PROF.

GABRIELA CAZAC
COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU„SUCEAVA„

JUNIMEA ŞI CONVORBIRI LITERARE

Constituirea Societăţii Junimea. Titu Maiorescu — mentor al Junimii

Cadrul istoric: • 1859 – Unirea Principatelor; • 1878 – Războiul de Independenţă 1; • după 1860 se
conturează epoca marilor clasici, când apar asociaţia Junimea şi revista ei, Convorbiri literare, şi operele
excepţionale ale lui Eminescu, Creangă, Slavici, Macedonski.
Societatea Junimea a fost înfiinţată la Iaşi, în iarna anului 1864, din iniţiativa unor tineri cărturari
(Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi), colegi de generaţie, strânşi în jurul lui
Titu Maiorescu, la puţin timp după întoarcerea lor de la studii din străinătate. Deviza Junimii: Entre qui
veut, reste qui peut! (Intră cine vrea, rămâne cine poate!) Primele întâlniri au avut loc cu prilejul unor
„prelecţiuni populare" (conferinţe pe teme literare, artă, religie, drept, morală, educaţie, învăţământ), ţinute
la Universitatea din Iaşi, pentru educarea publicului român, pe care Maiorescu le iniţiase la 9 februarie 1864.
Asociaţia are o tipografie, o librărie şi o revistă proprie (Convorbiri literare, 1867).
Convorbiri literare. Revistă fondată de Societatea Junimea, apare la Iaşi şi, ulterior, la Bucureşti, de la
1 martie 1867 şi până la 1 martie 1944. Redactor responsabil în primele decenii este Iacob Negruzzi.
Articolul-program al publicaţiei reflectă preocupările culturale şi literare ale cercului junimist. Promovând
criteriul valorii estetice, revista susţine însemnătatea literaturii ca artă de sine stătătoare.

Junimea – etape de dezvoltare

1) 1864-1874 - caracter polemic, critică virulentă;

Iaşi - se manifestă în trei direcţii: limbă, literatură, cultură;
2) 1874-1885 - etapă de consolidare a orientărilor estetice; diminuare a criticismului junimist;
Iaşi şi Bucureşti - apariţia operelor de maturitate ale lui Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale;
Junimea

3) 1885-1944 - la Bucureşti este mutată şi revista Convorbiri literare;

Bucureşti - activitatea de cenaclu se diminuează;
- revista capătă caracter preponderent universitar, publicând studii istorice,
filosofice, filologice, de geografie;
- după 1900, Junimea are o nouă structură şi un nou conducător, pe Simion
Mehedinţi.

Principalele manifestări de cultură

Obiective: • răspândirea spiritului critic; • încurajarea progresului literaturii naţionale; • crearea şi

impunerea valorilor; • susţinerea originalităţii literaturii române; • lupta pentru unificarea limbii române
literare; • susţinerea autonomiei esteticului faţă de etic, politic şi etnic, care va deveni teza „artei pentru
artă”; • educarea publicului în spiritul înţelegerii şi al receptării culturii; • promovarea unei mentalităţi
specifice, definite, în opinia lui Tudor Vianu, prin spirit filosofic, gustul pentru clasic, spirit oratoric,
spirit critic şi ironie.
Preocupările Junimii s-au concretizat în patru direcţii de activitate:
1. de educaţie a publicului prin conferinţe;
2. de promovare a unor principii lingvistice care să ducă la unificarea limbii române literare;
3. de formare şi de publicare a unor scriitori români de valoare;
4. de combatere a „formelor fără fond”, adică a acelor instituţii create prin imitaţia unor modele occidentale,
pentru care noi nu aveam fondul necesar.
Ulterior, Junimea a fost interesată şi de politică, mulţi membri au aderat la doctrina Partidului
Conservator.
„Influenţa Junimii pentru literatura şi cultura românească a fost imensă. Legitimitatea esteticului, descurajarea
mediocrităţilor, cultivarea literaturii populare, impunerea realismului ca formulă estetică necesară, omagiul
limpidităţii clasice şi al visării romantice se datoreşte în bună măsură, Junimii şi junimismului." (Zigu Ornea,
Junimea)

