Luceafărul

de Mihai Eminescu
1. Încadrare în epocă
Mihai Eminescu (1850-1889) este considerat a fi "omul deplin al culturii
naţionale" (C. Noica), cel mai mare poet național și cel mai de seamă reprezentant al
romantismului românesc.
Trăsăturile personalităţii eminesciene au fost prezentate pentru prima dată de către
Titu Maiorescu în studiul publicat în 1889 intitulat Eminescu şi poeziile lui. Criticul
literar a realizat un profil al geniului în general, particularizându-l, apoi, cu cel al marelui
poet, definit de "o inteligenţă covârşitoare", o "bogăţie intelectuală" şi o "cultură
individuală ce se afla la nivelul celei europene", astfel încât a fost denumit "un om al
timpului modern". Astfel, Titu Maiorescu deschide drumul exegezei 1 operei eminesciene,
exegeză realizată amplu şi divers în secolul XX.
Opera sa cuprinde: poezie, proză, dramaturgie, publicistică şi traduceri, la baza
acesteia stând, ca linii de forţă, talentul de excepţie, patriotismul, studiul intens, plăcerea
de a citi şi de a cunoaşte cât mai mult din domenii variate.
Opera poetică eminesciană cunoaşte trei etape:
1. poezia de tinereţe (1866-1869/1870) – se identifică influenţe din poezia
predecesorilor săi: I.H. Rădulescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri;
2. a doua etapă (1870-1876/1878) – poetul abordează teme de origine romantică, ce
dau naştere unor poeme de dimensiuni mari, caracterizate printr-un cumul de
figuri de stil ;
3. etapa maturităţii artistice (1878-1883) – Eminescu concepe capodoperele liricii
sale: Luceafărul, Glossă, Scrisorile, Odă (în metru antic).

2. Încadrare în curentul literar: romantismul

Romantismul apare în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Franța, ca reacție
împotriva stricteții principiilor clasicismului. Se manifestă în favoarea libertății depline
de creație și pentru reabilitarea individualității.
Principii estetice:
 subiectivismul, spontaneitatea, fantezia;
 inspirația din folclor (mituri, basme, legende);
 cultivarea interesului pentru o natură, care nu mai este un simplu decor, ci
devine o stare de spirit;
 fascinația spațiilor exotice;
 elogiul istoriei naționale și al eroilor ei;

1
Interpretare, lămurire a unui text din punct de vedere filologic, istoric etc.
  personajul este selectat din toate mediile sociale, fiind întotdeauna un erou
excepțional, pus în împrejurări excepționale;
 constituția sufletească a eroului cuprinde contradicții, pasiuni violente,
aspirații nemăsurate;
 amestecul genurilor și al speciilor.
Orientare tematică: istoria națională, iubirea, natura, folclorul, condiția geniului,
timpul, cosmogonia.
Motive literare: visul, marea, noaptea, luna, floare albastră, îngerul și demonul
etc.
Specii cultivate: lirice (doina cultă, pastelul, meditația, elegia, idila), epice (balada
cultă, basmul cult, legenda istorică, poemul eroic, istoric, nuvela istorică, povestirea
fantastică, satira), dramatice (drama).
Modalități stilistice: cultivarea antitezei.

3. Apariție
Luceafărul, capodoperă a creației românești și sinteză a gândirii eminesciene,
apare în almanahul Societății Academice România Jună din Viena, în aprilie 1883; în
august 1883, este publicat în revista Convorbiri literare și inclus, ulterior, în volumul
antum Poezii.

4. Geneză:
Luceafărul, capodoperă a liricii românești și universale, a cunoscut un lung și
complicat proces de elaborare. Poemul are ca punct de plecare un basm popular românesc
Fata în grădina de aur, cules de germanul Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a
versificat într-o primă variantă, modificându-i doar finalul, răzbunarea părându-i-se a fi
incompatibilă cu superioritatea ființei nemuritoare (zmeul). În variantele următoare (de
după 1880), valorificându-și vasta cultură, Eminescu păstrează doar cadrul de basm,
creând o alegorie pe tema romantică a locului geniului în lume, astfel că personajele și
relațiile dintre ele reprezintă o suită de simboluri, ce traduc, în plan poetic, idei,
concepții, atitudini, toate derivate dintr-o meditație asupra geniului, văzut ca o ființă
însingurată și nefericită, opusă prin structură și destin omului comun.

