CUPRINS

Capitolul 1 .......................CE ESTE JUNIMISMUL

Capitolul 2 .......................ETAPELE JUNIMII
Capitolul 3 .......................JUNIMISTII SI PASOPTISTI
Capitolul 4 ........................PERIOADA JUNIMII
Capitolul 5 .......................JUNIMEA SI CONVORBIRI
LITERARE
Capitolul 6 .......................JUNIMEA DE TODOR VIANU
Capitolul 7 .......................IDEOLOGIA JUNIMISTA
Capitolul 8 ........................FONDATORII JUNIMII
Capitolul 9 ........................FONDAREA JUNIMII
Capitolul 10 ......................CRITICA PASOPTISMULUI
Capitolul 11......................ROLUL JUNIMII IN EVOLUTIA
STUDIILOR ISTORIOGRAFICE
Capitolul 12 ......................ISTORIA JUNIMII
Capitolul 13 ......................CONVORBIRI LITERARE
Capitolul 14 ......................SOCIETATEA JUNIMEA-
ISTORIA
CENACLURILOR
Capitolul 15 ......................JUNIMEA SI INFLUENTA
GERMANA IN CERCETAREA
ISTORICA DIN ROMANIA
1
 

CE ESTE JUNIMISMUL?

Junimismul reprezintă cea mai ampla mișcare culturala si ideologica in a doua

jumătate a secolului XIX lea. Acesta a fost influențat de evoluționismul englez si de
școala istorica germana.
Junimea a fost o societate culturala întemeiată la Iași in anul 1863 din inițiativă
a 5 tineri întorși de la studii din străinătate :
Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti si Titu Maiorescu,
mentorul spiritual al Junimii.
Aceasta desfășoară o ampla activitate precum:
- Se înființează o editura
- Se înființează o tipografie
- Este creata o revista de mare prestigiu „Convorbiri literare”
Scopul inițial al junimii a fost acela de a organiza „prelecțiuni populare” pe
teme diferite de interes larg prin care se urmarea: educarea gustului publicului,
unificarea limbii romane literare si interesul pentru literatura.
Printr-o formula masonica, junimiștii, cand vorbeau despre acest subiect,
spuneau: “ Originea junimii se pierde in negura timpului”.
Revista a funcționat totodată ca un faimos cenaclu literar în care s-au dezbătut
diverse probleme teoretice ale artei, dar si probleme referitoare la modernizarea
societatii romaneasti.

2
  Junimea reprezintă cea mai importanta grupare literara din cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.Tudor Vianu apreciază ca Junimea reunește cele mai
mari personalități intelectuale ale vremii.

Apoi “Prelecțiunile populare” devin o lunga tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de
șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întai asupra unor subiecte fără
legătura intre ele; apoi, din 1866, grupate in cicluri unitare; in fine, din 1874, prin
intervenția noilor membri, Lambrion si Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria si
cultura naționala. Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viața
ale popoarelor si despre Cărțile omenirii, cicluri din 1874 si 1875 limitează
preocupările la elementele naționale ale culturii noastre si la publicarea, începand din
1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob
Negruzzi. Aceasta publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu in istoria literaturii
romane. Ea a impus, încă de la apariție, o influentele consecutive exercitate asupra
poporului roman. Curand, prin darul basarabeanului Casu, nepotul lui Pogor,
completat prin cotizațiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii,
trecuta mai tarziu in alte maini. Asociația înființează si o librărie, pusa sub
supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispăruta si ea după o scurta funcționare.
Existenta tipografiei permite “Junimii” direcție noua, moderna, întregii noastre culturi,
definindu-se prin spiritul ei etic si sentimentul valorii estetice. Incă de la începuturile
ei, mișcata de conștiința primelor nevoi ale culturii romanești in acel moment,
“Junimea” abordează problema ortografiei romanești, foarte acuta in epoca trecerii
de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin. In sedințele însuflețite, tinute de
obicei in casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu si dominate de
personalitatea plina de prestigiu a acestuia din urma, se discuta probleme de
ortografie si limba, se recitesc poeții romani in vederea unei antologii si se compun
sumarele revistei, uneori in cazul general pentru producțiile care trebuiau respinse.
Convorbirile literare păstrează in cea mai mare parte urma activității “Junimea”, si
lectura atenta a revistei permite refacerea vieții renumitei grupări literare si a etapelor
pe care le-a străbătut.  

ETAPELE JUNIMII

Junimenea are o existenta de mai multe decenii, cu activitățiii si orientării ce

se schimba de la o etapa la alta.

• 1863-1874 - activitatea s-a desfasurat la Iasi si a fost importanta mai ales

prin caracterul ei polemic in domeniul limbii, al literaturii si al culturii. Se promoveaza
in aceasta perioada principii estetice si sociale.

Aceasta etapa ieseana a societății, cu întruniri saptămanale in casa lui Titu

Maiorescu si cea a lui Pogor, constituie faza ideologica, de afirmare si de legitimare
prin combaterea vechii direcții in cultura romana. Junimiștii evita implicarea politica,
activitatea lor vizează trei direcții: limba, literatura si cultura.

Activitățile cuprind un larg spectru cultural si se manifesta prin:

3
 ▪ Prelecțiunile populare cu public larg, intalnirile in cerc restrans pentru lectura
creațiilor originale;

▪ editarea unei reviste a societății, “Convorbiri literare”, începand cu 1 martie

1867, cu apariție lunara;

▪ folosirea unei tipografii si librarii proprii pentru a publica si raspandi opera

membrilor societății;

▪ susținerea campaniilor pentru limba romana literara vizand alfabetul si

ortografia.

JUNIMISTII SI PASOPTISTI

Generația pașoptista a avut un rol decisiv in procesul de modernizare a

societății romanești, de construire a identității naționale, atat prin participarea activa
la viața politica a tarii, cat si prin cultura, mai ales prin literatura originala, cu specific
național. Pașoptiștii, „oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), au întemeiat
literatura romana moderna, au asimilat romantismul, preluand si elementele
neoclasice si iluministe, au fondat speciile si genurile in literatura romana, au folosit
sursele de inspirație specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au
descoperit poezia populara, valorificand in literatura culta resursele expresive ale
limbii populare.
In toate domeniile culturii întemeiate de pașoptiști, junimiștii provoacă
schimbări majore:
-In domeniul limbii
-In domeniul educației
-In domeniul literaturii

PERIOADA JUNIMII
IN ACTIVITATEA SOCIETATII SI A REVISTEI SE CONTUREAZA DISTINCT TREI
ETAPE:
PERIOADA:1863-1874
Prima etapa se întinde de la întemeiere pana in 1874, anul in care Titu
Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se muta la București. Este vremea
in care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar si aceea in care, prin
succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri prin descoperirea lui
Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe sa se formeze in jurul ei.
Perioada 1874-1875

4
 Intre anii 1874 si 1885 urmează a doua faza a “Junimii”, epoca in care
ședințele din Iași se dublează cu cele din București, in diversele locuite ale lui
Maiorescu si in cele din urma in armonioasa casa din strada Mercur, unde Vasile
Alecsandri a citit Fantana Blanduziei,, Despot-voda; Caragiale a citit O noapte
furtunoasa, apărute in aceeași perioada in Convorbiri literare împreună cu operele lui
Vasile Conta si Ion Creanga. Este perioada de desăvarșire a direcției noi. In paginile
revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, precum
si ale altor personalități din primul rang in arta, știință si cultura. Este perioada de
glorie absoluta a revistei.

Perioada 1885-1944
Perioada 1885-1944 este o perioada mai lunga si lipsita de omogenitate.
Transferata la București, revista îsi schimba in mare masură profilul, predominand
cercetările istorice si filozofice. In anul 1885 Iacob Negruzzi se muta la București,
luand cu sine revista a carei conducere o păstrează singur pana in 1893, pentru ca in
1895 sa fie format un comitet care sa isi asume întreaga conducere a revistei. Intre
anii 1885 si 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importanta
dezvoltare. In aceeași perioada are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu
Maiorescu fiind sprijinita de aceea a lui Petre Missir si de a tinerilor discipoli P. P.
Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc.
ULTIMA ETAPĂ
A cincea epoca a Convorbirilor cea care a inceput in anul 1907, coincide cu
lunga direcție a lui Simion Mehedinti, in timpul căreia arhiva de cercetări istorice se
completează cu una de filozofie, unde apar contribuțiile ganditorilor, la începuturile
lor atunci: Ioan Petrovici, C. si M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian. Figura
literara cea mai importanta a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse
însă de sub direcția anterioara. In latura îndrumării critice nimic nu poate fi pus alături
de marea epoca ieseana si nici de dezvoltarea ei ulterioara prin contribuția lui P.P
Negulescu si a lui Mihail Dragomirescu. Aparitia lui Eugen Lovinescu este de scurta
durata, rostul criticului urmand sa se precizeze mai tarziu. Convorbirile literare au
avut totusi controverse si in aceasta perioada cu revistele Viata noua si cu Viata
romanească. Lipsite insa de sprijinul unor noi si puternice talente literare,
Convorbirile literare încep sa piardă din vechiul prestigiu pana cand, in 1921, Simion
Mehedinți preda conducerea lui Al.

Obiectivele “Junimii”:

• raspandirea spiritului critic;

• incurajarea literaturii nationale;

• neatarnarea intelectuala a poporului roman;

• originalitatea culturii si a literaturii romane;

• crearea si impunerea valorilor nationale;

5
• educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor indreptandu-
se spre receptarea si intelegerea culturii de catre popor;

• unificarea limbii romane literare.

In domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu

Russo, criticand tendințele latiniste ale cărturarilor transilvăneni care propuneau
“curătarea” limbii romane de orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de
o parte, si Timotei Ciparin si George Baritiu, pe de alta parte, a stimulat studiile
asupra limbii romane.

După unire, dar mai ales după dobandirea independentei naționale, accentul
trebuie sa cada pe calitatea artistica a literaturii, pe idealul perfecționării ei interioare.
Limba oficiala, falsa eruditie si lipsa de gust sunt permanent semnalate si ironizate
de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor deveni junimiști, vor colabora la
revista “Convorbiri literare”, vor scrie principalele lor opere, fiind perfect integrăti
acestei epoci (Vasile Alecsandri, Al. Odobescu). Reprezentantii noii generatii literare,
in frunte cu Titu Maiorescu, încep însă sa domine scena.

Sprijinind si aparand valorile autentice, Maiorescu are si darul de a descoperi si a

atrage in cercul sau vocile noi. Revista “Convorbiri literare” devine cel mai important
periodic literar romanesc. Aici isi publica majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion
Creanga publica primele trei parti din “Amintiri din copilarie” si povesti, I.L.Caragiale
isi citeste si publica majoritatea comediilor, Ioan Slavici publica nuvele si povesti.

Alti colaboratori ai revistei sunt George Cosbuc, Panait Cerna, Octavian Goga,
Dinu Zamfirescu, I.Al. Bratescu-Voinesti. Acesti colaboratori ai revistei vor deveni
figuri marcante ale epocii cunoscute ca “epoca marilor clasici”.

Meritul “Junimii” a fost acela ca a supus la o analiza temeinica si lucida

societatea si cultura romanească, semnalandu-și slăbiciunile. Dezbaterea de idei din
interiorul “Junimii” ca si aceea dintre junimiști si ceilalți intelectuali ai vremii au
contribuit la implicarea directa a oamenilor de cultura in problemele societății.

Prelecțiunile populare, debutează in februarie 1864 si sunt organizate timp de

aproape doua decenii sub forma unor conferințe duminicale. Aceste prelecțiuni
contribuie la răspandirea principalelor idei junimiste:

* respingerea rupturii violente intre trecut si present;

* respingerea conceptului burghez de libertate si a conceptiei burgheze despre

propietate;

* apararea propietatii mostenite si legarea ei de onoarea personala a propietarului;

* pastrarea izvorului de bogatie naturala;

* aderarea la ceea ce este imediat, la concret;

6
* actiunea statului in directia rezolvarii marilor probleme ale vremii;

* transformarea statului intr-un purtator al culturii;

* respectarea specificului national.

Dintre cei care au ținut prelecțiuni s-a remarcat Titu Maiorescu, prin claritatea
expunerii, printr-o limba romana limpede si frumoasa, prin conștiinței variate. Incă de
la prelecțiunea introductiva intitulata “Ce scop au cursurilr populare?”, el a trezit
admirația tuturor, prestigiul lui a crescut odată cu prelecțunile “Despre religiunea in
popor”, “Despre sunete si culori”, si a culminat cu ultima prelecțiune “Despre minte si
inima”.

In cadrul acestor conferințe a fost formulata in 1868 teoria “formelor fară fond”
care exprima viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, are un fundament filozofic,
fiind construita pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea intre cultura si societate,
unitatea intre fond si forma, atat in cultura, cat si in dezvoltarea sociala.
Autonomia valorilor pornește de la un principiu din filozofia lui Immanuel Kant,
care delimitează domeniul esteticului de celelalte valori (etice, stiințifice si utilitare,
politice). Titu Maiorescu analizează erorile lucrărilor istorice si filozofice considerate
fundamentale ca demonstrație de latinitate a limbii romane: “Istoria pentru
începuturile romanilor in Dachia” de Petru Maior (1812), “Lexiconul de la Buda”
(1825), “Tentamen criticum in linguam romanicam” (1840), scrisa in latina pentru
straini, lucrari care incalca uneori adevarul stiintific, recurgand la exagerari provocate
de intentii demonstrative si de motivatii politice.

Unitatea intre cultura si societate este prezentata ca raport necesar intre

dimensiunea universala a formelor culturale (arta, știință etc.) si determinarea
concreta a unei societăți (istorice, mod de viată etc.) care constituie “fundamentul
dinlăuntru”.

Unitatea intre fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala este principiul

provenit din teoria evolutiei organice. Prin “fond”, Maiorescu intelege sistemul
activitatilor materiale si sociale, dar si mentalitatile dominante si formele
caracteristice ale psihologiei colective, traditiile si spiritual acestora, asa cum se
reflecta in conduita practica. Prin “forma”, sunt desemnate structurile institutionale,
juridice si politice ale societatii, sistemul de educatie, institutiile culturale (presa,
teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc.), prin care se realizeaza circulatia
valorilor in cadrul societatii.

Tudor Vianu a definit in “Istoria literaturii romane moderne” fenomenul cultural

junimist, pe care l-a caracterizat prin identificarea trăsăturilor dominante: “spiritul
filozofic”, “spiritul oratoric”, “gustul clasic si academic”, “ironia” si “vestita zeflemea
junimista”, “spiritul critic”.

a) Spiritul filozofic - este cea dintai caracteristica a structurii junimiste. Membrii sai
sunt, in cea mai mare parte, oameni de idei generale si mai putin specialisti in

7
domenii precise ale stiintei. Nu gustul individual, impresia de moment ii calauzesc, ci
dorinta de a construi pe o solida baza teoretica in care aplicatiile devin doar o urmare
fireasca a rationamentului. Asa procedeaza Titu Maiorescu, asa vor proceda si
A.D.Xenopol, P.P.Carp sau, mai tarziu, Mihail Dragomirescu.

b) Spiritul oratoric - este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Se naste si din

opozitia impotriva retoricii pasoptiste romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar si
din respingerea frazeologiei politice parlamentare si a betiei de cuvinte a timpului;
impune un model in care totul, de la vestimentatie la dictie trebuia sa dovedeasca
perfecta stapanire de sine, rigoare, masura. Modalitatea alcatuirii unei expuneri
publice, atitudinea oratorului, arta compozitiei discursului dupa modelul maiorescian
reprezinta o traditie la Junimea.

c) Gustul clasic si academic – asadar, pentru valorile canonice si nu pentru inovatie.

Oamenii cu o solida cultura universitara, junimistii erau prea putin dispusi sa accepte
inovatiile momentului, indiferent daca acestea se numeau simbolism sau naturalism,
in literatura, in pictura sau muzica. Art Nouveau, in arhitectura. Astfel, clasicismul se
bucura de o buna primire la Junimea, care nu se inchide insa fata de romantism.  Dar,
gustul junimist se indreapta catre productia confirmata de timp.

d) Ironia – care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie si

morga al actiunii lor culturale. Celebra este zeflemeaua junimista la adresa exceselor
de orice natura, la orice argument ridicol, care a coalizat impotriva miscarii pe cei mai
multi dintre adversarii ei. Ironia, folosita ca unealta polemica, este folosita si in
interiorul cercului. Totul conduce spre acest mod de a intelege activitatea junimista,
de la opozitia lui Vasile Pogor pentru orice fel de reguli in functionarea societatii,
pana la devize glumete, precum intra cine vrea, ramane cine poate; de la placerea
poreclelor de care nu scapa nimeni (bine hranitul Caragiani, pudicul Naum, carul de
minciuni Negruzzi sunt doar cateva si nu dintre cele mai “tari”), la exclamatii deloc
academice, de genul faul! faul! cand se spunea o anecdota fara haz.

e) Spiritul critic – completeaza imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seama
trasatura a intregului. Criticismul Junimii se bazeaza pe acea atitudine centrala
impusa de Titu Maiorescu – respectul adevarului. In numele adevarului, Maiorescu
poarta o campanie impotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale si a falsei eruditii.
Nevoia de autenticitate in formele de manifestare a vietii nationale determina si
atitudinea politica a lui Eminescu.

8
 JUNIMEA SI CONVORBIRI LITERARE

Societatea Junimea si “Convorbiri literare” au jucat in literatura romana un rol

considerabil.Ele au creat un mod de a intelege cultura ,care a primit numele de spirit
junimist.

1)Junimiștii sunt intelectuali cu pregătire filozofica,oameni foarte cultivati si la curent

cu evolutia stiintei si a literaturii. Inclinatia lor spre filozofie inseamna preferinta
pentru idei generale. Ei nu sunt specialisti ingusti si isi pun problemele generale ale
societatii si culturii romane.

2)Oratoria junimista pleaca de la combaterea modului de a vorbi in public

a generației anterioare, care contribuise la crearea unei frazeologii demagogii
insuportabile(criticate si de Caragiale in piese sale). Junimistii isi bazeaza vorbirea
publica pe un control sever al expresiei. La “prelectiunile populare” vorbitorul venea
neobservat de ascultatori, isi facea aparitia pe scena exact la ora fixata, vorbea 50
de minute,fara sa citeasca sau sa rercurga la paharul de apa obisnuit,apoi disparea
la fel de misterios. Tinuta vorbitorului era ingrijita, chiar solemna. Cuvantarea era
riguros intocmita.

3)Clasicismul, in forme academice, al spiritului junimist e legat in primul rand de

vocatia pedagogica si universitara a lui Maiorescu si a multora dintre studentii sai.
Junimea si ”Convorbirile” încurajează literatura clasicista, atât in sensul ca aparține
curentului clasic propriu-zis, cat mai ales in acela ca e ”clasata”, adică acceptata de
cei mai mulți ca valoroasa.

9
4)Dar acest academism(aceasta seriozitate fundamentala, in tot ce întreprindea, a lui
Maiorescu) nu exclude, ci, din contra, presupune ironia. Am văzut ca cenaclul
junimist cultiva gluma, anecdota, zeflemeaua. Junimiștii spuneau ca in grupul lor
“intra cine vrea, rămâne cine poate” (adică cine rezista ironiilor). E vorba însă nu
numai de latura aceasta hazlie a lucrurilor, ci de o convingere mai profunda a lui
Maiorescu si a celorlalți ca nu se poate construi nimic, pe o baza noua, fară a
distruge mai întâi, cu ajutorul ironiei, vechea baza, prejudecățile si ideile greșite.
Junimiștii au fost mari polemiști.

5)Ironia a stat la baza acelei atitudini generale a Junimii in problemele culturii, care
este cunoscuta sub numele de spirit critic. Uneori acest spirit critic a fost considerat
ca un criticism. Criticism înseamnă critica exagerata. Spiritual junimist a fost legat
adesea in trecut de exagerarea criticii si membrii societății, acuzați ca nu iubesc
nimic, strâmbând din nas la tot, ca sunt snobi etc. Este, desigur, o eroare. Ei au fost
partizanii spiritului critic in cultura, adică a acelei atitudini care privește totul in fata,
lucid, care nu se îmbată cu apa rece, cum spune proverbul, si nu admite nimic decât
sub rezerva discuție si argumentației temeinice. Aceasta poziție le-a fost inspirata
junimiștilor de o anumita evoluție a societății si gândirii omenești in epocile
precedente.

PROZATORII JUNIMII

Titu Liviu Maiorescu a fost academician, avocat, critic literar, eseist,

estetician, filozof, pedagog, politician si scriitor roman, prim-ministru al României intre
si , ministru de interne, membru fondator al Academiei Romane personalitate
remarcabila a României sfârșitul secolului al XIX-lea si începutului . Maiorescu este
autorul celebrei teorii sociologice a formelor fară fond baza Junimismului politic si
'piatra de fundament' pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca
Caragiale sau Ioan Slavici.