1
Războiul de Independență a României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite la
Războiul Ruso-Turc din 1877 – 1878. În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman.
1
PROF. GABRIELA CAZAC
COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU„SUCEAVA„
Raportul dintre junimism şi paşoptism

Asemănări - se realizează o continuitate prin formarea unei literaturi cu specific românesc, prin păstrarea şi chiar
accentuarea elementului naţional, nu prin imitaţie.
Deosebiri 1. de atitudine: pe de o parte exaltare, frenezie, avânturi utopice, susţinerea idealurilor revoluţionare
(„Dacia literară”), pe de altă parte, luciditate, cumpătare, spirit critic („Convorbiri literare”);
2. de vârstă culturală: - spiritual, paşoptismul ţine de adolescenţă;
- junimismul, de tinereţe maturizată;
3. de configurare estetică: - paşoptismul e fundamental romantic, fără să respingă clasicismul;
- junimismul e fundamental clasic, fără să respingă romantismul.
Aceste diferenţieri reprezintă un proces normal în evoluţia unei culturi.
Programul Societăţii Junimea
Junimea a reprezentat cea mai importantă mişcare literară românească, prin care se produce în cultura
autohtonă o schimbare radicală de mentalitate. Activitatea Societăţii Junimea s-a (desfăşurat în mai multe etape.
A. Cea dintâi, „etapa ieşeană”, este cuprinsă între anii 1864, anul întemeierii, şi 1874, anul în care T.
Maiorescu se mută la Bucureşti. În anul 1864, Societatea Junimea adoptă un program prin care îşi stabilea
principiile ce îi vor călăuzi activitatea culturală:
• orientarea literaturii spre specificul naţional;
• promovarea specificităţii esteticului; susţinerea principiului de autonomie a artei (arta pentru artă);
promovarea valorii estetice;
• organizarea, la Iaşi, a unei serii de prelegeri publice („prelecţiuni populare”);
• organizarea, cu regularitate, în casa lui Iacob Negruzzi, a unor lecturi din opere autohtone, producţii originale
ale junimiştilor, urmate de discuţii;
• achiziţionarea unei tipografii, cu ajutorul căreia să se tipărească manuale şcolare, cărţi de ştiinţă şi literatură şi,
mai ales, ediţii ştiinţifice, „cu note explicative şi index", ale tuturor cronicilor şi istoriografilor români;
• abordarea problemelor limbii şi ale ortografiei, combătând tendinţa latinizantă de promovare a ortografiei
etimologice;
• alcătuirea unei antologii cu cele mai valoroase poezii autohtone, de la poeţii Văcăreşti până la Vasile
Alecsandri.
Societatea Junimea discută şi o multitudine de probleme filosofice, juridice şi sociale, polemizând cu mulţi
dintre contemporani. Societatea îşi creează puternice adversităţi, deoarece contemporanii dezaprobau tendinţa
membrilor societăţii de a pune în discuţie toate aspectele culturale ale vremii şi de a le critica foarte sever. Din
aceste polemici se naşte un program general al Junimii, constând în combaterea „direcţiei de astăzi din cultura
română" şi afirmarea necesităţii unei „direcţii noi", adică a unor schimbări profunde în toate planurile culturii;
combaterea formelor fără fond, respingerea elementelor de impostură şi artificialitate rezultate din procesul de
import grăbit al tiparelor civilizaţiilor occidentale.
B. A doua etapă din existenţa Junimii se situează între anii 1874 și 1885. După mutarea lui T. Maiorescu la
Bucureşti, şedinţele Junimii se ţin atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti, în locuinţa lui T. Maiorescu. În 1885, societatea
se mută în Bucureşti, odată cu plecarea din Iaşi a celor mai mulţi dintre junimişti. În această etapă, principala
activitate a Junimii a fost lectura operelor originale. Atracţia exercitată de cenaclul junimist era atât de mare,
încât veneau să citească mulţi dintre scriitorii de valoare ai vremii. Astfel, Alecsandri citeşte Fântâna
Blanduziei, Despot-Vodă şi Ovidiu, Caragiale - O noapte furtunoasă, Eminescu citeşte cele mai multe dintre
poeziile sale antume, iar Al. Macedonski este prezent cu poemul Noapte de decemvrie. Alături de literaţi, la
şedinţele Societăţii Junimea au participat numeroşi lingvişti, istorici, savanţi din diferite domenii, discutând
problemele majore ale culturii şi ştiinţei.
Prin întreaga ei activitate, Societatea Junimea a fost considerată cel mai de seamă cenaclu şi cea mai
importantă societate culturală din istoria literaturii române.
Trăsăturile junimismului. Societatea Junimea şi revista Convorbiri literare au creat un anumit mod de a
înţelege cultura, o anumită perspectivă asupra raportului dintre creaţie şi valoare, dintre naţional şi universal,
fenomenul primind, în ansamblu, numele de spirit junimist. Sintetizate de Tudor Vianu, trăsăturile caracteristice
ale junimismului au fost următoarele: spiritul filozofic, spiritul oratoric (caracterizat prin combaterea
frazeologiei demagogice, controlul sever al expresiei, stil oratoric caracterizat prin rigurozitate şi
laconism/concizie), gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic (atitudine care nu admite nimic decât sub
rezerva discuţiei şi a argumentaţiei temeinice).

