ELEMENTE DE URBANISM

ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI
 Cuprins

 Istoria umanităţii – o continuă operă de amenajare

Scurte lămuriri conceptuale (urban/rural,teritoriu, amenajare, planificare)

 Sistematizarea teritoriului și a localităților – între idealism și teroare

 Tentația construcției după 1990

 Actorii urbanismului – cetățean, tehnician, politician

 Instituții și reglementări
Capitolul I. Istoria umanităţii – o continuă operă de organizare spațială

"In vremea aceea era în tot pământul o singură limbă și un singur grai la toți.
Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit in ţara Senaar un şes şi au descălecat
acolo. Apoi au zis unul către altul: "Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu
foc!" Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala in loc de var. Şi au zis
iarăşi: "Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi
să ne facem faimă inainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!" (Facere 11,
1-4).

Turnul Babel, căci despre această construcție relatează cartea biblică, a fost
identificat de către unii istorici cu ziguratul lui Marduk, numit Etemenanki 1 din
Babylon. Nabucodonosor II (605-562 i.Hr) zice: "Am pus cununa peste
Etemenanki, ca vârful lui să se ia la intrecere cu cerul."
În majoritatea cazurilor, funcțiunea religioasă, principala lui destinaţie, era
dublată şi de alte folosinţe. În zigurat își aveau locul copiștii și scribii vremii,
acolo se purtau negocierile comerciale, se făceau înțelegerile politice și se
întâlneau reprezentanții elitei culturale și intelectuale a regatului.
Deși considerat cea mai veche construcție pentru care există mărturii scrise,
istoricii antichității și arheologii aduc argumente pentru o edificare chiar mai
veche decât Babylonul. Ur a fost primul mare oraș din sudul Mesopotamiei, locuit
încă din mileniul al V-lea, ajuns la un nivel de prosperitate și dezvoltare maximă
în mileniul al III-lea. Cucerit ulterior de elamiți și babilonieni, va continua să
păstreze în structura lui urbană semne ale primelor configurări sumeriene.
Valea Nilului a fost, de asemenea, o regiune cu urbanizare timpurie. Cele mai
vechi oraşe din Egipt apar în mileniul al III-lea î.Hr., urmate de cele ridicate în
mileniul al II-lea î.Hr., în Egiptul de Sus (partea de nord a ţării). Este vorba de
centrul Heracleopolis, presupusa capitală a primei uniuni de tip statal de pe
teritoriul african (3000 î.Hr.). În jurul anului 2890 î.Hr. este cunoscută vestita
reşedinţă a regelui Min (Menes), oraşul Memfis, situat în zona cea mai roditoare a
Nilului, la circa 20 km de actualul oraş Cairo2.
În materie de construcții antice, Piramida lui Kheops de la Gizeh este, fără
îndoială, construcția antică cea mai celebră. Ridicată acum 4500 de ani, ea este
singura dintre cele șapte minuni ale lumii care a rezistat până în zilele noastre.
Este totodată o probă concretă a modului în care arhitectura antică trebuie disjunsă
de urbanism, căci piramidele și templele funerare reprezintă edificii de sine
stătătoare care nu se confundă cu întemeierea oraşelor. În mod particular, în Egipt
aceasta era atribut al suveranului, iar orașe ca Memphis, Theba sau Akhetaton
apar mai curând drept palate-oraşe, adică reşedinţe ale faraonilor, centre administrative,
religioase, loc de rezidenţă a funcţionarilor şi lucrătorilor regali decât centre legate de o
activitate meşteşugărească şi comercială proprie[ CITATION Lig99 \l 1048 ].

1
Ziguratul Etemenanki a fost construit aproximativ la sfarsitul mileniului al III-lea de Acado-Sumerieni si dedicat
zeului Marduk, distrus in 689 i. Hr de Sennaherib cand a cucerit orasul; a fost reconstruit intr-o perioada de 88 de ani
si rededicat de Nabopalsar si Nabucodonosor al II-lea aceluiasi zeu Marduk, considerat protectorul Babilonului.
Herodot descrie turnul astfel: “În centrul incintei sacre se ridică un turn masiv cu latura de un stadiu, adică între 185 şi
192 metri, şi peste acest turn se ridică altul, şi aşa mai departe, opt în total. Scările de acces sunt exterioare şi unesc
toate turnurile”. Toate aceste date au fost confirmate de săpăturile arheologilor, începând cu prima expediţie germană
condusă de Robert Koldewey, care a lucrat pe şantierul de la Babilon vreme de aproape două decenii (1899-1917).
Koldewey n-a dezgropat turnul propriu-zis, ci nişte fundaţii de mari proporţii, corespunzând datelor aflate în anumite
documente și mai ales în inscripţii de pe tăblițe de lut.
2
Constantin Vert, Geografia populaţie şi aşezărilor umane, Ed. Mirton Timişoara, 2000, p. 193
1.1 Antichitatea clasică

Hippodamus
Dincolo de legendele care vorbesc despre un erou fondator protejat de zei (Tezeu în Atena,
Romulus la Roma), apariția oraşului antic este rezultatul unei decizii umane conştiente şi
determinate.
Deși istoria urbanismului este aproape de o vârstă cu umanitatea însăși, inventarea
urbanismului formal a fost atribuită lui Hippodamus (sau Hippodamos) din Milet (Ιππόδαμος ο
Μιλήσιος) (c. 498- c. 408 î.Hr.). Menționat de Aristotel în Politica, Hippodamus se pare că a fost
prima persoana care, fără a fi om de stat, s-a preocupat și a făcut cercetări cu privire la cea mai bună
formă de guvernare, începând chiar cu organizarea polisului. Era vorba de modul în care să se
asigure cetățenilor, în cadrul unei comunități politice bine definite, elementele esențiale atât pentru
viața privată cât și pentru viața publică.
Orașul gândit de Hippodamus era compus din 10.000 de cetățeni împărțiti în trei categorii -
meșteșugari, agricultori și soldați, în timp ce teritoriul era, de asemenea, împărțit în trei părți, una
sacră, una publică, a treia privată3. Funcțiile orașului (politice, economice, sociale și religioase) erau
exprimate printr-un plan clar organizat, în care fiecare zonă primea o destinație a cărei amplasare și
întindere erau în acord cu funcția găzduită. Planul configurat de axe majore, plateia, intersectate de
transversale avea aspectul unei table de șah. Astfel definit, un anumit număr de ”insule” pătrate
erau destinate rezidenței, iar altele erau folosite pentru funcțiile publice. Pentru acestea din urmă,
sanctuarul (acropole), piaţa publică (agora), edificiile de reprezentare cu caracter politic și
administrativ, teatrele, școlile și arenele sportive ocupau pozițiile topografice cele mai bune 4. Dar
numele lui Hippodamos simbolizează nu atât (re)inventarea un plan ortogonal urban cu trasee
regulate, cunoscut de altfel cu mult înaintea lui, cât mai ales principiul diviziunii funcționale a
țesutului urban. Zonarea funcținală hipodamică ne propune o gramatică spațială care ia în
considerare raționalitatea și geometria structurilor civice, precum și programele ideologice ale căror
expresie o constituie5
Lui Hippodamus i se datorează și integrarea aspectelor de ordin geografic și ecologic în
morfostructura orașului, amenajând clădirile și străzile din Milet, în jurul anului 450 î.Hr., astfel
încât vânturile din zona montană și briza mării din apropiere să asigure o răcire a climatului urban
în timpul verilor fierbinți. Milet, care este un bun exemplu al planului-rețea, cuprinde cvartale
create de străzi care se intersectează în unghi drept, clădirile publice aflându-se în centrul orașului.
Totuși cel mai cunoscut oraș de concepție hippodamică este orașul Pireus, chiar dacă numele
arhitectului miletan este asociat și cu alte orașe cu plan asemănător, cum ar fi Olynthus, Priene,
Milet, însă implicarea sa directă în aceste cazuri rămâne nedovedită.