Anii 1860 au însemnat pentru Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe

asupra unor variate probleme de cultura adresate unui public destul de larg),
întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V.
Pogor si Th. Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normala
„Vasile Lupu“ din Iași, înființarea, in , a revistei Convorbiri Literare.

Deși perioada care a urmat Unirii din a reprezentat o epoca de împlinire a

idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele
decât pe vremea tinereții romantice a lui Heliade
Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generație,
junimista, cu o noua concepție asupra vieții sociale si culturale românești. Pe planul
ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții naturale,
organice si temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu il
face in articolul din , In contra direcției de astăzi in cultura romana, in care condamna
introducerea unor instituții imitate după cele occidentale si cărora nu le corespundea
un fond adecvat in mentalitatea, creația si nivelul de cultura al poporului roman.

Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul
aceleiași despărțiri de generația anterioara. Se punea acum problema unei selectari
a adevaratelor valori pe baza unor criterii estetice si o asemenea sarcina isi asuma

10
Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ actiunea „critica judecatoreasca“,
intrucat studiile si articolele lui nu analizeaza detaliat opera literara discutata, ci
contin mai mult sentinte asupra ei. Acestea se intemeiaza pe o vasta cultura, un gust
artistic sigur si pe impresionante intuitii. Insusi mentorul Junimii considera acest fel
de critica (net afirmativa sau negativa) necesara doar acelei epoci de confuzie a
valorilor, urmand ca modalitatile ei de realizare sa se nuanteze mai tarziu, intr-o viata
literara in care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic si, implicit, vor fi facut sa
sporeasca exigenta publicului.

Aceasta opera de indrumator, de luptator pentru impunerea valorilor avea s-o

duca Maiorescu intreaga viata, impartita intre activitatea politica (in care avea sa
ajunga pana la functia de prim-ministru, dar si sa piarda un prieten din tinerete,
pe P.P. Carp), universitara (ca profesor a avut si a promovat discipoli de valoarea
lui C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade si altii), de avocat si de critic
literar. I s-a reprosat lui Maiorescu faptul ca n-a consacrat mai mult timp literaturii,
dar, atata cat este, opera lui de critic marcheaza profund una dintre cele mai
infloritoare epoci din istoria literaturii romane: perioada marilor clasici. Rolul Junimii,
al lui Maiorescu insusi, este legat de creatia si impunerea in constiinta publicului a
unor scriitori ca Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu si altii.

In privinta comportarii, a felului de a fi i s-a reprosat lui Maiorescu raceala,

lipsa pasiunii, atitudinea olimpiana, care parea sa ascunda un suflet uscat; este
celebra in acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald si frig nu i-a fost
nimanui langa dansul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii si
discipolilor sau, chiar adversarului sau, Dobrogeanu-Gherea, intr-un moment
important din viata acestuia, ne releva insa un om de o mare si, in acelasi timp,
discreta generozitate. Iar randurile adresate lui Eminescu bolnav, care isi facea
scrupule in legatura cu provenienta mijloacelor materiale permitand intretinerea sa la
sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabila delicatete
sufleteasca:

„Vrei sa stii cu ce mijloace esti sustinut deocamdata? Bine, domnule

Eminescu, suntem noi asa straini unii de altii? Nu stii d-ta iubirea (daca-mi dai voie
sa intrebuintez cuvantul exact, desi este mai tare), admiratia adeseori entuziasta ce o
am eu si tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toata
lucrarea d-tale literara si politica? Dar a fost o adevarata exploziune de iubire, cu
care noi toti prietenii d-tale (si numai acestia) am contribuit pentru putinele trebuinti
materiale ce le reclama situatia. Si n-ai fi facut si d-ta tot asa din multul-putinul ce l-ai
fi avut cand ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea dumitale.”

Autoritatea incontestabila, bazata pe cultura, pe inteligenta si pe caracter,

exercitata de Titu Maiorescu toata viata, s-a manifestat inca de timpuriu, recunoscuta
fiind de colegii de generatie precum P. P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, T. Rosetti, care
se strang in jurul lui, la putin timp dupa intoarcerea din strainatate, de la studii, spre a
crea acea societate literara al carei spirit si a carei actiune aveau sa-si lase amprenta
asupra uneia dintre cele mai stralucite perioade din literatura noastra.
”Junimea”, o data constituita, criticul avea sa fie mentorul ei, imprimandu-i un spirit
de seriozitate in discutarea problemelor literare, lingvistice, filozofice sau istorice si
un discernamant in judecarea estetica aplicata creatiilor literare ce aveau sa
directioneze una din orientarile cele mai importante si mai statornice ale culturii

11
romane din ultimele decenii ale secolului trecut. Simpla lui prezenta la sedintele
“Junimii”, impune respect si moderatie in comportamentul membrilor societati, altfel
mari amatori de farse si anecdote, iar articolele lui Maiorescu reprezinta formularea
cea mai clara si mai profunda a ideilor junimiste. Spiritul teoretic a lui Maiorescu si
marele lui talent de expresie a dominat intreaga societate de doctori, militari,
matematicieni, filologi, istorici, profesori, avocati si economisti.

Titu Maiorescu a fost cel care a propus infiintarea unei reviste a « Junimii »si
care a fost de acord cu titlul propus de Iacob Negru-zzi: « Convorbiri literare » Primul
numar a aparut la 1 martie 1867, Titu Maiorescu a scris introducerea, semnata si de
I. Negruzzi. .Tudor Vianu despre Titu Maiorescu  ». unul dintre cei mai luminati
oameni ai intregului secol in care se plamadise Romania moderna. Bucurandu-se din
anii tineretii de un mare prestigiu personal, facut din masura, consecventa si
demnitate, din bun gust in aprecierea literara a altora si, in proprii productie, dintr-un
talent care mentine inca tinere pagini scrise cu sase sau sapte decenii in urma, dintr-
o arta aristocratica a vietii cu atat mai uimitoare cu cat, in armonia ei, se ridica peste
primejdiile unei organizatii expuse depresiunii morale si chiar deselor incercari ale
sanatatii fizice, Titu Maiorescu a sporit necontenit prestigiul sau prin devotamentul
daruit cauzelor bune si pasiunii dezinteresate de a sluji « 

Printre meritele remarcabile care fac din Titu Maiorescu o personalitate de

prim rang a literaturii romane se numara si acela de a fi intuit valoarea celor mai
importanti scriitori ai nostri de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX

A fost primul critic care a intuit in adevarata sa esenta geniul eminescian, ingrijindu-
se de prima editie a poeziilor lui Eminescu in 1883, si apoi de urmatoarele. Pe Slavici
l-a ajutat sa se stabileasca la Bucuresti Si alti scriitori au fost remarcati de el: George
Cosbuc, pe care l-a chemat la Bucuresti dupa ce a citit in „Tribuna”, „Nunta Zamfirei”,
Duiliu Zamfirescu, Octavian Goga, Sadoveanu si I. Al. Bratescu-Voinesti. Titu
Maiorescu si posteritatea Afirmat si combatut (de Gherea sau Hasdeu, spre
exemplu) in partea a doua a secolului trecut, venerat si din nou demistificat mai apoi,
Titu Maiorescu nu poate fi omis din istoria noastra literara pentru ca a condus o
scoala de literatura (Junimea), a pornit „directia noua” in scrisul nostru, a
fundamentat critica literara nationala, a impus apararea valorilor contra nonvalorilor.

Insemnatatea contributiei lui Titu Maiorescu in ordinea artei literare nu este cu

nimic mai prejos de aceea pe care a obtinut-o in atatea alte domenii ale culturii
nationale.Dupa 1867, Maiorescu pubica primele sale studii critice ce privesc in primul
rand poezia lirica in volumul “Critice “si in “Directia Noua”. In “Betia de
cuvinte” ,Maiorescu ofera neajunsul pe care unii din scriitorii timpului ,il perpetuau in
ignorarea noilor cerinte ale momentului.”Betia de cuvinte” este forma epigonica si
degenerate a retoricii.Ocupandu-se astfel de elucubratiile estetice ale lui Pantazi
Ghica,Maiorescu noteaza :”In fantezia d-sale cea invapaiata adjectivele inoata cu
gramada ,si d-sa pescuieste cand pe unul cand pe altul ,si-l arunca fara alegere in
bartele vreunui substantiv. Folosul acestei procedari literare este ca poti petrece
timpul cu variatii asupra aceleiasi teme ,cu combinari si permutari in marginea
numarului de cuvinte date .Intelesul ramane acelasi si uneori castiga .”(Betia de
cuvinte,1873,critice,I,p 235).

12
 Scriitor sobru si demn,care a fost si unul dintre cei mai insemnati vorbitori ai
timpului sau,nu se ridica atat impotriva retoricei cat impotriva degenerarii ei
caricaturale ,facuta din ostentatie si intemperanta verbala .In atelierul oratoriei
gaseste Maiorescu mijloacele sale stilistice de capetenie.Desigur,Maiorescu nu este
un scriitor cu imaginatia vie ,cu paleta incarcata de culoare ,desi pe
alocuri ,comparatiile si metaforele joaca un oarecare rol in scrisul sau .Farmecul
literar al operelor provine din scurtimea sugestiva ,din pregnanta formularilor
sale.Maiorescu este in proza romaneasca descoperitorul conciziunii
lapidare.Caracterul sententios al prozei maioresciene este incontestabil.Expunerea
sa se opreste din cand in cand pentru a lua forma maximei.Maxima este un fruct al
conversatiei intre oamenii spirituali si comunicativi.Istoriceste vorbind,maxima ca gen
literar nu este oare un produs al culturii moderne in Franta vechiului regim ,al
incomparabilei arte de a conversa1.

In planul imaginatiei maioresciene ,trebuiesc amintite si acele cateva portrete in

care trasatura fizica sprijina caracterizarea morala.Iata-l pe Leon Negruzzi:”Inalt la
statura ,lat la fata si la piept,cu umbletul balansat ca al marinarilor,cu gestu larg si cu
rasul zgomotos al temperamentului sanguinic ,era mai intai de toate un om un la
inima ,milos,cinstit ,si vesel pana la usurinta “(III,p 189).Oricat ar fi functionat pe
alocuri fantezia lui Maiorescu ,darurile lui scriitoricesti trebiuesc cautate cu precadere
pe alte taramuri ae imaginii.Una din uneltele artistice pe care le-a manuit cel mai bine
si care i-a asigurat multe succese este fara indoiala ironia lui.Este reactia unui om
care priveste de sus pe adversari,inveselindu-se pe seama lor,dar fara sa
depaseasca vreodata nivelul acelei urbanitati in care se ghiceste preocuparea omului
de a se respecta mai intai pe sine.

Selectiuni din proza populara:

 O cercetare critica asupra poeziei romane )

 In contra directiei de astazi in cultura romana )
 Directia noua in poezia si proza romana )
 Comediile domnului Caragiale )
 Eminescu si poeziile sale )
 Povestirile lui Sadoveanu )
 Poeziile lui Octavian Goga
 Retori, oratori, limbuti
 Betia de cuvinte

In poezia romana considera ca in fruntea noii directii trebuie situat Vasile

Alecsandri. Dupa Vasile Alecsandri il situeaza pe Mihai Eminescu .(acesta publicase
numai trei poezii in “Convorbiri literare”: “Epigonii’, “Mortua est’si “Venera si madona”)
despre care a afirmat ca este “poet, poet in toata puterea cuvantului”.

MIHAI EMINESCU

13
 Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botosani sau Ipotesti, d. 15 iunie 1889,
Bucuresti) a fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani si de
critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literatura romana,
supranumit si „luceafarul poeziei romanesti”

Intre 1869 si 1872 este student la Viena. Urmeaza ca „auditor extraordinar”

Facultatea de Filozofie si Drept (dar audiaza si cursuri de la alte facultati). Activeaza
in randul societatii studentesti (printre altele, participa la pregatirea unei serbari si a
unui Congres studentesc la Putna, cu ocazia implinirii a 400 de ani de la zidirea
manastirii de catre Stefan cel Mare), se imprieteneste cu Ioan Slavici; o cunoaste, la
Viena, pe Veronica Micle; incepe colaborarea la Convorbiri literare; debuteaza ca
publicist in ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale bolii. Intre 1872 si 1874 a
fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia
doctoratul in filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la
examene. In 2 octombrie, Eminescu s-a inscris la Facultatea de Filozofie din Viena
ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici
a facut cunostinta cu Ioan Slavici si cu alti studenti romani din Transilvania si din
Bucovina. A reluat legaturile cu vechii colegi de la Cernauti si Blaj.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi ii comunica lui Eminescu impresia

puternica provocata de poet in sanul societatii Junimea din Iasi, prin poeziile
publicate de acesta in Convorbiri literare. Ii propune ca dupa terminarea studiilor sa
se stabileasca la Iasi. La 6 august 1871, i se adreseaza din Ipotesti lui Titu
Maiorescu, dandu-i oarecare relatii privitoare la organizarea serbarii. Printre tinerii de
talent, participanti activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski si
compozitorul Ciprian Porumbescu.

In toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii in sanul societatii
Romania juna, Eminescu demisioneaza impreuna cu Slavici din comitetul de
conducere. Amandoi sunt acuzati ca sunt atasati ideilor Junimii din Iasi. In studiul sau
despre Directia noua, Titu Maiorescu evidentiaza meritele de poet, „poet in toata
puterea cuvantului“, ale lui Eminescu, citandu-l imediat dupa Alecsandri. Studiul se
tipareste cu incepere din acest an in „Convorbiri Literare”. In aceste imprejurari a
parasit Viena si s-a intors in tara. In 18 decembrie s-a inscris la Universitatea din
Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subventii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii.
De data aceasta Eminescu era inmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botosani. Cursurile la care se inscrisese, sau pe care si le
notase sa le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei si
dreptului.

In perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogata corespondenta

intre Maiorescu si Eminescu, in care i se propunea poetului sa-si obtina de urgenta
doctoratul in filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Ministrul
Invatamantului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pe doctoratului In 1877 s-a
mutat la Bucuresti, unde pana in 1883 a fost redactor, apoi redactor-sef (in 1880) la
ziarul Timpul. A desfasurat o activitate publicistica exceptionala, care i-a ruinat insa
sanatatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafarul, etc.). Nu a
publicat nici o poezie in tot timpul anului 1882. In schimb a citit in mai multe randuri

14
„Luceafarul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus in germana, in sedintele Junimii de la
Titu Maiorescu.

In data de 15 iunie 1889, in jurul orei 3 dimineata, poetul a murit in sanatoriul

doctorului Sutu din strada Plantelor, Bucuresti.

In 1889, Titu Maiorescu publica studiul „Eminescu si poeziile lui”, in care discuta
personalitatea marelui poet. Ca om de geniu, Eminescu ar fi trait exclusiv in lumea
ideilor si ar fi fost indiferent la latura materiala a existentei sale sau la recunoasterea
publica.

Titu Maiorescu fixeaza cateva din trasaturile personalitatii lui Eminescu:

“inteligenta ascutita”, “memoria prodigioasa’, “curiozitatea intelectuala” ceea ce
explica vasta sa cultura, enciclopedismul sau. Combate apoi ideea ca poetul a fost
nefericit, afirmand ca I-a fost caracteristica “seninatatea abstracta”, suferinta sa fiind
provo-cata nu de cauze personale, ci de motive filozofice. El deplange soarta omului
pe pamant in general, nu propriu-i destin.

In a doua parte a studiului, Titu Maiorescu face aprecieri asupra poeziei

eminesciene, sesizand bogatia tematica, expresie a vastei culturi a poetului, cat si
manuirea perfecta a limbii romane.

ION CREANGA

Ion Creanga (n. 1 martie 1837, Humulesti; d. 31 decembrie 1889, Iasi) este
unul dintre clasicii literaturii romane alaturi de : Mihai Eminescu, I. Slavici si
I.L.Caragiale. Recunoscut datorita maiestriei basmelor, povestilor si povestirilor sale,
Ion Creanga a intrat in istoria literaturii romane, in principal, datorita operei
autobiografice „Amintiri din copilarie”.

Imprietenindu-se cu Mihai Eminescu, a inceput sa frecventeze intrunirile

societatii literare 'Junimea' conduse de Titu Maiorescu si a publicat in 'Convorbiri
literare' diverse povestiri, anecdote si chiar Amintirile. Ion Creanga este unul din marii
clasici ai literaturii romane care s-au afirmat la Junimea, in a doua jumatate a
secolului al XIX-lea. E un scriitor realist care a reusit sa ridice proza romaneasca din
secolul trecut pe aceleasi culmi pe care Eminescu propulsase limba literara in
poezie, valorificand vorbirea omului simplu si ridicand-o la un nivel neegalat pana
astazi.

Despre cel mai mare povestitor al romanilor, Ion Creanga, care ii urmeaza lui
Ion Neculce, s-a spus ca a intrat in literatura cu un substantial fond sufletesc si
intelectual de sorginte populara. In acest sens, George Calinescu afirma ca, scriitorul
moldovean reprezinta poporul roman, insusi, surprins intr-un moment de geniala
expansiune. In Creanga traiesc credintele, cresurile, datinile, obiceiurile, limba,
poezia, morala, filosofia poporului. Izvorul principal al operelor sale este folclorul
romanesc.

15
 Plecand de la folclor, Creanga a reusit sa ridice proza romaneasca pe culmi
nebanuite. Valorificand limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat,
dovedindu-se un artist profund original. Indemnul de a scrie i-a venit din partea
bunului sau prieten Mihai Eminescu.

In toamna anului 1875 Creanga citeste la Junimea povestirea Soacra cu trei

nurori, care apare in revista Convorbiri literare, din octombrie: Ce fericita achizitie
pentru societatea noastra acea figura taraneasca si primitiva a lui Creanga - exclama
Iacob Negruzzi – redactorul revistei. Fiind “toba de anecdote”, el avea totdeauna
pregatite cate o “corosiva” pentru junimistii care se amuzau copios, hazul lor facand
sa se cutremure peretii. Rasul lui inveselea toata societatea, cand aducea cate o
poveste sau nuvela, sau cate un capitol din Amintirile lui…Cu cata placere si haz
ascultam sanatoasele produceri ale acestui talent primitiv noteaza entuziasmat I.
Negruzzi, recunoscand in Ion Creanga un geniu naiv care a exercitat o mare putere
de atractie asupra spiritelor complicate ale scriitorilor vremii.

Plecarea amicului sau Mihai Eminescu la Bucuresti, la revista Timpul, unde

devine redactor, boala care i se accentueaza, ii adumbresc ultima perioada a vietii.
Este vazut, insa rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu si colaboreaza sporadic la
Contemporanul. In 1887 renunta la invatamant si solicita pensionarea. La cateva luni
de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Mihai Eminescu, in 1889, in noaptea de Anul
Nou, Creanga se stinge la Iasi, fiind inmormantat in cimitirul Eternitatea. Poeta
Veronica Micle a murit in acelasi an cu cei doi.Ultimele zile le-a petrecut in bojdeuca
din mahalaua Ticau a Iasilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vietii.

IOAN SLAVICI

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Siria, judetul Arad - d. 17 august 1925 la
Crucea de Jos, in apropiere de Panciu, judetul Vrancea) a fost un scriitor si jurnalist
roman.

Ca si Creanga, Ion Slavici e descoperirea lui Eminescu.Poetul i-a relevat

valorile culturii romanesti,punandu-i efectiv si condeiul in mana .Slavici nu este –se
stie indeobste-un creator de inaltimea celor trei mari contemporani ai
sai:Eminescu ,Creanga,Caragiale.Dar se situeaza,cu siguranta, in imediata lor
succesiune . In capitolul despre Junimea din lucrarea colectiva „Istoria literaturii
romane moderne T.Vianu”nota ca Slavici ne invita la un ospat mai sarac.

Ceea ce l-a cucerit pe Slavici a fost cu siguranta intruchiparea puritatii

sufletului taranesc .Viitorul prozator era o inepuizabila comoara de literatura populara
a carei autenticitate nu se alterase prin adstraturi prelucratoare. Firea asezata a lui
Slavici , gandirea sa cumpanita nu putea sa atraga decat simpatia poetului care
descoperea cu bucurie ca un tanar ardelean la care lumea povestilor si cea a vietii
traite se integrau firesc intr-o armonie putin obisnuita . Urmareau aceleasi

16
cursuri(drept si filozofie) si-au descoperit puncte de vedere inrudite , au avut revelatia
filozofiei schopenhauriene si au devenit partizanii dreptului natural si ai evolutiei
organice.Erau pe scurt adeptii unui conservatorism luminat ,care nu excludea
progresia ci o presupunea cu necesitate si conasiderau ca postulat axiomatic
taranimea ca fundament al civilizatiei romanesti.

