Manolache Costache Epureanu (n.1820-d.

1880), primul lider al Partidului Conservator

din România

Emanoil Costache Epureanu (n. 22 august 1820, Iaşi – d. 7 septembrie 1880,

Wiesbaden, Germania), ilustru om politic şi orator, jurist de prestigiu, a ocupat funcţii
importante în stat, printre care prim-ministru în ambele Principate Române, apoi în
România, preşedinte al Adunării Deputaţilor, ministru de Interne şi al Justiţiei.

Se numără printre fondatorii ambelor partide importante de pe scena politică

românească a vremii, Liberal şi Conservator, dar crezul său politic a fost întotdeauna
mai aproape de viziunea conservatoare.

A fost primul preşedinte al Partidului Conservator.

Era fiul vornicului Ioan Epureanu şi al Catincăi Negel, provenind din neamuri de boieri
cu întinse proprietăţi în ţinutul Tutova. Familia Epureanu este menţionată în hrisoave
încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Studiile primare le urmează la Heidelberg în
Germania, apoi urmează cursuri universitare la Berlin, Gotingen, Jena şi obţine
doctoratul în drept în anul 1839.

Participă la mişcarea revoluţionară din 1848 din Moldova, fiind unul din redactorii
Petiţiei-proclamaţiune de la Iaşi.

Când mişcarea este înfrântă, Mihail Sturdza decide ca liderii acesteia să fie exilaţi în
Turcia. Împreună cu alţi participanţi la mişcare, printre care şi Alexandru Ioan Cuza,
Epureanu reuşeşte să se sustragă exilului, fiind ajutat de viceconsulul englez de la
Brăila, şi ajunge în Transilvania.

Aici, participă la Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai 1848) şi semnează programul
revoluţionar de la Braşov, „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, care prevedea
abolirea privilegiilor boiereşti şi unirea Moldovei cu Ţara Românească „într-un singur
stat neatârnat românesc”. La Cernăuţi, ia parte la formarea Comitetului revoluţionar
moldovean.
 În 1849 se întoarce în Moldova, iar domnul Grigore Alexandru Ghica îl numeşte
preşedinte al Divanului de Întărituri (1854 – 1856).

A fost unul dintre cei mai fervenţi unionişti, fiind desemnat membru în Comitetul Central
al Unirii din Iaşi, deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă a Moldovei.

D-nd dovadă de un înalt spirit patriotic, Emanoil Costache Epureanu a renunţat la tron
în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza, pentru a nu diminua din şansele acestuia de a fi
ales.

La 3 februarie 1880 un grup de 88 de oameni politici reprezentanţi ai mai multor grupări

conservatoare, între care se evidenţiau Lascar Catargiu, Manolache Costache
Epureanu, Ioan Emanoil Florescu, Alexandru Lahovari, Titu Maiorescu, Petre
Mavrogheni, Grigore Paucescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Alexandru Stirbei,
Grigore Triandafil ş.a, puneau bazele Partidului Conservator.

Totodată, a fost adoptat şi programul partidului, care sintetiza în termeni foarte clari
doctrina acestuia: ataşamentul pentru evoluţia organică a societăţii, pentru susţinerea
unui progres măsurat şi continuu, pentru acţiunea concretă, coerentă a unui executiv
reticent la imitaţiile excesive sau la construcţiile politice abstracte, pentru respectarea
valorilor tradiţionale.

A fost între 1880 și 1918 una dintre cele două principale forțe politice care au condus
România, cealaltă fiind Partidul Naţional Liberal. A fost partid de guvernare timp de 14
ani, mai mult de o treime din existența sa.

Conservatorismul este o filozofie politică care promovează tradiția, ierarhia și

autoritatea și dreptul la proprietate susţinând instituții precum monarhia, religia,
parlamentară, având ca principal obiectiv stabilitatea și continuitatea socială.