5. Complexitatea poemului:
Izvoarele folclorice (basmul) se împletesc cu cele filosofice, mitologice, culturale
și chiar autobiografice (concepția lui Schopenhauer cu privire la antiteza dintre geniu și
omul comun; ideile din filosofia greacă conform cărora Cerul și Pământul se află la
originea lumii; viziunea vedică indiană asupra cosmogoniei și asupra personajului
mitologic Hyperion, care este fiul Cerului; mitul Zburătorului).
În poem, se întâlnesc toate cele trei genuri literare:
  genul liric se definește prin exprimarea directă a gândurilor și a
sentimentelor și prin prezența eului liric;
 genul epic este ilustrat de povestea prezentată, ce urmează subiectul
basmului popular, pe care Eminescu îl îmbogățește cu valențe filosofice
profunde;
 genul dramatic este susținut de existența personajelor, a dialogului dintre
ele, precum și de prezentarea dramei neputinței omului comun de a intra
în sfera valorilor superioare și a dramei omului de geniu, neînțeles de
societate în aspirația sa spre absolut.
Complexitatea poemului derivă și din îmbinarea mai multor specii lirice: idila,
meditația filosofică, elegia (poezia exprimă atât tristețea omului de geniu, cât și a omului
comun), satira (are în vedere societatea definită de mediocritate) și pastelul (este preznt
prin tablourile descriptive de natură terestră și cosmică).

6. Tema
Textul Luceafărul este o profundă meditație de factură filosofică asupra condiției
omului de geniu. De asemenea, iubirea constituie cheie de interpretare a întregului poem.

7. Semnificația titlului
În sens propriu, Luceafărul este numele popular dat planetei Venus și altor stele
strălucitoare. În poezie, el devine simbolul unicității, al superiorității, întruchipând
geniul.