Poetul ,descoperindu-i darurile l-a indemnat sa scrie .L-a recomandat –prin

Negruzzi – Junimii si in primul numar din 1871 a debutat in Convorbiri cu comedia”
Fata de birau”. In acelasi ani elaboreaza Studiile asupra maghiarilor care apar in
paisprezece numere ale revistei junimiste .Devenise membru indragit al Junimii si cu
bursa capatata de la societate si-a putut continua studiile juridice .La sfarsitul lui
ianuarie 1877 se stabileste la Bucuresti si devine redactor la” Timpul „.Scriitorul se
ocupa numai de rubrica literara si de partea consacrata problemelor de politica
externa .Ca in convingerile lui Slavici junimismul ideologic era bine instalat o
dovedesc aceste confesiuni intime,intr-o scrisoare din octombrie 1876,adresate
prietenului ardelean Vicentiu Mangra :”Tinerii crescuti fiind in strainatate ,cand s-au
intors in tara erau niste straini Ei intelegeau bine ce se petrece in Franta ,Italia sau
Germania ,nu aveau insa de unde sa inteleaga ce se petrecea in Romania .Astfel ei
se credeau a face bine facand in Romania ceea ce ar fi facut daca ar fi ramas in
tarile in care au fost crescuti.Intelegi prea bine ca o mai mare nenorocire nu se putea
.Acesti oameni sileau pe Romania a face ceea ce nu se potriveste cu firea ei, si
astfel,ce intre oameni cu minte nu este cu putinta ,o sileau a risipi o multime de puteri
pentru tinte nebune….”

Junimistii au gasit in creatia lui Slavici o expresie a literaturii poporale dorita si

cultivata de ei.”Fata de birau” si apoi basmele si povestile folclorice , le
verifica ,desigur aprecierea dintai. Cand Convorbirile sau Timpul incep sa-i publice si
nuvelele ( Popa Tanda , Budulea Taichii ,Gura Satului) ,junimistii desi sesizeaza
evolutia artei scriitorului , considera ca opinia lor initiala se verifica pe deplin.Mediul
evocat si modalitatea continua sa fie ale unui creator de povestiri satesti , ale acelor
Dorfgeschichtemult cultivate in literatura germana .

Arta lui Slavici ca si a celorlalti scriitori care produceau o astfel de literatura

poporana era deci pretuita pentru ca „parasind oarba imitare a conceptiunilor
straine , s-au inspirat din viata proprie a poporului lor si ne-au infatisat ceea ce
este ,ceea ce gandeste si ceea ce simte romanul in partea cea mai aleasa a firei lui
etnice” Incontestabil,Ioan Slavici este creatorul acelui realism taranesc in modalitatea
caruia a crezut Maiorescu , ca o formula ideala pentru nuvelistica vremii . Universul
recreat de Slavici este cu adevarat ce autentic taranesc .E o atmosfera de viata
rurala ,surprinsa realis in care totul si toate sunt statornicite de cand lumea. E o lume
de mica comunitate ,ferecata in sine ,stapanita de cutume ,vietuind intr-o armonie
fireasca cu natura .Totul e fixat de la geneza ,oamenii repeta ca un ritual ,mereu
aceleasi esturi simple ,in ocupatii stiute ,mostenite din tata in fiu ,fara surprize nsi
posibile incalcari. Angrenati in aceasta ordine prestabilita , in care rolurile sunt bine
distribuite iar textul mereu acelasi , oamenii sunt inchisi in sine ,rostindu-se rar.

Scriitorul a trait drama unui Mos Marian ,fara a fi avut taria sa recunoasca
esecul stradaniei de a intrupa artistic o lume straina din material pe care nu-l putea
stapani.

17
ION LUCA CARAGIALE

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie[1] 1852, Haimanale, judetul Prahova, astazi
I. L. Caragiale, judetul Dambovita, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg,
nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist
roman. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai
importanti scriitori romani. A fost ales membru al Academiei Romane post-mortem.

De la debutul sau in dramaturgie (1879) si pana in 1892, Caragiale s-a

bucurat de sprijinul Junimii, desi in intregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea
insasi a fost, pana prin 1884 - 1885, tinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei.
Se poate afirma ca destule dintre adversitatile indreptate impotriva lui Caragiale se
datoreaza si calitatii sale de junimist si de redactor la conservator-junimistul ziar
Timpul (1878 - 1881). Prima piesa a dramaturgului, O noapte furtunoasa, bine primita
de Junimea si publicata in Convorbiri literare (1879), unde vor aparea de altfel toate
piesele sale, a beneficiat, la premiera, de atacuri deloc neglijabile. Dupa trei ani de
colaborare, Caragiale s-a retras in iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului
National de la Iasi, prezidat de Iacob Negruzzi, il numeste director de scena, post pe
care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la sedintele Junimii, iar la intalnirea
din martie 1884, in prezenta lui Alecsandri, si-a marturisit preferinta pentru poeziile lui
Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iasi, O scrisoare pierduta
reprezentata, la 13 noiembrie in prezenta reginei, cu un mare succes. In 1888 Titu
Maiorescu l-a numit director al Teatrului National din Bucuresti si i-a prefatat volumul
de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I.L. Caragiale. In 1892, la 9 mai
Caragiale a prezentat insa la Ateneu o conferinta cu titlul Gaste si gaste literare,
impotriva Junimii, determinand, impreuna cu articolul Doua note, ruptura cu Titu
Maiorescu si incetarea colaborarii la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre
P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinti ca a obtinut de la Titu Maiorescu sa se
ceara colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fara reluarea insa a relatiilor
personale intre critic si autorul articolului Doua note. De-abia la 15 februarie 1908
Caragiale si-a reluat legaturile cu Titu Maiorescu, trimitandu-i acestuia o felicitare cu
prilejul aniversarii sale.

Scriind despre Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885), si referindu-se la tipologie

(„Exista aceste tipuri in lumea nostra? () Daca sunt, atunci de la autorul dramatic
trebuie sa cerem numai ca sa ni le prezinte in mod artistic”), Titu Maiorescu il apara
pe marele scriitor de acuzatia de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra
polemica dintre Maiorescu si Gherea, evidentiaza realismul tipurilor si al mediului
social:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe scena cateva
tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice,
cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume
alese de autor”.

Seful literar al Junimii a aratat mult timp fata de Caragiale o foarte vie
solicitudine, ducand, vreme de zece ani, o statornica colaborare. Piesa O noapte
furtunoasa a avut urmatoarea dedicatie: „D. Titu Maiorescu este cu adanc respect

18
rugat sa primeasca dedicarea acestei incercari literare, ca un semn de recunostinta
si devotamentul ce-i poarta autorul ei”. Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama
Napasta, care a aparut la editura Haimann si a fost dedicata, in volum, doamnei Ana
T. Maiorescu. In calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a mentinut relatii
cordiale cu toti ceilalti membri ai Junimii, in mod special cu Iacob Negruzzi, creatorul
si redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, caruia i-a
dedicat O scrisoare pierduta, N. Gane). In anii activitatii sale la Convorbiri a admirat-o
pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a si tradus mai multe texte din
Caragiale, in vederea publicarii antologiei de literatura romana in Germania. Ruptura
cu Junimea a devenit definitiva in 1892, cand si-a intrerupt colaborarea la Convorbiri
literare. Ura lui impotriva vechilor prieteni literari si a lui Titu Maiorescu a devenit
obsesiva. De-abia peste cativa ani, colaborand la Epoca (1896), fostul junimist a
regreta despartirea de Maiorescu, evidentiind marile calitati ale criticului, cu un rol de
prima marire in cultura noastra, alaturi de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie 1908,
de ziua de nastere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis acestuia o calduroasa
telegrama:

„Din toata inima ca pe frumoasele vremi ale tineretii un batran scolar ureaza
ilustrului invatator la multi ani cu sanatate si veselie. Traiasca Maiorescu!

La raspunsul de multumire, Caragiale a revenit cu o alta urare:

„Batranul scolar este fericit ca o pornire din inima i-a fost intampinata cu atata
gratie din partea ilustrului si totdeauna neuitatului invatator. Inca o data, la multi ani,
cu sanatate si veselie, traiasca Titu Maiorescu.”

Maiorescu consimtise in aceste imprejurari doar o reluare a relatiilor literare,

nu si a celor personale, cu acela care-l insultase. Despre aceste manifestari ale lui
Caragiale, Titu Maiorescu a realizat o scrisoare catre Duiliu Zamfirescu, o interesanta
simbioza intre o mare inteligenta si nestatornicia unui caracter dificil si imprevizibil:

„Convingerea ce o am despre Caragiale este ca are una dintre cele mai vioaie
inteligente ce le poate produce natura, eclectic, buna memorie, momente in care
aceasta extraordinara vibratilitate celulara a materiei cenusii din creieri il scoate mai
presus de el insusi si-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza
acestei parti a lui eu inchid ochii la toate celelalte, pe care insa le cunosc.” (Titu
Maiorescu)

Nu mai putin revelatoare, in aceasta directie, a fost si parerea lui Duiliu

Zamfirescu. Acesta credea ca spiritul malitios fata de lucrarile unor confrati citite la
Junimea ar putea fi trecute cu vederea gratie „marii lui inteligente”. Dramaturgul era
„o fire atat de fantastica si de muncita, in care arama si diamantul sunt legate
impreuna spre a da iluzia unui inel ducal” (Duiliu Zamfirescu). Structura omeneasca a
lui Caragiale, ca si aceea artistica, era una duala: una de ironist si farsor, cu o
rezerva nesecata in directia manifestarilor umoristice si cinice, si alta de sentimental
(„Eu sunt un sentimental, domnule!”), nelinistit si macinat de melancolii ascunse si
ciudate la un asemenea temperament

Caragiale a fost membru al Junimii, o vreme gazetar la Timpul si apoi la

Constitutionalul , s-a bucurat de interventia criticului atunci cand opera dramatica i-a

19
fost calomniata sau contestata , si-a publicat cele mai reprezentative lucrari in
Convorbiri Literare ,beneficiind in momentele grele de intreg cortegiul de atentii
rescris de recuzita „criticii de sustinere „care putea fi acordat de un organism atat de
puternic cum a fost Junimea..Fara indoiala Caragiale a fost prin temperament si
predispozitie un spirit conservator ,adept al rigorii,ordiniii si masurii, neagreand
prefacerile bruscate si arderea etapelor.Aceasta , nu numai in plan estetic unde
rigoarea clasicista e peste tot evidenta( „Sunt vechi,domnilor”) , dar si in plan socio-
politic.Sobrietatea in limbaj si logica in dezvoltariel oratorice erau intr-adevar bine
reprezentate.

Ibraileanu credea ca opera lui Caragiale poate fi impartita in trei mari perioade
:cea a comediilor, cea a Napastei, a nuvelelor Faclie de pasti si Pacat apoi in sfarsit
ce a a momentelor.Lumea fixata sub ocular e aceea pripit si deci fragil alcatuita.E
lume oraseneasca compusa ,de regula din mici amploaiati ,avocati, profesori de
conditie modesta si inavutiti de data recenta.E o lume pestrita in care vechile
moravuri si habitudini nu s-au pierdut cu totul, dra sunt apsate dispretuitor de noile
reguli de comportament ce nu au paucat sa intre in deprinderi.E in tot o lume de
mijloc de trecere ,care se vede bine nu poate sa ramana stationara pentru ca din
infruntarea antinomiilor unul dintre elemente va izbandi . Contradictia dintre aparenta
si esenta altfel spus dintre forma si fond e legea care guverneaza dinamica acestor
existente inutil aferate.

IACOB NEGRUZZI

Al doilea fiu al lui C. Negruzzi, a urmat studii liceale in Germania si Facultatea

de Drept din Berlin, incheiata cu doctorat. A facut cariera universitara (la Iasi si la
Bucuresti) si o lunga cariera parlamentara. A condus revista „Convorbiri literare”
pana in 1895, a fost secretarul societatii Junimea din 1868. Partea valoroasa a
creatiei lui o reprezinta memorialistica, Amintiri din „Junimea”, scrisa in 1889 su
publicata abia peste trei decenii. A tradus dramele lui Schiller. Secretarul „perpetuu al
„Junimii , Iacob Negruzzi (1843-1932), a scris o literatura acum uitata, indeosebi
satirica. „Copiile dupa natura sunt cele mai delectabile si n-au deloc intentie
naturalista, fiind niste simple „caractere cu model real. Parintele Gavriil, om disimulat,
care promite orice si tagaduieste, spunand „sa fie bine , contele Curcano-Mirmilitziki,
baronul Constantin Garla de Afumata, ducesa Bute, nascuta Tapa, printesa Bostano
Cracavetzki, nascuta Pitrigello-Barabulla, toti acesti paraziti modern, Ionita cocovei,
burlac timid si suav, Ghita Titirez, arhivar venal si erotic, iata cateva tipuri. Merita
onorurile antologiei „Un drum la Cahul , tablou hazliu al sicanelor procedurale
(„cacon Manalas , „duduca Pipita ) si „Cristachi Vaicarescu , tragicomedia unui
ipohondru suferind de toate boalele din cauza unei fripturi de curcan.

PETRE CARP

S-a nascut intr-o familie de vechi boieri moldoveni, a absolvit gimnaziul la

Berlin cu note maxime, urmand Facultatea de Drept si Stiinte Politice din Bonn. A
intrat de tanar in viata politica, reprezentand marea boierime romana. A participat la

20
complotul impotriva lui Cuza, a fost ministru de externe si prim-ministru, seful
partidului conservator timp de 5 ani. A realizat traduceri: Macbeth si Othello de
William Shakespeare. Este trimis inca de copil la Berlin (1850) unde invata la
Franzosische Gymnasium.

In anul 1858 isi ia bacalaureatul si se inscrie la Facultatea de Drept si Stiinte

Politice din cadrul Universitatii din Bonn. In anul 1862 revine la Iasi si contribuie la
punerea bazei societatii Junimea (primavara anului 1864). Desi a fost numit in postul
de auditor onorific la Consiliul de Stat (1865) a participat activ la indepartarea
domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea Romaniei. La 11 februarie 1866
a fost numit secretar intim al Locotenentei domnesti, iar ulterior secretar al Agentiei
diplomatice a Romaniei la Paris (mai 1867 - iulie 1867). Adept al ideilor 'junimiste' s-a
remarcat ca unul dintre fruntasii Partidului Conservator din acea perioada. A fost ales
in numeroase randuri deputat si senator in Parlamentul Romaniei. A indeplinit
numeroase functii politice in cadrul guvernelor care au succedat la conducerea tarii
dupa plecarea domnitorului Cuza (ministrul Afacerilor Straine, ministru Cultelor si
Instructiunii, ministru Agriculturii, Industriei, Comertului si Domeniilor, ministrul
Finantelor) fiind ales de doua ori presedinte al Consiliului de Ministri.

A activat in cadrul diplomatiei romanesti indeplinind functiile de agent

diplomatic la Viena si Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) si ulterior la Roma (aprilie -
octombrie 1873). In perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis
extraordinar si ministru Plenipotentiar al Romaniei la Viena. In anul 1891 gruparea
'junimista' se desprinde din cadrul Partidului Conservator si formeaza Partidul
Constitutional, iar Petre P. Carp este ales presedinte. Dupa fuziunea din 1907 a
tuturor elementelor politice conservatoare din Romania a fost ales presedinte al
Partidului Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). In timpul Primului Razboi
Mondial a fost unul dintre sustinatorii ideii de intrare a Romaniei in razboi alaturi de
Puterile Centrale. A fost prim-ministru al Romaniei de doua ori (19 iulie 1900 - 27
februarie 1901 si 14 ianuarie 1911 - 10 aprilie 1912) din partea Partidului
Conservator.

VASILE POGOR

S-a nascut intr-o familie de boiernasi, a facut studii juridice la Paris. A luat parte la
conspiratia impotriva lui Cuza; a fost prefect al judetului Iasi, deputat primar al Iasului
(1880-1881; 1888-1897). Era proprietarul tipografiei ce tiparea revista Convorbiri
literare si scrierile junimistilor, era totodata „pisicherul” grupului, datorita umorului
sau.

JUNIMEA DE TUDOR VIANU

Spiritul oratoric este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Desigur, prin

indelungata lupta a lui Maiorescu impotriva retoricii pasoptiste si a frazeologiei
politice si parlamentare, Junimea inseamna un reviriment in sensul controlului
cuvantului, ramanand ea insasi o pepiniera de talente oratorice, reinnoite cu fiecare

21
generatie. Nu trebuie uitat ca prima manifestare a Junimii este aceea a conferintelor
publice, stilizate in ce priveste atitudinea oratorului si arta compozitiei lui dupa
modelul maiorescian, usor de recunoscut chiar in reeditarile lui mai noi. Oratorul,
imbracat in frac sau redingota, aparea ca un deus ex machina in fata publicului care
nu trebuia sa-l zareasca pana in acel moment si incepea sa debiteze expunerea lui in
formele enei distiuni impecabile, fara sprijinul vreunei note, nu ca un savant care
infatiseaza rezultatele cercetarii lui, ci ca un artist care construieste in fata publicului
incantat opera sa desavarsita. Numeroase sunt documentele contemporane care
descriu arta oratorica a lui Maiorescu, demnitatea tinutei lui, caldura glasului muzical,
marile efecte sugestive scoase din jocul mainilor si al barbii. Alti contemporani ne-au
descris in vorbirea profesorului sau a oratorului parlamentar, comparata uneori cu
aceea a unui general care isi

reduce treptat inamicul, ironia lui nimicitoare, conciziunea lapidara a expresiei,

egalata si poate intrecuta in aceeasi vreme numai de rasunatoarele formule ale lui
Carp. Modalitatea alcatuirii unei expuneri publice devenise traditionala la Junimea.
Oratorul, ne spune Panu, trebuia sa inceapa, dar mai cu seama sa sfaseasca, printr-
o comparatie care isi avea rostul sa puna termenii problemei, si sa ilustreze
concluzia ei. Debitul sau trebuia sa curga neintrerupt, dand impresia unei suverane
stapaniri de sine si a subiectului. Folosind prestigiosul model al initiatorilor, se
constituie la Junimea o larga traditie care produce, in generatiile urmatoare, oratoria
universala a unui Negulescu, Mehedinti, Petrovici. Nu numai de altfel in vorbire, dar
si in scris, idealul oratoric domina productia junimistilor.

Ironia este o alta trasatura a tabloului. Vestita zeflemea junimista coalizeaza

impotriva miscarii pe cei mai multi din adversarii ei. Pana la motivele ideologice si
tendintele sociale, adversarii se ridica impotriva Junimii mai intai din pricina veseliei
pe care stiau ca o trezesc in cercul ei. „Dosarul” Junimii creste in fiecare sedinta cu
excerpte din discursurile dau articolele vorbitorilor sau scriitorilor din Iasi si de aiurea,
producand o reactie usor de inchipuit in sufletele acelora care aflau ca se bucurasera
de onoarea acestei atentii. Unele din articolele critice ale lui Maiorescu in epoca lui
ieseana sunt ca o prelungire a „dosarului” a carui faima starnise atatea dusmanii.
Singur Hasdeu intelege ca trebuie sa raspunda cu aceeasi arma, dand prilej epocii,
care rasese adesea impreuna cu Junimea, sa rada de cateva ori impotriva ei. Ironia
folosita de atatea ori ca unealta polemica este manipulata si in interiorul cercului.
Junimea este departe de a fi o societate de admiratie mutuala. In momentele putin
fericite, poetii si prozatorii grupului isi primesc verdictul nimicitor din gura propriilor
prieteni. Intr.un colt exista grupul acela care nu luau parte la discutii, in frunte cu
matematicianul Culianu: grupul este denumit cu termenul colectiv „caracuda”. O
gluma nereusita este primita cu vociferarile intregi asistente: „faul! faul!”. Alaturi de
Carp, Pogor este ironistul cel mai acerb al grupului. Nimic nu afla iertare in ochii sai.
Discutiile cele mai serioase sunt intrerupte de zeflemeaua lui necrutatoare si din
coltul canapelei pe care era tolanit, gestul sprijinind reflectia, adeseori porneste o
perna in capul vreunui nefericit preopinent. Pogor este autorul maximei dupa care
anecdota primeaza, acea anecdota in care exceleaza Caragiani si care intr-o zi va
aduce revelatia lui Creanga.

22
IDEOLOGIA JUNIMISTA

 
 
S-a pus problema
originalităţii junimismului. Cercetând pe
baza acestei probleme, s-a
demonstrat faptul că junimismul a
reluat, prelucrat şi adaptat puncte de
vedere de largă circulaţiefilozofică
europeană la realităţile româneşti.
Desigur originalitatea junimismului în acest
caz nu poate fi

23
recunoscută în istoria filozofiei sociale europene însă poate fi în cadrul istoriei
mişcării de idei din
România. În acest caz meritul îi revine aproape integral junimismului

Grupul tinerilor intelectuali, în frunte cu Maiorescu şi Carp, şi-

a propus să impună o nouăorientare în spiritul public, deosebită şi contrară celei sau
celor existente. Orientarea germană aJunimii a surprins şi a nemulţumit deoarece
primul element din nouă orientare a fost filogermanismul,ce se înverşună împotriva
curentelor de idei de formaţie franceză. Intelectualii îşi făcuseră mai toţistudiile în
Germania, într-o perioadă dominată de spiritul net antirevoluţionar în filozofie
reprezentatde Schopenhauer şi adepţii săi.
 
