Teoria formelor fără fond

Evenimentele politice, sociale şi culturale din a doua jumătate a secolului al XIX-

lea impuneau cu necesitate o nouă orientare în măsură să asigure o evoluţie firească prin
care să promoveze adevăratele valori și să poată repudia dilentantismul.
Așadar, Nicolae Manolescu afirmă: „Rigorile unui spirit nou, profund critic, au
pregătit cultural o epocă de împlinri... o epocă de aşezare şi definire a scării
româneşti de valori în context şi pe fundal european”. Acesta este de părere că în
România este nevoie de o nouă orientare, cu ajutorul căreia scara de valori să fie în
creștere; atât în România cât și în spațiul european.
Meritul esenţial în acest sens îi revine societăţii ,,Junimea" din Iaşi şi mentorului
acesteia Titu Maiorescu; personalitate a cărei autoritate incontenstabilă orientează
evoluţia culturii şi literaturii române până la începutul veacului al XX-lea.
Chiar daca junimiştii obişnuiau să afirme în mod glumeţ că originea mişcării se pierde în
noaptea timpurilor, societatea ia fiinţă prin 1864 din iniţiativa unor tineri intelectuali
reveniţi de curând de la studii din străinătate, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob
Negruzzi, Petre Carp şi Titu Maiorescu.
Activitatea se desfăşoară în casele lui Vasile Pogor, sub formă de şedinţe publice,
deviza junimiştilor fiind ,,Intră cine vrea, rămâne cine poate".
Cu timpul, manifestările societăţii se diversifică, mai ales că, din 1867, aceasta
dispune de o tipografie proprie. Astfel va fi posibil să se deschidă o librărie, dar, mai ales,
să fie editat propriul organ de presă, revista ,,Convorbiri Literare”, condusă de Iacob
Negeruzzi şi care va susţine toate marile iniţiative ale grupării.
În evoluţia societăţii, cercetătorii disting câteva etape:
 Cea dintâi, când activitatea se desfăşoară la Iaşi (1864-1874), aceasta este
considerată de Nicolae Manolescu drept ,,cea mai rodnică şi cea mai
răsunătoare”. Este etapa în care se cristalizează principiile fundamentale şi sunt
susţinute, cu un spirit critic necruţător iniţiativele de îndepărtare din câmpul
literaturii şi culturii a tuturor fenomenelor nocive.
 În etapa următoare, 1874-1890, gruparea îşi desfăşoară activitatea fie la
Iaşi, fie la Bucureşti, şi se axează mai ales pe promovarea şi afirmarea valorilor

1
 autentice, precum Eminescu, Creangă şi Slavici.
 După 1890, fără a se îndepărta de orientările generale, se constată o serie
de schimbări. Junimiştii se afirmă în politică, ignorată până în 1870,
desfăşurându-şi activitatea la Bucureşti, iar preocupările lor dobândesc un
pronunţat caracter academic.
Reuşitele societăţii se explică deopotrivă printr-o concepţie limpede, perfect
adaptată la problematica epocii, şi prin autoritatea mentorului Titu Maiorescu.
Într-un amplu studiu dedicat ,,Junimii”, Tudor Vianu fixează, mai întâi, aspectele
esenţiale care compun spiritul ,,grupării”. Este vorba de spiritul filosofic, spiritul oratoric,
gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic, caracterizat prin respectul adevărului şi
modestie.
Toate acestea contribuie la realizarea unei concepţii coerente, aplicate cu
consecvenţă: ,,Un suflu de temeinicie trece astfel prin cultura noastră, într-un moment în
care avea atâta nevoie de o asemenea înrăurire”. (T. Vianu).

ACTIVITATEA CULTURALĂ A MENTORULUI JUNIMII, TITU

MAIORESCU

Titu Maiorescu, critic şi estetician, este mentorul grupării culturale ,,Junimea” şi

cel care a iniţiat cenaclul cu acelaşi nume. Acesta are meritul incontestabil de a fi format
în cultura noastră o stare de spirit superioară şi de a fi descoperit şi încurajat afirmarea
marilor clasici. Solida şi vasta cultură a lui Maiorescu s-a reflectat în numeroase studii şi
lucrări politice, filozofice, critice, lingvistice şi estetice, în activitatea permanentă pe care
a desfăşurat-o pentru dezvoltarea limbii şi literaturii române.
Maiorescu recomanda poeţilor să se inspire din viaţa poporului român şi din
poezia populară, iar corpurile legislative să ţină seama de obiceiurile şi moravurile
poporului. Deşi a militat toată viaţa pentru dreptul la existenţa liberă a poporului român,
pentru demnitatea şi libertatea naţională, pentru unitatea şi originalitatea culturii române,
Titu Maiorescu avea o concepţie mai înaltă despre naţiune, în concordanţă cu spiritul
culturii române. El a depăşit concepţia despre naţiune redusă la unitatea tradiţională de
origine, de limbă şi de teritoriu şi la idealul apărării dreptului de existenţă liberă a

