dionis), anecdotică, socială etc. În secolul XX, nuvela este ilustrată de
Thomas Mann, Luigi Pirandello, Ernest Hemingway etc., iar la noi de l. Rebreanu, M. Eliade, M. Preda, Fănuş
neagu, Şt. Bănulescu etc.

Roman – specie epică de mare întindere, cu o intrigă în general complicată şi o cu acţiune care se poate desfăşura
pe mai multe planuri grupate în jurul unui nucleu, punând în mişcare un număr mare de personaje. Deşi structuri
epice ample au existat încă din antichitate (Longos - Daphnis şi Chloe), continuând în Evul Mediu şi Renaştere
până în Epoca Luminilor (romanele cavalereşti ale lui Chrétien de Troyes, romanele psihologice ale Doamnei de
la Fayette, ale lui Marivaux şi ale Abatelui Prévost, romanele picareşti/ de aventuri ale lui Cervantes, Lesage etc.),
începuturile romanului trebuie plasate în Anglia secolului al XVII-lea (Daniel Defoe, Henry Fielding). Creatorul
romanului modern poate fi considerat Balzac, prin ciclul Comedia umană. Romancieri realişti sunt francezii
Stendhal, Flaubert, englezii Charles Dickens, William Thackeray, ruşii Lev Tolstoi, Dostoievski. Naturalismul,
prin Émile Zola sau Thomas Hardy, aduce în prim-plan descrierea reacţiilor psihologice primare, instinctuale,
subconştientul. Romanul modern, prin Marcel Proust, James Joyce şi Virginia Woolf, renunţă la investigaţia
socială şi la studiul tipologiilor în favoarea jocului memoriei asociative şi a fluxului conştiinţei, ceea ce va duce la
pulverizarea cronologiei. În secolul al XX-lea, romanul a fost probabil specia narativă cea mai mobilă, permiţând o
multitudine de clasificări. Se poate vorbi de romanul-parabolă (Franz Kafka), romanul-eseu (Thomas Mann,
Vintilă Horia, Nicolae Breban), romanul existenţialist (Albert Camus, Marin Preda), noul roman francez (Nathalie
Sarraute, Alain Robbe-Grillet), realismul magic de tip sud-american (García Márquez, Ştefan Bănulescu) etc. Alte
criterii de clasificare mai pot fi situarea în timp a acţiunii: istoric, contemporan, de anticipaţie; cadrul social/
geografic: urban, rural. În aprecierea unui roman pot funcţiona simultan mai multe criterii: de exemplu, Ciocoii
vechi şi noi de Nicolae Filimon este un roman realist, social, urban, subiectiv, scris la persoana a III-a. Ion de
Liviu Rebreanu este un roman realist, social, rural, obiectiv, scris la persoana a III-a.

 Specii dramatice: comedia, tragedia

COMEDIA este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care provoacă râsul prin surprinderea
unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final fericit şi, deseori, un rol
moralizator. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a
statutului social. Există mai multe tipuri de comedie; cele mai importante sunt comedia de moravuri, de caractere
şi de intrigă.
Originea comediei se află în serbările închinate zeului Dionysos care se terminau printr-o procesiune veselă,
numită komas, în timpul căreia se cânta şi se dansa. În sec. al V-lea î. Hr. a luat naştere comedia, specie a genului
dramatic, având un pronunţat caracter satiric, politic, uneori bufon, şi o acţiune foarte simplă. ,,Părintele” comediei
este considerat Aristofan (Lysistrata, Broaştele, Norii). Specia reînvie în Italia secolului al XVI-lea prin commedia
dell' arte, o formă a comediei influenţată de teatrul popular dialectal, în care, după o temă dată, actorii improvizau
o întreagă piesă cu intrigă complicată. Personaje convenţionale (Pantalone, Arlechino, Colombina, Pulcinela)
întruchipau tipuri umane ca bătrânul îndrăgostit, servitorul isteţ, fata naivă, prostănacul etc. Veneţianul Carlo
Goldoni (1707 - 1793) va reînvia, în Italia, vechea comedie bazată pe texte scrise (Mincinosul, Hangiţa, Slugă la
doi stăpâni). În Spania scriu autori precum Cervantes, Lope de Vega şi Calderon de la Barca. În Anglia este
celebru William Shakespeare, autorul unor piese ca Nevestele vesele din Windsor, Visul unor nopţi de vară,
Comedia erorilor, Cum vă place etc. În Franţa, Molière scrie Don Juan, Avarul, Tartuffe, Bolnavul închipuit,
Burghezul gentilom. În literatura română comedia apare la începutul sec. al XIX-lea, dar primul autor de valoare a
fost Vasile Alecsandri. Câteva dintre comediile sale (Chiriţa în provincie, Chiriţa în Iaşi) se reprezintă şi astăzi.
Cel mai important autor rămâne I.L.Caragiale, ale cărui piese rămân modele ale genului. În sec. al XX-lea, mai
cunoscuţi sunt Tudor Muşatescu (Titanic Vals, …Escu), Victor Ion Popa (Take, Ianke şi Cadîr), Mihail Sebastian
(Jocul de-a vacanţa, Ultima oră), George Ciprian (Omul cu Mârţoaga, Capul de răţoi) şi Teodor Mazilu (Mobilă
şi durere).