2
PROF. GABRIELA CAZAC
COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU„SUCEAVA„
TITU MAIORESCU
(1840-1917)

Titu Maiorescu - academician, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, avocat, politician și scriitor
român, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de Interne, membru fondator al Academiei Române,
personalitate remarcabilă a României sfârșitului sec. al XIX-lea și începutului sec. XX. S-a născut la Craiova. Fiul
profesorului ardelean Ion Maiorescu, după părerea lui Tudor Vianu, un remarcabil politician. Maiorescu începe
studiile la Craiova, le continuă la Braşov şi, datorită unei burse a Episcopiei Blajului, la Viena (1851-1858). Absolvent
pe locul întâi, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie din Berlin, continuate cu studii în Litere şi în Drept la Paris
(1860-1861). Întors în ţară, devine rector al Universităţii din Iaşi (1863), unde activează până la 1874. Apoi este numit
director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea.
Inițiază, în țara noastră, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără și Ion Creangă. Între 1863 şi 1864, T.
Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi. Întemeiază Societatea Junimea (1864) şi revista Convorbiri
literare (1867).
Titu Maiorescu şi-a lăsat amprenta asupra uneia dintre cele mai strălucite perioade din literatura română: epoca
junimistă. Odată constituită Societatea Junimea, criticul avea să fie mentorul acesteia, imprimându-i un spirit de seri-
ozitate în abordarea problemelor literare, lingvistice, filosofice sau istorice şi un discernământ în judecata estetică a
creaţiilor literare. Spirit multilateral, Titu Maiorescu a scris: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, În
contra direcţiei de astăzi în cultura română (1872), Comediile domnului I.L. Caragiale (1885), Eminescu şi poeziile
lui (1889), Povestirile Iui Sadoveanu (1906), Poeziile lui Octavian Goga (1906) ş.a.
Volume: Critice, Logice, Însemnări zilnice, Jurnal şi epistolar.

