NUMISMATICA

I. Definiţie; Rolul izvoarelor numismatice în cercetarea istorică

Numismatica este ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul monedelor
ţinând seama de metalul din care sunt făcute, de tipurile (imaginile) şi inscripţiile
(legendele) lor, precum şi de etalon, de titlu şi de cursul avut. Denumirea acestei
ştiinţe provine de la termenul grecesc nomisma (în latineşte numisma = monedă).
Moneda este piesa din metal prin care se realizează schimbul de produse şi se
tezaurizează valori. Datorită informaţiei de natură istorică pe care o conţine, moneda
reprezintă, în acelaşi timp, un preţios izvor istoric ce ajută la reconstituirea realităţii
la un anume moment dat:
a) Moneda reprezintă un izvor istoric deosebit de important pentru analiza
perioadelor în care izvoarele scrise sau lipsesc cu desăvârşire sau sunt lacunare;
b) Descoperirile de monedă în incinta unor aşezări sau necropole contribuie la
datarea complexului arheologic respectiv;
c) Conţinutul în metal preţios şi tehnica de batere a monedelor ne arată dacă
avem de-a face cu o perioadă de stabilitate politică şi prosperitate economică sau,
dimpotrivă, cu una de criză şi de regres;
d) Îngropate, de regulă, de-a lungul drumurilor comerciale şi a principalelor căi
de acces, monedele pun în evidenţă sensurile acestor drumuri şi locurile
principalelor puncte de vamă;
e) Moneda evidenţiază amplitudinea schimburilor comerciale, a relaţiilor cu ţările
vecine şi îndepărtate, contribuţia Ţărilor Române la dezvoltarea patrimoniului
civilizaţiei universale;
f) Imaginile de pe monede, reprezentările, stemele ne prezintă fie portrete de
conducători, fie demonstrează puterea pe care aceştia o deţineau.

II. Evoluţia Numismaticii ca ştiinţă

Moneda a parcurs o îndelungă evoluţie din Antichitate şi până astăzi.
Monedele au fost colecţionate încă de la sfârşitul Antichităţii şi în cursul Evului
Mediu, dar abia în epoca Renaşterii acestea încep să fie colecţionate din curiozitate
ştiinţifică. Primii autori ai unor lucrări descriptive - privind monedele din colecţiile
timpului - au fost numismaţii amatori.
În secolul al XIV-lea, o atenţie deosebită a acordat monedei Francesco
Petrarca (1304-1374). El prezenta câteva monede de argint romane împăratului
Carol al IV-lea (1346-1378) pentru a-l stimula să urmeze exemplul Romei.
În secolul al XV-lea, s-au interesat de antichităţile romane, printre alţi
colecţionari, florentinii Cosimo de Medici (1434-1464) şi Lorenzo Magnificul (1469-
1492). Către sfârşitul acestui secol, interesul faţă de Numismatică, studiată ca ştiinţă,
creşte. Drumul este deschis de către Angelo Poliziano care publică, în anul 1489,
prima lucrare în care se discută imagini de pe monede.
În secolul al XVI-lea apar o serie de lucrări de Numismatică. Astfel, în Franţa,
Bud, prieten cu Francisc I (1515 – 1547), scrie o lucrare despre monedele de aramă
romane (1515). În anul 1553 apar lucrări în Germania iar în Spania, Didacus
Cavambias explică semnificaţiile de pe monedele antice. În Germania, Wolfgang
Lazius pune pentru prima dată problema elaborării unui compendiu de monede. În a