Vitruviu

3
Martin, R. (1974) L’urbanisme dans la Grèce antique. 2ème éd., Paris, Éditions A. & J. Picard & Cie.
4
Cursaru, Gabriela, HIPPODAMOS DE MILET : ÉVOLUTION OU RÉVOLUTION DES STRUCTURES
SPATIALES URBAINES ?, STUDIA HUMANIORA TARTUENSIA vol. 7.A.3 (2006)
5
În aceeași idee, a unei bune guvernări a cetății, teoreticianul grec a împărțit legile în trei clase, susținând că există trei
subiecte de procese - insultă, prejudiciu și omucidere. ”Instituia un tribunal suprem şi unic la care vor apela toate
procesele ce vor părea rău judecate. El mai garanta prin lege recompensele datorate descoperirilor politice de utilitate
obştească şi asigura educaţia copiilor lăsaţi de către războinicii morţi în lupte, punând-o în sarcina statului. Acest
tribunal se compunea din bătrâni, pe care i-ar ridica acolo alegerea. Cât despre forma judecăţii, Hippodamus respingea
votul cu bile. Fiecare judecător trebuia să poarte o tăbliţă pe care să scrie, dacă condamnă pur şi simplu, s-o lase goală,
dacă achita în acelaşi mod, şi pe care să scrie motivele sale, dacă condamna sau achita numai în parte. Sistemul de acum
îi părea vicios, întrucât el sileşte adesea pe judecători să comită un sperjur, dacă votează în mod absolut într-un sens sau
altul. Cf. Aristotel, Politica, Imprimeria de Vest R.A., Oradea, 1996, trad. El. Bezdechi (1924)
 Nu sunt puțini teoreticienii în materie de planificare urbană care consideră că opera
fundamentală a lui Vitruviu (n. 80/70 î. Hr. - d. 15 sau 23 d.Hr.) , De architectura, este un impresionant
manual de urbanism, tehnică și artă constructivă.
Opera lui se naște într-un lume în plină ascensiune, în care marca imperialității este
dominantă, iar metamorfoza urbană capătă caracter organizat și sistematic. Este grăitor faptul că în
secolul I i.Hr, "agrimensorii", predecesorii topografilor profesioniști, au măsurat terenurile și au
introdus "Cărți de impunere", pentru ca sub Dioclețian (284-305) să se inițieze lucrări de cadastru
pentru întreg Imperiul Roman, bazat pe declarațiile posesorilor referitoare la mărimea, valoarea și
amplasamentul terenurilor. Urbanismul devine o componentă a politicii imperiale care viza să-și
legitimeze puterile încredințate printr-o buna gestiune a funcțiilor urbane și o multiplicare a
realizărilor mai ales în direcția rezolvării problemelor unui oraș de dimenisunile Romei care
ajunsese la un milion de locuitori6.
Lex Juliana şi Lex de urbe augendi sunt legile care au formalizat viziunea de dezvoltare
teritorială a Romei în timpul lui Cezar, în timp ce ”programul” lui Augustus în materie de urbanism
a însemnat dotarea orașului cu infrastructură și servicii publice, neuitând să înnobileze totul cu
elemente de artă, frumos, lux și comoditate7.
Organizarea orașelor păstrează matricea cadrilată în care cardo și decumanus sunt axele
ordonatoare centrale, iar distribuția funcțiilor o continuă, adaptat, pe cea inaugurată de orașul
grecesc.

Tabloul evolutiv al managementului urban in Roma antică

(după Jean-Yves Gréhal)

Funcție Organizare Creare Reforme

Poliție Prefectura orașului Tiberiu Claudiu, Nero (reducerea
puterilor consulilor și edililor)

Incendii, Poliția de Prefectura vigiliilor Augustu

noapte s
Aprovizionarea și Prefectura agricolă Augustu Claudiu (unificarea serviciului),
distribuția s Septimiu (ulei), Aureliu (rolul
corporațiilor)
Apeducte Curatelă Augustu Claudiu, Constantin
s
Edificii publice Curatelă Augustu Claudiu, Traian
(constucții noi, Comisar imperial s
reparații)
Străzi (construcție, IV viri viis in urba Sec. III (trece la funcționarii
pavaj, reparații) urgandi (edilitar, imperiali)
inchangé au haut empire)
Tibru Curatelă Tiberiu Claudiu, Constantin
Canalizarea Curatelă Traian

1.2 Reguli urbanistice in evul mediu

Iulius din Ascalon

Zorii evului mediu sunt tulburi pentru civilizația urbană rămasă după căderea Imperiului
Roman, dar fărâmițarea nu va distruge achizițiile în materie de tehnică și concepție urbană. Acestea
6
Gréhal, Jean-Yves, L’urbanisme impérial a Rome, www.///////
7
Idem.
se vor conserva, parțial, în noua lume bizantină, după cum nici moștenirea legislativă nu este
pierdută. Dovada o dă Tratatul de urbanism al lui Iulius din Ascalon. Lucrarea nu este altceva decât
o culegere de texte cu caracter de reglementare aplicabile în dreptul urbanismului în Palestina
secolului VI, între care se regăsesc atât norme juridice de drept provincial roman, cât și de dreptul
cetăților grecești din Egipt. Deși redusă ca dimensiune, lucrarea arhitectului din Ascalon reunește
norme și cutume care țin atât de dreptul administrativ, dreptul mediului sau dreptul urbanismului,
cât și de un drept care s-ar putea numi al bunei vecinătăți, căci referirile vizează teme precum
amplasarea unei băi fără a deranja pe vecini, construirea unei brutării sau a unui fabrici luând în
considerare riscurile de infiltrație, căldură, miros sau zgomot care ar putea apărea la clădirile deja
existente, precum şi obligațiile proprietarilor de animale, modalitățile de folosire a accesului la
strada sau definirea spaţiului public [ CITATION Sal96 \l 1048 ]. Că regulile din textul tratatului au fost
extrem de bine selectate şi formulate o dovedește faptul că, la distanța de câteva secole de la prima
lui apariţie, acestea sunt reluate în lucrarea Hexabiblos din Tesalonic, ca manual de drept, în secolul
XIV, și va servi mai apoi de cod de drept privat în Grecia eliberată de sub jugul otoman în secolul
XIX [ CITATION Jan96 \l 1048 ].

Oraşele medievale la cumpană dintre milenii

Urmele civilizației antice se șterg aproape cu totul din peisajul urban european la cumpăna
dintre primul și al doilea mileniu. Perfecțiunea formei urbane, bazată pe marile sistematizări
politice, va fi înlocuită treptat cu o mare varietate de orașe – orașe maritime italiene, orașe
fortificate și faubourg-uri, orașe-episcopale, orașe-senioriale[ CITATION Ben03 \l 1048 ].
Din punct de vedere administrativ, organele de guvernare orășenești, care le preced pe cele
ale statului de drept modern, se compun, aproape întotdeauna, dintr-un mare consiliu care reprezintă
principalele grupuri de interese – meșteșugari și negustori. Acestea aveau ca prim scop asigurarea
unei autonomii administrative și juridice, în baza căreia se putea adopta și un sistem de taxe
proporționale cu venitul și destinate lucrărilor de utilitate publică și apărării.
Cât despre programele urbanistice ale evului mediu, acestea sunt extrem de diverse, de la
situaţie la situaţie. În dinamica orașelor se amestecă decizii politice, limitări naturale, servituți
publice, exerciții artistice și construcții conjuncturale. Fiecare oraș își întocmește propriile reguli de
funcționare, inventate sau copiate. Populația urbană începe să se mărească, epidemiile se deplasează
cu rapiditate, iar incendiile devastează periodic părți de orașe. În aceste condiții, consiliile urbei sau,
după caz, suveranul încep să formalizeze un sistem de reguli care vor avea în vedere o multitudine
de aspecte mergând, de exemplu, de la regimul de înălțime sau accesul la apă și până la modul de
înregistrare a moștenirilor sau obligațiile vecinilor.

