Două secole de mitologie națională

Lucian Boia

Încă din cele mai vechi timpuri, existenţa speciei umane a fost ghidată şi stăpânită de imaginar.
De la Soarele personificat şi ridicat la rangul de zeu, la eroii mitologici până la conceptul de
naţiune, totul este văzut prin prisma religiei.
Oamenii şi societatea resimt acut nevoia coeziunii, organizării şi raportării la „ceva”. Între timp
acel „ceva” a evoluat de la zeu, la rege, la naţiune, la drapel. Toate aceste lucruri ţin de simbolism
şi mit, deci de imaginar. În secolul al XIX-lea a avut loc o revoluţie profundă în imaginarul
românesc. Revoluţia s-a concretizat faptic printr-o schimbare profundă. Lumea aşa cum existase
ea de secole, s-a transformat într-una nouă. Simbolurile şi miturile Vechiului regim au fost
înlocuite cu altele noi. Naţiunea şi statul naţional se vor construi pe un mit – democraţia.
Imaginarul subjugat ideii de progres şi evoluţie va crea ceva ce va părea mai bun, mai performant,
va trebui să încerce ceva nou şi mai promiţător. Naţiunea şi statul par să-şi fi pierdut validitatea
pe fondul recrudescenţei naţionalismului în forma sa extremă. Europa şi lumea doresc alte reguli
şi alte valori. În acest context ne putem pune gândi la noua evoluţie a statelor şi a naţiunilor.
Lucian Boia, propune o definiţie a naţiunii astfel: „Putem defini naţiunea drept o comunitate
complexă dar simplificată şi omogenizată în imaginar, învestită cu un înalt grad de coerenţă şi cu
un destin specific care o delimitează şi o deosebesc de celelalte comunităţi similare” . El
consideră că singura cerinţă obligatorie pe care o presupune naţiunea este voinţa de a fi. Ceilalţi
factori constitutivi ai naţiunii: limba, religia, teritoriul, istoria, structurile economice nu ar pune,
fiecare în parte, „vreo condiţie obligatorie”. Dacă o anumită elită doreşte acest lucru la un
moment dat, „ naţiunea se poate face şi fără unul sau altul dintre factorii respectivi ” . Afirmaţia
sa este oarecum exagerată întrucât, dacă este adevărat că unii dintre factorii menţionaţi pot lipsi
(teritoriul, religia sau o dezvoltare comună a economiei), alţii, precum etnia şi limba comună
sunt, totuşi, indispensabili în acest proces (chiar dacă, după cum observă corect Lucian Boia,
ultima are şi un caracter „creat”, prin generalizarea unui anumit idiom – limba „populară”, de
exemplu – sau, uneori, prin inventarea lui integrală) .
 Regulile după care este alcătuită o limbă formează obiectul gramaticii generale sau raţionale.
Într-un cadru istoric precis delimitat, cronologic, spaţial şi uman sau naţional, limba devine un
aspect al civilizaţiei şi un factor de civilizaţie. Cultivarea limbii porneşte de la o concepţie unitară,
raţionalistă şi istorică asupra limbii văzută în conexiune cu devenirea naţiunii, indiferent de
compartimentul pe care îl abordează (vocabular, gramatică, ortografie). Cultivarea limbii în
sensul perfecţionării şi unificării ei, constituie în ultimă instanţă, dezideratul spre care converg
preocupările lingvistice. Fenomenul de cultivare a limbii are în vedere o corelaţie permanentă
gramatică-vocabular – ortografie, un demers convergent dinspre aceste trei direcţii, unul din
mijloacele prin care este concepută ridicarea calitativă a naţiunii. Cultivarea limbii are ca obiect
limba literară care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti risipite.
