Junimea și Titu Maiorescu

În perioada modernă a culturii românești (după 1821) se manifestă

o inlfuență a civilizației apusene fără precedent până în momentul
respectiv. Intelectualii români se întorc de la studii din străinătate cu
gândul de a facilita accestul maselor la cultură. În acest context ia ființă
la Iași în 1863 societatea culturală și literară „Junimea”, fondatorii ei
fiind: Titu Maiorescu, Petre Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și
Vasile Pogor. Activitatea Junimii debutează cu susținerea unor
prelecțiuni populare cu ajutorul cărora începe să se contureze un public
preocupat de problemele de cultură și de politică. În jurul acestei
societăți s-a constituit un adevărat curent de idei, susținut odată cu
înființarea unui cenaclu literar și a revistei „Convorbiri literare”, editată
începând cu 1867. Această publicație are meritul de a fi promovat opera
marilor clasici – Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici și Ion
Creangă – care au devenit modele și repere valorice pentru literatura
română.
Activitatea societății Junimea s-a desfașurat în trei etape. Prima
etapă, cea ieșeană (1863 – 1874) a avut un caracter polemic pronunțat
și s-a manifestat în trei direcții: limbă, literatură și cultură. În această
perioadă se elaborează principiile sociale și estetice ale junimismului.
Tot atunci s-a impus necesitatea educării publicului prin așa-numitele
„prelecțiuni populare”. Organizate pe teme variate, în diverse cicluri
sistematice și ținute într-o formă academică, ele au avut drept scop
educarea publicului larg care să înțeleagă cultura ca factor de progres și
moralitate. În plus, această etapă marchează căutările febrile de modele
apte să asigure progresul la care aspiră Titu Maiorescu. Interesul pentru
literatură se manifestă din 1865, când se avansează ideea alcătuirii unei
antologii de poezie românească pentru școlari. Chiar dacă nu au reușit
să-și ducă planul la îndeplinire din cauza faptului că în literatura română
de până atunci nu existau suficiente poezii demne de a apărea într-o
antologie, junimiștii au reușit totuși să-și exerseze spiritul critic, pentru că
ei citeau în ședințele societății autori mai vechi, pe ale căror texte și-au
exersat gustul literar.
 În cea de-a doua etapă (1874 – 1885), ședințele Junimii se vor
desfășura la București, dar activitatea revistei rămâne la Iași. Este o
perioadă de consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă
reprezentanți de seamă ai „direcției noi” în poezia și în proza română
precum Eminescu, Creangă, Slavici sau Caragiale. De asemenea, în
această etapă se diminuează spiritul critic în favoarea judecăților de
valoare. Acum sunt elaborate studiile esențiale prin care Titu Maiorescu
se impune ca autentic întemeietor al criticii literare moderne române,
fără a neglija însă preocupările din domeniul civilizației, dar mai ales din
domeniul limbii literare, necesare și pentru că în 1860 se făcuse trecerea
de la alfabetul chirilic la cel latin.
Etapa a treia, cea bucureșteană, începe din 1885, când revista
„Convorbiri literare” este mutată la București, ca de altfel întreaga
societate Junimea. Această etapă are un caracter preponderent
universitar, prin cercetările istorice și filosofice pe care le întreprind unii
dintre membrii societății. Activitatea revistei se prelungește până în
1944, dar ea nu va mai atinge gradul de popularitate din primii douăzeci
de ani.
Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societății
Junimea, impunându-se ca adevăratul ei conducător, iar în cadrul epocii,
drept îndrumătorul cultural și literar. Maiorescu constată precaritatea
fenomenului românesc căreia dorește să-i opună adevărul și valoarea,
principii de bază ale unei culturi moderne. În acest sens el publică
articolul „În contra direcției de astăzi în cultura română” (1868)
pentru a atrage atenția asupra faptului că tinerii care se întorc de la
studii din străinătate vin cu dorința de a imita formele occidentale pentru
care însă nu există un fond autentic.
Maiorescu formulează în acest articol teoria „formelor fără fond” și
se pronunță împotriva viciului radical al culturii române din acea
perioadă, „neadevărul” fiind manifestat în toate domeniile vieții publice:
în aspirații, în politică, în poezie și chiar în gramatică. De asemenea,
criticul dezaprobă faptul că tinerii care au plecat la studii în Occident (în
Franța sau în Germania), începând cu prima jumătate a secolului al XIX-
lea, au preluat formele civilizației apusene fără a le putea aplica fondului
propiu de cultură, inexistent la acea dată. El demonstrează că
„neadevărul” are rădăcini adânci în cultura română, întemeiată la
începutul secolului al XIX-lea pe falsificarea istoriei, a etimologiei și a
gramaticii. Maiorescu nu este împotriva preluării formelor culturale din
exterior, însă acestea trebuie adaptate la specificul național și anticipate
de crearea fondului.
Structura:
1. Context;
2. Etapa I – cea ieșeană;
3. Etapa a II-a – cea bucurești-ieșeană;
4. Etapa a III-a – cea bucureșteană;
5. Titu Maiorescu – rol;
6. „Teoria formelor fără fond”;
7. Opinia;
8. Concluzia;