Europa Mediana

Europa Centrală de Est este regiunea dintre Europa vorbitoare de germană, slavă de vest și
maghiară și ținuturile slave de est ale Rusiei, Belarusului și Ucrainei. Acele pământuri sunt
descrise ca fiind situate „între două”: „între două lumi, între două etape, între două viitoare”.
În sens geopolitic, Europa Est-Centrală poate fi considerată alături de Europa de Vest și de
Est, ca una dintre cele „Trei Europe”.
Conceptul diferă de cel al Europei Centrale și de Est prin faptul că se bazează pe criterii
conform cărora statele din Europa Centrală și de Est aparțin la două cercuri culturale și
economice diferite.

Ovidiu Pecican, Românii și Europa mediană. Contribuții la tipologia culturală a

Europei

Cartea prezintă chestiuni de identitate culturală, dar și de aculturație și miez mentalitar, într-o
perspectivă geopolitică europeană, pivotul fiind cel al românității. A fi român, mai cu seamă
în sfera temporală a modernității, a te fi manifestat ca atare, în coincidență, dar mai ales
printr-o diferențiere de vecinătate, iată ținta de atins. O treabă deloc facilă. Mai degrabă
migăloasă, reclamând multă precauție (din cauza, mai ales, a numeroaselor pericole zămislite
din farmecul insidioaselor isme), cercetarea de față pornește sub tutela unui spirit ce dă obol
unui dat prealabil, demn să susțină mai apoi discursul prob – obligația de a-ți defini
conceptele. Genul proxim este precis conturat: „oamenii sunt produsele geneticii, educației și
circumstanțelor. Ei se definesc la intersecția dintre impulsurile naturale, principiile și
codurile comportamentale deprinse conform standardelor și reacționând specific la contextul
istoric imediat” (p. 56). Mai apoi este lansată întreprinderea în urma căreia să poată fi
identificat profilul de personalitate, precum și proiecția istorică a individului ce-a locuit
în Europa mediană, așa numitul homo medioeuropaeus (HM). Psihologia acestuia, o anume
isterie colectivă, starea de provizorat în ordinea existenței, complicatele raporturi umane
dintre oameni aparținând unor popoare diferite, fiecare cu un anume accent în privința
revendicărilor teritoriale sau în ceea ce constituie matricea culturală (tradiții, dar și un
randament al creativității sublimat în opere și valori), sunt elementele unei civilizații cu o
amprentă distinctă, analizată prin invocarea unor nume prestigioase, calificate în discuția
lansată: Constantin Stere, Virgil Nemoianu, István Bibó, Eric Hobsbawm, Walter Kolarz, I.
D. Sîrbu sau Robert Musil. HM se cristalizează oarecum șovăitor, angajând adesea atitudini și
comportamente într-un ecart etic baroc, sub presiunea constantă a Timpului și mai ales a
complicațiilor ce țineau de ambiții și strategii existențiale cu totul autonome în raport cu
dorințele și așteptările ce-l îmboldeau spre acțiune. Un personaj ce nu s-a nutrit prea des din
noroc, ce nu a avut răgazuri desfătătoare, ci mai totdeauna a dormit cu urechile ciulite și-a
privit spre celălalt cu ochii mijiți. Și asta nu dintr-o ostilitate imanentă, ci exclusiv din
speranța de-a apuca și ziua de mâine.