În Evul Mediu nu se poate vorbi de fapt de state în concepţia actuală, adică de construcţii
politice ce cuprind toţi indivizii unui teritoriu extins. Comunităţile medievale erau complexe,
neputându-se vorbi de state şi naţiune. Suveranul medieval avea relaţii politice directe cu puţini
indivizi. Puterea sa se întemeia pe proprietăţi funciare deţinute de el şi rudele sale. Alti
latifundiari îl recunoşteau ca fiind cel mai puternic. De aici decurgeau raporturi personale fixate
contractual: prin legământul de vasalitate suzeranul îi promitea vasalului protecţie, în vreme ce
vasalul îi jura supunere. De aici putem concluziona că Europa medievală nu cunoştea state
definite pe baze teritoriale, ci pe legături de vasalitate. Statele, aşa cum le cunoaştem noi, sunt
construcţii de lungă durată, suprapersonale şi legate de instituţii; legăturile de dependenţă
medievale erau în schimb limitate în timp, luau sfârşit o dată cu moartea suzeranului sau a
vasalului şi trebuiau de fiecare dată să fie restabilite din nou. Astfel statul european modern s-a
dezvoltat din legăturile de dependenţă medievale. O primă fază în acest lung proces, a constituit-
o dezvoltarea din relaţia feudală a statului alcătuit din stări: seniorul şi vasalii îşi împărţeau
puterea asupra pământului. În vreme ce regele sau marii seniori căutau să-şi extindă puterea,
ceilalţi factori de putere s-au raliat în spatele principiului acţiunii comune. Regele întruchipa un
principiu divin, un principiu etern care se răsfrângea asupra stăpânirii sale pământeşti.
Natio este un concept vechi, transmis din Antichitatea romană, care însemna iniţial naştere sau
origine şi era folosit pentru a demarca un grup. Surprinzător de des întâlnim natio ca termen opus
lui civitas, denumind populaţia necivilizată, care nu dispune de instituţii comune. Din Evul
Mediu, până spre sfârşitul secolului al XVIII – lea, naţiunile nu au fost alcătuite din întreaga
populaţie, ci din clasa domnitoare, reprezentată politic, deci avem de-a face cu naţiuni alcătuite
din nobilime, şi nu cu naţiuni populare. Elementele care au dus la formarea naţiunilor europene
au fost demarcarea faţă de vecini, rivalitatea şi lupta, iar procesul de formare a durat vreme de
secole şi mult timp a implicat doar nobilimea şi într-o mai mică măsură patricienii şi intelectualii,
stagnând în perioade de stabilitate politică şi animându-se din nou în perioadele tulburi. Abia la
trecerea din secolul al XVIII – lea în secolul al XIX – lea, acest proces a devenit unul violent,
odată cu implicarea maselor. Naţiunile au fost de la început entităţi ambigue, proteice, nefiind
clar definite – ele erau sau naţiuni universitare, sau categorii reprezentate politic. Totuşi naţiunile
au existat ca sentiment colectiv de solidaritate încă înainte de a fi numite astfel, sub forma
comunităţilor lingvistice, de tradiţie şi de luptă care aspirau la continuitate, dar o şi asigurau
totodată şi care datorită acestui fapt au intrat într-un raport fructuos şi dinamic cu statul, deci cu
acea formă politică de organizare care a început să se dezvolte spre sfârşitul Evului Mediu,
simultan cu naţiunile. Adevărata revoluţie în sinuosul drum al formării naţiunii moderne a avut
loc însă în epoca industrializării şi în cea imediat următoare Revoluţiei Franceze, adică epoca
modernă. Dacă, explozia demografică, revoluţia industrială, triumful asupra spaţiului şi timpului,
noua accesibilitate a informaţiei şi ştiinţei, au dus la prăbuşirea absolutismului, epoca modernă a
dat naştere unei noii semnificaţii termenului de naţiune: cea politică. Până atunci, naţiunea
desemnase totalitatea acelora care, direct sau indirect, acţionau politic sau erau reprezentaţi în
dietă. Odată cu Revoluţia Franceză, poporul a format naţiunea şi doar această naţiune populară
avea să legitimeze pe viitor statul şi naţiunea. Trebuie să nu scăpăm din vedere faptul că noua
idee revoluţionară despre naţiune, definită drept poporul activ politic, era o construcţie
conceptuală, dar şi o armă. Ea a permis mobilizări militare de proporţii inimaginabile. De
asemenea, în ciuda laicizării totale a societăţii, ideea de naţiune şi-a păstrat un aspect religios: ea
presupunea credinţă, din moment ce nu exista ca realitate palpabilă, iar din acest punct de vedere,
naţionalismul poate fi considerat religia laică a epocii industriale. Noul stat nu-şi mai primea
confirmarea de la Dumnezeu, ci de la naţiune!
