Junimismul

Junimea ramane, in memoria istoriei culturale si politice romanesti, un exemplu

clasic de reusita in constituirea unei directii si in influentarea spatiului public. Prin
conferinte “ Prelectiunile populare”, prin reviste - Convorbiri literare, prin influenta pe
care o exercita in selectia elitei academize si intelectuale, prin implicarea in actiunea
politica si prin opera de guvernare pe care o inspira, Junimea domina campul simbolic si
de afla in centrul unui sistem sofisticat de producere si de reproducere a capitalului social.
In acest mod, in cadrul gruparii se stabilesc relatii foarte precise in temeiul carora fiecare
dintre membrii societatii sunt distribuiti in roluri desemnate atent. Succesul junimist se
fondeaza pe aceasta capacitatea de a actiona, inteligent si decis, in spatiile cultural si
politic.
Evoluția Junimii a cunoscut trei etape: prima, între anii 1867 și 1874, stă sub semnul
elaborării principiilor; a doua – între anii 1874 și 1885, apogeul – în care se consolidează
”direcția nouă”, și a treia etapă, până în 1944, în care se dezvoltă principiile estetice.
Înainte de toate, junimiștii se opun bazelor pe care societatea românească începuse
să-și clădească cultura. Această bază, cred ei, este fragilă și nu poate reprezenta o
adevărată structură fondatoare a culturii naționale. Generația pașoptistă, al cărui rol
important în procesul de modernizare a culturii este recunoscut de junimiști, este totuși
criticată pentru graba cu care încercase să facă totul. Principiile pe care pașoptiștii le
luaseră cu împrumut din arsenalul ideologic al Occidentului trebuiau prefăcute în
instituții durabile, în cadrul unui proces de mai lungă durată, dar mai fecund.
Junimea vine cu o critică dură la adresa lipsei originalității punctelor de vedere
existente în mediul cultural românesc. În schimb, adepții junimismului încep să
prelucreze și să adapteze puncte de vedere de circulație europeană la realitățile românești.
În acest moment, e necesar să subliniem faptul că referirile constante ale Junimii la
modelul culturii occidentale se referă, în primul rând, la spațiul german. Cei cinci membri
fondatori sunt educați în spațiul german, iar prin orientarea lor cu precădere către acesta
aduc o schimbare în societatea autohtonă care, până atunci, privea mai degrabă către
spațiul francez. De fapt, această orientare germană – putem vorbi chiar de un
filogermanism, așa cum se pronunță și Z. Ornea - nemulțumește în primă fază. La urma
urmei, devenise aproape o traditie ca romanii sa priveasca spre modelul francez.
Din punct de vedere ideologic, junimiștii critică aproape total opera generației
predecesorilor, a pașoptiștilor. Pe plan literar, îi critică pentru lipsa de originalitate, pentru
dorința de a clădi o literatură națională cât mai repede, doar de dragul de a o avea.
Excepția de la regulă o reprezintă poetul Vasile Alecsandri. Pe plan politico-ideologic,
elanul revoluționar al generației de la 1848 atrage automat după sine critica
conservatorismului junimist. Programele propuse de aceștia în cadrul mișcărilor
revoluționare sunt liberale, chiar radicale , dacă vorbim de programul de la Islaz, și nu se
pliază pe linia evoluției țării.
Din aceasta perspectiva a geometriei grupului, avansata de Sorin Alexandrescu,
pozitia centrala a lui Carp si Maiorescu este consecinta naturala a institutionalizarii unui
prim cerc, acela al “conducatorilor”. Prin educatie si ascendent social, fondatorii Junimii
sunt cei care se situeaza in postura de a contura ideologia si strategia gruparii. In cele din
urma, dintre cei cinci membrii fondatori, Carp si Maiorescu raman responsabili pentru
coordonarea activitatii politice si pentru productia ideologica.
Junimea a fost un curent cultural si literar, dar si o asociatie culturala infiintata la Iasi
in anul 1863. Un curent literar este adeseori o simpla constructie istorica, rezultatul
insumarii mai multor opere si figuri, atribuite de cercetatorii acelorasi inrauriri si
subsumate acelorasi idealuri. Multa vreme dupa ce oamenii si creatiile lor au incetat sa
ocupe scena epocii lor si rasunetul lor s-a stins, istoricii descopera filiatii si afinitati,
grupand in interiorul aceluiasi curent opere create in neatarnare si personalitati care nu s-
au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fara indoiala ca nu acesta este cazul “ Junimii”. Sarcina istoricului are isi propune sa
studieze dezvoltarea acestui important curent este usurata de faptul ca inca de la inceput
el se sprijina pe consensul mai multe vointe si ca tot timpul o puternica personalitate il
domina. In aface de aceasta, “ Junimea” nu este numai un curent cultural si literar, dar si
o asociatie.
Ulterior, junimiștii au militat pentru dezvoltarea culturii în sensul spiritului critic și al
adevărului ca principiu fondator. Producțiile literare și științifice ce au urmat formulării
tezei formelor fără fond au respectat aceste principii esențiale și au dus la clădirea