Titu Maiorescu - îndrumător al culturii şi al literaturii române

Titu Maiorescu a fost mentorul Junimii, critic literar, eseist şi filosof. Contribuţia lui Titu Maiorescu este foarte
importantă în domeniul limbii, al literaturii, al esteticii şi al filosofiei. Varietatea preocupărilor sale l-a făcut pe criticul
literar Nicolae Manolescu să afirme că domeniul de activitate al lui Titu Maiorescu este toată cultura. Prin combaterea
mediocrităţii, a lipsei de talent, Titu Maiorescu a realizat o necesară operă de identificare şi ierarhizare a valorilor. El a
desfăşurat o activitate de îndrumător al culturii şi al literaturii române într-o perioadă când acestea erau ameninţate de
impostură şi nonvaloare.
I.Contribuţia lui Titu Maiorescu în domeniul limbii
Articole: Despre scrierea limbii române (1866), Limba română în jurnalele din Austria (1868), Beţia de cuvinte
(1873), Raport citit în Academia Română asupra unui nou proiect de ortografie (1880), Neologismele (1881),
Oratori, retori, limbuţi (1902).
Principii: • 1. introducerea alfabetului latin în locul celui chirilic; •2. folosirea ortografiei fonetice; 3.
combaterea etimologismului2; • 4. îmbogăţirea vocabularului cu neologisme; • 5. combaterea stricătorilor de
limbă; • respingerea calcului lingvistic (imitarea structurii unui cuvânt sau a unei sintagme din altă limbă); •
ridiculizarea „beţiei de cuvinte”.
Părerile în domeniul limbii şi-au dovedit valabilitatea. În 1880-1881, Academia Română aprobă sistemul
ortografic propus de Titu Maiorescu pentru întreaga ţară. Astfel, Junimea şi Titu Maiorescu au constituit un factor
important al unificării limbii române literare moderne.
II. În domeniul literaturii
Articole: Asupra poeziei noastre populare (1868), O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867,
Direcţia nouă în poezia şi proza română (1876), Comediile lui I.L. Caragiale (1885), Poeţi şi critici (1886), Eminescu
şi poeziile lui (1889)
Principii: • aprecierea poeziei populare; • aprecierea tradiţiei, a înaintaşilor (Vasile Alecsandri); •
încurajarea tinerelor talente; • aprecierea operei în funcţie de valoarea artistică, estetică; • combaterea
mediocrităţii şi a lipsei de talent; • promovarea criticii literare obiective, ştiinţifice.
III. În domeniul culturii - În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868) –
Teoria formelor fără fond. Titu Maiorescu a făcut observaţia că, de la 1821 încoace, dezvoltarea ţării s-a
realizat prin preluarea de la alte civilizaţii europene a unor „forme” (adică a unor instituţii sociale sau culturale) ce nu
ar corespunde „fondului”, adică spiritului tradiţional, felului de viaţă de la noi. Observaţia maioresciană a devenit
celebră sub numele „forme fără fond”. „În aparenţă... avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi
literatură, avem muzee, conservator, avem teatru, avem chiar o constituţie. Dar în realitate toate acestea sunt
producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr.”
Maiorescu porneşte de la premisa că în toate straturile culturii române se poate identifica viciul „neadevărului",
al imitaţiei, al superficialităţii, în urma unui elan al occidentalizării. El oferă exemple atât din domeniul literar sau

2
ETIMOLOGÍSM s. n. Tendință de a reforma limba literară, apropiind forma actuală a cuvintelor de o formă mai veche a ei,
pretinsă a fi mai corectă. – Din fr. étymologisme.
3
PROF. GABRIELA CAZAC
COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU„SUCEAVA„
lingvistic (Lexiconul de la Buda), cât şi din istorie (lucrarea lui Petru Maior despre latinitatea poporului şi a limbii
române). Afirmă lipsa de conţinut a unor instituţii din epocă, precum şcolile şi universităţile lipsite de dascăli
competenţi sau teatrele care funcţionează mecanic în absenţa unui repertoriu naţional original şi a unor actori de
prestanţă. Maiorescu numeşte aceste realităţi „forme fără fond” şi refuză preluarea unor modele occidentale în absenţa
unui fond autohton solid. Convins că „forma fără fond este de-a dreptul stricăcioasă" deoarece nimiceşte cultura,
Maiorescu respinge împrumuturile exagerate, neselective şi imitaţiile fără valoare, recomandând îndepărtarea
mediocrităţilor şi promovarea formelor ce definesc identitatea noastră culturală.
Bibliografie: • G. Călinescu - Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent
• N. Manolescu - Istoria critică a literaturii române (2008)