Viitorii junimişti încearcă să imprime culturii româneşti direcţia socotită de ei
drept cea maipotrivită pentru România, şi anume, descătuşarea de sub
influenţa ideologico-politica a Franţei şiapropierea de aceea a Germaniei, dar
cu toate acestea au întâmpinat rezistenţă lumii culturaleromâneşti, crescută în spiritul
valorilor franceze. Astfel s-a popularizat cu insistenţă cultura germană:filozofia,
literatură, sociologia, estetică, lingvistică, dreptul, economia politică, fără a neglija
problemele de ordin strict politic.
Apăruse la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aşanumita şcoală istorică a dreptului, tot ca
o reacţie împotriva ideologiei iluminismului francez. Era legată de romantismul
filozofic şi literar german,contesta ideea burgheză, iluminista, a dreptului ca expresie
a ,,drepturilor naturale" ale omului şistăruia asupra specificităţii principiilor de drept la
fiecare popor, determinată de procesul organic alevoluţiei sale istorice. Putem
preciza că principiile şcolii istorice germane a dreptului şi cele alefilozofiei hegeliene
nu au fost aduse în ţara noastră doar de junimişti ci şi de anumiţi intelectuali
ardeleni şi chiar Kogălniceanu.

Unul dintre principiile esenţiale pe care s-a clădit filozofia socială retrograd
romantica,asimilată de viitorii junimişti, a fost ideea evoluţionismului istoric. Astfel
iluminismul s-a ridicat pe cale revoluţionară împotriva feudalismului agrar, urmărind
să înlocuiască lumea veche cu una nouă, dedusadin noile principii ale raţiunii. Aceste
principii demonstrau faptul că în planul suprastructurii, instituţiilesociale nu pot fi
creaţii ideologice, ci, ca şi în istoria naturală, produsul unei dezvoltări îndelungate.
Însocietate, ca şi în natură, acţionează conceptul de devenire, nu cel de creare.
 Izvoarele ideologico-filozofice ale junimismului îşi adună substanţă şi din motive
comune alefilozofiei culturii. Este vorba de raportul dintre conceptele cultura şi
civilizaţie aşezate în ireductibilaantinomie.
Termenul de civilizaţie îl vom găsi la raţionaliştii secolului al XVIII-lea unde era aşezat
tot într-oecuaţie antitetică, numai că acum nu era opus stării culturale, iar
semnificaţia raportului opozit eraprofund progresista. Acest termen este des întâlnit
atât la Voltaire şi alţi enciclopezi cât şi la Rousseau
unde aceste termen era însoţit de un dens şi variat efort criticist.

24
 
Termenul de cultură, în înţelesul sau mordern, a apărut mai târziu, la începutul
secolului XIX.Istoricii filozofiei şi specialiştii în filozofia culturii semnalează la Fichte
utilizarea acestui termen atunci când releva divorţul între viaţă şi cultură. De
asemenea şi Herder a utilizat frecvent conceptul decultură prin care înţelegea însă
deopotrivă progresul intelectual, cât şi cel de ordin material.
Această concepţie asupra culturii şi civilizaţiei moderne era retrogradă
şi ostilă spirituluirevoluţionar, în special Revoluţiei franceze deoarece era considerată
o expresie a trecerii de la stareade cultură la cea de civilizaţie, a triumfului oraşului
asupra satului.

FONDATORII JUNIMII

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840,[2][3][4] Craiova, Țara

Românească  – [5]
d. 18 iunie 1917,  București, România[6])
[4]
a fost
un academician, avocat, critic
literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician și scriitor român, mason, cel de-al 23-
lea prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru
fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României
sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul
celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de
fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca
Caragiale și Ioan Slavici

25
IACOB NEGRUZZI( n. 31 decembrie 1842-decedat 6 ianuarie 1932) a fost un
moldovean iar mai tarziu poet si prozator.
.

Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași, Moldova –d. 19 iunie 1919,

[1]
 Țibănești, Iași, România) a fost un politician român, membru marcant al Partidului
Conservator, cel de-al 21-lea prim-ministru al României.

Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în orașul Iași, ca fiu al

comisului V. Pogor și al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul
Iași, după care (din anul 1849) și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice
la Paris.

26
 Theodor Rosetti (n. 4 mai 1837, Iași, Moldova[1] – d. 17
iulie 1923, București, România) a fost un publicist și om politic român, cel de-al
șaisprezecelea prim-ministru al României în perioada 1888-1889 și membru de
onoare al Academiei Române (1891), Societății Junimea (1863). Theodor Rosetti a
fost Ministru de Finanțe în 1912 și Președinte al Senatului Român în 1913, în
guvernul Titu Maiorescu.[2]

27
 FONDAREA JUNIMII:

Societatea Junimea a luat ființă la Iași în anul 1863 (La 26 martie 1863, Titu

Maiorescu îi scrie surorii lui: ”...Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate,
cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi ...;
alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”), din inițiativa unor tineri
reîntorși de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile
Pogor, Iacob Negruzzi și Teodor Rosetti.
Ei își încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-
o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre acest subiect, spuneau:
"Originea Junimii se pierde în negura timpului".
Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ținuse cu un an mai înainte, curând
după instalarea sa la Iași, dovedise existența unui auditoriu cultivat, în stare să se
intereseze de problemele științei, expuse în formele unei înalte ținute academice.
Experiența este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu al
"Prelecțiunilor populare", abordând probleme dintre cele mai variate, Carp și Vasile
Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi “Prelecțiunile
populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani ele se
urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătură între ele; apoi,
din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenția noilor membri,
Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională.
Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viață ale
popoarelor și despre Cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările
la elementele naționale ale culturii noastre și la influențele consecutive exercitate
asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Cașu, nepotul lui Pogor,
completat prin cotizațiile membrilor ei, „Junimea” devine proprietara unei tipografii,
28
trecută mai târziu în alte mâini. Asociația înființează și o librărie, pusă sub
supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută și ea după o scurtă funcționare.
Existența tipografiei permite „Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei
reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi.
Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române.
Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi,
definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile
ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment,
„Junimea” abordează problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii
de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin.
În ședințe însuflețite, ținute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu
Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se
discută probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români în vederea unei
antologii și se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile
care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma
activității “Junimea”, și lectura atentă a revistei permite refacerea vieții renumitei
grupări literare și a etapelor pe care le-a străbătut. Programul Junimii și cercetări
istorice recente ne îndreptățesc să afirmăm că gruparea avea o importantă
dimensiune masonică.
La întrunirile Junimii, fundamental este spiritul critic, așa-numitul criticism,
caracterizat prin respectul adevărului, disocierea valorilor și adaptarea ideilor la
realități și posibilități. Limba artificială, falsa erudiție și pedantismul, lipsa de gust sunt
permanent semnalate și ironizate de membrii Junimii, care cultivă zeflemeaua și țin
un dosar de enormități, un adevărat sottisier (=culegere de prostii).[1]Junimiștii își dau
porecle pitorești: Iacob Negruzzi e „sacul cu minciuni",
I. Caragiani „binehrănitul", Lambrior , Tasu și Panu alcătuiesc grupul celor „trei
români", sensibili la problemele naționale. Asistența pasivă, condusă de
matematicianul „papa" Culianu constituie „caracuda". Anecdotiști gustați sunt la
Junimea Caragiani și Creangă, mai ales cu anecdote „pe ulița scurtă", deși acestea
fac să roșească pe „pudicul" Naum, stârnind în schimb delirul lui Vasile Pogor.

Portret colectiv al membrilor Junimii în 1883.

rândul 1: Nicolae Beldiceanu, Samson Bodnărescu, Teodor Nica, Gheorghe
Roiu, Mihail Christodulo, Victor Castano, Mihail Gheorghiu;
rândul 2: Constantin Meissner, Ion Dospinescu, Alexandru Grigore Suțu, Ștefan
Vârgolici, Vasile Burlă, Anton Naum, Gheorghe Racoviță, Ioan Buiucliu, Abgar
Buiucliu;
rândul 3: Teodor T. Burada, Constantin Leonardescu, Gheorghe
Bengescu [Dabija], Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Ioan Mire
Melik, Mihai Eminescu, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio;
rândul 4: Nicolae Gabrielescu, Ion Luca Caragiale, Al. Farra, Vasile Pogor, Vasile
Alecsandri, Iacob Negruzzi, Emil Max, Gheorghe Bejan, Ioan Slavici;
rândul 5: Ioan D. Caragiani, Mihail Cristodulo Cerchez, Nicolae Mandrea, Nicolae
Gane, Neculai Culianu, Ioan Ianov, Grigore Mithridate Buiucliu, Nicu Burghele;
rândul 6: Constantin Constantiniu, Leon Negruzzi, Gheorghe Capșa, Dumitru

29
Rosetti-Tescanu, Ștefan Nei, Pavel Paicu, Ion Creangă, Neculai Mihalcea;
rândul 7: Teodor Christodulo, Ioan Nenițescu, Miron Pompiliu, Alexandru
Lambrior, Constantin Lepădatu, Gheorghe Scheletti, Theodor Șerbănescu;
rândul 8: Theodor Buiucliu, A. D. Xenopol, Petru Th. Missir, Aristide
Peride, Alexandru Al. Beldiman, V. Cuciureanu, G. Zaharia;
rândul 9: Xenofon Gheorghiu, Valerian Ursian, Gheorghe Negruzzi, Alexandru
Philippide, Constantin Dimitrescu-Iași, Ștefan Văleanu;
rândul 10: Nicolae Volenti, Vasile Bossie (Bossy), Telemac Ciupercescu.

Societatea Junimea a luat ființă la Iași în anul 1863 (La 26 martie 1863, Titu

Maiorescu îi scrie surorii
Junimea, societatea care a descoperit cei mai important scriitori romani ai
secolului XIX

Totuși, Junimea nu a fost fondată printr-un act formal, asemenea Academiei

Române aproximativ în aceeași perioadă la București. În schimb, Junimea a fost o
comunitate de interese culturale și socio-politice.

Prin Junimea au fost descoperiți cei mai importanți scriitori români ai secolului
XIX, cum ar fi Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și Ion Creangă. Astfel, Junimea este
considerată cel mai important curent literar între anii 1850 și 1900.

Intra cine vrea, ramane cine poate

Înscrierile în societatea Junimea urmau deviza „Intră cine vrea, rămâne cine

poate”, iar printre membrii societății s-au mai numărat și Ioan Slavici și Alexandru
Dimitrie Xenopol. De asemenea, Vasile Alecsandri a fost numit membru de onoare al
Junimii. Întâlnirile aveau loc în fiecare săptămână la casele lui Titu Maiorescu şi ale
lui Vasile Pogor. Revista societății, „Convorbiri literare”, a apărut la data de 1 martie
1867, redactor fiind Iacob Negruzzi.

Muzeul „Vasile Pogor”, Iași. Sursa foto: Muzeul Național al Literaturii Române
Iași
Junimea a avut un impact major asupra întregii societăți românești

Atât Junimea, cât și revista „Convorbiri literare”, a jucat un rol major în evoluția
culturii și literaturii române. În acest context, cel mai notabil este studiul „În contra
direcției de astăzi în cultura română” elaborat de Titu Maiorescu în 1868 prin care

30
face un scurt istoric al evoluției culturii românești și concluzionează faptul că românii
nu au făcut nimic altceva decât să preia forme fără fond.

Curentul literar Junimea a avut un impact major asupra întregii societății

românești. La mijlocul secolului XX, principiile Junimii se aflau deja la baza
dezvoltării ansamblului cultural românesc. Însă, tot progresul înregistrat până atunci
s-a năruit odată cu instaurarea regimului comunist în România. La fel ca orice alt
sistem totalitar, regimul comunist nu tolera spiritul critic.

31
JUNIMEA, PUNCT DE COTITURA IN EVOLUTIA SOCIETATII ROMANESTI
Societatea Junimea se naște la Iași, cândva între anii 1863-1864 (1), ca
inițiativa culturală a cinci tineri cu studii superioare în Occident :Petre P. Carp,
Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și, nu în ultimul rând, Titu
Maiorescu. Probabil că, la acel moment, niciunul dintre cei cinci nu intuia
amploarea pe care urma să o ia această inițiativă, și cu atât mai puțin influența
definitorie pe care a avut-o asupra dezvoltării culturii române.

O prima manifestare a societății a fost Cenaclul literar, al cărui președinte

onorific a fost ales Vasile Alecsandri. În cadrul întâlnirilor, invitații discutau pe
marginea unor lucrări, fie ele artistice sau științifice, încercând să stabilească
valoarea lor estetică și științifică. Ulterior, din 1867, tipografia Junimii începe să
publice revista Convorbiri Literare, ce va servi drept mijloc de promovare a ideilor
junimiste, dar și a operelor scriitorilor români.

Evoluția Junimii a cunoscut trei etape: prima, între anii 1867 și 1874, stă sub
semnul elaborării principiilor; a doua – între anii 1874 și 1885, apogeul – în care se
consolidează ”direcția nouă”, și a treia etapă, până în 1944, în care se dezvoltă
principiile estetice.

CONCEPTII SI PRINCIPII GENERALE:

Înainte de toate, junimiștii se opun bazelor pe care societatea românească

începuse să-și clădească cultura. Această bază, cred ei, este fragilă și nu poate
reprezenta o adevărată structură fondatoare a culturii naționale. Generația
pașoptistă, al cărui rol important în procesul de modernizare a culturii este
recunoscut de junimiști, este totuși criticată pentru graba cu care încercase să facă
totul. Principiile pe care pașoptiștii le luaseră cu împrumut din arsenalul ideologic al
Occidentului (2) trebuiau prefăcute în instituții durabile, în cadrul unui proces de mai
lungă durată, dar mai fecund.

Mediocritate, impostură, formalism, improvizație, grandilocvență – acestea

sunt doar câteva dintre trăsăturile caracteristice ”culturii” românești de până atunci
împotriva cărora Junimea se ridică extrem de critic. Toate acestea confereau
ansamblului cultural românesc o anumită falsitate, un caracter efemer, și nu puteau
în niciun caz clădi o cultură națională demnă de admirație și respect.

În schimbul acestor false principii directoare, junimiștii propun o schimbare

fundamentală. Ei aduc în prim plan rolul esențial al atitudinii critice, al selecției
drastice care trebuie să stea la baza dezvoltării culturale. Nu trebuie, așa cum
îndemnau pașoptiștii cu ceva timp în urmă, să se scrie orice, ”doar ca să se scrie”.
Toate operele, literare sau științifice, trebuie să treacă printr-un filtru critic, să
îndeplinească o serie de principii pentru a putea fi calificate drept valoroase.

Junimea vine cu o critică dură la adresa lipsei originalității punctelor de

vedere existente în mediul cultural românesc. În schimb, adepții junimismuluI

32
încep să prelucreze și să adapteze puncte de vedere de circulație europeană la
realitățile românești.(3)

În acest moment, e necesar să subliniem faptul că referirile constante ale

Junimii la modelul culturii occidentale se referă, în primul rând, la spațiul german. Cei
cinci membri fondatori sunt educați în spațiul german, iar prin orientarea lor cu
precădere către acesta aduc o schimbare în societatea autohtonă care, până atunci,
privea mai degrabă către spațiul francez. De fapt, această orientare germană –
putem vorbi chiar de un filogermanism, așa cum se pronunță și Z. Ornea (4)-
nemulțumește în primă fază. La urma urmei, devenise aproape o tradiție ca românii
să privească spre modelul francez, spre ”frații latini din occident”.

Îndepărtarea junimiștilor de Franța nu este rezultatul doar a educației primite

în învățământul german. Junimiștii sunt, prin excelență, conservatori. Franța secolului
al XIX-lea este, după cum bine știm, prin excelență revoluționară. Era aproape
imposibil ca aceștia să continue linia de inspirație franceză;astfel, ei merg pe direcția
emancipării de sub influența ideologică și politică a acestei Franțe revoluționare și
promovează cultura germană în toate domeniile.

Istoricul Alexandru Zub consideră că Junimea reprezintă nu doar un complex

structural ideologic, estetic sau literar, ci și o stare de spirit (5) caracterizată prin
trăsături precum rigoare, adevăr, lucididate, specificiate și elan creator original.
Aceste câteva trăsături nu se aplică strict creațiilor literare, ci ele se traduc și în
modelul de spirit public pe care Junimea încearcă să îl impună, al românului cultivat,
critic într-un sens constructiv și nu negativ, și care se implică activ în viața societății.

Critica pașoptismului

Din punct de vedere ideologic, junimiștii critică aproape total opera generației
predecesorilor, a pașoptiștilor. Pe plan literar, îi critică pentru lipsa de originalitate,
pentru dorința de a clădi o literatură națională cât mai repede, doar de dragul de a o
avea. Excepția de la regulă o reprezintă poetul Vasile Alecsandri. Pe plan politico-
ideologic, elanul revoluționar al generației de la 1848 atrage automat după sine
critica conservatorismului junimist. Programele propuse de aceștia în cadrul
mișcărilor revoluționare sunt liberale, chiar radicale (6), dacă vorbim de programul de
la Islaz, și nu se pliază pe linia evoluției țării.

Maiorescu susținea că ”acest radicalism democratic trebuie combătut ca ceva

periculos și în orice caz prematur și nu este mai mare greșeală în politica practică
decât ignorarea fazelor treptate prin care trebuie să treacă evoluțiunea unui popor”.

Teoria formelor fără fond-„stafii fără trup”, „iluzii fără adevăr”

Ajungem astfel la una din tezele centrale ale întregii concepții junimiste, așa
cum a fost ea definitivată de Titu Maiorescu:evoluția organică a culturii și, implicit, a
societății. Ideea centrală a acestei gândiri este că ansamblul cultural reprezintă un
organism care are propriile legi de dezvoltare, astfel că acesta se dezvoltă treptat,

33
are o evoluție conformă cu nivelul de dezvoltare al societății. Acest evoluționism
reprezintă ”cheia concepțiie lor filozofice, politice și culturale” (7).

Maiorescu promovează această teză într-un studiu publicat în 1868, În contra

direcției de astâzi în cultura română. Maiorescu își începe studiul printr-o serie de
afirmații ironice la adresa revistei Transilvania, iar apoi generalizează pentru a spune
că ”atâtea alte foi literare și politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de
stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor [...]

 Viciul radical în ele, şi, prin urmare, în toată directia de astăzi a culturii
noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai colorat,
neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în
gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”(8)

În continuare, Maiorescu face un scurt istoric al dezvoltării a ceea ce unii

numeau cultura românească. De la trezirea din ”barbaria orientală”, românii nu au
făcut altceva decât să preia ceea ce Maiorescu numește ”lustrul dinafară”, formele,
fără a prelua și fundamentele. Cultura noastră s-a limitat la imitație și
reproducere;mai mult, ea a început, conform teoriei maioresciene, cu falsificări ale
istoriei, etimologiei și filologiei. Sentința este cât se poate de clară:”zidirea
naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace
neadevărul”.

La o analiză mai amănunțită a textului, observăm că Titu Maiorescu nu se

oprește doar la accepția culturală a termenilor, ci vorbește și într-un sens mai
general. În timp ce forma reprezintă doar cadrul exterior al civilizației, fondul stă în
moravuri, conținut sufletesc, în ”straturile profunde ale civilizației unui popor,
trăsăturile sale caracteristice ancestrale, moravurile configurate de-a lungul unei
evoluții îndelungate” (9). Evoluția trebuie să se facă astfel de la fond la forme, căci
acestea din urmă trebuie să fie reflecția naturală a fondului, fiind astfel specifice
fiecărei culturi în parte.  Formele fără fond – sau, în limbajul metaforic
maiorescian:”producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără
adevăr” – au fost preluate masiv, cu grabă inconștientă, de către pașoptiști, și
aplicate pe un fond cât se poate de neadecvat, astfel că ceea ce unii considerau a fi
cultura românească era de fapt o construcție firavă, transparentă și fără niciun
fundament.

Teoria formelor fără fond a jucat un rol primordial în dezvoltarea culturii și

societății autohtone. Ea a urmărit să deschidă ochii într-un mod aproape brutal și a
subliniat că toată construcția structurilor moderne ale României, ridicate în grabă,
trebuie reevaluată, refăcută aproape de la zero, și nu oricum, ci lent, metodic și critic.
Această contestare, deși a fost una extrem de dură, a fost complet justificată – ”cu o
cultură falsă nu poate trăi un popor”.