Menţionam mai sus că Naţiunea încarnează nu atât o realitate istorică obiectivă, cât un proiect
ideal. Ea există în conştiinţe. Ea aparţine imaginarului. Este unul din marile mituri ale timpurilor
moderne şi, ca orice structură a imaginarului, reuneşte substanţa “arhetipală”(în acest caz, vechile
legături de sânge, solidarităţile de tip tribal) cu noile valori create de o istorie recentă . Lucian
Boia arată că “orice proiect politic presupune o “întrunire”, idealul care-l animă fiind unitatea.
Dar, paradoxal, nimic nu este mai puţin unitar decât conceptul de unitate. El poate fi aplicat la
niveluri foarte diferite. Solidarităţile sunt îmbinate sau combinate: omenire, naţiune, partid, trib,
familie ...” Autorul observă că, în epoca modernă, multiplicitatea proiectelor imperiale a sfârşit
prin a sparge unitatea conceptului. “Mult timp creditat cu o misiune istorică şi civilizatoare,
imperialismul a pierdut bătălia imaginarului. Mitul Statului – naţiune, le-a eclipsat pe toate
celelalte. Decupajul ideal al lumii a căpătat contururile unei constelaţii de State – naţiuni, chiar
dacă acestea trebuiau, la nevoie, inventate.” Şi nu doar atât. Istoria a devenit la rându-i naţională,
proiecţie în trecut – până în preistorie – a sintezelor naţionale moderne. Este demn de remarcat,
ne atrage atenţia Lucian Boia, că până în această fază a modernităţii, alcătuirea şi evoluţia
organismelor statale nu avuseseră nimic de a face nici cu frontierele etnice şi lingvistice, nici cu
exprimarea voinţei populare. Conceptul de naţiune este unul inventat, şi asemeni lui, tot ceea ce
derivă din el, statul naţiune fiind tot un produs al imaginarului.
Naţiunea este un concept democratic. Principiul ei fondator a fost suveranitatea poporului. A
pornit la drum asociată cu idealurile moderne ale contractului social, demnităţii umane şi
egalităţii între oameni. Creatorii ei au văzut în ideea naţională un principiu eliberator, în măsură
de a crea o lume mai dreaptă şi mai fericită. Naţiunea definea un spaţiu al regăsirii de sine şi al
înfrăţirii. Astfel că în secolul al XIX – lea , democraţia şi naţiunea înaintează umăr la umăr.
Fuziunea cu statul a fost însă momentul decisiv în cariera naţiunii. De fapt, afirmă Lucian Boia,
acesta era şi obiectivul: nu un simplu repertoriu de culturi diferite, ci o restructurare efectivă şi
globală, conducând la o constelaţie de state naţionale. S-au combinat astfel, într-o structură
aparent de nedespărţit, două ansambluri de natură diferită: de o parte naţiunea, cu vocaţia ei
transcendentă, de partea cealaltă, statul, instrument mai curând prozaic de putere, dominaţie şi
represiune. Naţiunea s-a consolidat prin stat, iar statul s-a spiritualizat graţie naţiunii. Naţiunea o
iubeşti. Cum să iubeşti statul? Statul, trebuie să-l respecţi, să-l asculţi. Iar statul-naţiune, îl iubeşti
şi-l asculţi în egală măsură. Această învestire a statului-naţiune cu atributele naţiunii a dus la
fenomenele dramatice ale secolului XX, în speţă la al Doilea Război Mondial, cu siguranţă, cea
mai urâtă şi radicală manifestare a sentimentului naţionalist şi a glorificării statului-naţiune. După
terminarea conflagraţiei mondiale, o consecinţă absolut normală, ce a urmat grozăviilor
războiului, a fost încercarea restabilirii dialogului între naţiuni, limitarea şi ţinerea sub control a
naţionalismului, nu doar extremist ci de orice fel, o cauză importantă a acestei încercări de
diminuare a sentimentului naţionalist constituind-o proiectul unităţii europene ce se desfăşoară
deja