TITU MAIORESCU – EXERCIŢII

1. Maiorescu îşi prefaţa primul volum de Critice, apărut în 1874, astfel:

„Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment dat o cantitate mărginită. Averea
naţională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află de asemenea într-o câtime fixată. Nu
te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor. Timpul,
averea, tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos, necum pentru o lucrare
greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi adevărată [...]. Ai un singur bloc de marmură:
dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde ai să poţi sculpta o Minervă?"
Ce legătură vedeţi între aceste observaţii şi cele din studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română?
2. Arătaţi cum se manifestă spiritul critic junimist în următorul fragment din studiul În contra direcţiei de astăzi
în cultura română: „O primă greşeală, de care trebuie ferită tinerimea română, este încurajarea blândă a
mediocrităţii. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra — toate sunt
primite cu laudă, sau cel puţin cu indulgenţă, sub cuvânt că tot ceva este şi că are să devie mai bine. Aşa zicem de
30 de ani şi încurajăm la oameni nechemaţi şi nealeşi!”
3. Citiţi următorul fragment din lucrarea lui Titu Maiorescu, Beţia de cuvinte:
„Există însă un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a
fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte. [...] Primul simptom este o
cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se
arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci[...]. Vine apoi slăbirea
manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, violenţa
nemotivată a limbagiului.”
Discutaţi despre actualitatea observaţiilor lui Titu Maiorescu. Unde se manifestă în mod pregnant „be ţia de
cuvinte"?
4. Citiţi studiul lui Maiorescu, Beţia de cuvinte, subintitulat Studiu de patologie literară. Daţi exemple din mass-
media care să ilustreze „beţia de cuvinte" practicată azi.
5. Comentaţi structura discursului argumentativ din studiul În contra direcţiei... Identificaţi premisa,
argumentele, exemplificările aduse în sprijinul argumentelor şi concluzia. Observaţi, de asemenea, tipurile de
conectori folosiţi şi discutaţi rolul lor în cadrul discursului.
6. Citiţi, în fragmentul de mai jos, concluzia unui text argumentativ. Reformulaţi-o într-un enunţ care să nu
depăşească două rânduri.
„Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi
această formă binefăcătoare a vieţei omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor şi, dacă stăruieşte în
ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a Istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o
naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul.” (Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în
cultura română)
7. Criticismul junimist a fost anticipat de paşoptişti. Multe dintre obiectivele exprimate în programul Daciei
literare au fost preluate în efortul „Junimii" de a pune bazele unei civilizaţii şi culturi autentic româneşti. Faceţi o
dezbatere cu tema Dacia literară şi „Junimea", discutând despre ideile comune şi cele diferite ale celor două
grupări.
8. a. Care sunt cauzele „formelor fără fond”, identificate de Maiorescu, şi ce soluţii propune el pentru ca acest
„viţiu" să nu se perpetueze?
b. Credeţi că opiniile lui Maiorescu referitoare la „formele fără fond” pot fi aplicate la ceea ce se întâmplă
astăzi în societatea românească? Argumentaţi.

4
PROF. GABRIELA CAZAC
COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU„SUCEAVA„

O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 (fragmente)

de Titu Maiorescu
I. Condiţiunea materială a poeziei
Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de
adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe
când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.
Este dar o condiţiune elementară a fiecărei lucrări artistice de a avea un material în care sau prin care
să-şi realizeze obiectul. Astfel, sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin culori,
muzica prin sonuri (...) Colorile picturei sunt dar un adevărat material; asemenea sonurile muzicei, piatra
sculpturei. Însă cuvintele poeziei sunt de regulă numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu. Unde
este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta? (...)
Prima condiţiune dar, o condiţiune materială sau mehanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie
epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia
auditoriului, şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a
fi. (...)
II. Condiţiunea ideală a poeziei
Trecând la partea a doua a cercetării noastre, ne propunem a analiza care este, în privinţa ideilor
exprimate de poet, condiţiunea fără a cărei împlinire nici nu poate exista poezia. (...)
Prin urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria, desperarea, mânia etc. sunt obiecte poetice; învăţătura,
preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale ştiinţei, şi niciodată ale artelor. (...) Poezia cere, ca o condiţie
materială a existenţei ei, imagini sensibile; iar condiţia ei ideală sunt simţăminte şi pasiuni.
Din condiţia materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele, personificările şi comparaţiunile
juste şi nouă şi totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de noţiuni abstracte.
(Titu Maiorescu, Critice)