 Specii lirice: pastel, psalm, elegia, idila, meditația

Pastel - Specie a liricii peisagistice în care se descrie un aspect din natură, prin intermediul căruia sunt
exprimate sentimentele poetului.
Denumire utilizată doar în literatura română pentru a desemna o poezie descriptivă cu fond liric, în care se
evocă un peisaj.
Termenul provine din fr. pastel, unde desemnează un procedeu de pictură bazat pe efectele de culoare ale
unor creioane moi; termenul a fost împrumutat de Vasile Alecsandri din artele plastice pentru a denumi poeziile de
natură publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare.
Elemente de pastel apar în literatura română înainte de Vasile Alecsandri, în creaţia lui Vasile Cârlova
(Înserare) sau a lui Ion Heliade-Rădulescu (Zburătorul). Vasile Alecsandri este însă creatorul speciei. Ulterior
specia a fost cultivată şi de alţi poeţi români, care îi modifică specificul clasic-obiectiv în sensul subiectivizării sau
alegorizării: George Coşbuc, St.O. Iosif, Octavian Goga, G. Bacovia, Ion Pillat, Lucian Blaga.
Psalmul (gr. psalmos) este o creație lirică, o formă de manifestare a sentimentelor religioase, cu caracter de
rugăciune și de odă sacră. Psalmul este un imn religios, o formă de laudă adusă lui Dumnezeu de David si
Solomon, regii iudei din Vechiul Testament. Psalmii biblici au fost traduşi în toate limbile, uneori prelucraţi ca în
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Tudor Arghezi şi Vasile Voiculescu au scris de asemenea, psalmi moderni.   
Elegia - specie a genului liric, caracterizat prin exprimarea unui sentiment de tristețe, de regret, melancolie.
Inițial, elegia era varianta unui epitaf cu o tonalitate grava. Primii poeți alexandrieni dezvoltă o lirica de elegii
erotice, Ovidiu fiind ultimul poet elegiac al Romei Antice. In sec 18 apare elegia cu bogate accente filosofice cu
tematica: viața, moartea, nemurirea. In literatura română au scris elegii: Grigore Alexandrescu, Dimitrie
Boltineanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu.
Idila – specie a genului liric ce exprimă sentimente de dragoste în stilul bucolic. (Rea de plată, G. Coşbuc;
Dorința, M. Eminescu))
Meditația - specie a genului liric cu caracter filozofic, exprimind cu mijloace artistice, reflecții asupra
existentei, dind expresii poetice unor experiente intelectuale, fundamentale în legatură cu temele majore ale
universului si ale vieții umane: absolutul, divinitatea,timpul, repetabilitatea istoriei,viața.
 Temă, motiv
temă – un aspect general din realitate / din viaţa obiectivă, prezentat de autor în mod subiectiv în opera literară. (de
exemplu: dragostea, copilăria, natura, războiul, satul etc.); ideea centrală, conţinutul abstract al unui text literar.
Motivul literar – o particularizare a temei/ un element de construcţie a temei într-o operă literară, care se repetă
fie în scrieri diferite, fie în aceeaşi operă literară. Motivul poate reprezenta o situaţie cu caracter de generalitate
(probele la care este supus personajul de basm), un obiect (bagheta fermecată), un număr simbolic (trei) etc.

 viziune despre lume – viziune artistică - viziune

Viziune despre lume (weltanschauung) - imagine sau reprezentare a lumii în plan artistic sau filozofic, mod de a
vedea sau de a concepe lucrurile, percepere prin spirit. Conceptul se diferenţiază de viziunea artistică: perspectivă
proprie unui creator, mod de a reprezenta sau de a imagina o lume sau diferite lumi.
Viziune/ perspectivă narativă/ punct de vedere/ focalizare (în textele narative) - Desemnează raportul dintre
narator şi universul ficţional prezentat în textul narativ (narator omniscient, omniprezent; narator - personaj;
narator - martor)/ perceperea de către un subiect (narator sau personaj) lumii/ universului ficţional prezentat în
textul narativ / relaţia care se stabileşte între cel care povesteşte şi povestire. Punctul de vedere (perspectiva,
focalizarea) reprezintă unghiul sau poziţia din care sunt percepute evenimentele narate, postura naratorului în
textul narativ, în funcţie de relaţia sa cu evenimentele (în ce grad le-a cunoscut); de identitatea sa (profesiune, grad
de instruire), de scopul comunicării (să informeze, să convingă, să delecteze) şi constituie un reper fundamental
pentru cititor, pentru înţelegerea şi aprecierea faptelor narate. Cititorul poate adopta perspectiva din care se narează
sau să aleagă o perspectivă diferită.