Ulterior, junimiștii au militat pentru dezvoltarea culturii în sensul spiritului critic

și al adevărului ca principiu fondator. Producțiile literare și științifice ce au urmat
formulării tezei formelor fără fond au respectat aceste principii esențiale și au dus la
clădirea edificarea unei culturi ”adevărate”, dacă ni se permite folosirea acestui
termen, a unei culturi specific naționale în termeni literari – elanul creator original

34
definește operele unui Creangă sau ale unui Slavici, ca să nu mai vorbim de geniul
eminescian, protejatul lui Maiorescu.

Rolul Junimii în evoluția studiilor istoriografice

Dincolo de influența fecundă pe care a avut-o în domeniul literaturii, principiile

Junimii au jucat un rol la fel de important în alinierea istoriografiei românești la
direcția europeană. Deși niciunul dintre cei cinci membri fondatori nu erau de
profesie istorici, toți au manifestat un real interes pentru acest domeniu.

Într-un studiu publicat în 1882, Literatura română și străinătateaMaiorescu

nota că ”știința istoriei este aproape părăsită în generația română de astăzi” (10). De
fapt, dincolo de lipsa istoricilor profesioniști, problema consta în însuși modul în care
se scria istoria atunci. Interesul pentru promovarea adevărului istoric nu prima – nu
degeaba vorbea Maiorescu despre falsicarea istoriei. Falsul, inexactitățile,
exagerările făceau din istoriografia românească una lipsită de orice valoare științifică.
Școala Ardeleană a fost prima țintă a criticii junimiste, urmată apoi de școala
Bărnuțiu, pentru modul inexact și incomplet în care a înțeles să prezinte istoria pentru
a-și susține tezele ideologice. Chiar și B.P. Hașdeu, care era la vremea respectiva
probabil cel mai respectat istoric, a căzut victimă ironiilor tipic maioresciene, care,
printre unele laude, observa că întreprinderile literare ale lui Hașdeu ”au promis mult
și au ținut puțin” (11).

Teza principală este că numai printr-o cunoaștere exactă a trecutului, fără

prejudecăți sau ”exagerări patriotarde” (12) se poate construi viitorul țării. Principiul
de bază trebuia să fie adevărul, ”adevărul înainte de toate” după cum spunea
Maiorescu sau, în spusele lui Eminescu, ”naționalitatea în marginile adevărului” (13).

În conturarea concepției despre istorice a lui Titu Maiorescu un rol esențial l-a
jucat opera filosofică a lui Schopenhauer, care spunea că ”ceea ce este rațiunea
pentru individ este istoria pentru neamul omenesc” (14), de unde datoria de a reflecta
asupra propriei istorii. Junimiștii susțineau primatul unei cercetări temeinice a
faptelor, căci istoriografia, pentru ei, e un mijloc de îndrumare a spiritului public (15).

Conform gândirii junimiste, cercetarea istoriei trebuie să se facă, evident, în

baza acelorași principii deja menționate:spirit critic, luciditate, rigoare, studiu metodic.
În plus, esențială este detașarea prezentului de trecut, renunțarea la analizarea
problemelor actuale fără raportarea la precedente istorice (16). Junimiștii doreau să
promoveze aceste principii prin publicarea izvoarelor narative și diplomatice, a
studiilor profesioniste despre instituții și obiceiuri. Întregul domeniu al istoriei trebuia
reexaminat pentru a restabili în drepturi adevărul istoric și a ”purifica” istoria națională
de un patriotism exagerat și dăunător științei.

Aceste idei se aliniază curentului dominant în istoriografia europeană a acelor

vremuri, anume Școala Critică a lui Ranke, însă a mai fost nevoie de o perioadă de
timp până când să apară o școală istoriografică românească de calitate. Aceasta a
fost reprezentată de Dimitrie Onciul și Ioan Bogdan, pentru o perioadă și de Nicolae
Iorga, istorici care au beneficiat de sprijinul Junimii, publicând în Convorbiri Literare.
Lucrările acestora au consacrat istoria ca știință în cultura românească și au
contribuit la asumarea critică a propriului trecut.

35
Concluzii

Concluzia naturală a oricărui studiu dedicat Junimii este că putem vorbi de o

adevărată moștenire culturală junimistă. Principiile impuse de această mișcare au
avut un impact masiv nu doar asupra culturii, dar și asupra întregii societăți
românești pe toate palierele sale. Contestând modalitatea de înfăptuire a procesului
de civilizare în spațiul românesc (și nu procesul în sine) (17), junimiștii, prin spiritul
critic și constructiv, au pus bazele restructurării modernității românești. Până la
mijlocul secolului XX, conceptele Junimii au stat la baza dezvoltării ansamblului
cultural românesc. Deși conservatorismul s-a perimat, principiile culturale au rămas
în picioare și au continuat să influențeze cultura. Singura altă teorie importantă cu
privire la evoluția societății a fost cea a sincronismului, elaborată de E. Lovinescu în
perioada interbelică.

Însă în cele din urmă, tot efortul depus de Maiorescu, Carp, Negruzzi și ceilalți
s-a năruit aproape într-o clipită odată cu instaurarea regimului comunist care, ca
orice regim totalitar, nu tolerează spiritul critic. Până în 1989, și chiar și după,
societatea românească s-a redefinit pornind de la alte principii, cele junimiste fiind
complet devalorizate și discreditate. Ne-am îndepărtat de la direcția benefică pe care
o inițiase grupul celor 5 acum 150 de ani, astfel încât României de astăzi i-ar fi,
probabil, foarte utilă apariția unei noi Junimi.

36
 ISTORIA JUNIMII:
Se poate vorbi într-un fel de o perioadă de existenţă a Junimii “ avant la date” .
Primele prelegeri publice ţinute de Maiorescu în 1864 la Iaşi în sala Băncii Moldovei,
apoi cele ţinute la Universitatea de Maiorescu, Pogor, Carp şi Th. Rosetti sunt de fapt
forme timpurii ale manifestării junimismului. Tot la acest capitol trebuie inclusă şi
prima reuniune a tinerilor care vor forma apoi nucleul de bază al societăţii, cu care
ocazie, din iniţiativa lui Maiorescu, P. Carp a citit traducerea tragediei “Macbeth”.
Reuniunea aceasta fu urmată de altele, desfăşurate de obicei duminică, după
prelegerile de la Universitate, când se comentau mai ales probleme legate de
subiectele “prelecţiunilor populare” (de fapt de locurile populare datorită publicului
care le frecventa - lumea bună a Iaşilor -, a temelor dezbătute şi modalitatea tratării ).
La una dintre aceste întâlniri, se cristalizează ideea înfiinţării unei societăţi literare.
Se propune drept nume “ Ulpia Traiana”. Nimeni n-a acceptat însă denumirea din
cauza izului latinizat pe care viitorii junimişti nu-l agreau. Discuţiile continuară câteva
duminici la rând, când Th. Rosetti propusese “ un nume fără pretenţie” acceptat de
toţi: Junimea. Pogor sancţiona botezul printrun hazliu ritual popesc, ad-hoc inventat.
Fondatorii erau: Titu Maiorescu, P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi.
Revista societăţii a apărut însă de-abia peste trei ani. În acest timp, principala
formă de manifestare publică a societăţii a fost prelegerea. În aceeaşi vreme, în
şedintele Junimii se discută despre înfiinţarea unei tipografii proprii , pentru care
membrii se obligă , în octombrie 1865 , să cotizeze lunar. Tipografia a luat fiinţă , dar
a dat slabe rezultate , de vreme ce până în 1868 nu apăruseră decât şapte titluri ,
dintre care , cu excepţia a două traduceri din Schiller şi Shakespeare , a lucrării lui
Maiorescu Despre scrierea limbii române , restul sunt modeste manule şcolare .
La 1 martie 1867 apare Convorbiri literare - cea mai importantă publicaţie din
a doua jumătate a veacului trecut - , denumită astfel la sugestia lui I. Negruzzi .
Direcţia revistei i-a fost încredinţată lui Iacob Negruzzi , funcţie pe care a ocupat-o
timp de douăzeci şi trei de ani. Societatea are de acum la dispoziţie un instrument
permanent , cu ajutorul căruia îşi va face publice punctele de vedere. Numărul
membrilor creşte. Se adaugă : Gr. Buicliu, Th. Şerbănescu , Samson Bodnărescu ,
Eminescu. Apoi Al. D. Xenopol -încă în timpul studenţiei - , Miron Pompiliu , Slavici ,
Th. Nica , Matilda Cugler, V. Burlă , St. Virgolici , Cernescu , Lambrior , Tassu , mă
târziu , G. Panu , V. Conta , I. Creangă , P. Missir , A. Naum , Caragiale , Duiliu
Zamfirescu(după 1880) etc. Junimea creşte în notorietate , şi luptele începute înainte
câştigă în amplitudine.
Notoritatea şi prestigiul câştigat relativ destul de repede nu stârnesc mirare.
Iaşul a cunoscut în deceniul al şaptelea o viaţă culturală submediocra, dominată de
figurile suficiente ale unor profesori secundari sau universali , care se distingeau mai
ales prin diluţie verbală şi retorică abundentă. În raport cu aceştia , grupul tinerilor ce
se vor organiza în Junimea , mai toţi cu pregătire culturală şi filosofică , informaţi şi la
curent cu viaţa cultural-ştiinţifică europeană , se impune cu pregnanţă, cucerind

37
simpatii şi , evident , antipatii. Lucrurile nu se prezentau mult mai bine sub raportul
vieţii culturale nici în capitala ţării. Literatura trece şi ea printr-o perioadă grea.
Avântul paşoptismului fusese potolit de reacţiunea coalizata a burgheziei şi
moşierimii. Scriitorii care dăduseră viaţă programului Daciei literare şi creaseră
generoasa literatură paşoptistă nu mai scriau sau, istoviţi, produceau lucrări
inferioare operei de tinereţe. Vasile Alecsandri , retras la Mircesti , avea să
strălucească din nou de-abia spre sfârşitul deceniului , când începe publicarea
pastelurilor. Dintre scriitorii afirmaţi în aceşti ani , numai numele lui Haşdeu şi
Odobescu impuneau , distingându-se net în epocă. Pe acest fond cultural şi literar,
junimiştii se afirmă , mai ales că revista lor nu are cu cine concura într-o perioadă
când publicaţiile cunoşteau parcă obligatoriu o existentă efemeră, dispărând după
câteva luni de la apariţie.
La începutul deceniului următor (1881) , va apărea Contemporanul , care se
va strădui să încline balanţa aprecierii publice în defavoarea Convorbirilor.
Deocamdată, însă, Convorbirile literare , junimismul în general , beneficia de o
situaţie favorabilă ascensiunii.
Chiar de la primul număr, revista îşi anunţa programul , lăsând să se întrevadă
unele elemente tipice pentru orientarea social-politică a grupării . Cuvântul către
cititori, iscălit de Negruzzi , dar scis de Maiorescu , cum mărturiseşte mai târziu
redactorul Convorbirilor , prevenea că „‟ atunci când vorbesc pasiunile politice, arta şi
ştiinţa îşi ascund producerile lor liniştite‟‟. De astfel , Negruzzi mărturiseşte că
Maiorescu şi-a argumentat propunerea pentru înfiinţarea revistei demonstrând că e
nevoie de o publicaţie „‟ în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de societate „‟,
dar şi în care „‟ să putem rezuma o parte din discuţiile noastre ce prezentau un
interes general‟‟. Spiritus rector al societăţii simte aşadar nevoia de a-şi face publice
punctele de vedere pe care le împărtăşea grupul ieşean , dirijat de el şi de Carp.
Cei aproape doi ani de la înfiinţarea societăţii până la apariţia revistei nu au
fost însă irosiţi. Dovadă că, în chiar primii doi ani de la apariţia revistei, junimismul îşi
face cunoscut programul estetic, social-politic şi ideologic. S-a discutat mult,
Maiorescu şi Carp dovedinduse neobosiţi în efortul de a imprima societăţii o
concepţie unitară, un punct de vedere comun asupra tuturor problemelor abordate.
Lecturi în comun , recomandarea unei anumite cărţi sau a unui anume autor ,
contribuiau la aceasta. Apoi se luau în discuţie ideile sau unele probleme mai
importante punse de carte, pentru a se ajunge la o apreciere comună, la un punct de
vedere unanim. Maiorescu- secondat de Carp – era cu deosebire , aplicat în
asemenea acţiuni , şi distincţia sa intelectuală ,rigoarea logică a exprimării şi
argumentării convingeau , cucerind aderenţi şi izolând pe preopinenţi. În acest fel ,
Maiorescu şi Carp au reuşit să creeze –cum vom vedea – din această societate cu
profil eterogen , format din avocaţi, medici, magistraţi, profesori, militari, oameni
politici şi destul de puţini scriitori , un organism capabil să imprime o direcţie a sa în
cultura românească.
Printre primele discuţii cu temă anunţată au fost acelea consacrate ortografiei
şi pentru alcătuirea proiectatei antologii a poeziei româneşti. La început haotică,
discuţia în jurul ortografiei se limpezeşte, ajungându-se la clarificări datorită spiritului

38
sistematizator al lui Maiorescu , care aduce în toiul dezbaterilor , la una dintre
şedinţe, primul capitol din Despre scrierea limbei române , întregită săptămânal cu
câte un nou capitol. Bazat pe ultimele cercetări lingvistice , Maiorescu face propuneri
raţionale, care nu puteau să nu-şi demonstreze superioritatea şi exagerările
fonetismului.În liniile sale de bază, lucrarea lui Maiorescu s-a demonstrat de mare
valoare ştiinţifică, reprezentând un moment important în evoluţia lingvisticii
româneşti, propunerile fiind, nu fără îndelungate dispute, unanim acceptate nu numai
de Junimea.
Discuţia în jurul poeziei româneşti a pornit, de la necesitatea stabilirii unui
sumar la proiectata antologie.Hotărârea fusese luată încă în 1865, şi fiecare dintre
membrii mai pricepuţi în ale literaturii primiseră însărcinarea de a citi opera câtorva
poeţi, din care să propună apoi ceea ce li s-a părut mai reprezentativ. Propunerile
erau citite la şedinţele săptămânale, pentru a obţine aprobarea întregii societăţi ,
condiţie fără de care piesa aleasă nu putea intra în sumar.Începu discuţia asupra
condiţiei poeziei , Maiorescu aducând şi aici luminile sale ordonatoare. Aceasta este
originea studiului maiorescian O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.
Estetica idealistă, folosind teze platoniciene şi posthegeliene din fondul comun
al esteticii germane a epocii,pe care o profesa Maiorescu atunci, îşi îndeplinea
misiunea. Principiile estetice prescrise de Maiorescu, aplicate cu rigoare , anunţau că
sumarul antologiei se va subţia, de unde la început unii dintre membrii cenaclului
erau îngrijoraţi de dimensiunile mari ale volumului. Studiul, apărut mai întâi în
Convorbiri literare şi apoi în acelaşi an în volumul (Poesia română), indicând şi linii
de orientare pentru viitor, a stârnit aprinse dispute, calificat fiind de unii, pe baza unor
principii extraestetice, ca un act ce interzicea chiar tema patriotică în poezie, într-o
epocă în care lupta pentru cucerirea indipendenţei naţionale era o problemă de prim
ordin, pasionând spiritele cele mai înaintate.
După afirmarea programului estetic şi social-politic, junimismul şi-a expus într-
o formă concentrată ideologia.În contra direcţiei de astăzi în cultura română, publicat
tot de Maiorescu în acelaşi an 1868 în Convorbiri, reprezintă o piesă de bază în
donctrina ideologică junimistă, mereu completată cu studiile lui Th. Rosetti sau
discursurile lui Carp, dar întotdeauna reluând sau pornind de la una din temele
principale expuse în 1868.
Cu cele trei studii ale lui Maiorescu, cu studiul lui Rosetti şi discursurile lui
Carp, junimismul şi-a pus fundamentele concepţiei sale,precizându-şi orientarea pe
plan estetic,social-politic şi ideoligic.Prin excelenţă, aceste studii aveau un caracter
negator, ridicându-se împotriva căii pe care evoluaseră sectoarele cele mai
importante ale suprastructurii.Junimismul se voia însă nu numai negator, ci un curent
capabil să imprime societăţii şi culturii româneşti o anumită direcţie în dezvoltare.
În 1874, Maiorescu , deputat şi ministru încă din 1871, se mută la
Bucureşti.Societatea rămâne fără mentor, încât, notează Negruzzi, ‟‟ a fost un
moment teama că societatea să nu meargă spre desfiinţarea ei ‟‟. Alarma, adaugă
Negruzzi, s-a dovedit falsă.Maiorescu continua să se ocupe de mersul societăţii , se
îngrijea de tinerii de talent,pe care îi forma în spiritul ideologiei şi esteticii
junimiste.Ba,nu o dată, se deplasa la Iaşi pentru a participa la o ‟‟junime‟‟. În acelaşi

39
timp, Maiorescu încerca organizarea unei filiale bucureştene a Junimii, organizând la
locuinţa sa reuniuni în care se făceau lecturi. Unele materiale erau expediate
Convorbirilor spre publicare, Maiorescu însuşi continuând să trimită din când în când
câte un articol,fără ca de acum încolo colaborarea lui să atingă frecvenţa celei din
deceniul precedent.Maiorescu plecat fiind, Junimea începe să fie găzduită de I.
Negruzzi , alternând săptămînal cu Pogor. Societatea primeşte membri noi dintre
tinerii ieşeni. Atmosfera şedinţelor se schimbă, cei ce-şi impun acum punctul de
vedere sunt tinerii, pâna mai ieri tăcuţi şi ascultători, ocupând locuri modeste în
caracudă. Gazdele erau acuma Negruzzi si Gane, acceptat după lungi protestări şi
lamentaţii îngrijorate.
N 1885, i-a venit rândul lui Negruzzi să se mute la Bucureşti.Invitat la
Universitatea din Bucureşti pentru a ocupa o catedră rămasă vacantă,după ezitări şi
consultări,I.Negruzzi se mută. O dată cu el pleacă din Iaşi Convorbirile , si vechea
Junime de fapt se destramă. La Bucureşti, reuniunile din casa lui Maiorescu au şi ele
cu totul un alt caracter. Populate cu femei din înalta societate,de tovărăşia cărora
Maiorescu nu se putea lipsi, şi de oameni politici influenţi, dar fără nici o legătură cu
literatura. Nimic nu mai reanima tradiţia şedinţelor lipsite de protocol în care prima
anecdota, când interlocutorii îşi zvârleau reciproc perini, caracuda şi grupul ‟‟celor
zece‟‟ chestionând mereu pe lectori şi declarându-şi deschis ignoranţa.Totul acuza
acum oficializare,îmbătrânire.Anul 1885 înseamnă de fapt sfârşitul Junimii ( nu şi al
junimismului ), încât I. Negruzzi are într-un fel dreptate când spune : „ Societatea
literară Junimea s-a schimbat prin plecarea lui Maiorescu din Iaşi ; ea a pierit prin
plecarea mea‟‟.
Nu e mai puţin adevărat însă că până la această dată cenaclul Junimea trăise
un deceniu de mare înflorire.În această perioadă şi-au citit aici operele Eminescu,
Caragiale, Alecsandri,Creangă,Slavici,Duiliu Zamfirescu,Conta,Xenopol, iar
Convorbirile literare au publicat cele mai multe dintre antumele lui Eminescu, marile
piese ale lui Caragiale, poveştile şi amintirile lui Creangă, o bună parte din opera lui
Slavici şi Duiliu Zamfirescu, unele dintre lucrările filosofice ale lui Conta, lucrările
cultural-filosofice din perioada berlinezâ, ca şi cele economice ale lui Xenopol etc.
Fără a intra acum în dezbaterea analitică a operei celor trei mari clasici , pentru a
determina măsura în care ele aparţin sau nu junimismului , aici constatăm faptul în
sine că în acest deceniu (1874-1885) Junimea si Convorbirile literare se bucură de
colaborarea celor trei mari scriitori ai veacului trecut, a unui filosof cum a fost Conta,
a unui sociolog şi istoric de valoarea lui Xenopol. Junimea devenise la începutul
deceniului al nouălea un organism care se bucura - pentru sfera literaturii - de
recunoaşterea şi aprecierea unanimă a tuturor personalităţilor (din toate generaţiile)
literare ale vremii. E momentul culminant în istoria Junimii, care ieşise astfel din sfera
importanţei regionale, cucerind pe deplin prestigiul naţional. Dar, după 1885 ,
sfârşitul se anunţă de acum încolo tot mai clar. Junimea şi apoi Convorbirile decad,
pierzându-şi din importanţ
Realitatea este şi a fost recunoscută de chiar apologeţii junimismului :
orientarea ideologică şi estetică a junimismului nu mai satisfăcea, intrând într-o criză
cronică. Literatura noastră intrase într-un nou moment al evoluţiei sale , reclamând o
altă, fundamental deosebită direcţie estetică. Junimismul îşi trăise veacul.