1.3 Lumea modernă și orașele sale

Problemele amenajării urbane în epoca modernă se leagă de revoluția industrială. Din punct
de vedere cantitativ, acest fenomen este urmat aproape imediat de o impresionantă presiune
demografică în orașe, de o drenare a populației satelor către centrul urban în folosul unei dezvoltări
a acestuia aproape fără precedent. Apariția și amploarea acestui fenomen urmează ordinea și nivelul
industrializării țării respective. Astfel, Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mișcări; îi va
urma Franța și Germania și ceva mai târziu Italia, Belgia, Cehia. În sprijinul creionării dimensiunii
transformărilor, cifrele sunt semnificative: Londra ajunge de la 864.845 locuitori în 1801, la
4.232.118 în 1891! În mai puțin de un secol, populația sa a crescut de cinci ori. În paralel, numărul
orașelor engleze cu peste o sută de mii de locuitori a crescut de la două la treizeci8.

Londra
8
Franç oise Choay, Urbanismul, utopii și realități, Ed. Paideia, București, 2002, p.15.
 Dacă certificatul de naștere al revoluției industriale indică Anglia ca locul său de origine, nu
e de mirare că problemele orașului industrial se nasc tot acolo. Londra victoriană cu prosperitate și
consolidare economică este partea frumoasă a poveștii. Există însă și o dark side , cel puțin în
materie de viață urbană:

<<Puțini dintre cei care citesc aceste rânduri au idee despre cum arată aceste
cartiere de cocioabe, unde zeci de mii de oamnei sunt adunați laolaltă, în mijlocul
unor orori care ne aduc aminte de epoca sclaviei. Curți care emană gaze
otrăvitoare și urât mirositoare, datorită acumulărilor de deșeuri menajere și
gunoiulului împrăștiat în toate direcțiile și care adesea nu poate fi ocolit; curți în
care soarele nu pătrunde niciodată și care rareori cunosc beneficiile apei de
spălat (...). Zidurile și tavanul sunt negre de straturile care s-au adunat în ani
lungi de neglijență. Ceea ce poartă numele de fereastră este pe jumătate
înfundată cu cârpe murdare sau astupată cu scânduri pentru a opri vântul și
ploaia. Fiecare cameră din această clădire descompusă găzduiește o familie sau
chiar două. Un inspector a raportat că a găsit o familie formată din mamă, tată,
trei copii și patru porci. În altă parte, un misionar a găsit un bărbat bolnav de
variolă, soția sa tocmai își revena după a opta naștere, iar copiii umblau pe
jumătate goi și acoperiți de murdărie. Dincolo trăiește o văduvă amărâtă, cu cei
trei copii ai săi și un copil care a murit de treisprezece zile.>>9

În fața acestei situații, rapoartele Comisiei Regale Britanice din 1885 afirmau, pe de o parte,
faptul că situația are rădăcină economică, dar, pe de altă parte, în rezolvarea ei s-a concentrat nu
asupra acordării de noi puteri autorităților locale, ci asupra modului de a asigura folosirea celor
existente, căci în spatele aspectelor semnalate se afla un sistem local de guvernământ incompetent și
adesea corupt, care nu era în stare sau nu voia să folosească puterile de care dispunea10.

Paris
Revoluțiile succesive din Franța se petrec în 1789, în 1794, în 1830 și în 1848 la Paris.
Prioritatea politică – lupta împotriva amenințării revoluționare – dă un impuls decisiv
intervenționismului public în oraș. Experiența hotărâtoare se desfășoară la Paris și oferă Europei o
imagine concretă. Protagonistul este prefectul de carieră Haussmann. În această calitate, el se
comportă asemenea unui antreprenor în concurență cu toți cei care găsesc, sub regimul lui Napoleon
al III-lea, un spațiu favorabil inițiativelor liberale și aristocratice. Atuurile sale sunt ajutorul
personal al împăratului, instrumentele legislative deja existente, eficiența administrației și a
inginerilor cu care reușește punerea în funcțiune a unui mecanism bazat pe echilibrul, precar dar
durabil, între controlul public și inițiativa privată dintr-un mare oraș modern. O sarcină majoră este
realizarea echipamentelor și serviciilor necesare funcționării unei capitale ce depășise cu mult un
milion de locuitori: canalizarea, rețeaua de apă, iluminatul cu gaz, școlile, spitalele, piețele,
parcurile. Nu este încă stabilit cine trebuie să se ocupe de toate acestea, dar antreprenorii particulari
intră în competiție.11

1.4. Orașul secolului XX

Secolul XX este gazda unei ramificări complexe a fenomenului urban la scară mondială.
Creșterea populației, expansiunea tehnicii, dezvoltarea mijloacelor de transport sunt doar câțiva
dintre factorii redesenării peisajului urban. În prima jumătate a secolului, asistăm la o bifurcație

9
Peter Hall, Oraşele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, Ed. All Educational,Bucureşti, p. 29-
30.
10
Idem. p.35-36
11
Leonardo Benevolo, op. cit., p.168-169
semnificativă între Vechiul continent și Lumea nouă în privința principiilor și a esteticii urbane.
Orașele americane devin simbolul modernității și al funcționalismului utilitarist, iar pe coast
atlantică unele par să tindă a fi pe cât de întinse pe atât de înalte! Totodată, automobilul desface
urbanul la orizontală, împrăștiindu-l de-a lungul a zeci și sute de km de autostradă. Orașele ajung să
devină mai degrabă nişte imense intersecții penetrate de benzi rutiere ale căror emblema de marcă
sunt zgârie-norii din beton, sticlă și aluminiu. Într-o primă etapă,față de acest tip de urbanism,
Europa pare un spațiu depășit, tradițional, adormit și lipsit de inițiativă [ CITATION Har00 \l 1048 ] , dar
în același timp cald și prietenos. Diferențele între cele două lumi ajung să se atenuează în a doua
jumătate a secolului XX când simbolurile metropolelor americane – turnurile și autostrăzile - se
înmulțesc și Europa. De fapt, discuțiile cu privire la restructurarea urbană nu se mai limitează doar
la Europa, ci privesc întregul occident, noul clivaj opunând urbanismul european, dar și cel
american sau japonez, celui din țările emergente şi din lumea a treia.
Rămânând totuşi în aria comparației euro-americane, trebuie spus că deși există similitudini
și chiar pe alocuri o copiere reciprocă, formele și stilurile de viață urbană rămân mozaicate pe
continent față de ansamblul unificat de specificități comune americane. Diferențele intra-europene
apar clar în cursul secolului XX și se datorează divergențelor între Europa industrializată și Europa
periferică, între conceptele planificării urbane occidentale și cele ale planificării comuniste. În plus,
creșterea urbană în Europa este net mai moderată decât în restul lumii (Harmut, 2000), chiar dacă
acest lucru este insesizabil de către majoritatea europenilor care au mai degrabă exact senzația
opusă. Textul lui Doxiadis ”The death of our cities” este grăitor în acest sens:

<< 1. când aveam şase ani şi fugeam de acasă, mă duceam în părculeţul din faţa casei care era
plin de pini; acolo mă jucam netulburat cu prietenii mei. Când aveam şaisprezece ani, am văzut o
echipă de lucrători doborând jumătate din copacii din scuar pentru a face mai mult loc pentru
străzi și mașini. Când aveam 26 de ani, am văzut o altă echipă pavând străzile din jurul parcului,
punând în mijlocul lui statuia unui om de stat și tăind restul de arbori rămași. Când aveam 36 de
ani, statuia omului politic rămăsese ca un agent de trafic în mijlocul mașinilor din jurul lui. Când
aveam 46 de ani, am văzut statuia îndepărtată, un bulevard larg tăind parcul exact prin mijloc și
totul în jur transformat în spațiu de parcare.
2. În același timp, casele cu două și trei etaje care erau în jurul părculețului au fost înlocuite de
imobile cu multe etaje, iar astăzi nu mai este nimic care să mă îndreptățească să numesc locul
”parcul meu, acest parc unde am crescut și pe care l-am considerat parte din casa mea. Trecând
prin mijlocul lui, m-am simțit ca un om dezrădăcinat și asta se întâmplă cu toți locuitorii marilor
orașe. Suntem niște dezrădăcinați.>>12