edificarea unei culturi ”adevărate”, dacă ni se permite folosirea acestui termen, a unei
culturi specific naționale în termeni literari – elanul creator original definește operele
unui Creangă sau ale unui Slavici, ca să nu mai vorbim de geniul eminescian, protejatul
lui Maiorescu.
Ea insa nu a luat nastere printr-un act formal - asemenea Academiei Romane,
intemeiata cam in aceeasi vreme in Bucuresti, si nu s-a mentinut dupa legile exterioare,
dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. Junimea n-a fost atat o societate, cat si o
comunitate de interese culturale dar si socio- politice.
Aparitia ei se datoreaza afinitatii viu resimtite dintre personalitatile intemeietorilor.
Ea se mentine apoi o perioada indelungata prin functiunea atractiilor si respingerilor care
alcatuiesc caracteristica modului de a trai si a se dezvolta. Vechea deviza fanceza potrivit
careia “ Intra cine vrea, ramane cine poate” este si aceea pe care asociatia ieseana o
adopta pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vietii mentine unitatea Junimii in decursul existentei ei.
Asociatia doreste sa-si dea o oarecare baza materiala si o anumita ordine sistematica a
lucrarilor, castiga noi membri, se ingrijeste de formarea noilor generatii si poarta polemici
colective. Dar peste tot ce constituie in viata Junimea, produsul deliberat al vointei de a se
organiza, pluteste duhul unei intelegeri comune a societatii, a culturii, a literaturii, iar
dintai sarcina a istoricului este sa-l extraga si sa-l arate lucrand in opere si oameni.
Tudor Vianu punea in evidenta patru serii de trasaturi distincte ale junimismului:
spiritul filosofic, spiritul oratoric, ironia si spiritul critic si gustul pentru clasic si
academic.
Societatea Junimea a luat fiinta la Iasi in anul 1863 din initiativa unor tineri reintorsi
de la studii din strainatate, in frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob
Negruzzi si Teodor Rosetti. Ei isi incep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri
populare. Printr-o formula masonica, junimistii cand vorbeau despre asta spuneau: “
Originea Junimii se pierde in negura timpului”. Cursul public pe care Titu Maiorescu il
tinuse cu un an mai inainte, curand dupa instalarea sa la Iasi, dovedise existenta unui
auditoriu cultivat, in stare sa se intereseze de problemele stiintei, expuse in formele unei
inalte tinute academice. Experienta este reluata in februarie 1864 cu puteri unite. In cursul
aceluiasi ciclu, abordand probleme dintre cele mai variate, Carp si Pogor vorbesc de cate
doua ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi “ Prelectiunile populare” devin o lunga
traditie a Junimii din Iasi. Timp de 17 ani ele se urmeaza neincetat, mai intai asupra unor
subiecte fara legatura intre ele, apoi din 1866, grupate in cicluri unitatare, in fine, din
1874, prin itnerventia noilor membri, Lambrion si Gheorghe Panu, asupra unor teme cum
ar fi istoria si cultura nationala. Astfel, de unde mai inainte se vorbise despre Elementele
de viata ale popoarelor si despre Cartile omenirii, cicluri din 1874 si 1875 limiteaza
preocuparile la elementele natioanel ale culturii noastre si la influentele consecutive
exercitate asupra poporului roman. Curand, prin darul basarabeanului Casu, nepotul lui
Pogor, completat prin cotizatiile membrilor ei, Junimea devine propietara unei tipografii,
trecuta mai tarziu in alte maini. Asociata infiinteaza si o librarie, pusa sub supravegherea
lui Vasile Pogor, dar disparuta si ea dupa o sucrta functionare. Existenta tipografiei
permite Junimii publicarea, incepand din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse la
inceput sub conducerea lui Iacob Negruzzi.
Programul Junimii si cercetarii istorice recente ne indreptatesc sa afirmam ca
gruparea avea o importanta dimensiunea masonica.
Perioada 1863- 1874
Prima etapa, numita si “etapa ieseana”, se intinde de la intemeiere, in anul 1863, pana
in anul 1874, anul in care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instructiunii publice, se
muta la Bucuresti. In aceasta etapa predomina caracterul polemic. Este epoca in care se
elaboreaza principiile sociale si estetice ale Junimii, aceea a luptelor pentru limba, purtate
cu latinistii si ardelenii, apoi a polemicilor cu barnutistii, cu Bogdan Petriceicu Hasdeu si
cu revistele din Bucuresti, duse nu numai de Maiorescu, dar si in actiuni colaterale de
Gheroghe Panu, Teodor Vargolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac.
Este vremea in care Junimea provoaca cele mai multe adsersitati, dar si aceea in care, prin
succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai
Eminescu, aureola prestigiului incepe sa se formeze in jurul ei.
Perioda 1874- 1885
Intre anii 1874 si 1885 urmeaza a doua faza a Junimii, epoca in care sedintele din Iasi
se dubleaza cu cele din Bucuresti.
Perioada 1885 - 1944
Este o perioada mai lunga si lipsita de omogenitate. Transferata la Bucuresti, revista