40
 În cele peste două decenii de existenţă a Junimii, organismul nostru
economico-social făcuse paşi hotărâţi pe drumul evoluţiei spre capitalism.
Rânduielile feudale îngemănate cu relaţii specifice capitalismului comercial, atât de
mult apărate de junimism , îşi dovediseră pregnant fondul anacronic. Evoluţia – pe
plan economic – trăită în aceşti ani de ţara noastră , a operat însemnate modificări şi
în organismul social al României. Pe arena istoriei apăruseră clasa muncitoare, care
începe să se afirme şi pe tărâm politic, aducând în mişcarea ideologică a epocii
idealurile ei de clasă, concepţia ei filosofică
Convorbirile literare continuă să apară, agonizând aproape jumătate de
veac.Dar numai periodic câte un număr jubiliar mai amintea de vechea Junime şi de
îmbătrânitul junimism. Avea dreptate Lovinescu : „junimismul îşi încheiase ciclul”.
Ceea ce publică acum Convorbiri literare , o îmbătrânită revistă academizantă, iese
din sfera acestei discuţii. Postmaiorescenii , noile generaţii de junimişti prin formaţie ,
vor apăra mai ales idealurile estetice ale maiestrului.Pe plan sociologic şi ideologic ,
junimismul –cu anume corectări - a fost preluat de sămănătorism , care în estetică
profesa principii în bună măsură opuse junimismului.

EDITIA MAIORESCU:
Într-una din operele sale binecunoscute Paul Cornea vorbeşte despre Titu
Maiorescu.
Nu e nevoie să fim experţi pentru a înţelege că hotărârea lui Maiorescu de a
întocmi o ediţie a poeziilor lui Eminescu nu fusese luată nici in pripă, nici la
întâmplare.Criticul nu era omul care să-şi pună în joc numele si prestigiul fără
încredinţarea că ceea ce face e profund necesar.De n-ar fi fost aşa,i-ar fi venit foarte
uşor să găsească un apropiat sau un discipol căruia să-i dea sarcina de a scoate
volumul.Faptul că, deşi suprasolicitat,supus celor mai diverse hărţuieli şi presiuni, şi-
a impus cu dezinteresare o muncă ingrată şi aparent de subsidiar,neremunerată, e o
dovadă că-i atribuia o valoare excepţională:voia să-l servească pe tânărul prieten
lovit de un destin nenorocos,servind, în acelaşi timp,cultura română;intuia însă
deopotrivă că-şi serveşte sieşi, prin legarea pe veci a numelui de al poetului genial.
Iar o dată angajat în săvârşirea faptei de înaltă cuviinţă, Maiorescu era ultimul care
să lase lucrurile în voie, contând pe improvizaţie ori pe favoarea zeilor. Ediţia sa,
ieşită de sub tipar in decembrie 1883/1884, nu e deloc alcătuită, cum işi închipuie
poate profanul, din simpla punere cap la cap a poeziilor eminesciene publicate în
„‟Convorbiri‟‟. Ea constituie rodul unei elaborări bine gândite şi al unui efort laborios.
În momentul în care volumul apărea la Socec, Eminescu se afla internat într-
un sanatoriu din Austria. Semnalând faptul într-o concisă prefaţă, editorul atrăgea
atenţia că din această pricină poeziile nu fuseseră revizuite, aşa cum autorul „‟avea
de gând să facă‟‟, „‟cel puţin‟‟ în ce priveşte bucăţile mai vechi. Dacă totuşi
Maiorescu se hotărâse să publice aceste poezii „‟mai vechi‟‟ fără îndreptări, „‟aşa
cum se găsesc‟‟,era dintr-un „‟simţământ de datorie literară‟‟. Acum, că poetul era
bolnav, se impunea ca scrierile lui să devină accesibile, de vreme ce în întregul lor le

41
întrupau „‟adânca simţire‟‟ şi „‟cele mai înalte gândiri într-o frumuseţe de forme, subt
al cărei farmec limba româna pare a primi o nouă viaţă‟‟.
Calificativul de „‟începător‟‟ avea însă pentru Maiorescu un caracter restrictiv.
În adevăr, titlurile citate de el cuprind numai poezii apărute în „‟Convorbiri literare‟‟,
situate între 1870 (Venere şi Madonă) şi 1879 (Rug ăciunea unui dac). Compunerile
anterioare, începând cu „‟La mormântul lui Aron Pumnul‟‟ şi continuând cu 12 poezii
publicate între 1866-1869 în „‟Familia‟‟ lui Iosif Vulcan le considera mai puţin decât „‟
începătoare‟‟, probabil, după expresia lui Ibrăileanu, drept „‟exerciţii de şcoală‟‟. „‟ În
aceste poezii de adolescenţă Eminescu încă nu este el. Aceste poezii nu numai că
sunt mult mai slabe decât cele de la „‟Venere şi Madonă‟‟ încoace, dar nici nu sunt
„‟eminesciene‟‟, nici ca fond, nici ca formă‟‟.
Fireşte, astăzi opinia s-a schimbat, nu în sensul că n-am recunoaşte existenţa
unor distorsiuni ori denivelări în scrierile debutului, ci fiindcă regăsim şi aici, ca
pretutindeni, intensitatea trăirii, fulguraţiile inspiraţiei, voinţa de a sfărâma canoanele
unui limbaj căzut în rutină. Totuşi, în contextul vremii, când contestările de rea-
credinţă şi criticile mioape la adresa lui Eminescu erau departe de a se fi lămurit,
decizia lui Maiorescu de a alege din operă piesele cele mai reuşite, spre a oferi
imaginea unui poet clasic, în deplina putere a cuvântului, devine comprehensibilă,
chiar dacă nu o aprobăm.
Foarte semnificativ e că editorul adaugă celor 38 poezii apărute în „‟Convorbiri
literare‟‟ şi celor 6 publicate în „‟Familia‟‟, 17 poezii inedite „‟aflate pe la particulari‟‟,
în fapt deţinute în totul sau în parte de criticul însuşi. Aproape toate aceste bucăţi
sunt capodopere: „‟Oda‟‟, „‟Glossa‟‟, „‟Mai am un singur dor‟‟, „‟Ce te legeni
codrule‟‟, „‟S-a stins viaţa falnicei Veneţii‟‟, „‟Criticilor mei‟‟, „‟Trecut-au anii‟‟ etc.
Prin pondere, îndeosebi prin calitate, ele îi conferă volumului un preţ inestimabil. În
ediţiile următoare, Maiorescu îşi va continua operaţia de recuperare a ineditelor
eminesciene: astfel, ed. a III-a (1888) include „‟La steaua‟‟, „‟De ce nu-mi vii‟‟ şi
„‟Kamadeva‟‟; ed. a V-a (1890) – „‟Diana‟‟, „‟Sara pe deal‟‟, „‟Oricâte stele‟‟,
„‟Dalila‟‟; ed. a VI-a (1892) cuprinde înca 5 poezii: „‟Nu mă-nţelegi‟‟, „‟Pe un album,
între păsări‟‟, „‟Fragment‟‟, „‟Rugăciune‟‟; totalul atinge 73 poezii.
Cu totul remarcabilă în ediţia Maiorescu e organizarea materiei. Criticul se
străduise în acest sens şi socotea că modul de întocmire a sumarului contribuia la
impresia puternică lăsată de volum. Fapt e că materialul nu e ordonat nici cronologic,
nici tematic, ci pus în scenă mult mai subtil.
Aspectul cel mai vulnerabil al ediţiei Maiorescu îl constituie ceea ce numim azi
„‟stabilirea textului‟‟. Deşi criticul işi dăduse o mare silinţă, nelimitându-se să copieze
pur şi simplu poeziile apărute în „‟Convorbiri‟‟ sau „‟Familia‟‟, ci căutând, în măsura
posibilului să le colaţioneze cu manuscrisele şi cu toate că pierduse mult timp cu
corectarea şpalturilor, ediţia sa conţine un număr relativ însemnat de greşeli (cca.
260 după semnalările specialiştilor). Trebuie remarcat că spre sfârşitul secolului
trecut regulile editării critice erau la noi de-abia aproximate: domnea candoarea, prin
urmare indulgenta şi incuria. Apoi, o serie de greşeli din mulţimea mai sus
mentionată sunt derizorii - se înţelege din unghiul cititorului de rând, nu al

42
eminescologilor, pentru care şi o literă, deplasată din loc şi îndreptată de oricine tacit,
reprezintă un scandal.
Nu rămâne mai puţin adevărat că ediţia Maiorescu e gravată de o serie de
erori care nu sunt minore, n-au fost niciodată îndreptate de critic şi nu pot fi explicate
doar prin carenţa ştiinţei tehnologice a epocii. O ipoteză ce pare probabilă e că
asemenea tuturor oamenilor foarte inteligenţi şi cu personalitate puternică, Maiorescu
era un prost corector; antrenat de lectură, desprins să caute tiparul sintetic al ideii
sub pulverizarea formelor, el anticipa sensurile, ghicind ce trebuia „‟citit‟‟, fără să
distingă totdeauna ce era realmente „‟scris‟‟. În plus, se pune întrebarea dacă, în
afara erorilor involuntare, criticul n-a comis şi altele, de o natură deliberate. Este
vorba de posibile imixtiuni în textul eminescian, la intervenţii autoritare, motivate de
dorinţa de a corija nu transcrierea, ci însăşi scrierea poetului.
Chestiunea a stârnit controverse, în special cu privire la „‟Luceafărul‟‟. Dar şi
cele 6 poezii apărute întâi în „‟Familia‟‟ se înfăţişează diferit în ediţia Maiorescu.
Dacă Maiorescu ar fi posedat o versiune a „‟Luceafărului‟‟ modificată de poet atunci
„‟Convoribirile‟‟ ar fi reprodus-o, în loc s-o preia pe cea din Almanahul „‟României
June‟‟. Reluând cu acribie problema, într-un cadru mai larg şi urmărind toate
implicaţiile tezelor în conflict, Petru Creţia a ajuns la rându-i la concluzia că
Maiorescu trebuie exonerat de învinuirea suprimării celor 4 strofe (modificarea
Luceafărului prin eliminarea a 4 strofe: 72,82,83,84).
Nu e deci de crezut că Maiorescu a introdus modificări pentru care nu avea
cauţiune: el a schimbat litere ori cuvinte fiindcă nu le-a inţeles, în alte cazuri a greşit
fără voie; e insă extrem de improbabil că şi-ar fi permis să adauge ori să taie,
exersându-şi magisteriul asupra unui autor de talia lui Eminescu, autor care, pe
deasupra, nici nu putea riposta. Singurul său demers arbitrar pare a consta în
înlocuirea titlului de „‟Scrisori‟ prin cel de „‟Satire‟‟. În rest, i se pot reproşa erori, nu
însă infidelităţi.
Şi tocmai pentru că erorile au grevat în decursul anilor uzul ediţiei Maiorescu,
iniţiativa de a-i adăuga „‟noului tiraj‟‟ un capitol final de îndreptări pare binevenită.

Să abordăm acum un alt aspect:ecoul public al primei ediţii.Toate datele

concordă în a consemna un succes fulgerător,de întinse repercusiuni.Criticul însuşi
işi informa sora,Emilia Humpel,că din cele 1000 exemplare tipărite se vânduseră în
patru săptămâni 556 – „‟un adevărat record‟‟. Tot el îl vestea pe Eminescu, aflat într-
o fază, din păcate trecătoare, de remisiune, că editorul Socec e „‟uimit‟‟ de
scurgerea rapidă a tirajului. „‟De pe acum – îl avertiza Maiorescu, într-o scrisoare din
10 februarie 1884, admirabilă prin delicateţe si tact – de pe acum trebuie să te
grăbeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă‟‟.Şi adaugă: „‟Poeziile d-
tale, până acum îngropate în Convorbiri, sunt astăzi citite de toate cocoanele de la
Palat până în mahala la Tirchileşti, şi la întoarcerea în Ţară te vei trezi cel mai
popular scriitor al Românilor‟‟.
Aşa şi era. Răspunzând cererii presante şi în continuă creştere, Maiorescu va
continua să scoată noi ediţii din nenorocire fără concursul poetului, măcinat de boală.

43
O va face şi după moartea lui Eminescu, încercând să suplimenteze materia
volumului din 1883 şi să-i înlăture greşelile. Ultima ediţie apărută în timpul vieţii sale,
a 11-a, în 1913, anunţă că s-a ajuns la 14.000 exemplare. Între timp, se iviseră şi alţi
editori: V.G. Mortun (1890), A.D. Xenopol (o ediţie în 1893 şi alte două fără indicarea
anului). Matei Eminescu, I. Săndulescu (1908), I. Scurtu (o ediţie în 1908 şi alte 4
ulterior, dintre care două sub titlul „‟Lumină de lună‟‟, la care se gândise cândva
Eminescu) etc. După o estimare aproximativă, tirajul total al ediţiilor apărute până la
1913 se situează între 36.000 şi 40.000 exemplare. Cifra e fără de precedent în
analele literaturii române şi totuşi rămâne modestă, foarte modestă în raport cu ceea
ce avea să aducă viitorul. Pentru a evoca acest „‟viitor‟‟ editorial, pe care l-am lăsat
astăzi îndărăt, voi da o singură informaţie: de la prima apariţie editorială şi până la
sfârşitul anului 1988 s-au tipărit nu mai puţin decât 570 de ediţii române şi străine ale
operei lui Eminescu.
Nici una dintre ediţiile acestea, realizate cu mai multă sau mai puţină
pricepere, deşi pătrunse de o aceeaşi fervoare admirativă, nici măcar integrala
iniţiată de Perpessicius, n-a mai avut, n-a mai putut avea un impact asemănător
ediţiei Maiorescu. Aceasta l-a impus pe Eminescu drept cel mai mare poet al
românilor.
Căci în pofida deshumării postumelor şi a emergenţei poetului uranic, abisal,
orfic cu proiecte ciclopice, mitologii răvăşite, cu exuberanţe si eufonii ale colosalului,
Eminescu trăieşte în conştiinţa multor contemporani ca o expresie a lirismului pur, a
unui clasicism careşi domină melancoliile selenare şi conştiinţa tragică prin armonia
cântecului şi „‟catharsis‟‟-ul distanţei contemplative.

CONVORBIRI LITERARE
Revista Convorbiri literare,apărută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui Iacob
Negruzzi,în paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe dintre operele marilor
clasici:Eminescu,Caragiale,Maiorescu,Creangă,Slavici,devine curând după apariţie
cea mai importantă publicaţie a epocii.
Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu editarea revistei,de care s-a
ocupat timp de 28 de ani.
Convorbirile apar la început bilunar,în 16 pagini,într-un tiraj de 300 de
exemplare.Prin comparaţie cu programul coerent pe care îl formulase cu decenii în
urmă Dacia literară,care debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine
definită de la primul număr,Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă
modestă,amatoristă chiar.Revista nu este exclusiv literară;ea acorda un spaţiu
important studiilor ştiinţifice şi general culturale,înscriindu-se în curentul epocii
Printre primii autori de literatură publicaţi de revistă se numărau Iacob şi Leon
Negruzzi, M. Cornea, Th.Şerbănescu,V. Pogor,Nicu Gane,cei mai mulţi dintre ei
catalogabili în a doua linie valorică .Primul succes remarcabil este cooptarea lui
Alecsandri,care îşi publică începând cu nr.20 “Cânticele comice”.Rar ,revista
găzduieşte şi unele recenzii semnate de Maiorescu, Pogor,Carp sau

44
N.Quintescu.Mai târziu,revista junimistă are şansa să publice cele mai remarcabile
producţii literare ale momentului: 1868-Alecsandri,încredinţează colegilor săi
Pastelurile,iar în 1872-poemul istoric,Dumbrava Roşie.Din 1870,începe colaborarea
cu Eminescu ( Venere şi Madona, Epigonii,apoi în 1871 Mortua est).Aceste trei
poeme îi furnizau lui Maiorescu argumentele înscrierii poetului debutant în direcţia
semnalată în 1872.
Dintre prozatori,Convorbirile au recrutat de timpuriu,pe ardeleanul Slavici,care
îşi publică aici poveştile şi basmele populare,apoi nuvelistica exemplară:Popa
Tanda,Scormon,Budulea Taichii(1880).Revista publică nuvela lui Eminescu-
Sărmanul Dionis,apoi Făt-Frumos din lacrimă.Direcţia nouă a prozei
româneşti(anticipată de Maiorescu din 1872) este spectaculos ilustrată în pag.
revistei care publică jurnalul lui AlecsandriCălatorie în Africa şi apoi
poveştile,nuvelele şi Amintirile lui Creangă. Nu trebuie omise nici ScrisorileCătre
V.Alecsandri ale lui I. Ghica.
Dramaturgia este strălucit ilustrată de Convorbiri,prin publicarea integrală a
pieselor lui Caragiale, începând cu Noaptea furtunoasă (1879),dar şi a creaţiilor
teatrale târzii ale lui Alecsandri. Nu lipsesc din paginile revistei traducerile din marea
literatură a lumii
(Homer,Ovidius,Lamartine,Shakespeare,Schiller,Goethe,Byron,Baudelaire şi mulţi
alţii) şi nici literatura populară.
Bine reprezentate sunt şi lucrările de orientare ştiinţifică,cele mai
spectaculoase intervenţii fiind disputele filologice prilejuite de reforma ortografică.
Maiorescu le inaugurase prin studiul său Despre scrierea limbii române.Revista mai
găzduieşte Critica ortografiei dlui Cipariu,urmat apoi de o întreagă serie de studii
maioresciene.Dar mentorul Junimii nu a dus singur această bătălie extrem de
importantă pentru dezvoltarea viitoare a limbii româneşti.A ţinut să i se alăture
filologul Vasile Burlă,cu nişte Observări polemice asupra gramaticei limbei române
de T. Cipariu,urmate de un protest Contra ortografiei impuse şcoalelor române din
Moldova de Ministerul Instrucţiunii Publice.
Cu o astfel de reprezentare,secţiunea filologică a Junimii, a reuşit să creeze
cadrul cel mai propice apariţiei unei noi generaţii de cercetători,care vor asigura
longevitatea acestor preocupări în paginile Convorbirilor.Totodată,în cadrul
cenaclurilor sunt stimulate discuţii pe teme istoriografice,preocupări care au creat
premisele apariţiei în cercul junimist şi implicit în paginile Convorbirilor a unei
generaţii de istorici,între care Xenopol şi apoi N.Iorga. Nu lipsesc însă nici
preocupările pentru problemele locale.În 1871 Slavici încredinţa Convorbirilor ale
sale Studii asupra maghiarilor,iar Eminescu publica în 1876, Influenţa austriacă
asupra românilor din Principate.
Revista Convorbiri literare,în perioada cât a funcţionat la Iaşi(1867-1885) a
fost o tribună fără precedent a spiritului inovator al epocii.Deşi ameninţată în repetate
rânduri de influenţele activităţii politice a membrilor Junimii,ea a reuşit să rămână o
publicaţie literară şi ştiinţifică.

45
 Numit profesor la Universitatea Bucureşti în 1885,Iacob Negruzzi ia cu el şi
Convorbirile,mutare ce avea să consolideze şi mai mult noua filială.Noul cerc
intelectual va furniza Convorbirilor material ştiinţific din
plin(istoriografie,filologie,filosofie,estetică,folcloristică,dar şi economie politică sau
studii juridice),dar din paginile revistei lipseşte marea literatură care o consacrase.
Cei mai mulţi scriitori ai Junimii încetaseră să scrie: Eminescu era bolnav,şi nu
mai dăduse după 1883,nimic semnificativ;Creangă,din ce în ce mai slăbit de crizele
epileptice nu poate răspunde cererilor insistente de texte noi ce veneau la
redacţie;Caragiale se abţine de la scris după eşecul comediei D’ale carnavalului şi va
reveni abia spre sfârşitul deceniului.Despre o nouă generaţie de scriitori nu putea fi
vorba.Pe cât de greu de stabilit data naşterii acestui fenomen cultural,pe atât de
dificilă este şi sarcina de a preciza când s-a încheiat. Maiorescu ţine cu orice preţ să
facă şcoala şi în acest scop atrage noi generaţii de intelectuali în sfera sa de
influenţă,dorind să formeze o nouă Junime, însă Negruzzi ia decizia la 1 ianuarie
1895 să se retragă de la conducerea revistei,lăsând-o pe mâna tinerilor,care îi vor
schimba radical orientarea.Acesta este practic începutul sfârşitului,căci fenomenul
cultural junimist se încheiase.
Astfel se face că spre sfârşitul secolului XIX marii scriitori rămaşi în viaţă sau
cei ridicaţi din noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim
activând în alte publicaţii ale epocii de cu totul alte orientări.