8. Structură și semnificații:
Criticul literar Tudor Vianu identifică, în acest poem, trei niveluri existențiale:
omul comun (muritorul, capabil de o iubire superficială, întruchipat de Cătălin); geniul
(omul superior care aspiră spre absolut în ceea ce privește iubirea și cunoașterea,
reprezentat de Hyperion) și Demiurgul (reprezintă perfecțiunea, absolutul, eternitatea).
Luceafărul, un poem de 98 de strofe, este structurat în două planuri (uman-terestru
și universal-cosmic), iar unitățile strofice sunt repartizate în patru tablouri. În prima
parte, este prezentată o poveste fantastică de iubire între două ființe, care aparțin unor
lumi diferite (cadrul este terestru, dar și cosmic, atmosfera este gravă, solemnă, iar
comunicarea este indirectă). Partea a doua surpinde idila dintre Cătălin și Cătălina (cadrul
este exclusiv terestru, atmosfera intimă, iar comunicarea directă). Partea a treia prezintă
călătoria cosmică a luceafărului și dialogul acestuia cu Demiurgul (cadrul este exclusiv
cosmic, atmosfera gravă, iar comunicarea directă). Partea a patra prezintă revelația
luceafărului asupra diferențelor foarte mari dintre cele două lumi (cadrul este din nou
terestru și cosmic, atmosfera este, pe de o parte, intimă, iar, pe de altă parte, gravă,
distantă și rațională).
 I. Începutul poemului se află sub semnul basmului și al timpului mitic: „A fost
odată ca-n povești”. Portretul fizic al fetei de împărat este realizat prin folosirea
superlativului absolut de origine populară „o prea frumoasă fată”, iar prin intermediul a
două comparații sugestive se conturează portretul moral al acesteia „Cum e fecioara între
sfinți / Și luna între stele”. Originea, statutul social, dar, mai ales, disponibilitatea afectivă
spre superior plasează personajul feminin dincolo de obișnuit în excepțional.
Problematica geniului este dezbătută de către Eminescu din perspectiva filosofiei
lui Schopenhauer, poetul interpretând doctrina acestuia și înzestrându-și eroul nu numai
cu atributele cunoașterii raționale, ci și cu o mare capacitate afectivă. Fata de împărat
este pentru luceafărul Hyperion atât obiectul cunoașterii, cât și al pasiunii sale. Cei doi
îndrăgostiți aparțin unor lumi diferite. Luceafărul, care înglobează rațiunea deplină și
iubirea absolută i se poate revela fetei doar în vis (motiv romantic) și prin oglindă, într-o
dublă reflectare. Precum Zburătorul din literatura populară, el o urmează pe fată în odaie,
provocându-i primii fiori ai iubirii.
În prezentarea metamorfozelor luceafărului, Eminescu valorifică idei din filosofia
antică și mitologia universală. La prima apariție, are o imagine angelică și se întrupează
din cer și mare, dobândind o înfățisare asemănătoare cu cea a lui Neptun, zeul mărilor.
Cititorul descoperă valorificarea concepției lui Platon despre apariţia lumii, care
considera că la originea ei se află cerul şi pământul şi concepţia lui Thales, primul filosof
al grecilor, care considera că apa este elementul generator de viață. A doua oară,
luceafărul se întrupează din soare și noapte, având chipul demonic al unui tânăr, ce
echivalează în imaginația fetei cu Zburătorul din mitologia românească. De asemenea,
este valorificată și concepția filosofului Hesiod, care susținea că, la originea lumii, se află
noaptea, considerată a fi fiica haosului și mama tuturor zeilor.
Deși suferința generată de neîmplinirea sentimentul este resimțită de fată, ea îl
refuză de fiecare dată, cerându-i sacrificiul suprem în numele iubirii: „Fii muritor ca
mine”. Iubirea luceafărului depășește sfera comunului și, de aceea, în numele ei, acceptă
condiția inferioară de muritor „Da, mă voi naște din păcat / Primind o altă lege / Cu
vecinicia sunt legat / Ci voi să mă dezlege”.
II. Fata de împărat își pierde caracterul de unicitate, devenind Cătălina. Ea este,
de această dată, atrasă de iubirea comună, specifică muritorilor, întruchipat de Cătălin
„viclean copil de casă”, „băiat din flori și de pripas / Dar îndrăzneț cu ochii”. Portretul
său se află în antiteză cu acela al luceafărului, fiind construit într-un limbaj popular,
familiar.
Deși fata păstrează aspirația către planul superior „O, de luceafărul din cer / M-a
prins un dor de moarte”, se lasă ispitită de vorbele pajului care îi arată „din bob în bob
amorul”. Deși luceafărul îi dă posibilitatea să-și depășească condiția umană prin
eternizarea sentimentului, Cătălin îi propune împlinirea sufletească imediată, bazată pe