Este evident faptul că istoricul Ovidiu Pecican are a-i oferi risipitorului-scriitor Ovidiu
Pecican vițelul cel gras. Și asta pentru că gustul literar al celui din urmă deschide mult, ba
chiar într-o viziune expresionistă, unghiul de abordare schițat de cel dintâi. Cititorul trebuie
să-și recalibreze așteptările și să admită un orizont al receptării mult relaxat, dar nu diluat sau
inconsistent. Analiza nu cade în frivolitate, nu se îneacă sub avalanșa (aproape incontinentă)
a citărilor, dar nici nu are pretențiile unei așezări între copertele unui tratat scorțos, demn să
fie acoperit de colbul deopotrivă al adulației și uitării, pe rafturile bibliotecilor cu fond
referențial, inoportunat, din când în când, de vânători de doctorate și disertații imberbi și
exoftalmici. Homo medioeuropaeus este identificat, totuși, fără însă a i se trage la xerox
chipul, ci mai degrabă alcătuindu-i-se portretul-robot, atât de trebuincios în activitățile
palpitante ale celor dedicați cazuisticii judiciare. Pentru a izbuti, Ovidiu Pecican apelează la
cei ce par să-l fi „văzut” înainte, trăitori și ei în Europa mediană, expuși și ei frustrărilor,
incidentelor de parcurs și chiar notelor de plată ale istoriei. Cel mai des invocat, dintre cei
deja menționați, este István Bibó, poate și pentru că traumele nu lasă inconștientul colectiv al
popoarelor să intre în stază.
O mențiune merită făcută, iarăși, pentru a nu-i cere autorului ceea ce nici n-a avut în intenție
să dea. Din punct de vedere conceptual, există diferențe semnificative între ceea ce a fost
Mitteleuropa (cea care, potrivit lui Konrád György, se definește drept „o lume în care visele
și cultura se împletesc într-o urzeală alegorică profetică” (p. 59); o cultură a „ironiei
apocaliptice”, cu reprezentanți străluciți, de la Kafka la Musil sau de la Arthur Koestler la
Elias Canetti), gravitând în jurul unei Viene ce a dat substanță modernității și nimb
fenomenului de emancipare a evreilor, pe de o parte, și Europa mediană, pe de alta. Ovidiu
Pecican operează o discretă, dar evidentă, translație spre Est. Nu o face dezinteresat, firește,
dar nici abuziv. Are nevoie de operațiunea de relocare pentru a putea „prinde” între firele
reticulare tocmai românismul. Căci asta e problema și tot aici se aude oful. În plus, pentru o
mai comodă abordare, propune un al treilea topos, prin apelul la Robert Kaplan, geopolitolog
american, preocupat în a decupa din Europa teritoriul dintre Marea Baltică și Marea Neagră.
Spațiul este denumit Marele Intermarium, cuprinzând popoarele baltice, Polonia, sudul
României, Bulgaria și chiar estul Caucazului. Precum se vede, translația este cât se poate de
temerară, chiar dacă Dunărea ar fi un reper acreditat de toate cele trei arii de identitate, de
afirmare culturală specifică și de asumare colectivă a evenimentelor unei istorii cel mai
adesea cu impact nediscriminatoriu. Iar ca element al diferențierii între varietăți de HM ne
este propus un criteriu cu totul neașteptat – umorul. Nu disciplina, nu fiabilitatea faptelor, nu
onoarea sau apetitul față de norma morală, nu toleranța sau derapajele antisemite. Se face
astfel racordul între nume de primă rezonanță, se caută și se găsesc locurile comune între
marginile acestei Europe mediane – pe de o parte I. L. Caragiale sau Ion Creangă, iar pe de
alta Jaroslav Hasěk (extraordinarul soldat Švejk și peripețiile lui în primul război mondial),
dar și Bohumil Hrabal, precum și între Păcală al nostru, Matias Gâscanul al ungurilor, Till
Eulenspiegel al nemților și Bertoldo/ Bertoldino al italienilor.