JUNIMEA SI CONVORBIRI LITERARE(continuare)

Societatea Junimea si “Convorbiri literare” au jucat in literaturaromana un rol
considerabil.Ele au creat un mod de a intelege cultura ,care a primit numele de spirit
junimist.
1)Junimistii sunt intelectuali cu pregatire filozofica,oameni foarte cultivati si la curent
cu evolutia stiintei si a literaturii. Inclinatia lor spre filozofie inseamna preferinta
pentru idei generale. Ei nu sunt specialisti ingusti si isi pun problemele generale ale
societatii si culturii romane. Cand mai tinerii membri ai societatii aduc o pregatire de
specialitate mai buna, ei se lovesc de o oarecare rezistenta a fondatorilor,care
prefera speculatia genearala a analizelor de specialitate stricta. De altfel,Maiorescu
indruma pe poetul Eminescu sa studieze filozofia,iar pe istoricul A. D. Xenopol, sa
studieze,pe langa istorie si drept,filozofia.
2)Oratoria junimista pleaca de la combaterea modului de a vorbi in public a
generatiei anterioare, care contribuise la crearea unei frazeologii demagogice
insuportabile(criticate si de Caragiale in piese sale). Junimistii isi bazeaza vorbirea
publica pe un control sever al expresiei. La “prelectiunile populare” vorbitorul venea
neobservat de ascultatori, isi facea aparitia pescena exact la ora fixata, vorbea 50 de
minute,fara sa citeasca sau sa rercurga la paharul de apa obisnuit,apoi disparea la
fel de misterios. Tinuta vorbitorului era ingrijita, chiar solemna. Cuvantarea era
riguros intocmita.Nimic de prisos, nici o fraza in plus. Acest sistem a fost prelungit de
junimisti, cand au intrat in politica, si in sedintele parlamentului, ei fiind socotiti printre
primii oratori parlamentari. Titu Maiorescu si Petre Carp au creat un

46
stil(exact,ironic,laconic) al discursului de acest gen, presarat deformule memorabile.
Maiorescu a scris un articol celebru in 1902,”Oratori,retori si limbuti”, in care face o
scurta istorie a oratoriei parlamentare romanesti, distingand pe vorbitorii care aveau
ceva de spus (adevaratii oratori) de cei care vorbesc doar ca sa vorbeasca(limbutii);
intre acestia, la jumatatea distantei, se afla, dupa parerea lui Maiorescu,”retorii”,nici
cu adevarat oratori,nici numai simpli limbuti.
3)Clasicismul, in forme academice, al spiritului junimist e legat inprimul rand de
vocatia pedagogica si universitara a lui Maiorescu si amultora dintre studentii sai.
Junimea si ”Convorbirile” incurajeaza literatura clasicista, atat in sensul ca apartine
curentului clasic propriu-zis, cat maiales in acela ca e ”clasata”, adica acceptata de
cei mai multi ca valoroasa.Dar nu e vorba doar de aceasta preferinta, ci de credinta
lui Maiorescu ca o literatura si o critica nationala trebuie sa educe spiritul public,
cultivandu-i deprinderi corecte, din care cauza ele trebuie se indeplineasca unele
conditii esentiale: literatura sa fie indiscutabila, sub raportul valorii, iar critica sa fie
academica, serioasa, metodica.
4)Dar acest academism(aceasta seriozitate fundamentala, in tot ce intreprindea, a lui
Maiorescu) nu exclude, ci, din contra, presupune ironia.Am vazut ca cenaclul junimist
cultiva gluma, anecdota, zeflemeaua.Junimistii spuneau ca in grupul lor “intra cine
vrea, ramane cine poate”(adica cine rezista ironiilor). E vorba insa nu numai de latura
aceasta hazliea lucrurilor, ci de o convingere mai profunda a lui Maiorescu si a
celorlalti ca nu se poate construi nimic, pe o baza noua, fara a distruge mai intai, cu
ajutorul ironiei, vechea baza, prejudecatile si ideile gresite. Junimistii au fost mari
polemisti. Ei au inceput intotdeauna prin a ironiza. De exemplu, una din tintele ironiei
lui Maiorescu a fost “betia de cuvinte”. Sub acest titlu,Maiorescu a scris un celebru
articol polemic contra delirului verbal, a limbutiei fara continut, din multe studii de
specialitate ale vremii.
5)Ironia a stat la baza acelei atitudini generale a Junimii in problemele culturii, care
este cunoscuta sub numele de spirit critic. Uneori acest spiritcritic a fost considerat
ca un criticism. Criticism inseamna critica exagerata.Spiritual junimist a fost legat
adesea in trecut de exagerarea criticii si membrii societatii, acuzati ca nu iubesc
nimic, stramband din nas la tot, ca sunt snobi etc. Este, desigur, o eroare. Ei au fost
partizanii spiritului critic in cultura, adica a acelei atitudini care priveste totul in fata,
lucid, care nu se imbata cu apa rece, cum spune proverbul, si nu admite nimic decat
subrezerva discutie si argumentatiei temeinice. Aceasta pozitie le-a fost inspirata

47
junimistilor de o anumita evolutie a societatii si gandirii omenesti in epocile
precedente.

“AMINTIRI DIN JUNIMEA”-Maiorescu, procesul si manuscriptul secret al unei

inflamabile guvernante.
Profesor la Universitatea din Iași, cu un doctorat în Drept obținut la
Heildelberg, fiul lui Costache Negruzzi, Iacob Negruzzi (1842-1932), nu are talentul
de nuvelist al tatălui său, dar are o excelentă scriere memorialistică – Amintiri de la
Junimea. Ediția de la Humanitas (2011) este îngrijită și prefațată de Ioana
Pârvulescu. Dar zilele acestea am găsit și ediția de la Editura Junimea (2018), cu
un Cuvânt introductiv semnat de Elvira Sorohan și cu titlul ușor schimbat, Amintiri
din Junimea. 
Cartea prezintă activitatea Junimii, așa cum arată titlul însemnărilor lui Iacob
Negruzzi, secretar al grupării culturale și redactor-șef al Convorbirilor literare, dar
este cu mult mai mult de atât, cuprinzând observație socială, portrete ale junimiștilor
și ale unor rivali, fragmente-document, momente cu mare semnificație în istoria
literaturii române etc. Botezul Junimii și alegerea titlului revistei Convorbiri literare,
dezbaterile în jurul noului proiect privind adoptarea ortografiei latinești, istoria
tipografiei, realizarea primei antologii de poezie românească, rămasă în proiect, și
stabilirea criteriilor de judecată estetică, disputa cu Hasdeu, vizita lui Caragiale la
Iași, portretul lui Alecsandri, apropierea lui Creangă de Junimea, după ce, inițial,
viziunea politică îl ținuse departe, caracuda, ultimii ani din viața lui Eminescu,
banchetele, mutarea la București a unor junimiști importanți
Și poate mi-ar fi fost greu să văd în paginile acestea mai mult decât o
necesară referire la epoca marilor clasici, dacă Iacob Negruzzi n-ar fi avut atât de
mult umor. Paginile sunt și mai interesante pentru cei obișnuiți cu vocea peremptorie
a lui Maiorescu, figura cea mai puternică a vremii. Spre exemplificare, iată, în câteva
secvențe, capitolul dedicat unui proces cu cântec. 
Cu finețe de bun observator al mentalităților, Negruzzi prezintă Procesul lui
Maiorescu, bărbat tânăr, foarte inteligent, carismatic și cu trecere la publicul feminin.
Portretul lui Maiorescu este ușor ironic. Prevalează asupra ironiei simpatia pe care
Negruzzi o are față de un junimist considerat model, intelectual autentic și om
rezonabil – Maiorescu ar fi fost „un mare și pasionat curtizan”, îi plăceau conversațiile
cu femeile frumoase și inteligente, „frumoase sau măcar frumușele”. Excepție face,
din nefericire pentru Maiorescu, o tânără „inflamabilă” și „cam gheboasă”,
domnișoara Rickert. 
Cel care avea să fie primul nostru critic literar atrăsese însă și invidia statornică a
unor clevetitori, care strecoară într-un jurnal un articol despre comportarea pretins
necuvenită a tânărului profesor ce preda limba română la Școala Centrală de Fete,
fiind și rector al Universității.
La al doilea articol, în care se revine cu amănunte infamante, reacționează
inspecția școlară, fără vreun rezultat defavorabil lui Maiorescu. Clevetitorii intervin
însă pe lângă N. Crețulescu, ministrul instrucțiunii publice, care-i cere un raport în
această problemă procurorului general de la Curtea de Apel Iași. 

48
Ca urmare, Maiorescu este suspendat din toate funcțiile și chemat în instanță cu
plângere penală. Perioada este cu adevărat dificilă pentru Maiorescu, nevoit să facă
față criticilor și calomniilor, dar și morții tatălui său. La scurtă vreme, îi moare și
mama. 

Maiorescu a considerat totdeauna printre cele mai mari mulțumiri ale sale
aceea de a sta la vorbă cu femeile și a pune la cale cu dânsele chestiuni de filosofie
și de sentiment, cu condițiune ca acele femei să fie inteligente. Negreșit că printre
cele inteligente el prefera pe cele frumoase sau măcar frumușele. În lipsă însă, el se
mulțumea și cu altele mai puțin frumoase, oricare ar fi fost ele, căci toată viața sa a
fost un mare și pasionat curtizan. 
Se vede că înainte de intrare în clasă, sau la ieșire, lui Maiorescu îi plăcea să
stea astfel de vorbă, chiar și cu domnișoara Rickert. În urma mai multor conversații,
tânăra guvernantă își închipui că Maiorescu are o tragere de inimă specială pentru
dânsa și, precum fac și altele multe, ea avea păcatul să-și noteze într-un jurnal
impresiunile ei zilnice, nenumind pe Maiorescu, ci însemnându-l cu
pronumele El. El a venit astăzi, a stat de vorbă cu mine, mi-a spus cutare cuvânt, i-
am răspuns așa; am vorbit împreună atâtea momente… Pentru ce oare mi-a spus
cutare chestiune?… Ce sens să fi avut cutare frază? Azi am ieșit din școală cu
directoarea și l-am zărit într-o trăsură… Ieri mi s-a părut mai rece cu mine… Am avut
peste noapte cutare vis… etc. etc. Tot jurnalul era compus din asemenea impresiuni
gingașe ale unei inimi simțitoare. Câteva drăcoaice de fete descoperise manuscriptul
secret al inflamabilei guvernante și îl ceteau proaspăt, proaspăt, îndată ce autoarea îl
isprăvise de scris, făcând negreșit mult haz între ele. Dacă fetele s-ar fi mulțumit cu
cetitul n-ar fi fost nimic, dar se vede că mai aveau obiceiul dumineca sau în zilele de
sărbători, când mergeau în familiile lor – printre care și familii de profesori -, să
povestească pe la rude și prieteni aceste descoperiri și isprăvi ale lor, și că astfel s-a
lățit în lumea profesorală și a ajuns la urechile lui N. Ionescu pretinsul scandal de la
Școala de Fete. D-na Cobălcescu, aspirantă la locul de directoare, o femeie isteață și
cu o limbă ascuțită, lățea pe cât putea, cu tot felul de împodobiri, istoriile acestea.” (p.
36-37)
Un jurnal citit cu indiscreție, „proaspăt, proaspăt”, de niște tinere imature
provoacă un scandal care ar fi putut să pună capăt carierei lui Maiorescu, să-i
pecetluiască viața. Printre fetele chemate să depună mărturie, lucru fără precedent în
urbe, se află și domnișoara Câmpeanu, nimeni alta decât Veronica Micle. Mult mai
târziu, când Veronica ajunge în anturajul Junimii, istoria acestei mărturii contra lui
Maiorescu pare să fi fost dată uitării. 
În ziua procesului, în sala de judecată curiozitatea adună mulți gură-cască, împărțiți,
cum era de prevăzut, în două tabere – susținători și opozanți. 
„Din toate depunerile fetelor rezulta că Maiorescu vorbise adeseori cu d-ra
Rickert, că aceasta ținea un jurnal din care, spre confuzia bietei d-șoare, fetele citase
câteva pasajuri, că Maiorescu fusese acolo într-o seară, asupra plecării sale la
Berlin, și că trimesese d-nei Gros clavirul său spre păstrare, pe timpul lipsei sale din
țară. Alta nimic.” (p. 40)
Procesul se încheie previzibil, însă după deliberări prelungite foarte mult, cu
achitarea împricinatului. Doar că, deși lucrurile păreau că se așază în matca
normalității, de la București vine ordin ministerial către procuror pentru a se face apel
în contra sentinței date de tribunal. Procesul se reia la Curtea de Apel, cu martori,
dar cu mai puțin zgomot, și se încheie cu o sentință dreaptă: Maiorescu este achitat

49
– să mai spunem că unul dintre cei șapte judecători se opune achitării, cerând ca
soluție „absolvirea”, fiindcă în convingerea lui o legătură sentimentală existase totuși
între profesor și guverntă, fapt care nu intra însă sub incidența Codului penal. Un
adevărat roman se dovedește, sub condeiul de cronicar al lui Negruzzi, acest proces
infamant și infam.

Un capitol pe care oricare cititor l-ar găsi interesat este cel dedicat de
Negruzzi unuia dintre cele două Dosare ale Junimii. Se strângeau în paginile acestui
dosar gogomăniile, cu o singură și inalienabilă condiție: să fie de o prostie
remarcabilă. Dosarul rămâne în sfera privată, deschis fiind doar la adunări speciale,
de vreme ce, crede Negruzzi, ar fi putut să compromită imaginea austeră a
junimiștilor și să atragă asupra lor o privire critică: iată cu ce se ocupă niște oameni
serioși!

Butuci de vie roditoare de cea mai excelentă poamă franțuzească

„Chassellas” sunt de vânzare la via d-lui Vespianschi la Socola, vis-à-vis de stâlpul
telegrafic 1164.
Să insiste la Guvern deputații în îmbunătățirea școalelor nu numai celor publice dar
și cele comerciale care n-are ființă. 

D-lor senatori, scoateți ghimpele discordiei din Milcov, turnați aisma frăției în
el, dați Milcovul în Dâmbovița, Dâmbovița în Olt și atunci veți avea o Românie.  
Indicațiunea

Sub-semnatul ca unul ce are o copilă în Internatul Școalei Centrale de Fete

din Iași firește că se interesează mai mult de cât face Curierul de Iași a cunoaște
starea internă a încăperilor acestei școli. Desmințește dar relațiunea dată de acea
foae că ar lipsi capacile de la sobile școlii. 
La revizia ce am făcut azi la tăietoare, am dovedit că s-au tăiat 40 de boi, împreună
cu sub-comisarul respectiv.
Monitorul din 24 noemvre publică decretul prin care d-l Emanoil Filipescu este numit
în postul de Membru al Înalții Curți de Compturi, devenit vacant prin punerea în
retragere a decedatului G. Văleanu

Fire caracterizată de rigoare, Iacob Negruzzi ar fi dorit să impună la Junimea

obiceiul de a face  însemnări detaliate pentru fiecare ședință în parte. Pogor s-a
opus, de teamă să nu i se încredințeze lui această sarcină. Maiorescu a fost de
acord cu niște procese-verbale mai scurte. În lipsa unui material documentar mai
bogat, Iacob Negruzzi se bizuie în aceste Amintiri… pe propria arhivă, destul de
bogată totuși, dar mai ales pe talentul său de cronicar al unui timp fără echivalent în
istoria devenirii noastre culturale. 

SOCIETATEA JUNIMEA-ISTORIA CENACLURILOR

În iarna anului 1863, cinci tineri proaspăt întorşi de la studii din străinătate au luat
iniţiativa creării unei societăţi literare: Theodor G. Rossetti (n. 1837), doctor în drept

50
la Berlin, care şi pune numele Junimea (Tinerimea), Vasile Pogor (n.1833), doctor în
drept la Paris, Petre P. Carp (n. 1837), doctor în drept la Bonn, Iacob
Negruzzi (n. 1843), doctor în drept la Heidelberg şi Titu Maiorescu (n. 1840), doctor
în filosofie – Giessen, Germania, şi licenţiat în litere şi filosofie la Sorbona, Paris.

Din primăvara lui 1864, societatea se statorniceşte şi îşi va desfăşura prodigioasa ei

activitate până în 1944, rămânând în istoria culturii societatea cu cea mai lungă
activitate.
Conducătorul societăţii a fost Titu Maiorescu – spiritus rector care a impus direcţiile
activităţii: limbă, literatură şi cultură, precum şi o rigoare, disciplină, ţinută a oratorilor
ce susţineau prelegerile. Şedinţele erau săptămânale, sâmbăta, şi se desfăşurau în
casa lui Titu Maiorescu, apoi în casa lui Vasile Pogor, devenită astăzi Muzeul Junimii,
la Iaşi. În evoluţia Junimii se disting câteva etape cu trăsături distincte: prima (1864-
1874) a fost denumită perioada ieşeană şi a fost considerată cea mai bogată.
S-a caracterizat printr-un pronunţat caracter polemic, cu accente de critică violentă;
este etapa în care se elaborează principiile sociale, lingvistice şi estetice ale
junimismului. A doua etapă (1874-1885) a fost cu dublă desfăşurare: la Iaşi şi
Bucureşti şi s-a caracterizat prin consolidarea Noii direcţii: diminuarea criticismului
junimist şi apariţia în paginile revistei Convorbiri literare a operelor de maturitate ale
lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici etc. A treia etapă
începe după 1885, etapa bucureşteană, când este strămutată în capitala României
revista şi după ce veniseră pe rând Titu Maiorescu apoi cei mai mulţi junimişti.
Revista
Preocupările Junimii s-au concretizat în patru direcţii de activitate: de educare a
publicului prin conferinţe, de promovare a unor principii lingvistice care să ducă la
unificarea limbii literare, de formare a unor scriitori de valoare şi publicare a operelor
acestora şi de combatere a formelor fără fond, adică a acelor instituţii create prin
imitaţia unor modele occidentale pentru care noi nu aveam fondul necesar..
Tot ce a înfăptuit Junimea a mers în sensul temeiniciei. Ridiculizând mediocritatea şi
combătând pericolele unei culturi neasimilate a marcat începutul funcţionării sigure şi
la obiect a spiritului critic, instaurarea unui înalt nivel de exigenţă faţă de intelectualul
român, victoria ideii de valoare estetică, dezvoltarea gustului artistic, activizarea
instinctului creator naţional (constatările aparţin lui Tudor Vianu). Junimismul a avut
un puternic efect de modelare şi înrâurire asupra epocii şi asupra deceniilor
următoare.

JUNIMEA SI INFLUENTA GERMANA IN CERCETAREA ISTORICA DIN ROMANIA

In a doua jumatate a secolului XIX fenomenului cultural romanesc nu i-a lipsit

diversitatea. Societatea romaneasca se afla in toiul unor febrile cautari pentru
definirea unui profil cultural propriu. Unirea de la 1859 si consolidarea institutiilor
statului au creat cadrul propice dezvoltarii culturii romanesti. Asemanator majoritatii
tarilor Europei occidentale, si in cazul romanilor, cultura reprezenta un factor
important pentru afirmarea identitatii nationale, dar evolutiile in plan cultural, dincolo
de vocatia lor semnificativa in definirea noului ideal national, nu reprezentau un
fenomen izolat de curentele si tendintele de pe continent. Ele s-au manifestat sub
influenta benefica a culturii apusene, desi noile achizitii in plan spiritual pareau, cel
putin spre sfarsitul veacului, mai greu de asimilat intr-o societate cu trairi exprimate
preponderent inca in parametrii traditiei. „Dialogul” cu valorile civilizatiei occidentale,

51
sesizabil la nivelul unei noi elite intelectuale, mai preocupata decat in trecut sa
inteleaga prefacerile europene in acord cu specificul natiunii, oferea perspective
reale nu doar asimilarii innoirilor, ci si consacrarii definitive a spiritului romanesc in
circuitul culturii europene. Elita intelectuala era, pretutindeni, chemata sa se implice
in adoptarea deciziilor politice. Membrii societatii culturale Junimea s-au incadrat in
aceasta paradigma si mai bine de jumatate de secol au contribuit la definirea
coordonatelor culturii romanesti.