 Personajul, tipuri de personaje. Modalităţi/ procedee de caracterizare a personajului

Personajul este cel implicat în acţiunea unei opere literare. De obicei, personajele sunt oameni, dar pot fi şi
animale sau obiecte, ca în fabulă. Personajele se pot clasifica în funcţie de curentul literar, de viziunea artistică, de
perspectiva narativă, după locul ocupat în economia textului (principale, secundare şi episodice), după amploarea
caracterizării (personajele plate / unilaterale şi rotunde / complexe); după rolul jucat (protagonist sau antagonist)
etc. Personajului principal i se mai spune erou sau protagonist. Acelaşi personaj poate fi încadrat în funcţie de mai
multe criterii.
Modalităţi de caracterizare a personajului literar – sunt dependente de câteva criterii între care mai importante
sunt curentul literar şi genul literar în care poate fi încadrat textul, viziunea artistică, perspectiva narativă.
Modalităţile de caracterizare sunt directe: de către autor, de către alte personaje şi autocaracterizarea/ monologul
interior, şi indirecte: prin acţiune/ comportament, atitudini, limbaj, gesturi, mimică, relaţii cu alte personaje, nume,
mediul social/ natural în care evoluează personajul etc.
Procedee de caracterizare:
 Caracterizarea de către autor este specifică operelor literare narative de tip clasic şi presupune prezentarea
directă a trăsăturilor fizice şi morale ale personajului. În viziunea acestui tip de autori, o persoană/ un personaj este
modelat/ă o dată pentru totdeauna, evoluţia ulterioară fiind puţin probabilă.
 Autocaracterizarea/ monologul interior este un procedeu utilizat cu precădere în literatura modernă, în
proza narativă ca şi în textul dramatic.
 Caracterizarea prin acţiune este prezentă atât în creaţiile dramatice, în care dominaţia autorului asupra
personajului este mai puţin evidentă, cât şi în cele narative, unde folosirea cu precădere a procedeului creează
impresia de dramatizare a acţiunii.
 Caracterizarea personajului prin limbaj reprezintă unul dintre cele mai subtile, dar şi mai productive
procedee, căci este o modalitate comună universului ficţional al operei literare, dar şi al realităţii cotidiene. Se
întâlneşte în creaţiile de tip clasic, dar şi în cele moderne. Procedeul a fost utilizat cu măiestrie de Caragiale, atât în
proză cât şi în dramaturgie.
 În creaţia literară de tip clasic, mai cu seamă, caracterizarea prin nume capătă o relevanţă aparte (de
exemplu, Caragiale stabileşte o corespondenţă între nume şi o trăsătură a personajului – Caţavencu,
Brânzovenescu, Lefterescu, Lefter Popescu, Dandanache ş.a.). În proza modernă, numele îşi pierde mult din
prestigiu, fiind înlocuit cu iniţiale, doamna T, D, G, la Camil Petrescu, sau chiar abandonat uneori.

 Figuri de stil, elemente de prozodie

Figura de stil – procedeu artistic, modalitate de exprimare utilizată pentru a spori expresivitatea
comunicării (în limbajul literaturii şi în limbajul colocvial).
Clasificarea figurilor de stil:
1. Figuri sintactice sau de construcţie (vizează construcţia gramaticală la nivel morfologic şi sintactic)
- figuri sintactice ale insistenţei:
Enumeraţia - înşiruirea mai multor termeni din acelaşi câmp semantic, folosită spre a atrage atenţia asupra
aspectelor descrise sau asupra faptelor înfăţişate. Exemplu: Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare
(V. Alecsandri, Iarna)
Repetiţia - Figură de stil care constă în folosirea de mai multe ori a unui grup de sunete, a unui cuvânt sau a unei
sintagme, pentru a întări o idee sau o impresie. Exemplu: Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară… (V.
Alecsandri, Iarna)
- figuri compoziţionale:
Antiteza - Figură de stil care constă în alăturarea a doi termeni (personaje, situaţii, fenomene, idei etc.), de obicei,
punându-se reciproc în lumină, urmărindu-se să se reliefeze mai pregnant opoziţia dintre aceştia.

- figuri retorice:
Interogaţia retorică – figură de stil care constă în adresarea unei întrebări al cărei răspuns este cuprins în ea. …
Exemplu: Voi sunteţi urmaşii Romei? (M. Eminescu, Epigonii)
Invocaţia retorică – formulă retorică de adresare către un personaj imaginar sau absent, de la care nu se aşteaptă
răspuns. Exemplu: Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei/ să-I împarţi în două cete: în smintiţi şi în
mişei… (M. Eminescu, Scrisoarea III). Invocaţia este partea de început a unei epopei, în care poetul cere ajutorul
muzei sau divinităţii pentru a-şi putea realiza opera. Exemplu: Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul
(Homer, Iliada)

- figuri de construcţie:
Inversiunea - Procedeu artistic ce constă în modificarea topicii obişnuite a cuvintelor în propoziţie sau frază. Prin
inversiune (metataxă) se evidenţiază importanţa deosebită a unui cuvânt (grup de cuvinte) din contextul respectiv.
Exemplu: …mişcătoarele cărări… (M. Eminescu, Luceafărul)