Avându-și originea în celebrul dicton al lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Falkland:
„Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”,
conservatorismul a fost fundamentat ca doctrină politică de către gânditorul Edmund
Burke.Pe plan istoric, asociat cu dreapta politică, termenul a fost folosit pe parcurs
pentru a descrie o gamă largă de viziuni politice şi filosofice care au în comun reticenta
conservatorilor la orice tip de actiune revoluţionara, ei promovand mai degraba ideea
unei evolutii organice a comunităţii, in interiorul unei logici evolutive naturale, proprii,
specifice.

În aceasta ordine, actul politic este văzut ca unul mai degraba de administrare a
realităţii concrete, care stăruie asupra unor probleme apărute la un moment dat în viaţa
comunităţii, decât unul de impunere a unui proiect grandios de societate, care-şi
propune sa amaneteze viaţa comunităţii pentru o perioada de timp mai mult sau mai
puţin determinată (de unde şi atitutdinea intransigentă de opoziţie la orice tip de
liberalism, comunism, fascism etc.)

Marele fruntaş conservator Alexandru Marghiloman spunea : „Conservatorismul, domnii

mei, nu imbratişeaza interesele unei clase, ci ale tuturor claselor, fara excluziunea nici
uneia.”

„Doctrina conservatoare este aceea care tine drept un adevar istoric ca progresul real,
durabil, nu se poate face prin salturi; ca el nu poate fi decat rezultatul unei legaturi
armonioase a trecutului cu prezentul.

În România, precursorii acestui partid au fost gruparea politică „Juna Dreaptă”

(Noiembrie 1868) și ziarul Timpul (fondat martie 1876).

Nucleul partidului l-a constituit Clubul central de la Bucureşti, iar conducerea operativă
o exercita un comitet, alcatuit dintr-un preşedinte, un vicepresedinte si cinci membri.

Primul preşedinte al Partidului Conservator a fost omul politic Manolache Costache

Epureanu, care ocupase de-a lungul timpului poziţii importante in ierarhia politică a ţării,
fiind deputat, senator ori ministru în mai multe rânduri.

Emanoil Costache Epureanu, a fost urmat la preşedinţia partidului de Lascăr Catargiu

(1880-1899), George Grigore Cantacuzino (1899-1907), Petre Carp (1907-1913), Titu
Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925).

Ca formaţiune politică de sine stătătoare, Partidul Conservator a participat la toate

evenimentele care au avut loc în perioada modernă din Istoria României.

Încetarea activităţii partidului coincide cu moartea lui Alexandru Marghiloman, în mai

1925, când s-a hotărât fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Poporului (3/15)

Partidul Conservator a editat de-a lungul timpului publicaţiile: „Timpul ” (1876-1884;

1889-1900), „Epoca” (1885-1889; 1895-1916; sept.-dec. 1918), „Conservatorul ” (1900-
1914), „Steagul ” (1914-1922), „Timpul ” (1923-1924), „Le Progres” (1918-1925).

După ce în septembrie 1880 Manolache Costache Epureanu s-a stins din viaţă, câteva
luni mai târziu, pe 20 decembrie, clubul central din Bucureşti şi delegaţii din provincie
alegeau în fruntea partidului pe Lascar Catargiu, care a conturat şi un nou statut al
partidului.
Fișier:Lascăr Catargiu.jpg

Lascăr Catargiu (n. 1 noiembrie 1823, Iaşi – d. 30 martie 1899, Bucureşti), a fost unul
dintre fondatorii Partidului Conservator şi unul dintre marii oameni de stat ai veacului al
XIX-lea. Aparținea unei vechi familii muntene, un membru al acesteia fiind exilat de
Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.

A aderat la petiția-proclamație adresată domnitorului Mihail Sturza la 28 martie 1848,

ceea ce a dus la surghiunirea sa pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț.

În timpul lui Grigore Alexandru Ghica (1849 – 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției
(agă) din Iași. În 1857 face parte din „divanul ad-hoc” al Moldovei, o comisie aleasă
conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu
Țara Românească.