Infiintata intr-o perioada cand inca mai puteau fi percepute ecourile

romantismului tarziu, Junimea a reprezentat un inalt for de cultura sau, mai bine zis,
un etalon la care s-a raportat majoritatea contemporanilor. Inceputurile societatii
culturale, despre care membrii fondatori afirmau ca se pierd in „negura timpurilor”,
pot fi plasate in anul 1864, cand, un grup de tineri recent intorsi de la studii se
gandeau ca infiintarea unei asemenea societati era imperios necesara . Ideea nu
putea fi straina de modelul saloanelor literare, de care amintea si Kogalniceanu in
scrierile sale , ca fiind in mare voga in perioada in care el studia in strainatate. In
prima jumatate a secolului XIX exista o adevarata moda a saloanelor literare, din
care nu lipseau discutiile cu conotatii politice, patronate de personalitati ale vietii
culturale. Frecventarea unor asemenea intruniri confirma un anume statut in
societate. De exemplu, la Berlin, existau saloanele literare patronate Rahel
Varnahagen, la mare concurenta cu cele organizate de Bettina von Arnim sau
Friedrich Karl von Savigny . La asemenea modele se vor fi raportat Titu Maiorescu,
Iacob Negruzzi, P. P. Carp, Theodor Rosetti si Vasile Pogor, cei cinci membri
fondatori ai Junimii, buni cunoscatori vietii culturale germane inca din perioada
studiilor.
Titu Maiorescu a studiat mai intai la celebrul Theresianum vienez , apoi a
urmat cursuri de filosofie la Universitatea din Berlin. Doctoratul l-a sustinut la
Giessen, una dintre universitatile germane foarte apreciate pentru studiile filosofice
din acel moment . Un parcurs aproape identic a avut si Theodor Rosettti. Iacob
Negruzzi a studiat la Berlin, iar teza de doctorat a prezentat-o la Heidelberg . P. P.
Carp a studiat la Universitatea din Bonn si Vasile Pogor, la Paris, intr-un pension
german. Intrucat nu au dispus de o universitate romaneasca proprie, in sensul
modern al cuvantului, multi dintre corifeii Junimii au fost nevoiti sa studieze in afara
tarii , dar nu in spatiul francez (sau in arealul latin, in general), dupa cum proceda
majoritatea tineretului studios, ci in cel german, mai putin cunoscut pentru elita
culturala romaneasca. Pornind de la aceste constatari, unii specialisti au relevat
existenta unei presupuse „germanofilii” a Junimii, societate ai carei membrii erau
acuzati ca nu cunosc realitatile romanesti decat prin intermediul unor principii si
formule „memorizate” in Germania. In consecinta, acesti oameni ar fi ramas un fel de
straini in tara lor . Problematica era insa mult mai complexa. „Germanismul” Junimii a
constituit o „formula creata de opinia publica contemporana” si a fost perceput ca o
contrapondere la ceea ce, in prima jumatate a secolului XIX, a constituit influenta
franceza in Principate . Asimilat ideii de contrarevolutie, junimismul oferea o noua
directie in evolutia culturii romane. Asemenea teorii, dezvoltate intre altii si de Stefan
Zeletin , porneau de la premisa ca „actorii” revolutiei de la 1848 si-au desavarsit
studiile intr-un mediu preponderent filogalic (cu o exceptie semnificativa reprezentata
de catre Mihail Kogalniceanu, care a studiat la Berlin). Cei care reprezentau curentul
52
contrarevolutionar au studiat in mare parte in Germania, de unde au adus „ideile de
organism, evolutie organica” si respect pentru valorile traditiei. Din aceasta
perspectiva P. P. Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu
reprezentau, in spatiul romanesc, istorismul romantic de influenta germana. Mai mult
decat atat, Zeletin considera ca romantismul a reprezentat o „reactie impotriva
revolutiei burgheze de la 1848”, iar miscarea romantica incepea cu Junimea. Dandu-i
o pondere mai mare chiar decat a avut in realitate, junimismul era asociat cu marile
spirite ale culturii romane, el insusi fiind „primul mare curent roman de cultura
moderna” . In realitate, fenomenul junimist nu a facut altceva decat sa propuna o
alternativa modelului reprezentat de civilizatia si cultura franceza la gurile Dunarii.
Junimistii nu-si propuneau doar imitarea unui model german. Preconizau mai mult si
intuisera, de fapt, „natura catalitica” a culturii germane. Junimismul „a preluat,
prelucrat si adaptat” la realitatile romanesti principii si directii vehiculate in societatea
apuseana, care impreuna cu sugestiile oferite de mediile culturale franceze au
contribuit la definirea unui profil propriu al culturii romane.
In primii ani de existenta, societatea culturala de la Iasi parea mai curand
preocupata de dezbateri ce insistau asupra problemelor cu care se confrunta limba si
literatura romana. Critica fenomenului literar si incercarea de a promova noi reguli de
ortografie, opozabile exagerarilor latiniste, monopolizau atentia celor interesati de
dezbaterile Junimii. Treptat, cercetarile s-au extins tot mai mult in directia explorarii
etnopsihologiei, filosofiei si istoriei, in ideea promovarii spiritului interdisciplinar. In
privinta istoriei, au existat preocupari temeinice, desi nici unul dintre fondatorii
societatii nu si-a gasit consacrarea propriu-zisa in acest domeniu. Istoria, prin
conexiunile cu evolutia civilizatiilor si necesitatea definirii identitatii romanesti, oferea
suficiente motivatii spiritului junimist. Mai multe procese verbale incheiate la finalul
sedintelor Junimii, in perioada cand A. D. Xenopol indeplinea functia de secretar,
certifica interesul fata de domeniu. In plus, junimistii erau la curent si cu majoritatea
lucrarilor de istorie nou aparute. Intr-o sedinta din 28 aprilie 1872, s-a dezbatut pe
marginea aparitiei lucrarii lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Istoria critica a romanilor. S-
a hotarat tot atunci ca in cadrul fiecarei intruniri a societatii sa fie citite fragmente din
aceasta lucrare. Critica operei lui Hasdeu s-a concretizat, de altfel, intr-un sir de
articole polemice purtand semnatura lui G. Panu. La 16 iunie se stabilea programul
„prelectiunilor populare” din iarna cu titlul Momente epidemice morale din viata
popoarelor, in cadrul carora Titu Maiorescu comunica despre Spania lui Filip al II-lea,
A. D. Xenopol despre Renastere, Comuna din Paris si istoria arabilor, Al. Lambrior
despre cruciade, G. Panu despre Serbia sub Karagheorghevici, iar N. Gane despre
Unire. Intr-o alta sedinta, din 22 septembrie 1873, se lectura prefata alcatuita de
Mihail Kogalniceanu la Cronicile Romaniei, urmata de expunerile critice pe marginea
bibliografiei prezentate de Xenopol. Totodata, in sedinta din 12 octombrie, viitorul
istoric si teoretician al istoriei citea inceputul unui studiu asupra lui Herodot in raport
cu istoria veche a romanilor. Tot pe taramul istoriei se plasa si initiativa lui Titu
Maiorescu de redactare, in cadrul Junimii, a unui dictionar arheologic. In sedinta din
21 aprilie 1872, se propunea publicarea in revista „Convorbiri literare” a itinerariului
istrian al lui Ioan Maiorescu . Deschiderile pareau largi, desi, in ansamblu, „scriitura
istorica” nu epuizase definitiv ecourile romantismului in spatiul romanesc. Istoria

53
servea cu devotament idealului national, iar istoricul nu era decat un autodidact.
„Profesionalizarea” domeniului ramanea in stadiu de deziderat.

Societatea culturala infiintata la Iasi, pe la mijlocul veacului XIX, a starnit reactii dintre
cele mai diverse. A atras multe simpatii prin ineditul demersurilor membrilor sai, prin
faptul ca ei propuneau o noua perspectiva asupra manifestarilor diverse ale culturii,
care a completat in mod fericit realitatile romanesti deja existente. In aceeasi masura,
demersul junimistilor a fost privit dezaprobator de unii critici, care le-au contestat
vehement meritele. Asemenea contestatari considerau ca „succesul junimistilor in
societatea romaneasca se datoreaza nu culturii si capacitatii lor, ci lipsei de cultura
sau culturii unilaterale a admiratorilor lor. In tara noastra, incontestabil cultura
franceza predomina, este aproape exclusiv cultura claselor noastre luminate, cultura
germana ne este aproape necunoscuta si ne era acum cativa ani cu totul
necunoscuta. Si cultura germana a fost mina de aur pe care au exploatat-o junimistii.
Au inceput intai cu literatura si rezumand unele teorii estetice germane au pozat in
reformatori, in ganditori mari, in critici superiori. […] In realitate meritul lor si stiinta nu
erau superioare cunostintelor unui elev mediocru din scolile germane. Atacul virulent,
des intalnit in paginile unor jurnale din epoca, denota in mod clar o atitudine
partizana. Cei mai multi exegeti ai fenomenului junimist au surprins impactul sau real
asupra mediilor culturale romanesti. Au observat ca sugestiile venite dinspre spatiul
german nu faceau altceva decat sa completeze in chip fericit modelul francez, intr-o
perioada in care cultura romana incerca sa-si defineasca propria identitate. Junimistii
nu s-au limitat doar la a prelua un anumit model cultural. Prin demersurile lor au
contribuit tocmai la definirea caracterului cultural propriu romanesc, indiferent de
granitele politice temporare. Desi numele Junimii a fost, in general, asociat cu
Moldova, cu imaginea Iasilor, totusi fenomenul a avut o anvergura cu mult mai larga,
care a depasit granitele de atunci ale statului roman. Mai mult decat atat, membrii
marcanti ai societatii, dupa locul nasterii, proveneau din toate provinciile romanesti.
Maiorescu venea din Muntenia, Eminescu se tragea din Bucovina, iar Slavici era
ardelean. Dincolo de aceste date statistice se impune mentionat faptului ca, mai ales
in Transilvania, „Convorbirile literare” au contribuit la raspandirea ideilor junimiste .
Fenomenul junimist, oarecum inedit pentru spatiul romanesc, a contribuit decisiv la
modernizarea culturii si la definirea identitatii sale proprii, depasind usor granitele
vremelnice, impuse de evolutiile scenei politice. Daca societatea Junimea nu poate fi
„extrasa” din pitorescul cadru al Iasilor de odinioara, nu acelasi lucru se poate afirma
despre revista „Convorbiri literare”. Ea a circulat in toate provinciile locuite de romani,
pe care ii familiariza cu pretioase creatii literare, documentate studii istorice, precum
si pertinente observatii privind gramatica si ortografia limbii romane.

54
MASONII DE LA “JUNIMEA” SI SECRETELE UNEI SOCIETATI LITERARE-
MAMUT.CINE AU FOST “FARMAZONII JUNIMISTI” SI DE CE NU I-AU ACCEPTAT
PE CREANGA SI PE EMINESCU

Societatea literară „Junimea“ a fost populată cu „farmazonii“ Iaşului din

secolul al XIX-lea. Erau acceptaţi doar cei cu inclinaţii literare şi ştiinţifice. Însă în
spatele întrunirilor oficiale ale „Junimii“ se aflau ritualuri secrete la care participau
aproape toţi membrii cenaclului. Mai puţin cei care nu erau consideraţi suficient de
„rasaţi” pentru a face parte din acest cerc elitist. Creangă şi Eminescu făceau parte
din ultima categorie.

Francmasoneria, o societate secretă apărută în forma ei actuală în Anglia

secolului al XVIII lea şi bazată pe principii bine stabilite, ritualuri, jurăminte şi o
organizare concretă, a prins rădăcini în Ţările Române încă din secolul al XVIII-lea,
spun istoricii Radu Şerbănescu şi Jaques Pierre. Simbolurile sale bine cunoscute,
„echerul“, „compasul“ şi „volumul Legii Sacre“, dar şi organizarea în loji au fost
întâlnite şi în Iaşul din „Belle Epoque” sau, mai precis, „Ieşii“ secolului al XIX-lea. 

De altfel, dintre membrii societăţii secrete au făcut parte mulţi intelectuali care
au scris pagini importante în istoria literaturii române, dar şi a filosofie sau ştiinţelor.
Practic, cenaclul literar ”Junimea”, cel care a strâns laolaltă marile genii ale
României în secolul al XIX lea, era o asociaţie dominată de masoni. Mai mult decât
atât, mare parte din evoluţia ştiinţifică şi explozia de capodopere literare din acel
secol, spun istoricii, se datorează principiilor progresiste, purtate şi puse în practică
de masonii junimişti.

Iaşiul, locul de naştere al francmasoneriei româneşti

În Principatele Române, francmasoneria, conform datelor oferite de istoricii

Radu Şerbănescu şi Jaques Pierre în lucrarea ”Dicţionarul francmasoneriei” din
1991, a luat naştere la Iaşi în 1748, când prima lojă a fost întemeiată de italianul
Antonio Maria del Chiaro, venit în Ţările Române ca şi secretar al domnitorului

55
Constantin Brâncoveanu. Fenomenul a prins în lumea elitistă a Principatelor. Boierii
şi oamenii cu stare au aderat la lojele masonice. Până în 1830, în diferite colţuri ale
ţării apăruseră deja şase loje masonice. 

Cea mai renumită a fost însă „Steaua Dunării”, întemeiată de paşoptiştii

plecaţi în exil. A luat naştere la Bruxelles şi a aduat toată ”crema” culturii româneşti
de la mijlocul secolului al XIX lea. În jurul anului 1850, loja masonică ieşeană
„Steaua României” a reuşit să adune mare parte din notabilii ieşeni. ”Inaugurată
solemn la 21 august 1868, în prezenţa plenipotenţiarului Marelui Orient, negustorul
francez stabilit în România, Auguste Carence, intrată la puţin timp în adormire, loja
ieşeană s-a redeschis la 14 mai 1875”, scrie în revista ”Cultura” istoricul şi criticul
literar Constantin Coroiu. Din lojă făcea parte boieri autohtoni, burghezi bogaţi,
patroni şi bancherii care finanţau întreaga societate. 

„Deşi secretă, Loja ieşeană ţinea porţile deschise pentru cei ce doreau să
intre în ea, având un puternic caracter internaţionalist“, adaugă în aceeaşi publicaţie
Constantin Coroiu. De altfel, un alt specialist în literatură, Liviu Papuc, în lucrarea
”Marginalii junimiste”, spune că erau primiţi membrii din ţări precum Franţa,
Germania, Polonia, Italia, Cehia,Rusia sau Grecia şi chiar mulţi evrei ca un simbol
al toleranţei şi al umanismului.

O parte dintre membrii impozanţi ai societăţii literare „Junimea” au fost francmasoni

Totodată masonii ieşeni au întemeiat şi un cenaclu literar, o asociaţie care a

ocrotit marile genii ale literaturii române, precum Creangă, Eminescu, Slavici,
Caragiale. Este vorba bineînţeles de ”Junimea”, după cum spun specialiştii, o
creaţie 100% a masonilor ieşeni, printre care pot fi enumeraţi Titu Maiorescu şi
Iacob Negruzi. Din această perspectivă era o ”Junimea” cunoscută şi o alta secretă,
la şedinţele căreia luau parte doar iniţiaţii şi unde nu se discutau doar chestiuni
ştiinţifice. 

Prin membrii ei, masoni de frunte ai Iaşiului, numiţi „farmazoni”, societatea

literară „Junimea”, în spiritul principiilor societăţii secrete, dorea să-şi impună ideile
progresiste. Istoricii şi specialiştii în literatură spun că nu există nicio îndoială privind
caracterul masonic al „Junimii”.

În „Junimea” erau aproximativ 150 de masoni. Bineînţeles, era latura ştiinţifică

şi artistică a masoneriei ieşene”, spune Dan Jumară, cercetător la Muzeul Literaturii
Române din Iaşi.

Pe lângă Titulescu şi Negruzzi, printre cei care au pus bazele Junimii la 26

martie 1863 s-au mai numărat Petru P. Carp, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti.
Iacob Negruzzi a devenit Maestru al lojei masonice ieşene în 1867, la doar câţiva
ani de la întemeierea ”Junimii”, după cum reiese din diploma conferită de Marele
Orient al Franţei, păstrată astăzi la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.

“FARMAZONII” JUNIMISTI SI RITUALURILE LOR ASCUNSE

Dacă bancherii şi boierii foarte bogaţi erau finanţatorii, junimiştii erau

teoreticienii şi cei care încercau să pună în practică principiile masonice. „Am

56
izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din
Iaşi: Rosetti, Carp, Pogor, acum şi Negruzzi”, se arăta într-o scrisoare din 1863 a lui
Titu Maiorescu către sora sa.

Liviu Papuc în lucrarea sa ”Marginalii junimiste”, spune că junimiştii au văzut

în francmasonerie o modalitate de ”a facilita progresul şi prosperitatea, de a-şi
impune ideile sociale şi politice – care nu erau decât benefice pentru ţară“.
Specialiştii în literatură spun că erau urmate tot felul de ritualuri masonice, inclusiv
la banchetele junimiste. Acestea erau recunoscute doar de membrii masoni. ”Avea
loc întâlniri secrete între masonii din Junimea, asta este clar. Convorbirile de la
cenaclu era una şi ritualurile masonice erau altceva, la care participau doar iniţiaţii.
Bineînţeles, ritualurile, ca şi jurămintele, erau secrete. În aceea perioadă,
masoneria era secretă, nu doar discretă”, spune Dan Jumară. 

Iacob Negruzzi a fost un maestru al lojei masonice ieşene

Anul trecut, un document descoperit în arhivele Muzeului Literaturii Române

de la Iaşi s-a dovedit a fi un act misterios despre care unii au spus că era
jurământul masonic al junimiştilor. ”Jur pe onoare şi conştiinţă/ Mă leg pe suflet şi
pe Dumnezeu/ Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc/ Să
respect şi să execut toate hotărârile luate de comitetul din care fac parte. Şi să
păzesc secret absolut./ Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce“, se arată în
acel document, semnat de 12 junimişti, printre care Neculai Culianu, un mason
recunoscut, Nicolae Gane, un alt membru al lojei masonice, şi Ion Creangă. Unii
specialişti spun că este un jurământ masonic. 

Acest document arată, fără îndoială, ca un jurământ de tip masonic. Eu sunt

convins de acest aspect în proporţie de 99,95%. Important este, mai ales, prin
faptul că ne arată că ceea ce ştiam noi, la suprafaţă, despre Junimea era dublat de
o activitate dacă nu secretă, atunci cel puţin discretă”, declara scriitorul Liviu
Antonesei, anul trecut, pentru „Adevărul“. Specialiştii de la Muzeul Literaturii Române
din Iaşi, inclusiv Dan Jumară, spun însă că nu este vorba despre un jurământ
masonic al junimiştilor, din cauză că Ion Creangă nu era în mod sigur membru al
lojei. Ritualurile masonice la care participau junimiştii se pare că includeau formule
speciale de salut, forme de purificare, dar şi jurăminte specifice. Acesteau aveau loc
de obicei în casa lui Titu Maiorescu sau Iacob Negruzzi.

De ce nu au fost masoni Eminescu şi Creangă

În „Junimea” au fost primiţi şi membri care nu erau masoni. Condiţia era ca
aceştia să dea dovadă de progresism şi capacitate intelectuală deosebită. Culmea,
în masoneria ieşeană nu au fost primite marile genii ale literaturii româneşti. Nici
dacă şi-ar fi dorit nu avea acces. 

Eminescu şi Creangă nu au fost acceptaţi de masonerie

Este vorba în principal de Ion Creangă şi de Mihai Eminescu. Explicaţia era

simplă, făceau parte din rândul plebei şi erau prea vicioşi. ”Masoneria era o

57
societate elitistă. Nu era primiţi decât oameni cu o anumită origine sau stare
materială. Ion Creangă era fiu de răzeş, iar Eminescu, fiul unui căminar. Erau de
condiţie joasă. Nu erau primiţi”, spune Dan Jumară. De altfel cercetătorul ieşean
spune că Eminescu nici măcar nu avea habar de existenţa lojei masonice ieşene,
secretul fiind foarte bine păstrat. ”Îmi este greu să cred că Eminescu ştia de
existenţa lojei la Iaşi dar şi de membrii ei”, adaugă acesta.

Specialiştii mai spun că, fără masonerie şi influenţa masonilor, ”Junimea” nu

ar fi reuşit să se constituie întrun cuib de genii şi, mai ales, ”Convorbiri literare” nu ar
fi avut susţinere materială. Prin influenţa care o aveau şi faţă de alţi ”fraţi”
”farmazoni”, fie politicieni, fie bancheri, ”Junimea” nu controla doar ceea se se
întâmpla pe plan literar şi ştiinţific dar şi în sfera guvernării. În perioada sa de vârf,
Junimea, prin unii membri, a deţinut frâiele puterii, atât la Guvern, în Parlament, cât
şi pe plan local.

Titu Maiorescu, „părintele” cenaclului „Junimea”

Altfel spus, a avut „o dominaţie pe toate planurile, care desigur că a favorizat
şi inflorirea revistei «Convorbiri literare» şi a mişcării culturale junimiste în
ansamblu“, scrie, în revista Cultura, Constantin Coroiu. Cu alte cuvinte, ideile
vechiculate, apărute şi înflorite în cenaclul de la ”Junimea”, erau adaptate şi
transmise în practică pe canalele masoneriei, către factorii de decizie ai
Principatelor Române. 

Pentru mulţi specialişti apare întrebarea: câte decizii de stat au fost luate sub
influenţa ideilor junimiste? De altfe,l este vehiculată ideea că junimiştii ieşeni au vrut
să facă şi un partid politic, în 1875, de sorginte liberală, fiind cunoscută şi
apartenenţa liderilor liberali din secolul al XIX-lea la lojele masonice din România.

58