2
popoarelor. Pentru el, aceste elemente tradiţionale trebuie să devină condiţii pentru un
ideal de afirmare a capacităţii creatoare a popoarelor în efortul de a dezvolta civilizaţia şi
cultura modernă. Numai pe această cale, se poate ajunge la o convergenţă între idealul
naţional şi cel al întregii omeniri. ,,Limba, sângele şi teritoriul - scrie el în 1866 - sunt
elemente preţioase ca mijloc spre un scop mai înalt şi acest scop nu poate fi altul decât
progresul civilizaţiei omeneşti prin toleranţă şi ştiinţă, prin bunăstare materială şi morală,
potrivită totdeauna cu gradul culturii unui popor”.
Titu Maiorescu este un critic de îndrumare a unei noi direcţii în cultură, care
impunea criteriul estetic ca singur criteriu de apreciere a operei literare. Prin el, literatura
naţională primeşte un criteriu autentic de valorizare. Nu se mai pune accentul pe factorul
etnic, ci pe cel estetic. Publică mai multe studii de critică şi estetică: În contra direcţiei de
azi în cultura română; Direcţia nouă în poezia şi proza română; O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867; Comediile d-lui Ion Luca Caragiale; Eminescu şi
poeziile lui.
În studiul În contra direcţiei de azi în cultura română, Maiorescu se revoltă
împotriva viciului existent în epocă, de a împrumuta forme ale culturii apusene, fără a le
adapta condiţiilor existente la noi. Contextual, studiul face dovada opţiunilor
conservatoare ale criticului, fapt pentru care el le numeşte forme fără fond. Lipsa
instituţiilor sau a experienţei în domeniile culturale, politice şi chiar artistice pe care să se
aşeze aceste forme, face nulă încercarea de a contemporaneiza cultura română cu cea
occidentală. Neadevărul este cauza superficialităţii fatale de la noi. Există şanse de
corectare a acestei tendinţe numai dacă se vor lua măsuri împotriva ei: descurajarea
mediocrităţii şi descurajarea formelor fără fond; mai bine să nu existe teatre, decât să fie,
dar fără actori, mai bine să nu se facă şcoală, decât să se facă una proastă, fără
profesori specializaţi.
Aici autorul face dovada conservatorismului, fiindcă istoria culturii demonstrează
că instituţiile sunt cele care formează mentalităţile.

Teoria formelor fără fond defineşte sintetic starea culturii din epocă. Dacă în perioada
paşoptistă se punea problema existenţei unei literaturi naţionale, acum aceasta există, dar
nu există criterii estetice de apreciere, ceea ce, în perioada respectivă, avea semnificaţia