2. Figuri semantice (tropi) – antrenează modificări de sens cu efect expresiv

Epitetul exprimă o însuşire neobişnuită a unui obiect, a unei acţiuni. Din punct de vedere gramatical, cel mai
adesea epitetul constă într-o determinare:
 a unui substantiv printr-un adjectiv: bolta cea senină (M. Eminescu, Floare albastră);¤¤
 a unui verb printr-un adverb: să ne privim nesăţios şi dulce (M. Eminescu, Luceafărul).
În poezia lui Eminescu există mai multe tipuri de epitete, între care epitetul antitetic, prin care se prezintă o
însuşire ce poate părea opusă calităţilor acordate în genere obiectului: bulgări fluizi (M. Eminescu, Călin – File
din poveste).
Comparaţia exprimă raportul de asemănare între doi termeni (comparant şi comparat) pentru a scoate în evidenţă
caracteristicile unuia dintre ei: Trecut-au anii care nouri lungi pe şesuri (M. Eminescu, Trecut-au anii...).
Personificarea presupune transferul unor însuşiri proprii speciei umane, obiectelor sau altor fiinţe:
Lună tu, stăpân- a mării, pe a lumii boltă luneci/ Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci (M. Eminescu,
Scrisoarea I).
Metafora este o figură de stil care prezintă ca identici doi termeni distincţi, în urma unui transfer de trăsături
semantice între aceştia: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece, albă, regina nopţii
moartă” (M. Eminescu, Melancolie).
Tudor Vianu, în studiul Problemele metaforei, constată: ,,Ceea ce dispare în trecerea de la comparaţie la metaforă,
ar fi, aşadar, prezenţa termenului cu care se face comparaţia şi, în consecinţă, partea de cuvânt sau locuţiunea care
mijloceşte apropierea celor doi termeni: ca, asemeni cu, întocmai ca, precum, tot astfel etc. Metafora ar fi deci o
comparaţie subînţeleasă şi prescurtată sau eliptică”.
Metonimia este înrudită cu metafora. Ea se realizează prin înlocuirea unui cuvânt prin altul între care există o
relaţie logică (temporală, spaţială, cauzală). Prin metonimie se susbstituie:
 efectul prin cauză sau cauza prin efect:Troienind cărările/ Şi gonind cântările (M. Eminescu, Revedere);
 abstractul prin concret sau concretul prin abstract: Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând,/ Inimă
făr’de nădejde, suflete bătut de gând (M. Eminescu, Călin – File din poveste );
Sinecdoca este considerată o varietate a metonimiei. Ea constă în restrângerea sau lărgirea sensului unui cuvânt
prin folosirea întregului pentru parte, a părţii pentru întreg, a particularului pentru general şi invers, a pluralului în
locul singularului şi viceversa, a genului în locul speciei etc.:
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară (M. Eminescu, Sara pe deal)
Oximoronul constă în asocierea în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii,
incompatibile din punct de vedere logic, care creează prin contrastul lor o imagine poetică expresivă:
Neguri albe, strălucite/ Naşte luna argintie.
Sinestezia reprezintă o asociere spontană între senzaţii de natură diferită (de exemplu: sunet – culoare - parfum):
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet (Călin – File din poveste ).
Alegoria este figura de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore, comparaţii, personificări, formând o imagine
unitară, concretă prin care se sugerează noţiuni abstracte. De exemplu, alegoria moarte-nuntă din balada populară
Mioriţa sau alegoria moarte-joc din poezia De-a v-aţi ascuns de T. Arghezi. Alegoria apare frecvent în fabule şi în
proverbe.
Simbolul este legătura analogică între un aspect al lumii ideale (abstracte) şi un element al lumii vizibile,
materiale. De exemplu: „De-atâtea nopţi aud plouând/ Aud materia plângând...” (G. Bacovia, Lacustră) – ploaia
reprezintă plânsul cosmic şi se manifestă ca un factor distrugător al lumii.
Hiperbola - Procedeu artistic prin care se exagerează intenţionat – prin mărire sau micşorare - însuşirile unei fiinţe
sau caracteristicile unui obiect, fenomen sau ale altei întâmplări, cu scopul de a-l impresiona pe cititor. Exemplu:
Gigantică poartă-o cupolă pe frunte/…/ Şi vodă-i un munte. (G. Coşbuc, Paşa Hassan)

3. Figuri de sunet – produc modificări în substanţa expresiei prin organizarea sunetelor într-un anumit fel
Aliteraţia – repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ şi
expresiv. Exemplu: După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largele/ Vase de lemn. (M. Eminescu, Stelele-n
cer)
Onomatopeea - Cuvânt care imită sunete, zgomote din natură, evocând obiectul sau acţiunea nu numai lexical, ci
şi sintactic. Folosirea onomatopeei în poezie duce la versul onomatopeic, la armonie imitativă. Exemplu: Durduind
soseau călării… (M. Eminescu, Scrisoarea III); Prin vulturi vântul viu vuia… (G. Coşbuc, Nunta Zamfirei)