isi schimba in mare masura profilul, predominand cercetarile istorice si filozofice in anul
1885 Iacob Negruzzi se muta la Bucuresti, luand cu sine revista a carei conducere o
pastreaza singur pana in 1893, pentru ca in 1895 sa fie format in comitet care sa isi asume
intreaga conducere a revistei.
Intre anii 1885 si 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importanta
dezvoltare. In aceeasi perioada are loc lupta Junimii cu socialistii, actiunea lui Titu
Maiorescu fiind sprijinita de aceea a lui Petre Missir si de a tinerilor discipoli P.P
Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinti, Gr Tausan.
Este epoca in care se stabileste pentru trei sau patru decenii de aici intainte
configuratia Universitatii, mai cu seama a celei bucurestene si in care, din cenacluj
Junimii, se desprind figurile cele mai proeminente ale stiintei si oratoriei universitare.
Unul dintre elementele definitorii ale receptarii Junimii in mediul cultural romanesc
este tendinta de a distinge intre actiunea politica si reflectia intelectuala asupra
politicului, pe de o parte, si campaniile destinate sa impuna un nou canon si sa
stabileasca o directe de evolutie in camp literar, pe de alta parte. Aceast strategiei va
culmina in anii comunismului, atunci cand recuperarea lui Maiorescu nu va fi dublata de
eliminarea rezervelor de fond ce marcheaza judecata asupra junimismului politic. Acesta
din urma va ramane, pana la capat, suspect ideologic, data fiind natura problematica a
angajamentelelor publice si conturul criticii sociale. Definit drept varianta a
conservatorismului, junimismul este relegat in zona purgatoriului intelectual. Evocarea
sa este, invariabil, una in cadrul careia nuantele si delimitarile ocupa un loc special.
Ostilitatea impotriva progresului este un detaliu care nu poate fi ignorat de o exegeza
care amendeaza vulgata partinica.
In definitiv, in aceasta forma radicalizata ideologic si influentata de lectura
teleologica marxista, receptarea junimismului din anii de dupa 1964 duce mai departe
sugestiile de lectura ale primului E. Lovinescu, cel din Istoria civilizatiei romane
moderne. Plasand junimismul in tabara reactionara, E.Lovinescu deschidea o linie de
interpretare extrem de influenta in posteritate. In pofida meritului istoric detinut de
junimism in materia descurajarii mediocritatilor, acesta ramanea, fundamental, parte din
trunchiul reactiunii. Critica junimista se situeaza, s-ar putea spune, contra sensului
prograsului istoric. Ea ignora, in mod fatal, sugereaza E. Lovinescu, determinismul ce
obliga Romania si elitele sale sa imbratiseze un model de evolutie care mizeaza pe
sincronizare si adaptare a formelor noi. Junimistii oricat de remarcabili intelectual, sunt
definiti de o absenta a simtului istoric, ei nu pot intrevedea cursul pe care il impune,
fatal, istoria Principatelor.
Paradoxul lovinescian insusi tine de reconsiderarea ulterioara a acestei critici
rationaliste adusa junimismului. Istoria Romaniei de dupa 1933 este dominata de
resurgenta fanatismului, pe care actiunea junimista parea sa-l fi eliminat. In fata
etnicismului ce anuleaza autonomia actului artistic si privilegiaza masificarea,
intoarcerea catre junimism este vizibila la E.Lovinescu, intelectual aflat in cautarea
reperului de soliditate in jurul caruia sa se organizeze canonul moderatiei. In acest mod,
odata cu monumentala monografie dedicata lui Maiorescu din 1940, E. Lovinescu
recupereaza linia intelectuala pe care istoria din 1925, daca nu o ignorase complet, o
socotise marignala.
Filozofia politica junimista se articuleaza prin dialogul purtat deopotriva cu traditia
politica occidentala si cu mediul romanesc.
Concluzia naturală a oricărui studiu dedicat Junimii este că putem vorbi de o
adevărată moștenire culturală junimistă. Principiile impuse de această mișcare au avut un
impact masiv nu doar asupra culturii, dar și asupra întregii societăți românești pe toate
palierele sale. Contestând modalitatea de înfăptuire a procesului de civilizare în spațiul
românesc (și nu procesul în sine), junimiștii, prin spiritul critic și constructiv, au pus
bazele restructurării modernității românești. Până la mijlocul secolului XX, conceptele
Junimii au stat la baza dezvoltării ansamblului cultural românesc. Deși conservatorismul
s-a perimat, principiile culturale au rămas în picioare și au continuat să influențeze
cultura. Singura altă teorie importantă cu privire la evoluția societății a fost cea a
sincronismului, elaborată de E. Lovinescu în perioada interbelică.

Bibliografie

1. Zigu Ornea, Junimismul, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1966

2. Zigu Ornea, Junimea si Junimismul, Bucuresti, Editura Minerva, 1998
3. Tudor Vianu, 'Junimea' în Istoria literaturii române moderne, de Şerban Cioculescu,
Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971
4. Alexandru Zub, Junimea: implicatii istoriografice: 1864-1885, Iași, Editurea Junimea,
1976.