3
unei culturi inexistente. În fond, Maiorescu nu se împotriveşte preluării formelor
culturale din exterior. Dar acestea trebuie preluate în esenţa lor, nu doar superficial. Mai
mult, fiecare cultură are un specific. Formele din afară trebuie adaptate la specificul
naţional. Maiorescu pune accentul pe factorul estetic în artă, dar aminteşte de fiecare dată
şi elementul naţional, care conferă originalitate operei de artă.
Teoria formelor fără fond este una dintre cele mai răspândite şi cunoscute teorii
din cultura română. Analizată de figuri reprezentative ale spiritualităţii româneşti, ea s-a
bucurat de un mare număr de comentarii şi analize, însă fără să fi făcut obiectul unui
studiu special. Despre teoria formelor fără fond s-a scris mult, explicabil prin aceea că
personalitatea lui Maiorescu s-a bucurat de studii temeinice. Parcurgerea lor şi a lucrărilor
despre curente şi teorii sociale autohtone lasă impresia că rolul mentorului Junimii în
lansarea teoriei formelor fără fond a fost supralicitat. De-a lungul timpului s-a studiat şi
meditat asupra chestiunii formelor fără fond. Această teorie este una deosebit de
complexă, dar tratată, nu de puţine ori, cu ironie sau dusă spre derizoriu, fiind considerată
a fi chiar o temă lipsită de o bază ştiinţifică. Nici după 1989 lucrurile nu s-au schimbat
prea mult deşi suntem invadaţi peste tot de forme fără fond. Vremurile pe care le trăim se
derulează parcă înadins sub semnul formelor fără fond. Totul pare anormal, logica socială
parcă nu mai funcţionează. S-a potrivit ca tranziţia în perioada postcomunistă să coincidă
cu postmodernismul, şi el dătător de forme fără fond. Teoria formelor fără fond reflectă o
anumită psihologie, mentalităţi şi poziţii sociale. Ea a pus, cu toată acuitatea, probleme
esenţiale ale evoluţiei societăţii româneşti, deosebit de actuale, multe dintre ele
regăsindu-se şi astăzi în orice societate aflată în tranziţie.
Tema dominantă a teoriei formelor fără fond în gândirea românească rămâne
dezbaterea relaţiei dintre instituţiile moderne şi contextul naţional. Termenii „fond“ şi
„formă“ îi întâlnim în numeroase studii şi articole, dar nu sunt abordaţi sistematic şi
ştiinţific, ei fiind reduşi, de regulă, la descrierea lor destul de vagă de către Maiorescu.
Fondul sau conţinutul reprezintă orice activitate reală, creatoare, necesară în
societatea modernă; tot ce se referă la producţia de valori autentice în toate domeniile.
Aşadar Maiorescu nu se referă la ,,fundamentul dinlăuntrul", ci la activitatea reală,
creatoare pe care ar trebui să o desfăşoare instituţiile introduse din afară.
Forma reprezintă în cultură orice mod de organizare sau cadru de desfăşurare a

4
activităţii culturale: societăţi literare şi ştiinţifice, academii, universităţi, teatre; dar şi
mijloacele de difuzare sau de manifestare: tipografii, edituri, ziare, reviste, cărţi. Formele
nu crează prin ele însele valori, ci favorizează activitate creatoare (fondul), sau
maschează lipsa de cultură atunci când această activitate lipseşte (formele goale, fără
conţinut).
Mai există şi o altă circumstanţă care ne-a îndemnat să întreprindem un studiu al teoriei.
Considerăm că analiza ei aduce elemente în definirea epocii moderne româneşti. Deşi, nu
a fost constituită iniţial ca un corpus teoretic, ci ca un sistem de analiză a proceselor
sociale. Această teorie face referiri la categorii filosofice, sociologice, politologice etc.
prin care a reflectat realităţi concrete, şi a incitat la reflecţii despre realitatea românească.
Premisa analizei teoriei formelor fără fond stă în diferenţa dintre concepţia
evoluţionistă şi concepţia modernistă. Prima porneşte de la acceptarea diferenţelor, a
inegalităţii dintre naţiuni şi, prin urmare, implică faptul că nu se poate adopta un sistem
instituţional politic şi de guvernământ, care este izvorât din alte realităţi la un popor
diferit ca tradiţie şi istorie, decât pe calea dezvoltării organice. Cealaltă viziune concepe
societatea după un model unic, dincolo de timp şi spaţiu, impus prin orice experiment
social. Una dintre cele mai dificile probleme este metodologia de abordare a teoriei
formelor fără fond. Se comite o greşeală de principiu, susţinându-se că această teorie este
la rându-i preluată din Occident şi căutându-se cu obstinaţie sursele şi influenţele. Nu
negăm faptul că România a cunoscut influenţe din afară, că s-a încadrat în curentul larg
de modernizare, de europenizare, dar aceste influenţe au avut un caracter mai mult sau
mai puţin întâmplător. Principiul metodologic în analiza noastră rămâne evidenţierea
contradicţiei dintre aspiraţia către o modernizare, cât mai rapidă şi completă, şi nevoia de
continuitate într-o tradiţie, într-un fond istoriceşte constituit, ca dovadă a identităţii
proprii, argument fundamental pentru demonstrarea existenţei naţionale. Construirea
precipitată a unui sistem instituţional identic cu cel din Occident s-a datorat necesităţii de
a înfăptui cele două mari urgenţe naţionale: unirea şi independenţa, indisolubil legate de
existenţa unui organism politico-juridic modern. Acest demers s-a făcut în lipsa unui
proiect teoretic, aşa cum se întâmplase, de pildă, în Franţa, unde Marea Revoluţie din
1789 a fost precedată de o amplă şi adâncă mişcare spirituală şi culturală. Cultura română
a propus de cele mai multe ori un proiect teoretic postfestum, adică a explicat doar