Doxiadis spunea aceste lucruri în urmă cu 50 de ani! De atunci societatea a continuat să se

transforme permanent. Dar nu atât noua ”față” pe care o aduce schimbarea atrage atenția în lumea
contemporană, cât mai ales viteza și scara la care este perceput procesul. Orizontul de timp la care
se raportează Doxiadis este cel al propriei experiențe și trăiri.
Totuși, François Ascher susține că în domeniul urbanismului schimbările sunt percepute
încet și cu atât mai dificil cu cât cadrul construit evoluează el însuși relativ lent, construcțiile nou
realizate în fiecare an reprezentând mai puțin de un procent din ansamblul existent.13
Mutaţiile înregistrate depind, desigur, de o serie de elemente cum ar fi cadrul politic și
legislativ, volumul investițiilor, ritmurile demografice sau nivelul tehnic și tehnologic. Acestea
întrețin un fel de ”revoluție” urbană permanentă care este înregistrată diferit de fiecare om în parte.
Dacă ar fi să înscriem transfomările urbane din secolul XX în șirul de revoluții urbane, acestea ar
reprezenta cea de a treia revoluție, după cea a orașului clasic (cu toate formele sale de manifestare

12
Constantinos Doxiadis, The death of our cities, the 5th Working Conference on Urban Renewal,
NAHRO, USA, 1960, p. 2
13
Francois Ascher, Les nouveaux principes de l’urbanisme, Editions de l’Aube, 2001, p.7
din antichitate și până în evul mediu) și cea a orașului industrial. 14 În aceste condiții, societatea
trebuie să se doteze cu instrumente noi care să poată controla și gestiona fenomenele urbane.

1.4.1.Ce cuvinte se potrivesc pentru orașul lumii de azi?

Eterogenitate

Câte feluri de oraşe sunt astăzi ar putea fi întrebarea al cărei răspuns trimite către prima
caracteristică a orașelor de astăzi. Diversitatea lor este aproape la limita neverosimilului.
Din punct de vedere al cadrului material, categoria urban ar trebui să corespundă unui
atribut calitativ în măsură să oglindească un anumit nivel de echipare a formelor de aşezare şi, în
consecinţă, un grad de confort superior de care beneficiază populaţia urbană în comparaţie cu cea
suburbană şi rurală15. Există însă o mare discrepanţă de scară între criteriile folosite pentru a defini
atributul urban al cadrului material, deoarece nu există o definiţie unanim acceptată a oraşului
În aceste condiţii ONU, prin organele sale de specialitate (în primul rând Divizia de
Populaţie), a adoptat în lucrările sale de analiză şi de prognoză aşa numita definiţie naţională,
considerând că organele competente din fiecare ţară cunosc cel mai bine situaţia specifică în această
problemă.
Desigur, adoptarea definiţiei naţionale creează dificultăţi pentru comparaţiile internaţionale.
Vom da câteva exemple. În ţările nordice aşezările urbane sunt cele care au o populaţie de cel puţin
200 locuitori; 1.000 locuitori, în Australia, Canada, Senegal; 2.000 locuitori, în Franţa, Germania,
Olanda, Israel, Cuba etc.; 2.500 locuitori, în SUA; 5.000 locuitori, în Austria, Coreea de Sud,
Arabia Saudită etc.; 10.000 locuitori, în Grecia, Italia, Spania, Elveţia, Malaezia; în unele ţări
africane, precum Mauritius, Nigeria, cifra minimă este de 20.000 locuitori, în timp ce în Japonia se
cer minim 30.000 locuitori16. În România, Legea 351/2001 stabilește ca prag minim al populației
unei localități urbane valoarea de 10.000 de locuitori.
Numeroase ţări stabilesc pe cale legislativă noţiunea de urban şi rural, evident prin luarea în
considerare a caracteristicilor edilitare, economice sau de altă natură care stau la baza unor
asemenea decizii administrative.
În contextul acestei eterogenități, clasificările sunt frecvente, practicate nu doar ca simplu
exercițiu de cabinet, ci relevant și utile pentru practica administrativă și economică.
Dimensiunea numerică a orașului este unul dintre cele mai solide dintre criterii de
clasificare și, la scară temporală, un indicator valoros al dinamicii urbane. Numărul de locuitori
este o variabilă capitală în evaluarea şi adaptarea politicilor urbane şi a planificării regionale și care
se completează cu celelalte fenomene şi procese demografice.
Funcţia oraşului. Definită ca activitatea dominantă generatoare de venit local, funcţia
oraşului face subiectul economiei urbane şi a noii geografii economice. Literatura geografică de
profil clasifică oraşele, în mod tradiţional, după următoarele categorii de funcţiuni: industriale,
administrativ-politice, culturale, de transport, turistice, comerciale, militare, agricole şi complexe.
Cel mai des, acestea se întâlnesc în combinaţii de două sau trei funcţiuni, deși monospecializarea
este o trăsătură întâlnită în cazul multor oraşe, așa cum a fost cazul unor orașe mici din România
pre-decembristă. Când politica de planificare economică a produs în plan teritorial reţele de
dependenţă, asemenea localităţi cu o singură specializare mai ales în cadrul funcţiei industriale a
creat dezechilibre sociale majore atunci când activitatea principală a încetat. Sunt celebre cazurile
micilor oraşe miniere din Valea Jiului sau din Carpaţii Orientali. Acestea vor contura mai târziu
ariile defavorizate către care s-au orientat politicile de relansare economică.
Morfostructura oraşului este caracteristica reliefată prin forma, structura şi textura
ţesăturii urbane determinate de evoluţia istorică, politica urbană, regimul proprietăţii, tradiţii şi