EXERCIŢII

1. Citiţi cu atenţie primul paragraf al textului scris de Titu Maiorescu. Discutaţi care este, în viziunea
criticului, diferenţa dintre ştiinţă şi poezie.
2. În prima parte a studiului, Titu Maiorescu formulează prima condiţie a poeziei. Identificaţi această
condiţie şi precizaţi ce efect ar produce asupra cititorului de poezie.
1. Care sunt modalităţile prin care poetul poate sensibiliza fantezia cititorului?
3. A doua parte a studiului este dedicată condiţiei ideale a poeziei, mai exact fondului acesteia. Recitiţi cu
atenţie fragmentele extrase şi precizaţi în ce ar consta, în viziunea lui Titu Maiorescu, conţinutul unei
poezii.
4. Exprimaţi-vă opinia despre afirmaţia maioresciană că „poezia este un product de lux al vieţei
intelectuale".
5. Citiţi fragmentul din care este extrasă afirmaţia reprodusă la exerciţiul anterior şi demonstraţi caracterul
argumentativ al acestuia. Identificaţi ipoteza, argumentul/argumentele şi concluzia. Transcrieţi conectorii
lingvistici specifici unui astfel de text.
6. Redactaţi un eseu de una-două pagini în care să prezentaţi doctrina estetică maioresciană, aşa cum reiese
din studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.
7. Realizaţi o dezbatere cu tema Poezia este inutilă pentru omul secolului XXI.

Text şi context. Studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 a fost publicat în
revista Convorbiri literare. Apariţia lui se datorează uneia dintre primele intenţii ale Junimii de a realiza o
antologie de poezie românească. Lectura poeziilor scrise până la acea vreme produc hilaritate în rândul
membrilor societăţii, aşa că, mărturiseşte Titu Maiorescu, „din miile de poezii citite, societatea nu a putut
alege un număr suficient pentru a compune un volum, şi dintr-o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o
critică de poezii rele". Drept urmare, criticul urmăreşte să prezinte în acest studiu modul în care îmbinarea
formei şi a fondului poeziei conduce spre frumosul artistic. Aşadar, O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867 este o lucrare de doctrină estetică şi concentrează concepţiile lui Titu Maiorescu despre
artă.

