Studiul de car nr.

IV
-Criticismul Junimist-
Proiect realizat de: Profesor coordonator:
Savin Gabirel Gheorghiță Cristina
Angheluță Rareș
Bodolan Andrei
Micu David Ionuț
Criticismul junimist-raportarea la predecesori

1. Junimiștii și pașoptiștii
Junimiștii au recunoscut meritele predecesorilor, generația pașoptistă având un rol decisiv în
procesul de modernizare a societății românești, de construire a identității naționale, atât prin
participarea activă la viața politică a țării, cât și prin cultură, mai ales prin literatură originală, cu
specific național. În toate domeniile culturii întemeiate de pașoptiști, junimiștii provoacă
schimbări majore:
• În domeniul limbii junimiștii combat latinismul inițiat de membri Școlii Ardelene si continuat
de urmașii acestora, susțin modernizarea alfabetului latin și ortografiei fonetice și pledează
pentru împrumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;

 Ș
Î Ț
• În domeniul educației culturale junimiștii susțin timp de 17 ani cicluri de conferințe pe
teme de istorie, filozofie, literatură, alte arte, prin care familiarizează auditoriul cu noile
idei din spațiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de tinută
academică, în contrast cu oratoria practicată până atunci și pregătesc un public avizat;

• În domeniul literaturii junimiștii își propun să

realizeze o antologie a poeziei romantice,
proiect eșuat, dar ideile esențiale ale
discuțiilor privind selecția si criteriile O cercetare
poeticității textelor se concretizeaza în critica asupra
studiul lui Titu Maiorescu, „ cercetare critică poeziei
asupra poeziei române de la 1867”, reper române de la
1867
teoretic fundamental, înlocuiesc criteriul
cultural în aprecierea creației literare prin
criteriul estetic; resping mediocritatea si
veleitarismul, promovând valorile certe,
judecate dupa originalitatea viziunii si
realizarea artistică.
 2. Junimismul propriu-zis
Junimismul reprezintă cea mai amplă mișcare culturală și ideologică în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea (1863). Acesta a fost influiențat de evoluționismul englez și de școala istorică germană.
„Junimea” nu este numai un curent cultural si
literar, dar și o asociație din Iași care nu a luat naștere printr-un act formal și nu s-a menținut după
legile exterioare. „Junimea” a fost atât o societate, cât și o comunitate de interese culturale dar și
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite
socio-politice.
dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se
menține apoi o perioadă îndelungată prin
funcțiunea atracțiilor și respingerilor care
alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a
se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit
căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate”
este aceea pe care asociația ieșeana o adoptă
pentru sine.
Etapele societății Junimea
• Perioada 1863-1874
Prima etapă, numită și „etapa ieșeană”, se întinde de
la întemeiere, în anul 1863, până în 1874, anul în care
Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii
publice, se mută la București. În această etapă
predomină caracterul polemic. Este epoca în care se
elaborează principiile sociale și estetice ale „Junimii”,
aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și
ardelenii, apoi a polemicilor cu „bărnuțiștii”, cu Bogdan
Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse nu
numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de
Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior,
Vasile Burlă, Alexandru Cihac. Este vremea în care
„Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și
aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin
adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui
Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se
formeze în jurul ei.
• Perioada 1874-1885
Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a „Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se
dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în
armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei și Despot-
Vodă, iar Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare
împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă.
Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În
paginile revistei apar operele marilor clasici:
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și
ale altor personalități din primul rang în artă,
știință și cultură. Este perioada de glorie
absolută a revistei.
• Perioada 1885-1900
Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale
junimismului au parte de o importanță
dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta
“Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu
Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petru
Th. Missir și de a tinerilor discipoli P. P.
Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion
Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest
interval Ion Luca Caragiale îsi continua
colaborarea la Convorbiri literare, care se
deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc
perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și
revistei un caracter universitar predominant.
Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate. Este epoca în care se stabilește
pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația Universității, mai cu seamă a celei
bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale științei și
oratoriei universitare.
• Perioada 1900-1907
În 1900 vechiul comitet se completează
cu nume noi, provenind din domeniul
științelor naturale. Nume noi se
amestecă cu altele noi, mai puține nume
din sferele literare, mai multe din cele
savante și universitare. Animatorul
comitetului este Ioan Bogdan care, în
1903, devine directorul revistei până în
1907, când revista trece sub conducerea
lui Simion Mehedinți.
• Ultima etapă
A cincea epocă a Convorbirilor, cea care a început în
anul 1907, coincide cu lunga direcție a lui Simion
Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări
istorice se completează cu una de filozofie, unde
apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor
atunci: Ioan Petrovici, C. Și M. Antoniade, Mircea
Djuvara, Mircea Florian. Figura literară cea mai
importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui
colaborare începuse însă sub direcția anterioară. În
latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături
de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei
ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui
Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu
este de scurtă durată, rostul criticului urmând să se
precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut
totuși controverse și în această perioadă cu revistele
Viața nouă și cu Viața românească.
Trăsăturile junimismului
1. Spiritul critic este cea mai importantă trăsătură a junimismului. Acesta se manifestă, în
special, prin respectul pentru adevăratul istoric în studierea trecutului și prin cultivarea
simplității.
2. Spiritul filozofic. Junimiştii erau, în mare parte, oameni de idei generale și mai puțin
specialiști în domenii precise ale științei.
3. Gustul pentru clasic și academic. Oameni cu o solida cultură universitară, junimiştii erau
prea puțin dispuși să accepte inovațiile momentului, indiferent dacă acestea se numeau
simbolism sau naturalism.
4. Spiritul oratoric se naște și din opoziția împotriva retoricii pașoptiste romantice, mesianice,
lipsite de echilibru, dar si din respingerea razeologiei politice parlamentare și a beției de
cuvinte a timpului.
5. Ironia care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie si morgă al actiunii
lor culturale. Totul conduce spre acest mod de a întelege activitate junimistă, de la opozitia lui
Vasile Pogor pentru orice fel de reguli în funcționarea societatii, până la devize glumețe,
precum ,,intră cine vrea, ramâne cine poate.”.
Rolul lui Titu Maiorescu în cristalizarea
criticismului junimist
Titu Maiorescu a avut un rol semnificativ în cristalizarea criticismului junimist, contribuind la
fundamentarea și promovarea acestuia prin operele sale, precum “Critice”. El a fost liderul Junimii și a
influențat orientarea critică a societății literare, evidențiind importanța unei critice bazate pe analiza
riguroasă și pe aprecierea valorilor estetice.
Titu Maiorescu a acordat o atenție deosebită problematicii limbii în
contextul cultural și literar al vremii sale. În calitate de lider al Junimii,
Maiorescu a promovat o atitudine conservatoare față de limba română,
susținând purismul și preocuparea pentru precizie si claritate în
exprimare.
Titu Maiorescu a avut un impact semnificativ în modelarea direcției
literare în epoca sa, dar conceptele sale nu au fost neapărat în
concordanță cu evoluția literaturii românești ulterioare. În prezent,
literatura română s-a diversificat, îmbrățișând multiple curente și stiluri,
iar abordările critice au evoluat.
Deși principiile lui Maiorescu au fost fundamentale pentru literatura
română de la sfârșitul secolului al XIX-lea, critica literară de astăzi adesea
explorează diverse perspective și experimentează cu forme inovatoare.
A. I. Contribuția lui Titu Maiorescu în domeniul limbii
Titu Maiorescu propune să se scrie în limba română cu ortografie fonetică și nu etimologizantă;
ortografie fonetică – se pronunță așa cum se scrie.Articole despre scrierea limbii române (1866), Limba
română în jurnalele din Austria (1868), Beția de cuvinte (1873), Raport citit în Academia Română
asupra unui nou proiect de ortografie (1880), Neologismele (1881), Oratori, retori și limbuți (1902).
1. Introducerea alfabetului latin în locul celui chirilic: Punctul nostru de plecare în stabilirea
alfabetului român... a fost regula de a scrie sonurile române cu litera corespunzătoare.
2. Folosirea ortografiei fonetice: Fiecare cuvânt se scrie cum se pronunță.