14
Francois Ascher, Les nouveaux..., p. 8
15
Gustav Gusti, Forme noi de așezare. Studiu prospectiv de sistematizare macroteritorială, Ed. Tehnică, București,
1974, p. 49.
16
V.Trebici, Populaţia Terei, Ed.Stiinţifică, Bucureşti, 1991, p.189
modele urbanistic-arhitecturale, etc. În mod clasic se deosebesc trei tipuri majore (rectangular,
radiar-concentric şi mixt polinuclear) şi mai multe tipuri derivate (liniare/biliniare, mixte,
arborescente, dezordonate etc.)
Intensitatea fenomenelor economice cu reflex în plan social a stat la baza unei clasificări
funcţionale inedite, introdusă de Immanuel Walerstein (2000). Termenii cheie ai abordării sunt
centrul şi periferia. Oraşele de tip central sunt locuri de calitate, caracterizate prin concentrarea
sectorului terţiar şi cuaternar și a veniturilor ridicate, prin rate scăzute ale şomajului, prin prezența
corporaţiilor şi concernelor multinaţionale. În opoziţie, oraşele periferice sunt victimele
monospecializării, ale insecurităţii sociale, absenţei politicilor şi strategiilor locale, îmbătrânirii
demografice şi stagnării economice.
Ordonarea geografică a oraşelor după criterii precum poziţie, altitudine, zone climatice
sau zone riverane are o relevanţă majoră în explicarea unor specializări funcţionale, a atractivităţii
turistice sau investiţionale sau în alegerea şi adaptarea politicii de dezvoltare locală. După poziţia
geografică se vorbeşte de oraşe litorale, de câmpie, de deal şi podiş, de munte şi de contact între
trepte de relief. Nu e lipsit de importanță faptul că, la nivel mondial, cea mai mare parte a oraşelor
(şi a marilor metropole) se află în regiunile joase, între 0-300 m altitudine, o poziţie aparte ocupând-
o regiunile litorale. Accesibilitatea facilă, topografia terenului cu energie mică de relief, deschiderea
exterioară nelimitată sunt câteva dintre cele mai evidente elemente de favorabilitate a locuirii şi
dezvoltării contemporane. Spre deosebire de epocile istorice în care oraşul căuta mai ales poziții
strategice şi de apărare, extinderea pe orizontală nefiind o prioritate, epoca industrială a propulsat
siturile deschise şi accesibile. Fenomenul se verifică şi în spaţiul românesc unde 14 din cele 26
oraşe cu peste 100.000 loc. se află în regiunile de câmpie şi litoral, în condiţiile în care aceste
regiuni reprezintă doar 1/3 din suprafaţa totală a ţării. Dar chiar în cadrul aceleiaşi categorii, factorii
fizico-geografice pot induce diferenţieri locale semnificative care transformă fiecare oraş într-o
individualitate distinctă.
Criteriul istoric. Istoric vorbind, există oraşe de vârstă antică, medievală, modernă şi
contemporană. România, fără să fie o ţară foarte întinsă, deține toată paleta de aşezări urbane de la
cele antice până la cele planificate și ridicate în era comunistă. Deși criteriul vârstei oraşului este
foarte rar utilizat în planificarea urbană, având mai mult valoare informativă, totuși de acesta se
leagă protecția și valorificarea unor părți din oraș cu valoare de patrimoniu.
Criteriul agregat lucrează cu o combinaţie de elemente – de la numărul de locuitori la
funcţiile şi influenţa regională a organismului urban, introducând drept categorii urbane
următoarele: oraşul propriu-zis, aglomerarea urbană, conurbaţia, metropola şi megalopolisul.
 oraşul propriu-zis este o concentrare umană care, indiferent de numărul de
locuitori, conturează în teritoriu un sistem termodinamic şi informaţional deschis,
ale cărui fluxuri de alimentare şi schimb se realizează cu un hinterland de
dimensiuni proporţionale cu intensitatea activităţii economice din interiorul
sistemului;
 aglomerarea urbană semnifică o concentrare urbană formată din oraşul propriu-zis
şi o parte din localităţile apropiate lui, cu care acesta întreţine relaţii intense de
natură economică şi de aprovizionare cu forţă de muncă (Erdeli et al., 2000);
 conurbaţia se defineşte ca sistem urban apărut pe baza accentuării relaţiilor dintre
două sau mai multe oraşe apropiate spaţial, dar care îşi menţin, în general,
personalitatea. Iniţial s-au dezvoltat separat, iar diferenţele în privinţa supremaţiei
au apărut ulterior. Termenul a fost introdus de sociologul britanic P. Geddes, fiind
ulterior reluat şi interpretat de alţi specialişti în moduri foarte diferite (Erdeli et.
Al., 2000);
 metropola este un termen utilizat pentru orice oraş de dimensiuni mari, dar
îndeosebi pentru centrele urbane care joacă rol de capitală regională sau naţională
sub aspect economic, cultural, administrativ etc. În cadrul teoriei locului central,
metropola reprezintă un nivel superior în ierarhia urbană, se constituie în centru de
control al economiei moderne, cu o populaţie de cel puţin 1 milion locuitori şi care
 circumscrie o regiune ce deţine între 5 și până la 30 milioane de locuitori (Erdeli
et. Al., 2000);
 megalopolis este considerată orice arie urbană supradimensională care a evoluat
gradat prin unirea structurilor metropolitane şi a oraşelor şi care operează cu un
sistem urban polinuclear. Conform lui C. Doxiadis, megalopolisul se
individualizează prin populaţii de peste 10 milioane de persoane şi prin faptul că
încorporează mai mult de o metropolă (Erdeli et. Al., 2000).
În mare parte, această tipologie urbană se poate corela cu ierarhizarea localităților din
sistemul românesc stabilită pe ranguri, astfel:
a) rangul 0 - capitala României, municipiu de importanta europeană;
b) rangul I - municipii de importanță națională, cu influență potenţială la nivel european;
c) rangul II - municipii de importanță interjudețeană, județeană sau cu rol de echilibru în reţeaua de
localităţi;
d) rangul III - oraşe;
e) rangul IV - sate reședință de comună;
f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi oraşelor.