Vederile sale puternic conservatoare, în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut
să devină candidatul conservatorilor la tron în 1859, în Moldova, însă a refuzat, din
dorința de a vedea să apară o singură patrie română mai puternică și mai mare. În
timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției
și a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, un jurnalist, şi politician, fost prim
ministru, asasinat la București pe 20 iunie 1862.

În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus
statul român de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.

S-a situat în prim planul scenei politice timp de aproximativ 45 de ani, fiind unul dintre
fondatorii doctrinei conservatoare din România.
Disensiunile cu Alexandru Ioan Cuza l-au determinat să fie unul dintre liderii consipraţiei
care au acţionat pentru detronarea domnitorului, după care a fost principalul membru al
Locoteneţei domneşti care a substituit atribuţiile şefului statului până la aducerea
prinţului străin. În privinţa activităţii politice, Lascăr Catargiu s-a afirmat drept cea mai
avizată voce a conservatorismului românesc, fiind timp de 20 de ani preşedinte al
Partidului Conservator, pâna în 1899, fiind prim-ministru al guvernelor României timp de
patru mandate în perioadele 11 mai 1866 – 13 iulie 1866, 11 martie 1871 – 30 martie
1876, 29 martie 1889 – 3 noiembrie 1889, 27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895.

A ocupat de asemenea timp de cinci mandate funcţia de ministru de Interne şi a fost a

fost ales în două rânduri preşedinte al Adunării Deputaţilor.

Dupa moartea lui Lascar Catargiu, Partidul Conservator i-a avut ca presedinti pe
Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu
(1913-1914) şi Alexandru Marghiloman (1914-1925).

Preşedintia lui Lascăr Catargiu a cunoscut şi primele frământari politice interne în

Partidul Conservator.

Datorită componenţei sale eterogene – mari proprietari de pămînt, burghezia

comercială şi administrativă, dar şi o parte a intelectualităţii – în cadrul Partidului
Conservator s-au manifestatdisensiuni şi fărîmiţări care vor da naştere unor disidenţe,
dintre care cea mai importantă a fost gruparea „Junimistă „, condusă de Petre Carp şi
Titu Maiorescu.

Gruparea in interiorul partidului – Junimiştii, care avea un profil ideologic şi cultural

foarte bine definit s-a conturat încă din 1881, ajungând chiar în în 1891 să se
desprindă din Partidul Conservator si să infiinţeze, sub presedinţia lui Petre P. Carp,
Partidul Constituţional.

Cei mai marcanţi membri ai noii grupări politice erau Menelas Ghermani, Titu
Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti etc. Partidul
Constituţional si-a susţinut cauza în jurnale precum „Constituţionalul” (1889-1900) sau
„Era nouă” (1899-1900) şi a participat la guvernarea conservatoare din 1891-1895.

In 1900 junimiştii se vor reintegra în Partidul Conservator, însă un an mai târziu

controversele dintre adepţii lui Gheorghe Gr. Cantacuzino şi ei reapăreau, încheindu-se
de-abia prin 1907.
In 1884 a luat naştere sub conducerea lui Lascăr Catargiu şi Grigore Vernescu o
grupare politica hibridă, numita Partidul Liberal Conservator.

Noua formaţiune, care avea ca organ central de presa, jurnalul „România” (1884-1892),
era o formulă politica de conjunctură, îndreptată împotriva guvernarii liberalului Ion C.
Bratianu.

Partidul Liberal Conservator a participat la guvernarea junimistă din 1888 – 1889,

asumându-şi apoi singur doua cabinete (martie – noiembrie 1889 si februarie –
noiembrie 1891).

In 1891 ramura conservatoare s-a reconstituit în matca tradiţională a Partidului

Conservator.

În februarie 1908, o serie de personalităţi au părăsit Partidul Conservator, întemeind

Partidul Conservator Democrat, în frunte cu Take Ionescu.

În 1915, vechiul Partid Conservator s-a scindat în gruparea condusă de Nicolae

Filipescu şi în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman.