5
efectele produse de un eveniment naţional sau social şi nu a elaborat un câmp teoretic de
prognozare a evoluţiei societăţii româneşti. Ea este orientată predominant spre trecut şi în
foarte mică măsură se concentrează pe gândirea unor scenarii care să privească evoluţia şi
schimbările ce s-ar putea produce. Nici unul dintre marile momente ale istoriei româneşti
moderne, inclusiv revoluţia din decembrie 1989, nu s-a produs în temeiul unui proiect
teoretic. Asupra modalităţilor de dezvoltare modernă, s-a formulat o viziune critică şi
analitică – teoria formelor fără fond. Idei care să vizeze asemenea disfuncţionalităţi
instituţionale găsim în cultura română începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar din
deceniul patru al secolului al XIX-lea ele sunt discutate public sau în corespondenţa
privată. Pe scurt, teoria formelor fără fond examinează căile de sincronizare cu Europa
ale unei ţări aflate în proces de modernizare: evoluţia exclusiv pe baza tradiţiilor interne
sau adoptarea unui model de civilizaţie abstract – cel european – şi preluarea unor
instituţii din una dintre societăţile europene moderne – engleză, franceză, germană –
considerate ca expresie a modelului clasic de evoluţie. Despre acest subiect au scris
Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru,
Constantin Stere, Garabet Ibrăileanu, Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu. Cel care oferă o
analiză a formelor fără fond ca o teorie a procesului de modernizare românească este Titu
Maiorescu, continuată şi dezvoltată de Mihai Eminescu. Pornim în analiza formelor fără
fond de la existenţa unei permanenţe româneşti, conservată de societate şi afirmată de
gândirea filosofică şi socială autohtonă. A demonstra, chiar cu date istorice, că
dezvoltarea noastră modernă nu avea altă cale de urmat decât drumul de la formă la fond
sau că influenţele externe nu puteau fi evitate nu înseamnă rezolvarea chestiunii relaţiei
dintre fond şi formă. Teoria formelor fără fond are ca miez sublinierea şi perpetuarea
originalităţii româneşti. Chestiunea fundamentală era: cum să se dezvolte românii, pe ce
cale să meargă pentru a rămâne ei înşişi în condiţiile unei modernizări rapide, dată fiind
situaţia geopolitică a ţărilor române, între trei mari imperii, fiecare cu tipul său de
civilizaţie, şi, deci, existenţa pericolului de a fi oricând încorporaţi într-unul dintre ele; în
plus, Rusia şi Turcia erau factori europeni care filtrau sau chiar frânau evoluţia civilizaţiei
moderne, capitaliste. De aceea, problema influenţelor, a împrumuturilor trebuie discutată
din perspectiva selectării şi asimilării lor în „produse“ româneşti. Noi am devenit
moderni nu doar pentru că am fost obligaţi de Occident, al cărui model de dezvoltare este

6
ofensiv şi provocator. Grupuri româneşti au acceptat schimbarea şi au susţinut-o prin cele
mai diverse mijloace. Raportarea la Europa, preluarea unor idei, teze şi principii
filosofice şi ideologice sunt mijloace de edificare a unei căi proprii de modernizare. Fără
îndoială că primul contact, nu prin scrieri, ci nemijlocit cu Apusul a creat pentru români
un şoc, o dezorientare, după cum vom vedea mai departe. După aceea a intervenit spiritul
lucid care impunea noi exigenţe, adică dezvoltarea ţării în sens modern, european, într-un
cadru naţional specific. Studiem devenirea noastră modernă prin mecanismele de
constituire a naţiunii române moderne. Pornim de la câteva axe în jurul cărora s-au
derulat procesele de edificare a societăţii româneşti moderne: context internaţional
(dependenţă de imperii, nivel economic scăzut în raport cu cel din Occident, presiunea
ţărilor dezvoltate asupra societăţii româneşti), intelectualitate modernă în curs de formare,
alcătuită cu precădere din umanişti, nivel scăzut al ştiinţei şi tehnicii autohtone, plasare la
intersecţia de civilizaţii şi influenţe. Teoria formelor fără fond s-a născut din nevoia de
a clarifica formarea civilizaţiei române moderne. Această teorie a pornit din
necesitatea, adânc resimţită de reprezentanţii ei, de a aborda realitatea românească dintr-o
perspectivă care să descifreze procesele de înnoire socială şi culturală în context naţional.
Abordarea edificării civilizaţiei române moderne se axează, în principal, pe relaţia dintre
fond şi formă, discutată corelativ cu raportul intern-extern, naţional-internaţional,
barbarie-civilizaţie, pământean-străin, patriotic-cosmopolit, tradiţie-nou. Analiza
concepţiilor despre formele fără fond este însoţită de studiul planurilor elaborate de
susţinătorii teoriei. Vrem să punem în evidenţă existenţa unei teme, a unei idei-ghid în
epoca noastră modernă. Dorim să arătăm cum a luat naştere o teorie în acţiune, din
realitatea concretă românească, ca reflex al noului tip de cultură, cea modernă, în curs de
formare. Căile de analiză a teoriei formelor fără fond sunt studiul textelor, cunoaşterea
proceselor sociale dezbătute în termenii formelor fără fond, producţia de idei din care au
rezultat câteva perspective de studiu în legătură cu teoria formelor fără fond:
1. reflectarea unei situaţii concrete şi specifice a societăţii româneşti;
2. instrumentul de cunoaştere;
3. modul de conştientizare a unor realităţi particulare;
4. studiul căilor proprii de evoluţie;
5. direcţia de interpretare a evoluţiei civilizaţiei române moderne;