Cerințe fizice în creștere

Nevoile fizice care au stimulat proiectele de amenajare urbană de-a lungul vremurilor
începând încă din antichitate rămân de actualitate, într-o măsură covârșitoare, până în zilele noastre,
dintr-un motiv simplu și obiectiv – acestea sunt înseși condițiile viețuirii umane. Chiar când
ponderea și modalitățile de rezolvare s-au modificat, nevoile obiective ale comunității au constituit
principiul cheie al urbanismului. Între acestea s-au numărat asigurarea apei și a hranei, dar și nevoia
de eliminare a apelor uzate și a deșeurilor, aprovizionarea cu energie, asigurarea accesului prin căi
de comunicație adecvate, extinderea cimitirelor sau a spațiilor verzi. Rezolvarea acestora a implicat
o continuă căutare a celor mai bune soluții atât sub aspect tehnic, cât și sub aspect adminsitrativ.
Astfe, una dintre preocupările majore ale planificării urbane contemporane o constiruie
infrastructurile edilitare. Cea mai mare parte a acestora se referă la alimentarea cu apă, canalizare,
încălzire și alimentare cu energie electrică. Totalitatea sistemelor de distribuție și colectare
formează echipamentul edilitar care se compune din următoarele rețele: rețeaua de apă rece
(potabilă, industrială), apă caldă (menajeră, industrială), canalizare (în sistem unitar, în sistem
divizor – apă uzată, apă meteorică), termoficare, alimentare cu gaz, alimentare cu energie electrică,
rețele de telefonie, televiziune, radio, etc. Traseul acestor rețele coincide, de regulă, cu traseul
rețelei stradale, pentru simplu motiv că pozarea și intervențiile pentru remediere sunt mai
lesnicioase.
Apa. Prin necesarul (nevoia) de apă se înțelege cantitatea de apă care asigură integral cererea
pentru o folosință. Nevoile de apă ale așezărilor se pot grupa în: nevoi gospodărești ale populației;
nevoi publice (clădiri publice, curățenia urbană, evacuare, estetică, combaterea incendiilor); nevoi
industriale locale. Rezolvarea nevoii de apă la nivelul orașelor impune mai multe etape tehnice -
captarea, tratarea, stocarea,transportul și distribuția apei- cu o infrastructură specifică.
Aprovizionare cu hrană. Oraşul este prin definiţie o structură teritorială care consumă cu
mult peste posibilităţile spaţiului său efectiv; aspectul este confirmat de puternicele fluxuri de
aprovizionare cu materii prime, energie, forţă de muncă, dar mai ales hrană. Din acest motiv,
aproape fără excepţie, oraşele mari dispun de zone specializate în furnizarea diferitelor produse
agroalimentare, fie că sunt ZAP-uri (zona agricolă periurbană), localități rurale din hinterlandul
orașului sau regiuni situate la mare distanță. În acelaşi timp, această necesitate a stimulat
transporturile, modalităţile de ambalare, congelare, preparare a produselor alimentare, dezvoltarea
spaţiilor de depozitare şi o întreagă industrie publicitară de marketing pentru produsele alimentare.
Locurile specializate pentru desfacerea produselor alimentare au evoluat de la piaţa tradiţională,
situată de regulă în zona centrală și în aer liber, la super- şi hiper-marketurile dispuse la periferia
marelui oraș.
Canalizarea. Împreună cu apeductele pentru aprovizionarea cu apă, canalele de colectare,
scurgere şi evacuare sunt cele mai vechi echipamente de infrastructură urbană. Odată cu
diversificarea şi creşterea complexităţii folosinţelor urbane s-au diferenţiat sisteme de colectare şi
evacuare specializate în funcţie de sursa apei – pluviale, menajere, industriale.
Apele pluviale se îndepărtează prin două sisteme: fie se amestecă cu celelalte ape uzate,
menajere şi industriale în reţele unitare de evacuare, fie, cel mai frecvent, sunt colectate separat şi
uneori valorificate. Apele de origine casnică provenind de la folosinţa menajeră şi a toaletelor
reprezintă aproximativ 300 l/zi/locuitor în ţările dezvoltate. Primele pot fi evacuate fără prea multe
urmări direct în canalizări, celelalte, însă, din raţiuni de igienă, ar trebui colectate şi tratate. Deşi
este interzisă, în principiu, deversarea în puțuri oarbe sau direct în apele curgătoare este o practică
încă prezentă.
Construirea şi întreţinerea sistemelor de tratare a apelor uzate sunt costisitoare ceea ce
explică faptul că în prezent sunt puţine ţări complet echipate cu instalaţii de acest tip (ţările
scandinave, Elveţia, Marea Britanie, Germania, Canada).
Furnizarea energiei. Oraşul reclamă cantităţi importante de energie pentru viaţa locuitorilor
săi şi a activităţilor specifice (industrie, transport, utilităţi diverse). Ponderea diferitelor surse de
energie s-a modificat de-a lungul timpului, în balanţa energetică petrolul și gazele fiind astăzi cele
mai utilizate chiar dacă sunt din ce în ce mai multe oraşele ale căror încălzire şi iluminare se face
aproape în întregime prin folosirea surselor neconvenţionale (solară, eoliană, geotermică, maree-
motrice). Fenomenul este încă restrâns din cauza repartiţiei neuniforme în spaţiu şi timp a surselor
energetice neconvenţionale, precum şi a costului încă ridicat al echipamentelor necesare pentru
valorificare lor. Distribuţia curentului electric pune mai ales probleme de estetică urbană: firele
electrice şi stâlpii de tensiune jenează privirea în peisajul urban, de aceea distribuţia subterană a
energiei, deşi este mai costisitoare şi mai complexă este cea mai bună soluţie.
Deşeurile. Deşeurile pun probleme de acelaşi ordin ca şi apele uzate: volumul lor creşte
odată cu nivelul de civilizaţie, ceea ce incumbă o risipă din ce în ce mai mare de resurse naturale și
materii prime şi utilizarea de ambalaje al căror volum creşte în mod exponenţial. Natura lor este
foarte complexă17, de aici problema colectării, transportului şi stocării sau tratării diferenţiate.
Ultimii ani au revoluţionat şi acest domeniu, existând în prezent variate căi de valorificare a unor
deşeuri, deși pentru deşeurile menajere urbane se folosesc în continuare gropile de gunoi,
ecologizate în multe oraşe.
Spaţiile verzi. Funcţiile acestei componente urbane sunt dintre cele mai diverse, mergând de
la funcţia ecologică (purificator al atmosferei, regulator al umidităţii), la cea estetică (prin aerisirea
ţesăturii urbane) şi socială (loc de promenadă şi odihnă).
Sub denumirea de spaţii verzi publice amenajate se regăsesc parcuri, scuaruri, grădini şi
păduri. În general acestea sunt proprietăţi ale municipalităţilor, deși există şi spaţii verzi private a
căror importanţă spaţială poate fi uneori mai mare, chiar dacă nu întotdeauna accesibile publicului
(grădinile aparţinând unor instituţii, ambasade, proprietăţi particulare). Dispunerea spaţiilor verzi
publice poate îmbrăca forma concentrării în unul sau două mari spaţii centrale (Central Park în New
York, Golden Gate Park în San Francisco, Fort Williams în Calcutta) sau a dispersiei în numeroase
mici spaţii verzi răspândite în ţesătura urbană ( Bucureşti, Cluj, Timișoara, Galați); există şi reţele de
parcuri ce permit un drum continuu (cazul aproape unic al Londrei cu Mall aproape 10 km de spaţiu
verde prin Regent's şi Hyde Park), în timp ce altele sunt amplasate în afara oraşului (cele două păduri
Boulogne şi Vincennes lângă Paris).
Cimitirele. Cu excepţia câtorva civilizaţii în care incinerarea (şi ulterior împrăştierea cenuşii)
face problema inexistentă, înhumarea sau depozitarea urnelor mortuare pune probleme deosebite în
multe dintre marile oraşe contemporane. Până în secolul al XIX-lea, cimitirele se găseau în oraş,
aproape de biserici sau temple. Treptat, acestea au fost transferate către marginea orașului, deși se
găsesc încă destul de multe cimitire intramuros. În urbanismul contemporan cimitirele pun două
17
V.Puşcaşu, Protecţia mediului înconjurător, Ed.Evrika, 1998
probleme esenţiale: cea a amplasării şi a suprafeţei. Amplasamentele sunt din ce în ce mai
periferice, iar suprafaţa afectată variază în funcţie de disponibilităţile de teritoriu. Tendinţa actuală
în ţările occidentale este cumularea a două folosințe a terenului prin crearea cimitirelor-parc, tip
cunoscut de mult timp în ţările anglo-saxone.

Modernizare și postmodernitate!

Ca și dezvoltarea, modernizarea este o stare și un proces. Extensia orizontală și verticală a

orașelor a fost posibilă datorită integrării tehnicilor moderne care nu încetează să producă efecte.
Modernizarea a adus o nouă logică a conceperii și funcționării orașelor, datorată celor trei
dimensiuni fondatoare ale modernităţii: individualizarea, raționalizarea și diferențierea socială. O
scurtă definire a acestora va aduce lămuriri asupra fenomenelor pe care le-au înregistrat orașele
timpurilor moderne.
Individualizarea (cu variantele sale derivate, individualismul și individuația 18) ar putea fi
definită ca reprezentarea mentală a lumii plecând de la persoana proprie și nu de la grupul căruia
aparține individul, logica personală înlocuind treptat și definitiv logica colectivă care caracteriza
societatea tradițională.
Raționalizarea consistă în a înlocui progresiv tradiția şi repetitivitatea socială mecanică cu
rațiunea, ca determinant al actelor noastre. Opțiunea şi procesul de alegere capătă greutate, iar
acestea presupun preferințe, experiențe proprii. S-a spus că raționalizarea este o formă de
”dezvrăjire a lumii”.
Diferențierea socială este un proces de diversificare a funcțiilor generate de dezvoltarea
tehnicii. Diferențierea produce diversitate, dar și inegalități între grupuri și indivizi, precum și o
societate din ce în ce mai complexă.
Aceste trei aspecte se alimentează reciproc și produc lumi din ce în ce mai greu de comparat,
formate din oameni care sunt la fel și totuși atât de diferiți.
Postmodernitatea pare să corecteze aceste excese prin mecanismele puse la dispoziție tot de
tehnică și tehnologie. Structurile sociale care se dezvoltă astăzi, pe baza legăturilor slabe și în
același timp foarte numeroase, între organizații și persoane adesea îndepărtate, sunt de tip reticular.
Societatea este structurată și funcționează ca o rețea, sau mai bine zis ca o serie de rețele
interconectate care asigură o mobilitate crescută a persoanelor, bunurilor și informațiilor.
Generalizarea acestei mobilități face depășite structurile areolare vechi fondate pe procesul de
”difuzie” limitată în spațiu. Această organizare fondează și un nou tip de solidaritate care, după cea
de tip rural și ce de tip organic (industrial), are caracter comutativ, căci pune în legătură indivizi
aparținând unei multiplicități de rețele interconectate.19 Implicațiile asupra orașului nu sunt
neglijabile, iar viitorul său nu mai este la fel de previzibil și planificabil.

Schema revoluțiilor urbane moderne după Ascher (p. 54)

....