În a doua parte a cărții, sunt abordate afinitățile, dar mai ales diferențele tipologice dintre
moldoveni, munteni și ardeleni. Fiecare se legitimează prin nume de primă rezonanță din
literatură, nu din istorie, politică sau arte, coagulând împreună un portret reprezentativ
compus din lirismul lui Eminescu, umorul lui Caragiale, ethosul seriozității detectat în proza
lui Slavici (întărit mai apoi de Rebreanu), pentru ca al patrulea pilon al românismului genuin
să fie identificat în personalitatea lui Creangă, prin adaosul necesar de teluric, vital și
arhetipal. Pentru a-și edifica teoria, Ovidiu Pecican convoacă nume de scriitori sau eseiști
(clasici sau actuali), iarăși, lăsând la o parte aproape total lamura istoricilor autohtoni:
Octavian Goga, Vasile Băncilă, Mircea Zaciu, Mihai Sin, Alexandru Mușina sau Angelo
Mitchievici. Dintre toți, pentru a diferenția între caracteristicile deja invocate poate că Vasile
Băncilă este cel mai sintetic și profund: „Sufletul Ardealului are un caracter cel puțin în
parte epic, spre deosebire de lirismul și intelectualismul dominant de dincoace de Carpați
/…/ Ardealul, mai puțin liric și mai puțin intelectualist, a izbutit să dea câteva creații epice
care semnifică foarte mult” (p. 112). Eseistul brăilean pune epicul ardelenesc în relație
directă cu un anume organicism echilibrat, iar Constantin Noica, abundent citat, aruncă
discuția în hagiografie, Ardealul fiind văzut drept resortul ce împinge românismul către
Istorie.
Mai apoi, este analizat binomul centralitate-periferie, Bucureștiul constituind magnetul ce-a
adunat în vasta câmpie de lângă Codrii Vlăsiei puhoi de lume, indivizi de tot soiul,
aventurieri în primul rând. Astfel ia naștere mahalaua, poate toposul definitoriu, constructul
urban ce ne afiliază unei Europe mediane ce s-a coagulat între veacurile al XVI-lea și al XIX-
lea. O lume pestriță, debordând de pitoresc și sordid, mahalaua, periferia cu straturile ei de
reprezentare morală și comportamentală (mahalagismul, mitocănimea, miștocăreala)
constituie partea cea mai tare a cărții, Ovidiu Pecican reușind să-și seducă adesea cititorii prin
erudiție, printr-un lexic aproape turmentat prin cuvinte somate să iasă din culcușul lor
conform. Autori mai puțin frecventați, redescoperiți de autor, cel mai bun exemplu fiind
George Em. Marica, vin și pun culori stridente pe tenul lumpenului, propunând un accent
autentic românesc în marea „operă” de masificare „cântată” de mai toată lumea bună trezită
la spiritul modernității.
La final, este adus la rampă Mitică. Ovidiu Pecican îl descrie (inspirat, cu aplomb de scriitor,
nu cu ochiul obosit și temător al istoricului) în mai multe rânduri, elaborându-i portretul
compozit. Iată o probă: „este un oral prin excelență, manifestă o bună dispoziție sau o
distanțare sarcastică și ironică față de împrejurările momentane, pe care le exploatează
maximal în vederea obținerii unor efecte vorbite, este omul momentului, un instantaneist /…/.
El produce bulbuci de săpun, efecte de aer, fandări fără floretă, țintind la fix fără săgeți
propriu-zice. Vorbăria lui promptă, mereu prezentă, ubicuă și neobosită îl desemnează ca pe
un umorist de serviciu, o conștiință critică a mediului în care trăiește și al umanității
mahalalei prin care se zbenguie, încântat și neobosit, un moralist fără ambiții cărturărești
ori scriitoricești, mai degrabă stâlp de cafenea” (p. 319-320). De aici și până la
așezarea moftului într-o categorie filosofică românească nu mai e nici măcar un pas, iar
discuția despre „complexul Fiesco” recoltat din eseistica lui Ion Vartic, deschide spre tema
inadecvării geniului la corsetul minoratului cultural (inclusiv spre motivul etic al trădării
eventuale).
Încheierea propusă de Ovidiu Pecican, de numai două pagini, abundă în semne de întrebare.
Asta ar putea surprinde, o dată în plus, după ce opul masiv oferă șanse copioase pentru alte
reprize surprinzătoare. În fapt, autorul preferă să fie în acord cu abordarea tipologică inițiată
și mai apoi condusă pe cărări și strecurată prin porți vămuite de feeling-ul literar dublat de o
vervă sfruntată a speculației. Istoricul, aproape timorat, abia de apucă să se facă auzit –
sporadic, parcimonios, pândit de gândul umilitor al inutilității. Ca homo medioeuropaeus,
Ovidiu Pecican exersează gestica unui amfitrion cu ștaif nobiliar.