compatibilitatea dintre ei „Hai ș-om fugi în lume”. Ea realizează că dorul de luceafăr a
rămas la stadiul de nostalgie specific umană și că o iubire în planul terestru îi poate aduce
măcar fericirea de o clipă. Cătălin „guraliv și de nimic” este soluția de compromis, care
înlătură drama incompatibilității.
Propunerea lui de a fugi în lume rezolvă atât neconcordanța de statut social dintre
cei doi (fata de împărat – băiat din flori), cât și aspirația ei mult prea înaltă, oferindu-i
posibilitatea împlinirii sufletești într-o sferă limitată, supusă legilor sorții neiertătoare.
III. Eminescu preia din lucrarea lui Schopenhauer Lumea ca voință și
reprezentare conceptele referitoare la diferențele dintre omul comun și cel de geniu.
Dacă omul obișnuit este definit de instinctualitate, subiectivitate, incapacitatea de a-și
depăși sfera, voința de a trăi, dorința de a fi fericit, sociabilitate, omul de geniu este
caracterizat de obiectivitate, inteligență superioară, aspirația spre cunoaștere, însingurare,
puterea de a se sacrifica pentru atingerea unui scop obiectiv.
Partea a treia prezintă zborul luceafărului spre Demiurg. Descrierea zborului
cosmic rămâne o pagină antologică în lirica românească și rivalizează în frumusețe cu
tabloul cosmogonic din Scrisoarea I „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de
stele...Vedea ca-n ziua cea dentâi / Cum izvorau lumine”.
Acțiunea se desfășoară exclusiv în plan cosmic și are două etape: drumul până la
Demiurg și dialogul cu acesta. Drumul este o consecință directă a hotărârii luceafărului
de a-și schimba condiția. El zboară de la finit spre infinit (transcendent), dominat de
voința de a fi altceva decât este și recunoscut în lumea de dincolo, de timp și de
elementele inițiale din care a fost alcătuit cosmosul. Cerința lui este cel mai mare
sacrificiu făcut în numele iubirii: renunțarea la viața veșnică, la unicitate, la o condiție
privilegiată pentru iubirea de pe pământ, care durează doar o clipă din cauză efemerității
ființei umane. Luceafărul își asumă dispariția sa pentru totdeauna în numele iubirii.
Demiurgul se adresează lui Hyperion, adică funcției și nu ființei. În urma
discuției, luceafărul ajunge la conștința de sine și înțelege că el este Hyperion, „cel ce
merge pe deasupra”, împlinirea dorinței sale echivalând cu o dezordine cosmică, cu
moartea universului și cu negarea creației Demiurgului. Geniul este condamnat la
nemurire, pe altarul căreia sacrifică fericirea și iubirea, Demiurgul insistând asupra
acceptării condiției sale privilegiate de către luceafăr. Ultimul argument al Demiurgului
este și cel mai puternic, accentuând superficialitatea lumii terestre: „Și pentru cine vrei să
mori? / Întoarce-te, te îndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Și vezi ce te așteaptă”.
IV. Ultima parte revine simetric la prezentarea planurilor terestru și cosmic.
Peisajul romantic este animat de prezența a doi tineri izolați în mijlocul naturii
ocrotitoare „Sub șirul lung de mândri tei / Ședeau doi tineri singurei”. Povestea de
dragoste dintre Cătălin și Cătălina este plină de farmec, ei trăind clipa fericirii și a liniștii
sufletești. Luceafărul, urmând îndemnul Demiurgului, privește spectacolul idilic dintre
Cătălin și Cătălina, fata, la rândul ei, vede luceafărul, are nostalgia lui și îi adresează o
ultimă chemare, izvorâtă din dorința de ocrotire (luceafărul – stea a norocului, ce domină
destinul uman). Acesta refuză întruparea, deoarece conștientizează rolul pe care îl are în
univers și importanța rămânerii sale în lumea esențelor. Finalul ete dominat de
renunțarea dureroasă și superioară a lui Hyperion, lumea sa intrând în antiteză cu „cercul
strâmt”, în care trăiește omul comun.
Prozodie: Eminescu păstrează aceeași schemă prozodică de la începutul până la
sfârșitul poemului: rimă încrucișată, măsura versurilor de 7-8 silabe și ritm iambic.
Concluzii: Luceafărul este, prin excelență, o poezie de dragoste, acest sentiment
determinând hotărâri cruciale și schimbări de atitudini ale personajelor. Dacă în prima
parte, Eminescu imaginează o iubire absolută, intangibilă la nivel uman, în partea a doua,
dar, mai ales, în partea a patra, poetul ne înfățișează dragostea posibiliă, așa cum mai
făcuse și în alte idile. De aceea, iubirea este cheia de boltă a arhitecturii întregului poem.
„Dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă de amărăciune glacială care se
cheamă Luceafărul” (Tudor Arghezi).