Societatea culturală „Junimea” și revista „Convorbiri literare” au favorizat un mod

specific de a înțelege cultura, fenomenul fiind numit spirit junimist. Prezentate de Tudor
Vianu, caracteristicile junimismului au fost:
 spiritul critic, care s-a manifestat prin respectul pentru adevărul istoric în studierea
trecutului și prin cultivarea simplității; s-a militat împotriva falsei erudiții, întrucât
mulți cărturari ai vremii foloseau o limbă artificială din dorința de a fi altfel față de
oamenii de rând; s-a susținut autenticitatea la toate nivelurile vieții, claritatea, rigoarea
și rațiunea, respingându-se „formele fără fond”;
 spiritul filozofic, care s-a concretizat prin dorința junimiștilor de a construi o bază
teoretică solidă, în care aplicațiile urmează firesc raționamentul pentru a fi în pas cu
evoluția științei și a literaturii;
 gustul pentru clasic și academic, adică pentru valorile canonice, nu pentru inovație;
junimiștii nu au acceptat inovațiile momentului, chiar dacă s-a vorbit despre
simbolism sau naturalism în literatură, impresionism în pictură sau art nouveau în
arhitectură;
 spiritul oratoric s-a născut din dezaprobarea junimiștilor față de modul de a vorbi în
public al generației anterioare, care crease o frazeologie demagogică și o adevărată
„beție de cuvinte”; de aceea, s-a impus un model, în care totul, de la vestimentație la
dicție, trebuia să dovedească stăpânire de sine, rigoare și măsură;
 ironia a fost considerată esențială în construirea unei baze noi, eliminându-se
prejudecățile și ideile greșite; a devenit cea mai de temut armă a junimiștilor, folosită
nu numai împotriva adversarilor, ci și în interiorul societății.
Criticismul junimist aduce, astfel, în cultura românească spiritul rigurozității, al
cercetării științifice, echilibrul și eleganța, elemente ce vor contribui decisiv la progresul ei
până la un alt moment de mare însemnătate: al sincronizării cu spiritul cultural occidental.
Acest lucru va avea loc în perioada interbelică, odată cu Eugen Lovinescu, care va prelua o
parte dintre concepțiile lui Titu Maiorescu, chiar dacă va polemiza cu „teoria formelor fără
fond”.