Câteva lucruri despre Ion Cantacuzino

Săicu Diana, Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară Suceava

Ion Cantacuzino omul care a făcut diferența dintre viață și moarte în timpul cei de-al
dolea Razboi Balcanic. Motivul pentru care am ales sa îi studiez personalitatea este importanța
acestuia atât în istoria României cât și în afara granițelor țării.
Ion Cantacuzino s-a născut în 1863, la București într-o familie care a produs nenumărați
domnitori și mari dregători în Țările Române. Tatăl său, juristul Ion Cantacuzino, a fost ministru
sub domnia lui Alexandru Ion Cuza, iar mama sa, Maria Cantacuzino, fiică de general, născută
Mavroş, a jucat un rol important în societatea bucureşteană de la sfârşitul secolului trecut. De la
vârsta de opt ani a început să înveţe latina, de la nouă ani greaca veche, apoi franceza şi germana.
La 16 ani a fost trimis la Paris pentru studii.
În 1896, s-a căsătorit cu Elena Balș şi pe durata şederii lor în Franţa, au locuit în Cartierul
Latin, vizita deseori galeriile Odeonului, de unde cumpăra numeroase cărți, începuse să
colecționeze cărți vechi, desene, stampe și, de câte ori avea timp și ocaziile potrivite, călătorea în
diferite orașe europene.
Deseori, doctorul Ion Cantacuzino a fost numit cu afecțiune „Pasteur al României”.
Cercetător dedicat, profesor îndrăgit de studenți, apreciat de colegi, organizator abil în domeniul
sănătății publice, fondator al școlii române de patologie experimentală și de imunologie, dr.
Cantacuzino este unul din creatorii medicinii științifice românești.
A murit în 14 ianuarie 1934, la 70 de ani. A fost înmormântat temporar la cimitirul Bellu,
după care mormântul lui a fost amenajat în cripta institutului pe care l-a fondat.
Tânărul Cantacuzino şi-a făcut studiile liceale și universitare la Paris. A fost un admirator
fervent al artei și prima sa specializare a fost filosofia. Dar dupa ce a obţinut diploma în 1885, a
făcut o schimbare de carieră în direcția științelor naturale. Cantacuzino s-a înscris la Facultatea de
Științe din Paris în 1886 și în 1887 la Facultatea de Medicină, urmând cursurile celor două în
paralel.
Dupa ce şi-a luat diploma în științe, a aflat despre cercetările lui Ilia Mecinikov pe patologia
comparată a inflamației și a fost atât de entuziasmat încât a decis să se dedice cercetării științifice.
A fost acceptat la laborator Mecinikov din Institutul Pasteur și a urmat un curs în timpul iernii
dintre 1892-1893. Apoi, a început o cercetare doctorală pe un subiect sugerat de Mecinikov însuși.
Cantacuzino devenit Doctor în Medicină în 1895 cu teza intitulată „Cercetări privind metoda de
distrugere a vibrionului holeric în organism”.
A predat o perioadă scurtă la universitatea din Iaşi şi în 1901, a fost numit profesor la
Universitatea București. În 1908, a devenit director general al Serviciului Sanitar. În această
calitate, a trimis o echipă de medici în Bulgaria pe timpul Primului Război Balcanic pentru a studia
epidemia de holeră. Datele microbiologice și epidemiologice care au fost colectate și tulpinile de
Vibrio cholerae aduse înapoi au fost esențiale în dezvoltarea vaccinului din anul următor.
În timpul celui de-al doilea Război Balcanic, epidemia de holeră a fost atât de virulentă
încât măsurile trebuiau să fie rapide și extinse. Prima vaccinare antiholeră asupra oamenilor a fost
făcută în 1884 de către medicul spaniol Jaume Ferran i Clua. Alte vaccinări au fost efectuate în
India, între 1893 și 1895, și în Rusia, între 1904 și 1909. Dar din moment ce acestea nu au fost
făcute în mod constant peste tot, rezultatele au fost puțin satisfăcătoare.
 Prof. Cantacuzino a conceput o nouă metodă de tratament care implica administrarea
medicamentului în trei etape. Soldații au fost inoculaţi o primă dată pe 21 iulie 1913, cu o doză de
1cm3. O altă doză de 2cm3 a fost administrată pe 27 iulie și o a treia doză de 3cm3, pe 2 august.
După prima și a doua vaccinare, au mai fost raportate câteva sute de cazuri de holeră, dar epidemia
a dispărut brusc după ultima administrare a medicamentului. Acesta este momentul cel mai
important în lupta împotriva holerei și rezultatele sale deosebite i-au câștigat titlul de Marele
Experiment Românesc. A intrat direct în analele epidemiologiei ca primul experiment de laborator
făcut pe un număr mare de persoane în mijlocul unei epidemii în plină desfăşurare.
Ca director general al Serviciului Sanitar (1908-1910) lupta impotriva tuberculozei,
organizeaza servicii sanitare model in opt judete si laboratoare de bacterilogie in principalele
orase ale tarii. Sintetizeaza ideile moderne de medicina curativa si preventiva pe care le
raporteaza la nevoile si posibilitatile tarii din acea perioada in legea sanitara din 1910 (legea
„Cantacuzino”).
Creeaza o serie de lucrari ca: descoperirea imunitatii celulare si umorale, sensibilitatea si
lipsa de imunitate a organismului fata de scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei si
vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette iar in 1912 creeaza vaccinul antitific.
A intemeiat „Revista stiintelor medicale” (1905). Impreuna cu prof. Ioan Athanasiu
infiinteaza o revista stiintifica, publicata in limba franceza, „Archives de Biologie”, fiind a doua
mare revista medicala romaneasca in miscarea stiintifica internationala. In 1906 fondeaza, alaturi
de C. Stere si G. Ibraileanu revista „Viata romaneasca”.
În același timp, a contribuit la afirmarea științei românești pe plan internațional. A fost
doctor honoris causa al Universităților din Atena, Bordeaux, Bruxelles, Lyon și Montpellier. Ioan
Cantacuzino a fost una dintre cele mai importante figuri ale științei românești.
În 1921, regele Ferdinand a semnat o lege specială prin care s-a înființat Institutul de
seruri și vaccinuri. Ulterior, s-a numit Institutul de microbiologie, parazitologie și epidemiologie
“Dr. I. Cantacuzino”, iar în prezent a devenit Institutul Național de Cercetare Dezvoltare
Medico-Militară “Cantacuzino”. Pe scurt, așa cum îl cunoaște și îi spune toată lumea, după
numele fondatorului, Institutul Cantacuzino.
Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în
Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al
Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris
causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).
Așadar Ion Cantacuzino rămâne în istoria noastră un mare inventator, care a
reușit să dea sens propriei vieți. A cărui existență nu a trecut remarcabilă, acesta fiind apreciat la
adevărata sa valoare( membru titular al Academiei Române, director general al Sistemului
Sanitar).

Sâicu Diana
Clasa a- XII- a E

Anexe: https://www.unitischimbam.ro/ion-cantacuzino/