5
PROF. GABRIELA CAZAC
COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU„SUCEAVA„
Surse filosofice. În definirea poeziei, T. Maiorescu este influenţat de idei ale esteticii 3 germane (Hegel
şi Schopenhauer, în special), care consideră că frumosul este manifestarea sensibilă a ideii, mai precis a ideii
absolute şi de aceea trebuie să depăşească un obstacol iniţial, acela al abstractizării cuvântului. Această
primă condiţie aparţine nivelului formal.
La nivelul conţinutului sau al tematicii, poezia se defineşte ca sentimente sau pasiuni (nivel afectiv).
Structura. Lucrarea este structurată pe două părţi, Condiţiunea materială a poeziei şi Condiţiunea
ideală a poeziei. Prima parte se ocupă de forma poeziei, de imaginile artistice şi de figurile poetice din care
este alcătuită, iar a doua, de ideea poetică, deci de fondul poeziei.
I. „Condiţiunea materială a poeziei”
a) Distincţia dintre frumos şi adevăr. Titu Maiorescu face o distincţie între frumos şi adevăr. Adevărul
cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate într-o formă sensibilă. Frumosul înseamnă
contopirea ideii cu latura sensibilă.
b) Definiţia „condiţiunii materiale a poeziei”. Materialul fiecărei lucrări artistice îl reprezintă condiţia
elementară a realizării ei, indiferent de domeniul artistic (sculptură, pictură, muzică). Materialul poetic îl
constituie cuvintele (prima condiţiune a poeziei). Esenţa poeziei se află în stabilirea unui raport între lumea
materială şi cea ideală.
c) Mijloace în realizarea „condiţiunii materiale”. Imaginile poetice trebuie să determine reprezentarea
sensibilă a obiectului. Poetul trebuie să folosească în aşa fel vocalele, încât acestea să trezească imagini
sensibile în fantezia ascultătorului sau a cititorului. Acest deziderat se poate realiza, în concepţia clasică a lui
Maiorescu, prin alegerea cuvântului celui mai puţin abstract, folosirea epitetelor, a comparaţiei, a
metaforei, a tropului în general. Poezia devine în acest fel „o gândire în imagini" (Aristotel).
II. „Condiţiunea ideală a poeziei" (mişcarea de idei)
a) Poezia reprezintă unitatea între formă („condiţiunea materială") şi esenţă („condiţiunea ideală").
„Condiţiunea ideală" a poeziei priveşte obiectele poetice, identificate de Maiorescu ca purtătoare ale
sentimentelor sau pasiunii („iubirea, ura, tristeţea, bucuria, disperarea, mânia etc. sunt obiecte poetice").
b) Mijloace de realizare a „condiţiunii ideale". Criteriul stabileşte trei asemănări între pasiune şi poezie: o
mare „repejune" a mişcării ideilor, amplificarea acestora într-o viziune originală şi dezvoltarea grabnică şi
crescândă spre culminarea finală. Poezia trebuie să fie concisă şi, implicit, sugestivă, excluzând diminutivele
şi cuvintele vulgare, având justeţe şi o logică a figurilor de stil.
Concluzii. Estetician şi critic literar, Maiorescu întemeiază o direcţie critică în cultura română şi aduce
o concepţie estetică unitară despre esenţa operei literare. Publicat în Convorbiri literare, O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867 este cel mai reprezentativ articol pentru sistemul estetic maiorescian.
Pornind de la delimitarea dintre artă şi ştiinţă (arta având ca obiect frumosul, în timp ce ştiinţa se ocupă de
adevăr), criticul consideră că poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul, definit ca „idei
manifestate în materie sensibilă". Din punctul de vedere al formei, materialul artei literaturii este, spune
Maiorescu, imaginea, nu cuvântul. Vorbirea poetică trebuie să devină, în spiritul celei mai vechi tradiţii
estetice, o pictură vorbitoare (Ut pictura, poesis4. - Horatius). În ce priveşte fondul, Maiorescu demonstrează
superioritatea artei faţă de ştiinţă: „El [Maiorescu] nu alungă din poezie politica, morala sau filozofia, ci le
refuză ca motive sau ca prezenţe ad-hoc, spre a le găsi pe un plan mai înalt, unde poezia are un conţinut şi o
menire socială cât se poate de limpezi.[...] Maiorescu cere poeziei să afirme libertatea omului." (N.
Manolescu). În legătură cu această idee, într-un studiu referitor la comediile lui Caragiale, criticul lămureşte
o problemă estetică de mare importanţă, moralitatea artei: „Arta este morală prin însuşi faptul de a fi artă;
arta a avut întotdeauna o înaltă misiune morală şi orice adevărată operă o îndeplineşte". Moralitatea artei nu
e „practică", ci „ideală" şi constă în emoţia estetică produsă de un obiect artistic asupra privitorului/ cititoru-
lui. La rândul ei, emoţia artistică se manifestă ca „înălţare impersonală" (poezia „scoate pe omul
impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumii zilnice"), ceea ce presupune lepădarea de „egoism" şi
de „interesele individuale".

3
Estetica este ştiinţa care are ca obiect frumosul artistic, studiul categoriilor şi al legilor artei. Doctrină estetică - set de principii
care reflectă o concepţie despre artă.
4
Ut pictura, poesis. (Horatius) - După cum pictura, poezia.
6