18
Individuația este procesul prin care o persoană devine ea însăși, întreagă, autonomă și distinctă de alte persoane sau
de psihologia colectivă, deși rămâne în relație cu acestea. C.J. Jung este primul care vorbește despre sensul și
importanța vieții individuale.
19
Fr. Ascher, Les nouveaux...,p. 39
Câteva aspecte privitoare la unitățile administrativ-teritoriale

http://www.profudegeogra.eu/joc_de_geografie/joc-de-localizare/europa/joc-de-recunoastere-a-
oraselor-din-romania/

http://sdtr.ro/upload/STUDII/15.%20Sinteza_Reteaua%20de%20localitati%20dupa%20rang%20si
%20importanta.pdf

Pentru definirea sintagmei organizare administrativa a teritoriului este necesară înțelegerea

sensurilor noțiunii de teritoriu, sens în care există mai multe accepțiuni. Prima și cea mai
cuprinzătoare aparține abordării geografice pentru care teritoriul reprezintă un decupaj spațial
generat de prezența umană permanentă20. Dincolo de nuanțele etologice sugerate de ocuparea și
marcarea unui areal, definiția teritoriului umanizat include, în mod obligatoriu, latura spirituală care
se asociază oricărei comunități umane. Omul ca ființă socială compune, dimpreună cu semenii săi, o
structură de interfață între văzut și nevăzut, un teritoriu așadar, pe care îl transformă continuu, prin
actul de locuire, în cel mai complex sens al cuvântului. Simpla ocupare a unui spațiu nu îl
transformă automat pe acesta într-un teritoriu, după cum absența unei populări permanente în deșert
nu este întotdeauna sinonimă cu pustiul. Teritoriul este spațiul asumat, valorizat și încărcat cu
atașementul conștient al ocupanților săi. Este un țesut deopotrivă orizontal și vertical, rezultat din
însumarea tuturor prezențelor individuale unite într-o comunitate de credință, istorie și acțiune într-
o anumită perioadă de timp.

20
Octavian Groza, Teritorii (scrieri, dez-scrieri), Ed. Paideia, București, 2003, p. 246-247
 Fiecare caracteristică a spațiului natural, variat în forme dar neutru spiritual 21,
”impresionează” într-un anumit fel comunitatea care i se adaptează. Similar, fiecare comunitate
ajunge, după un timp, să amprenteze spațiul pe care îl ocupă, prin alegerea voită a acțiunilor sale,
teritorializându-l. Așezările omenești sunt materializarea concentrată a acestor relaţii producătoare
de teritorii. Ele reprezintă forma de negociere și adaptare reciprocă dintre om și natură, în urma
căreia comunitatea îşi “decupează” teritoriul de acţiune. Manifestarea maximă pe care o
înregistrează în zilele noastre această relaționare îmbracă forma ”marelui oraș”.
Fiecare om definește un tip de centralitate, iar împreună-locuirea într-o comunitate
conturează teritoriul acesteia.

..............
http://www.clr.ro/ebuletin/4_2007/buletin_4_2007.pdf

Organizarea administrativa actuala a teritoriului Romaniei

Scurt istoric

Prima organizare administrativa a teritoriului tarii noastre a fost elaborata de domnitorul

Alexandru Ioan Cuza in 1864, iar conform acesteia teritoriul era organizat in judete, plasi si
comune, comunele fiind rurale si urbane. Cu o serie de modificari succesive, legea data de Cuza a
ramas in vigoare pana la legea din anul 1925. O alta lege s-a adoptat in 1929, dar aceste legi nu
aduc modificari substantiale organizarii administrative a teritoriului. In 1938 este creata o unitate
administrativ-teritoriala mai mare decat judetul, si anume tinutul, care insa s-a desfiintat in 1940. O
alta organizare administrativ-teritoriala s-a realizat prin Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 pentru
raionarea administrativ-economica a teritoriului tarii. Astfel, se stabilesc ca unitati administrativ-
teritoriale: regiunile, raioanele, orasele, comunele. Aceasta organizare administrativa a teritoriului a
fost in vigoare, cu unele modificari, pana in anul 1968, cand s-a adoptat Legea nr. 2/1968 privind
organizarea administrativa a teritoriului. Teritoriul tarii a fost organizat, in baza Constitutiei si a noii
legi, in judete, orase si comune.

Unitatile administrativ-teritoriale

Constitutia actuala stabileste, prin art. 3(3), ca teritoriul este organizat, sub aspect
administrativ, in comune, orase si judete. De asemenea, adauga acelasi articol, in conditiile legii
unele orase sunt declarate municipii.

Judetul. Judetul este unitatea administrativ-teritoriala care joaca rolul de veriga

intermediara in cadrul organizarii administrative a teritoriului. Fata de aceasta situatie, judetul are
trasaturi si functionalitati proprii, specifice. Judetul este o unitate administrativ-teritoriala complexa
din punct de vedere economic si socio-cultural, o unitate de coordonare si control din punct de
vedere politico-administrativ. Organele de stat din judete au legaturi nemijlocite cu organele
centrale de stat. Judetul cuprinde orase si comune. In stabilirea numarului judetelor s-a urmarit ca
acestea sa fie echilibrate ca suprafata, numar de locuitori si potential economic, capabile sa asigure
valorificarea resurselor materiale de pe intreg cuprinsul tarii. Exista, astfel, in tara noastra, un numar
de 41 de judete. Populatia unui judet este in medie de peste 450.000 de locuitori. In functie de
conditiile naturale, starea cailor de comunicatie, precum si de legaturile dintre localitati au fost insa
constituite si judete cu o populatie diferita de proportiile medii. Judetele sunt astfel delimitate incat
21
Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 15
sa cuprinda zone pedoclimatice diverse, care sa permita dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au
fost luate in consideratie caile de comunicatie, astfel incat sa se asigure legaturi directe, usoare si
rapide intre localitatile din cuprinsul judetului si resedinta sa. Judetele cuprind in afara comunelor si
un numar de orase.

Orasele in care-si au sediul autoritatile publice judetene sunt orase resedinta. Orasul
resedinta este stabilit in functie de importanta sa economica, sociala si politica si, eventual, de
perspectivele sale de dezvoltare. De asemenea, in stabilirea orasului resedinta s-a urmarit ca acesta
sa ocupe o pozitie geografica cat mai centrala, pentru a asigura legaturi rapide cu toate localitatile
din cuprinsul judetului. Desigur, sunt si orase resedinta de judete care, geografic, nu se afla in
centrul judetului, stabilirea lor ca resedinte fiind impusa de importanta lor economica, sociala si
culturala.

Orasul. Orasul este o unitate administrativ-teritoriala de baza in cadrul organizarii

administrative a teritoriului. El este un centru de populatie mai dezvoltat din punct de vedere
economic, social-cultural si edilitar gospodaresc, avand multiple legaturi cu zona inconjuratoare si
asupra careia trebuie sa exercite o influenta civilizatoare. Unele orase sunt declarate municipii.
Municipiile au fost declarate acele orase care au un numar mai mare de locuitori, o insemnatate
deosebita in viata economica, social-politica si cultural-stiintifica a tarii, o indelungata traditie
istorica sau care au conditii de dezvoltare in aceste directii. Municipiul Bucuresti, fata de importanta
sa economica, politica si cultural-stiintifica, fata de faptul ca este capitala tarii, are o organizare
proprie, distincta. Municipiul Bucuresti este organizat pe sase sectoare, numerotate. Trebuie
precizat ca, potrivit art. 126 din Legea administratiei publice locale, astfel cum a fost modificata in
anul 1996 („Monitorul Oficial al Romaniei”, Partea I, nr. 76 din 13 aprilie 1996), Sectorul Agricol
Ilfov se va numi Judetul Ilfov. Fiecare sector are organe proprii care se subordoneaza organelor de
stat ale Municipiului, iar acestea se subordoneaza organelor centrale de stat. Sub acest aspect,
Municipiul Bucuresti are un regim juridic si politic asemanator cu cel al judetului.

Comuna. Comuna, in sensul Legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritoriala de baza
care cuprinde populatia rurala unita prin comunitate de interese si traditii, alcatuita din unul sau mai
multe sate, in functie de conditiile economice, social-culturale, geografice si demografice. Satele in
care-si au sediile autoritatile publice comunale sunt sate resedinta.

Statiunile balneo-climaterice. Trebuie sa subliniem inca de la inceput ca statiunile balneo-

climaterice nu constituie unitati administrativ-teritoriale distincte de cele mentionate pana acum.
Conform Legii 2/1968, orasele si comunele care, datorita conditiilor climaterice, hidrografice sau
asezarii lor, prezinta importanta pentru ocrotirea sanatatii si asigurarea odihnei cetatenilor, sunt
organizate ca statiuni balneo-climaterice. Declararea unor localitati statiuni balneo-climaterice
prezinta importanta in ce priveste regimul de inzestrare a acestora cu tot ce este necesar ocrotirii
sanatatii si odihnei oamenilor.