Elemente de prozodie
Versificaţia sau prozodia (gr. prosodia - intonare, accentuare) este ştiinţa grupării cuvintelor în unităţi
ritmice; ansamblul de reguli de formă utilizate în scrierea poeziilor.
versul - este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimă şi măsură. Acesta este
versul clasic. În afară de acest gen de vers, mai există versul liber, versul alb.
strofa - numeşte o grupare de versuri delimitate grafic printr-un spaţiu alb. Numărul versurilor dintr-o strofă
diferă, începând cu strofe formate dintr-un singur vers şi ajungând până la o strofă cu 12 versuri. După numărul de
versuri din care sunt alcătuite, strofele pot fi: monovers (un vers), distih (două versuri), terţet (trei versuri), catren
(patru versuri), cvinarie (cinci versuri), sextină (şase versuri), septet (şapte versuri), octavă (opt versuri), nonă
(nouă versuri), decimă (zece versuri).
măsura - este numărul silabelor dintr-un vers. Măsura poate fi de 4-5 silabe (vers scurt), 7-8 silabe (vers mediu)
sau de 15-16 silabe şi chiar mai multe (vers lung). Măsura şi ritmul sunt atribute importante ale versificaţiei. De
regulă, în poezia clasică, versurile au aceeaşi măsură. Există, totuşi, şi versuri cu o măsură diferită.
rima - identitatea acustică a silabelor de la sfârşitul a două sau mai multe versuri, începând cu ultima vocală
accentuată. Când rima este imperfectă, ea poartă numele de asonanţă (se potrivesc ultimele vocale ale versurilor şi,
aproximativ, consoanele). Clasificare: rimă împerecheată, încrucişată, îmbrăţişată, monorimă, rimă variată. După
silaba accentuată din rimă, aceasta poate fi masculină, atunci când accentul cade pe ultima silabă, sau feminină, cu
accentul pe penultima silabă.
Pentru mulţi, rima este sinonimă cu poezia, fiindcă rima, combinată cu ritmul, este cea care dă muzicalitate
exterioară poeziei. Rima este cea care grupează versurile în strofe, indicând şi sfârşitul versurilor. De cele mai
multe ori, cuvântul-rimă este şi cel mai important din versul respectiv.
ritmul - succesiunea regulată a silabelor accentuate, neaccentuate şi a pauzelor dintr-un vers. Ritmuri binare:
trohaic, iambic; ritmuri ternare: dactilic, anapestic şi amfibrahic.
Unitatea metrică este un grup de silabe accentuate şi neaccentuate ( / ) şi ( U ) şi care se repetă la intervale regulate
într-un vers.
Ritmul trohaic - unitatea metrică este troheul - / U. Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru că este
coborâtor şi vioi, dar apare şi în poezia cultă. Exemplu: Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai… (Mioriţa)
Ritmul iambic - unitatea metrică este iambul U /. Iambul este un ritm suitor, care, prin nota lui gravă, este potrivit
pentru acele specii ale poeziei culte precum elegia sau meditaţia. Exemplu: Mai am un singur dor/ În liniştea
serii… (m. Eminescu)
2. Ficţiune şi realitate

 text literar/ text nonliterar

text literar/ text nonliterar - Distingerea textului literar de textul nonliterar se realizează în funcţie de cele
patru categorii fundamentale ale literaturii/ condiţii ale ,,literarităţii’’ (cf. Heinrich F. Plett): mimesis-ul,
expresivitatea, receptivitatea şi retorica. Textul literar presupune apelul la ficţiune şi la viziunea autorului asupra
lumii (weltanschauung) (imagine sau reprezentare a lumii în plan artistic sau filozofic, mod de a vedea sau de a
concepe lucrurile, percepere prin spirit).

 text ficţional/ text nonficţional

Textul nonficţional are un referent real, adică se referă la un dat ce aparţine lumii reale. Scopul comunicării în
acest tip de text este informarea: a transmite corect informaţia despre tema/ obiectul/ subiectul/ referentul
abordat(ă), fără a truca/ a modifica realitatea. El vrea să spună adevărul. Exemple: conversaţie cotidiană,
mărturisiri, autobiografie, reportaj jurnalistic, descriere geografică sau istorică etc.
Textul ficţional are un referent imaginar, adică se referă la un dat ce nu aparţine lumii reale. Scopul comunicării în
acest tip de text este delectarea sau divertismentul, şi mult mai puţin informarea, deşi o anumită viziune despre
lume este transmisă prin textul ficţional. Textul ficţional apelează la imaginaţia autorului care selectează date ale
realităţii, dar pe care le transfigurează în textul scris. Universul fictiv al operei oferă iluzia unei lumi/ întâmplări
adevărate, deşi este o plăsmuire a imaginaţiei autorului, o născocire. Exemple: mit, basm, fabulă, nuvelă, roman,
epopee etc.