3. Combaterea etimologismului: Ce voiește acum etimologismul în ortografia română?.... Voiește să ne
aducă gramatica la forma cea mai etimologic pură, să ne arunce limba cu secole înapoi...
4. Îmbogățirea vocabularului cu neologisme: Acolo unde astăzi lipsește în limbă in cuvânt, vom primi
cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză.
5. Combaterea stricătorilor de limbă: Respingerea calcului lingvistic (traducerea literară a expresiilor
idiomatice): Titu Maiorescu critică gazetarii care traduc cuvânt cu cuvânt expresii idiomatice nemțești
intraductibile.
II. În domeniul literaturii
1. Aprecierea poeziei populare
2. Aprecierea tradiției, a înaintașilor, Vasile Alecsandri
3. Încurajarea tinerelor talente
4. Aprecierea operei în funcția de valoarea artistică estetică
5. Combaterea mediocrității și a lipsei de talent
6. Promovarea criticii literare științifice
În acest domeniu Titu Maiorescu a dovedit intuiție, bun gust și simț al valorilor.
Titu Maiorescu s-a pronunțat în ceea ce privește neologismele întru-un articol din 1881 –
Neologismele; el arată că acolo unde în limba română există pe lângă cuvântul slavon un cuvânt de
origine latină trebuie îndepărtat cel de origine slavonă și păstrat cel latin.
Părerile în domeniul limbii și-au dovedit valabilitatea. În 1880-1881 Academia Română aprobă sistemul
ortografic propus de Titu Maiorescu pentru întreaga țară.
În domeniul literaturii – cel mai important studiu al criticului T. Maiorescu este cel din 1872 – Direcția
nouă în poezia și proza românească; în acest studiu, prezintă situația poeziei și a prozei românesti de
până la el, în același timp sesizând apariția unui ,,om al timpului modern,, , Mihai Eminescu.
B. În contra direcției de astăzi în cultura română
În studiul în contra direcției de astăzi în cultura română autorul
expune una dintre cele mai reprezentative idei estetice ale sale,
respectiv refuzul formelor fără fond. Maiorescu pornește de la
premisa că în toate straturile culturii române se poate
identifica viciul ,, neadevărului”, al imitației, al superficialității,
în urma unui elan al occidentalzării. El oferă exemple atât din
domeniul literar sau lingvistic (Lexiconul de la Buda), cât și din
istorie (lucrarea lui Petru Maior despre latinitatea poporului și
a limbii române), apoi continuă prin a afirma lipsa de conținut
a unor instituții din epocă precum școlile și universitățile lipsite
de dascăli competenți sau teatrale care funcționează mecanic
in absența unui repertoriu național original și a unor actori de
prestanță.
C) O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867
O cercetare critică asupra poeziei romane de la 1867 este un studiu de analiza asupra
literaturii prin care criticul aduce în prim-plan exemple valoroase ale poeziei romane.
Maiorescu arată deosebirile dintre artă și știință, explicând, in mare, că știința se ocupă
de adevăr, în timp ce poezia, ca toate artele, este chemată sa exprime frumosul, respectiv
prima informează, iar cea de-a doua sugerează și își propune să arate ce este poezia în
orice condiții istorice, care este poezia proastă si cea bună. Criticul începe cu o definiție: ,,
Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de știință, care se
ocupă de adevăr.
„Condițiunea materială a poeziei” este prima parte a studiului și definește substanța
materială a versurilor, a poeziei în general. Arată că spre deosebire de pictură, sculptură si
muzică, poezia nu are în cuvânt condiția sa materială, ci trebuie s-o creeze prin imagini
artisitice.
În concluzie Titu Maiorescu a impus o direcție nouă în literatura română. Desi nu a făcut
analiza pe text, a sintetizat în anumite afirmații valoarea și importanța celor mai buni
scriitori ai vremii.
 Concluzie
• Criticismul junimist este o tăsătură definitorie a mișcării, care a influențat destinul literaturii și al
culturii române. Structura unei doctrine unice pe baza respectului față de adevăr, plasarea
analizei și a interpretării fenomenului artistic într-o paradigmă valorică universală, combaterea cu
vehemență a mistificării istoriei și a limbii române, lipsei de echilibru între fondul și forma
fenomenului cultural, sunt câteva dintre ideile în numele cărora luptau junimiștii. Ei resimțeau
nevoia de afirmare a specificului național si de înlăturare a formelor fără fond, considerând că
între 1848-1870 s-a produs o ruptură adâncă între cultura tradițională și cea modernă, prin
adoptarea unor ,,forme" occidentale nepotrivite ,,fondului" românesc. De aici și calificarea culturii
românești contemporane drept ,,formă fără fond" și combaterea ei violentă în numele adevarului.

• Aceste convingeri, puterea extraordinara a lui Maiorescu de a construi o teorie a culturii,

demonstrând autonomia artei si aplicând principiile valorice, au făcut posibilă apariția marilor
clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.