În 1916, Partidul Conservator Democrat a fuzionat cu aripa conservatoare condusă de

Nicolae Filipescu, sub denumirea de Partidul Conservator Naţionalist.

Pâna în 1918 la conducerea Romaniei s-au succedat nu mai puţin de sapte guverne
aflate sub coordonarea unor personalitati politice conservatoare remarcabile. Sunt
semnificative realizarile cabinetului prezidat de Petre P. Carp (1910-1912) in domeniul
rural si al meseriilor sau cele ale guvernului in fruntea caruia s-a aflat Titu Maiorescu
(1912-1913), care a reusit sa gireze cu bine „criza balcanica”, mediind pacea intre
Grecia si Turcia, ceea ce a facut ca România sa devina un important factor politic in
zonă.

Izbucnirea primei conflagraţii mondiale găseşte formaţiunea într-o stare de acută

dezbinare şi lipsă de voinţă politică.

În atari condiţii, practic, după Congresul din 1915, ea se desfiinţează, cu toate că unele
organizaţii locale îşi vor perpetua activitatea pînă după terminarea războiului.

După 1918, Partidul Conservator a încercat să se reorganizeze sub denumirea de

Partidul Conservator Progresist condus de Alexandru Marghiloman, dar în alegerile
parlamentare din 1919 nu a obtinut decât 19 mandate, iar in 1920 si 1922, nici unul.

De subliniat că agonia Partidului Conservator avea în principal o bază socio-economică,

anume fărîmiţarea şi treptata dezmembrare a clasei boiereşti în primele decenii ale
veacului al XX-lea; îmbătrînit, el iese de pe scena politică autohtonă, lăsînd în urma sa
un imens loc gol, grupările conservatoare apărute ulterior din trunchiul său (Partidul
Conservator-Progresist, Partidul Conservator-Independent sau Grupul Conservator
Unionist) neputând rezista în competiţia politică cu liberalii sau cu anumite construcţii de
dreapta mai puţin echilibrate, dar mai ancorate în problemele vremii.

A continuat sa mai existe pe scena politica românească, până la moartea ultimului său
preşedinte, Alexandru Marghiloman, mai ales prin intermediul organelor de presă
precum „Steagul” (1914-1922) sau „Le Progrès” (1914-1925), care continuau tradiţia de
la publicaţiile „Timpul”(1889-1900) ori „Conservatorul” (1900-1914).

In mai 1925, fruntaşii conservatori decideau fuziunea cu Partidul Poporului, prin

integrarea organizatiilor locale şi a centralei în structurile gruparii conduse de Alexandru
Averescu.

Şapte ani mai târziu, Grigore Filipescu, fiul cunoscutului lider conservator, Nicolae
Filipescu, fonda un partid care se declara continuatorul tradiţiei instituite în 1880.

Noul Partid Conservator, care a existat în viaţa politică a Romaniei pâna prin 1938, nu a
avut însă nici o influenţă notabilă în viaţa politică a ţării.

După căderea dictaturii comuniste, în 1991, s-a încercat o resuscitare a

conservatorismului în politica românească, prin crearea Partidul Umanist Român (PUR).

PC - Partidul Conservator. sigla PC

La data de 7 mai 2005 Partidul Umanist (social-liberal) şi-a schimbat denumirea în
Partidul Conservator, care se considera un continuator al Partidului Conservator istoric
din România, cu toate că nu exista o legatură directă între cele două partide, chiar dacă
partidul postdecembrist susține că îmbrățișează aceleași valori şi idealuri ca acelea
pentru care a militat partidul istoric.

Bibliografie (surse):

http://www.istoria.md/articol/721/3_februarie,_istoricul_zilei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Emanoil_Costache_Epureanu

https://filosofiepolitica.wordpress.com/elemente-de-doctrina/partidul-conservator/istoria-
partidului-conservator/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Conservator_(Rom%C3%A2nia,_1880%E2%80%9
31918)

Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008.