 eu real/ eu ficţional
Una dintre capcanele în care poate cădea cititorul ,,începător” este confuzia dintre ficţiunea operei literare şi
realitatea ,,vieţii” narate în text. Trebuie făcută distincţia între persoana reală a scriitorului unei opere literare
(autorul) şi ipostazele ei în textul literar-ficţional (eu liric, narator sau personaj).
Autorul este persoana care concepe şi scrie opera literară. Cu excepţia memoriilor, a jurnalelor şi a scrisorilor,
care pot fi considerate texte de graniţă, în general nonficţionale, autorul (eul real) nu apare direct în opera sa, ci
prin intermediul naratorului (eul ficţional), căruia îi conferă ,,misiunea” de a relata faptele universului ficţional
creat de el. Naratorul îşi asumă o anumită postură faţă de evenimentele narate, fiind un mediator între autor şi
cititor. Prin narator se înţelege în general eul lucrării, care nu trebuie confundat cu imaginea implicită a artistului.
Trei sunt ipostazele sale frecvente: personajul-narator presupune relatarea la persoana întâi şi o perspectivă
subiectivă asupra evenimentelor narate, căci el face parte din lumea fictivă pe care o expune (de exemplu, Allen,
din Maitreyi de Mircea Eliade), naratorul martor presupune atât relatare la persoana întâi, şi deci relativă
implicare în evenimentele narate, cât şi la persoana a treia, în acest din urmă caz naratorul fiind însă absent din
întâmplările prezentate (în povestirile din volumul Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu); 3. naratorul omniscient
este cel care cunoaşte şi gândurile personajelor, şi intenţiile acestora, despre care narează la persoana a III-a (de
exmplu, în romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi).
 Eul liric
În opera lirică, eul liric este individualitatea creatoare, care nu trebuie confundată cu persoana reală / biografică a
creatorului (eul empiric), instanţă neidentificabilă, prin intermediul căreia se face auzită ,,vocea" poetului. Poetul
francez Arthur Rimbaud afirma în acest sens că ,,eu e altul”, separând clar subiectul creator de cel empiric, deşi cel
de al doilea este, în fond, izvorul celui dintâi. ,,Măştile" eului liric diferă în funcţie de curentul literar căruia i se
asociază.

 ficţiune/ imaginaţie, invenţie

- ficţiunea (din fr. Fiction, lat. Fictio, ,,închipuire, născocire”) - rezultatul unui proces imaginativ care presupune
utilizarea unor elemente de realitate pentru crearea unei alte lumi, care nu se suprapune cu realitatea, ci o
concurează; caracteristică a creaţiei artistice, care oferă iluzia unei lumi/ întâmplări adevărate, deşi este o plăsmuire
a imaginaţiei autorului, o născocire. Ficţiunea implică procesul de selecţie, reorganizare şi interpretare a datelor
realităţii, realizat datorită fanteziei creatoare a scriitorului. Ea operează la diverse niveluri ale actului de creaţie, de
la concepţie până la stil, implică originalitatea creatorului şi urmăreşte un scop estetic (de a plăcea). În Poetica,
Aristotel operează distincţia între istorie (care înfăţişează fapte reale, aievea întâmplate) şi poezie (care înfăţişează
fapte ce s-ar putea întâmpla): ,,datoria poetului nu este să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri
putând să se întâmple, în marginile verosimilului şi necesarului”. În epoca modernă, domeniul literaturii s-a extins,
incluzând şi literatura de frontieră (memorialistica, literatura de călătorie), care înfăţişează fapte reale, dar cu
mijloacele artei, având valoare estetică.
- imaginaţia - capacitate omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza reprezentărilor sau ideilor
acumulate anterior; aptitudinea care conferă creatorului puterea de a realiza universul fictiv al operei, pornind de la
datele realului pe care le transfigurează artistic, conform propriei viziuni despre lume (weltanschauung);
- invenţie – 1. realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoaşterii care prezintă noutate şi progres faţă de stadiul
cunoscut până atunci; 2. afirmaţie care susţine ca adevărate lucrui inexistente; 3. căutarea şi alegerea ideilor şi
argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor şi temelor corespunzătoare într-o creaţie artistică.

 realitate/ adevăr
realitate – existenţă obiectivă
adevăr - ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate; oglindire fidelă a realităţii obiective în gândire

3. Limbă şi comunicare
 Registre stilistice: standard, literar, colocvial / familiar, specializat: regional, arhaic, argou, jargon

Registre stilistice ale limbii:

limbaj standard – variantă stilistică a limbii literare utilizată în condiţii obişnuite de comunicare, fără mărci
afective şi presupunând folosirea cuvintelor cu sensul propriu, înlocuirea unor termeni regionali sau populari cu
echivalentul lor din limba literară, evitarea determinărilor adjectivale sau adverbiale ca mărci ale expresivităţii,
renunţarea la folosirea termenilor regionali, populari, arhaici, a jargonlui şi a argoului. Cu precădere, limbajul este
recomandat a fi întrebuinţat în şcoală, în situaţiile oficiale de comunicare, în mass media. Între consecinţele
utilizării sale, se pot enumera pierderea expresivitatăţii comunicării şi dispariţia impresiei de spontaneitate, de
implicare afectivă. Este limbajul recomandat de lucrările normative (DEX, DOOM, Gramatica Academiei etc.).
limbaj literar – aspectul cel mai îngrijit al limbii, legiferat prin norme având caracter general pentru întreaga
comunitate lingvistică. El este consolidat prin formă scrisă, deşi nu exclude şi varianta vorbită. Limba literară
presupune utilizarea sa conştientă, în opoziţie cu variantele uzuale ale comunicării: regionale, populare, familiare,
arhaice. Limba literară nu trebuie confundată cu limba operei literare care poate utiliza, în funcţie de context, de
vorbitor şi de scopul comunicării orice tip de limbaj, aşadar şi standard, şi colocvial, şi popular, şi regional, şi
arhaic, şi elemente de argou sau de jargon.
limbaj colocvial/ familiar – conversaţie liberă între persoane înrudite (sau cu un statut social apropiat, sau între
prieteni etc.); este predominant oral, cu nuanţe afective etc. Conferă o mai mare expresivitate a comunicării, prin
impresia de spontaneitate, de naturaleţe, de implicare afectivă pe care o produce. Adeseori conţine o nuanţă
glumeaţă sau ironică. În scris, se întâlneşte mai ales în corespondenţă şi, mai rar, în textele de tip jurnalistic.
limbaj regional – predominant oral, se caracterizează prin existenţa unor forme fonetice, sensuri şi construcţii
gramaticale având o circulaţie restrânsă la o anumită arie geografică. Folosirea cotidiană este neutră din punct de
vedere stilistic, dar în textele literare poate contribui la crearea impresiei de autenticitate a vorbirii personajelor, la
individualizarea acestora, la caracterizarea lor indirectă şi, de asemenea, la evocare şi la crearea culorii locale.
limbaj arhaic – se referă la forme fonetice, sensuri şi construcţii gramaticale care aparţin unei epoci depăşite a
evoluţiei limbii. Folosirea lor în epocă era neutră din punct de vedere stilistic, fiind echivalentă cu limbajul
standard al timpului. Unele particularităţi arhaice s-au păstrat şi regional, fiind astfel atât arhaisme, cât şi
regionalisme. Funcţia expresivă a limbajului arhaic apare doar în momentul în care acesta este utilizat în texte
literare aparţinând unei perioade mai noi decât cea de când datează aceste forme sau în limbajul familiar/ colocvial,
cu funcţia de evocare, de creare a culorii locale sau pentru a conferi o nuanţă glumeaţă comunicării.
argou – limbaj convenţional, preponderent oral, care îndeplineşte funcţia unei exprimări codificate, folosit de
grupuri sociale relativ închise (elevi, studenţi, soldaţi, sportivi, dar şi hoţi, puşcăriaşi etc.) pentru a păstra secretul
comunicării. Vocabularului argotic este extrem de mobil tocmai pentru a face decodificarea mai dificilă şi
utilizează cu precădere sensurile figurate ale cuvintelor, dar şi termeni regionali, arhaici, tehnici sau preluaţi din
alte limbi. Cazierul este numit album, închisoarea, universitate sau academie. Găinarii sau borfaşii sunt hoţii de
lucruri mărunte; ploscar este cel ce fură din poşete; şmenarii lucrează în grup: un carditor îl păzeşte pe şmenar cât
timp schimbă valuta, iar în final apare Maradona, un individ elegant care se prezintă drept poliţist şi confiscă banii
fraierului; boboc este student în anul I, boabă este o restanţă etc. Expresivitatea termenilor este totuşi puţin
resimţită interiorul argoului, dar creşte atunci când aceştia încep să circule în limba comună.
jargon – limbaj specializat, cu o circulaţie restrânsă, specific anumitor persoane, grupuri sau categorii
profesionale. Jargon poate fi considerat orice limbaj tehnic sau orice terminologie ştiinţifică (matematică,
informatică etc.). Jargonul este adesea perceput ca o limbă deformată, predominant neologică, folosit mai cu
seamă pentru a marca diferenţa dintre diversele categorii sau grupuri sociale. În literatură a fost utilizat mai cu
seamă pentru caracterizarea indirectă a personajelor, ca parte componentă a comicului de limbaj.

 Componentele şi funcţiile actului de comunicare.