Satele si catunele. Legea administratiei publice locale stabileste posibilitatea formarii

comunelor din unul sau mai multe sate si catune.

Capitolul II. Sistematizarea teritoriului și a localităților – între idealism și teroare

 Înțelegerea țesăturii urbane actuale, cel puțin a celei din spațiul nostru românesc, are nevoie
de o minimă informare cu privire la acțiunea de sistematizare care i-a marcat evoluția și care se
leagă de un proces mult mai amplu de sorginte istorică, politică și economică.
Ţările socialiste au fost, până în primul sfert al secolului XX, ţări cu o economie
predominant rurală; până atunci oraşele nu erau alceva decât nişte târguri mari. În aceste ţări
populaţia urbană reprezenta mai puţin de o cincime din totalul populaţiei. Populaţia oraşelor era
mică, iar oraşele aveau, în principal, funcţie agricolă combinată cu cea comercială. Străzile acestor
oraşe erau largi şi mărginite de gospodării agricole la periferie; centrul era alcătuit din case joase -
cu unul sau două etaje - cu câteva artere mai bine luminate şi mai bine întreţinute, unde se grupau
clădirile publice, băncile, magazinele22.
Dezvoltarea industrială forţată din ţările comuniste şi crearea unor giganţi economici a
condus la un aflux masiv de forţă de muncă spre centrele industriale. Drept consecinţă, s-au adoptat
măsuri care să permită unui număr cât mai mare de persoane să locuiască la o distanţă redusă faţă
de locurile de muncă; cea mai mare parte a locuinţelor muncitoreşti de la periferia marilor oraşe
sunt clădiri etajate care economisesc spaţiu şi reduc distanţele. În unele ţări, cum a fost şi România,
s-au luat măsuri pentru limitarea creşterii aglomerărilor urbane, pentru dezvoltarea reţelelor de
transport public în jurul marilor oraşe în care oraşele-dormitor s-au înmulţit şi în care navetismul
devenise din ce în ce mai intens23.
Primele măsuri de sistematizare apar spre sfârșitul anilor ’60. În orașele din sudul țării încep
să se demoleze clădirile vechi şi insalubre din centrele istorice, construindu-se noi "complexuri
politico-administrative", după un model planificat – clădiri oficiale grupate în jurul unei pieţe
publice (agora) destinate organizării manifestărilor și demonstrațiilor.
La începutul anilor ’70, sistematizarea devine o prioritate a politicii regimului, astfel că la 11
noiembrie 1974, Marea Adunare Naţională a votat Legea nr. 59 privind sistematizarea teritoriului şi
localităţilor urbane şi rurale. Conform acesteia, ”Sistematizarea are drept scop organizarea
judicioasă a teritoriului ţării, judeţelor şi comunelor, a localităţilor urbane şi rurale, zonarea funcţio-
nală privind modul de folosinţă a terenului, stabilirea regimului de înălţime, a densităţii
construcţiilor, precum şi a densităţii locuitorilor, a spaţiilor plantate şi de agrement, echiparea cu
dotări social-culturale, cu lucrări tehnico-edilitare şi căi de comunicaţie şi transport, păstrarea şi
îmbunătăţirea mediului înconjurător, punerea în valoare a monumentelor istorice şi de artă şi a
locurilor istorice, creşterea eficienţei economice şi sociale a investiţiilor şi îmbunătăţirea continuă a
condiţiilor de muncă, de locuit şi odihnă pentru întreaga populaţie.
Prin sistematizare trebuie să se asigure restrângerea perimetrelor construibile ale localităţilor
la strictul necesar şi folosirea optimă a pământului, care reprezintă o importantă avuţie naţională"
(legea 59/1974, art. 1).
Textul legii venea în întâmpinarea dezideratului politic al centralizării şi planificării econo-
miei, întrucât prevedea că "prin sistematizare se va asigura dezvoltarea într-o concepţie unitară a
reţelei de căi de comunicaţie, transport şi energetice, asigurând legarea centrelor de producţie şi
desfacere, bazele de materii prime, cu întreaga reţea de localităţi, protejarea împotriva inundaţiilor,
a alunecărilor de teren, combaterea eroziunii solului, precum şi realizarea de dotări social-culturale
şi tehnico-edilitare care să servească, în comun, mai multe localităţi" (art. 2).
Un aspect semnificativ derivat din prevederile legii nr. 59 a fost restrângerea spaţiului
locuibil în vederea valorificării ”superioare” prin "transferul" spre agricultură:
"Prin sistematizare trebuie să se asigure apărarea şi buna gospodărire a fondului funciar,
fiind interzisă micşorarea suprafeţei agricole, urmărindu-se restrângerea la minimum a
suprafeţelor construibile, simplificarea şi raţionalizarea reţelei de drumuri comunale şi de câmp,
gruparea şi amplasarea liniilor de telecomunicaţii şi a celor de transport şi distribuire a energiei
electrice de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţie, a digurilor şi canalelor de
irigaţii şi desecări. Pentru localităţile urbane şi rurale se vor stabili perimetre construibile, care se
aprobă prin lege. În cadrul perimetrelor construibile vor fi cuprinse suprafeţele de teren necesare
22
Constantin Vert, op. cit. p.199
23
Idem. p.201
pentru construcţii de locuinţe, clădiri social-culturale, obiective industriale, construcţii
agrozootehnice, străzi, spaţii verzi şi de odihnă, precum şi alte construcţii şi amenajări tehnico-
edilitare necesare asigurării funcţiunilor economice şi sociale ale localităţilor".(art.3)

După adoptare, legea nu a intrat totuși activ în aplicare decât în contexte izolate.
Evenimentul care a declanșat șirul de transformări urbanistice brutale a fost însă cutremurul din 4
martie 1977. Distrugerile masive datorate cataclismului au determinat responsabilii planificării să
treacă la adoptarea unei strategii naționale accelerate având drept primă țintă construirea de
locuințe. Pe lângă acest program urbanistic, în toate marile orașe urmau să se construiască sedii ale
marilor instituții de partid și de stat, iar localitățile astfel echipate să devină centre politico-
administrative. Cum era de așteptat, Bucureştiul s-a aflat în capul listei. Cu toate protestele unor
intelectuali, în anul 1984 au început demolările în cartierele aflate în centrul vechi al capitalei. Au
căzut victime clădiri de patrimoniu, biserici, școli, magazine.
Proiectul de sistematizare a vizat deopotrivă și mediul rural. S-a propus un model unic de
organizare, ceea ce trebuia să conducă la o redimensionare a mediului rural românesc, respectiv de
la 13.000 de sate trebuiau păstrate aproximativ 7.500. Locuitorii urmau să fie concentraţi în
localităţile rămase, unde s-ar fi construit blocuri şi locuinţe colective. Scopul acestei acțiuni era ob-
ţinerea unei suprafeţe cât mai mari de teren agricol. Inițiativă poate părea bine intenționată, doar că
aplicarea practică a acestui ”model” a condus la apariţia unor aberații ”rurbane”, fără apă curentă
sau canalizare, cu grupurile sanitare în curte și bucătăriile la comun, pe fiecare etaj. Nu toate
blocurile săteşti aveau această structură, însă zvonurile "ghetoizării" mediului rural s-au răspândit
cu rapiditate şi au creat o nemulţumire profundă.
Procesul de reorganizare a continuat cu reducerea numărului de comune de la 4.246 la 2.387,
creșterea numărului de localităţi urbane de la 186 la 237 și înfiinţarea a două judeţe noi şi a
Sectorului Agricol Ilfov.
Pentru aducerea la îndeplinire a sarcinilor stabilite în domeniul îmbunătăţirii organizării
administrativ-teritoriale, sistematizării şi modernizării reţelei de comune şi localităţi, a unităţilor
economice din agricultură, reţelelor de căi de comunicaţii şi transport, precum şi reţelele de energie
electrică şi telefonie, prin hotărârea Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al
Partidului Comunist Român din 6 mai 1988, a fost constituită «Comisia Centrală pentru
sistematizarea teritoriului şi localităţilor».