7
6. examinarea modalităţilor de înlăturare a unor disfuncţionalităţi;
7. viziunea integrală asupra societăţii româneşti în curs de modernizare.
Această teorie nu este una de import, întrucât ea a apărut din nevoia reală şi
profundă de a căuta explicaţii pentru fenomenele şi procesele sociale şi spirituale din
cadrul naţional românesc, neregăsite în paradigmele sociologice ale secolului al XIX-lea.
Încercăm să demonstrăm, pornind de la texte fundamentale, existenţa unor direcţii,
principii, concepte care se constituie într-o viziune originală asupra dinamicii sociale şi
culturale, într-o gândire românească despre evoluţia, rolul şi finalitatea dezvoltării sociale
şi culturale într-o comunitate naţională. Lipsa unei lucrări speciale se resimte cu atât mai
mult cu cât doctrina amintită este încă de foarte mare actualitate atât în unele ţări, cât şi în
lucrări în care se caută depăşirea unui anumit reducţionism în studiile asupra proceselor
de dezvoltare modernă.
Așadar, pentru a putea construi o cultură modernă, temeinică şi originală în
România, Maiorescu consideră necesară soluţionarea a trei mari probleme, elaborând în
acest scop teorii corespunzătoare:
a) cum trebuie să se facă trecerea de la cultura naţională, mai mult sau mai puţin
tradiţională, la cultura universală modernă? (teoria ,,fundamentului dinlăuntru");
b) Cum e posibilă construirea unei culturi moderne, temeinice în România? (teoria
unităţii dintre fond şi formă, critica formelor fără fond);
c) Cum e posibil accesul culturii române spre universalitate şi ridicarea creaţiei originale
la nivelul culturii mondiale? (teoria autonomiei valorilor şi critica tendinţelor
naţionaliste).
Toate acestea au o finalitate unică: să arate condiţiile posibile ale construirii
culturii moderne în România.
În concluzie, Maiorescu lansează această faimoasă teorie a formelor fără fond și
devine cadrul teoretic de interpretare a evoluției societății românești moderne.
Maiorescu este adeptul unei dezvoltări organice, lente și treptate a unei dezvoltări de la
fond spre forme. Programul său si al junimismului în general era de natură
conservatoare, iar Maiorescu rezumă acest program prin următoarea afirmație: „voința de
a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenții iluzorii.
Dezvoltarea firească a fondului ar fi cerut timp, însă noua, românilor ne lipsește timpul

8
istoric. „Timpul dezvoltării ne este luat și teama cea mare este de a-l înlocui prin îndoită
energie”, proclamă Maiorescu în momentul în care sesizează accelerarea istoriei moderne
și decalajul nostru, al românilor față de metropola occidentală. Deoarece noi suntem
angajați în cursa unei dezvoltări accelerate și confruntați în permanență cu ,,teroarea
istoriei”. Aceste idei sunt de actualitate pentru noi, deși au fost formulate acum o sută și
ceva de ani. Meritul memorabil al criticii lui Maiorescu este acela de a fi impus un climat
de exigență, un standard foarte înalt în fața creatorilor, pentru a stimula construcția unei
culturi naționale originale și competitive de nivel european.

9
 Bibliografie

1. Simion Ghiţă, Titu Maiorescu. Filozof şi teoretician al culturii. Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1974;

2. Titu Maiorescu, Critice, Volumul I si II;

3. Constantin Schifirneţ, Teoria formelor fără fond, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,

2007;

4. Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Editura Humanitas, 1970;

5. Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne, București, 2007

10