Componentele situaţiei de comunicare (emiţător, receptor, mesaj, cod, canal, context):
Emiţătorul este cel care transmite un mesaj către receptor, destinatarul acelui mesaj. Mesajul
reprezintă o unitate între conţinut şi formă de expresie. El constă în gânduri, sentimente, idei desprinse din
realitate sau rod al imaginaţiei emiţătorului, care pentru a ajunge la receptor, sunt codificate, adică
transformate în semnale verbale sau/ şi nonverbale, organizate într-un cod. Receptorul trebuie să facă
operaţia inversă, decodarea, pentru a înţelege mesajul. Codul trebuie să fie cunoscut celor doi participanţi la
procesul de comunicare. Pentru a ajunge de la emiţător la receptor, mesajul este transmis pe un canal
(mediu).
cod – sistem convenţional de semne prin care se produce comunicarea între emiţător şi receptor. Limbile naturale
sunt coduri verbale. Alte coduri sunt muzica, stenografia, alfabetul Morse, codul Braille, simbolurile ştiinţifice,
semnele rutiere etc. Alte coduri mai pot gesturile, sunetele etc.
canal – mediul, mijlocul prin care sunt transmise semnalele unui cod: aerul, prin care circulă vocea în comunicarea
orală; scrisoarea, telegrama etc., în comunicarea scrisă; telefonia fixă şi mobilă, poşta electronică, în comunicarea
la distanţă etc. Un mesaj îşi poate schimba forma în funcţie de canalul prin care este transmis. De exemplu,
mesajul sonor (transmis pe cale orală) poate fi transformat în mesaj grafic (transmis prin intermediul scrisului).
context – ansamblu de informaţii cunoscut atât de emiţător cât şi de receptor şi care ajută la înţelegerea mesajului
de către cel din urmă. În absenţa contextului, mesajul poate deveni ambiguu ori obscur.
Funcţiile comunicării
Funcţia emotivă (expresivă) a comunicării constă în evidenţierea stărilor afective sau a reacţiilor sufleteşti ale
emiţătorului la contactul cu o anumită realitate. Mijloace lingvistice de realizare: interjecţii, unele forme verbale,
expresii, adjective cu valoare de epitet etc.
Funcţia conativă (persuasivă/ retorică) se referă la efectul de convingere pe care mesajul trebuie să-l aibă
asupra destinatarului, de la care se intenţionează să se obţină un anumit tip de răspuns (verbal, comportamental).
Funcţia poetică este centrată asupra formei mesajului, şi nu asupra conţinutului comunicării. Spre deosebire
de limbajul ştiinţific, pentru care contează cu precădere conţinutul mesajului, limbajul poetic pune accentul pe
expresie.
Funcţia referenţială este axată pe: referentul mesajului (obiectul comunicării: despre ce element al realităţii
se vorbeşte); contextul (situaţia) în care are loc transmiterea mesajului.
Funcţia metalingvistică se manifestă când apare necesitatea de a se atrage atenţia asupra codului utilizat în
cadrul comunicării. Mijloace de realizare: utilizarea perifrazelor explicative, a gesturilor sau a tonului care indică
receptorului sensul sau cheia în care trebuie decodificat mesajul
Funcţia fatică are în vedere stabilirea şi menţinerea contactului între emiţător şi receptor, controlul bunei
funcţionări a canalului. De exemplu: La începutul unei convorbiri telefonice se rosteşte acel ,,Alo!”, care deschide
comunicarea, iar pe parcurs se verifică menţinerea contactului prin întrebări precum: ,,Înţelegi?”, ,,Mă auzi?”, ,,Ai
înţeles?”.

 Elemente verbale, nonverbale, paraverbale

Comunicarea interpersonală presupune doi participanţi (emiţătorul şi receptorul) şi se realizează prin
combinarea celor trei forme de comunicare: comunicare verbală – care se realizează prin cuvinte grupate în
structuri lingvistice purtătoare de sens (enunţuri); comunicare nonverbală – care se realizează cu ajutorul mimicii
şi gesturilor; comunicare paraverbală – care se realizează prin sunete, combinaţii de sunete, exclamaţii etc., ale
căror semnificaţii se pot deduce din context. Uneori, comunicării verbale i se asociază elemente nonverbale şi
paraverbale, într-o combinaţie care este numită comunicare mixtă. În scris, tonul, gesturile, mimica sunt sugerate şi
prin semnele de punctuaţie.

 Abateri de la normă: anacolut, pleonasm, tautologie, confuzia paronimică, cacofonie

anacolut - o greşeală de exprimare, un fenomen de discontinuitate sintatică specific exprimării orale, care constă
în continuarea unei structuri sintactice prin alta echivalentă ca semnificaţie, dar incompatibilă ca formă. Exemplu:
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele [...] parcă-mi saltă şi acum inima de
bucurie! (Ion Creangă)
pleonasm – eroare semantică, repetarea inutilă a unui anumit conţinut prin mai multe cuvinte sau expresii
învecinate în enunţ. Exemple: avansaţi înainte, reciteşte iarăşi, averse de ploaie, harta mapamondului etc.
Tautologie – în limbajul curent, repetarea aceluiaşi cuvânt sau a aceleiaşi expresii este o eroare semantică; într-o
operă literară, tautologia este o figură de stil a repetiţiei, constând în repetarea aceluiaşi cuvânt cu altă funcţie
sintactică, de exemplu, subiect şi nume predicativ: Să vă fie casa casă, / Să vă fie masa masă. (Pluguşorul)
confuzia paronimică - eroare semantică provenită din necunoaşterea sensului corect al unor forme lingvistice
asemănătoare (paronime). Exemplu: pericol eminent
cacofonie – îmbinare de sunete cu efect ecustic neplăcut sau care trezeşte asociaţii nedorite şi care trebuie evitată
în vorbire. Exemplu: ...autorul explică că..., ...îi zise Nelu lui Lucian... etc.

 Câmp semantic
Este alcătuit din totalitatea cuvintelor dintr-o limbă care aparţin aceluiaşi domeniu de semnificaţii, deci din
câmpuri lexicale (termeni de rudenie, nume de culori, părţile corpului omenesc, obiectele universului casnic etc.).
Cuvintele unui câmp alcătuiesc reţele de semnificaţii.