1
doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Italia, Fulvio Orsini elaborează o lucrare
privitoare la imaginea bărbaţilor iluştri de pe monede şi geme, în 1570.
În secolul al XVII-lea sunt publicate cataloage de colecţii, existând
preocuparea de a înregistra cât mai mult cu putinţă. În acelaşi timp, s-au pus bazele
muzeelor, cabinetelor numismatice şi medalistice. De pildă, în Franţa, ducele de
Orleans-Luxembourg a creat şase cabinete, regele Ludovic al XIV-lea a acordat o
deosebită atenţie monedei iar Jean Vaillant a adunat pentru rege medalii şi monede.
În Suedia, regina Christina (Kristina, 1632-1654) avea o colecţie de 15.000 de
monede iar în Germania, la Berlin, prinţul elector Wilhelm de Brandenburg l-a avut
la curtea sa pe una dintre cele mai mari figuri de numismaţi europeni,
enciclopedistul Ezechil Spalhain. Cartea sa (Disertatio) rămâne şi astăzi o lucrare de
referinţă. Preocupările de numismatică medievală încep cu Paul Petan, autor al unei
lucrări în 1610.
În secolul al XVIII-lea pătrunde spiritul ştiinţific şi apare ideea unei organizări
ştiinţifice a materialului numismatic. Se continuă publicarea de cataloage. De
exemplu, în 1719 apare catalogul cabinetului numismatic al ţarului Rusiei Petru I cel
Mare (1696-1725). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar lucrări despre
moneda germană. Johann Kohler este autorul unui catalog foarte complet al
monedelor medievale de aur. Abatele Joseph Hilarius Eckel (1737-1798), director al
cabinetului imperial din Viena, profesor la Universitatea din Viena, este considerat
părintele Numismaticii prin lucrarea sa în 8 volume (Doctrina nummorum
veterorum), apărută între 1792-1798. În lucrarea sa, J. Eckel a stabilit primele reguli
precise de studiu şi prezentare a monedelor şi a realizat cea dintâi clasificare
ştiinţifică şi sistematică a acestora. Se studiază metalul, sistemul ponderal şi
probleme legate de arta monetară.
În secolul al XIX-lea iau amploare cercetările privitoare la monedă.
Numismatica este introdusă acum, ca disciplină auxiliară a istoriei, în planurile de
învăţământ ale unor universităţi din Europa. Dintre contribuţiile mai importante,
din prima jumătate a secolului al XIX-lea, amintim pe cele ale lui Joseph von Mader,
profesor de economie politică la Universitatea din Praga, întemeietorul Numismaticii
medievale germane printr-o lucrare în şase volume (1803-1813); Joachim Lellewel,
autorul lucrării Numismatica Evului Mediu (1835); John Akkarman, în Anglia,
editorul publicaţiei “Numismatic Journal” şi pe Hermann Grotte, iniţiatorul
elaborării de periodice. În 1836, la Londra, este fondată renumita “Royal
Numismatic Society of London”. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marele
savant, al studiilor privind Imperiul Roman şi Epigrafia romană, Theodor Mommsen
a pus bazele Numismaticii ca ştiinţă prin lucrarea sa dedicată monedelor romane
(Geschichte des romischen Munzwessens), apărută la Berlin în 1860. În S.U.A.,
cercetările de Numismatică se remarcă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea dar
reprezentative sunt abia de la 1875 prin Silvester Crosby, care publică o lucrare
despre primele monede din America. La sfârşitul secolului al XIX-lea a fost publicat
tratatul ştiinţific asupra monedelor medievale de către A. Engel şi R. Serrure (Traite
de numismatique du Moyen Age, Paris, 1891-1895). La sfârşitul aceluiaşi secol încep
să fie organizate congrese internaţionale de Numismatică, primul fiind organizat la
Bruxelles în 1891 şi apoi în secolul XX (Paris, 1901; Bruxelles, 1910; Londra, 1936;
Paris, 1953; Roma, 1961; Copenhaga, 1967; New York-Washington, 1973, Berna, 1979
ş.a.)
La începutul secolului XX, în S.U.A., se remarcă activitatea lui Edward Nevell,
autoritatea numărul unu pentru numismatica antică. În Europa au apărut Corpusuri
monetare, dintre care amintim pe cele ale lui Ernst Haeberlin (Corpus nummorum
Italicorum, Roma, 1912) şi Laszlo Rethy (Corpus nummorum Hungariae, reeditare,

2
Graz, 1958). Din 1953 funcţionează Comisia Internaţională de Numismatică (C.I.N.)
afiliată la Comitetul Internaţional de Ştiinţe Istorice (C.I.S.H.). Din 1947 este editat
unul dintre cele mai remarcabile periodice –“Numismatic Literature”.

Preocupări de Numismatică pe teritoriul României

Primele preocupări de Numismatică apar pe teritoriul Ţărilor Române în
perioada Renaşterii. Umanistul transilvănean de origine română, Nicolaus Olahus,
în lucrarea intitulată Hungaria sive de originibus gentis situ, divisione, habitu atque
opportunitatibus, apărută în 1536 la Bruxelles, argumenta originea latină a
românilor prin limbă şi mărturii numismatice.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, Miron Costin, în lucrarea De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, amintea despre o monedă romană
descoperită la Galaţi şi de o monedă găsită lângă Roman, de la Ion Vodă cel Viteaz
(1572-1574).
În secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir, în lucrarea Hronicul vechimii a
romano-moldo-vlahilor (1722), aminteşte despre o monedă descoperită lângă Galaţi
(la Gherghina). În Descriptio Moldaviae (1716), acelaşi autor este preocupat de
monedele ce circulau în Moldova. În acelaşi secol, Martin Schmeizel elaborează o
lucrare despre monedele de aur şi argint ale Transilvaniei (Erlauterung Gold und
Silberner Munzen von Siebenburgen, Halle, 1748). Un rol important l-a jucat Şcoala
Ardeleană, prin includerea izvorului numismatic cercetării istoriografice.
Dintre numismaţii secolului al XIX-lea, amintim pe D. Bojincă, Mihail Ghica
dar mai ales pe D.A. Sturdza, autor al lucrării Bibliografia numismaticii româneşti
(1878).
La începutul secolului XX, în 1903, a luat fiinţă Societatea Numismatică
Română. Societatea a fost condusă, de-a lungul timpului, de reputaţi numismaţi:
Mihail Sutzu (1904-1933); Constantin Moisil (1933-1958); Emil Condurachi (1958-
1987). Societatea Numismatică Română editează ,,Buletinul Societăţii Numismatice
Române”, la Bucureşti, începând cu 1904 şi “Cronica Numismatică” din 1920,
devenită ulterior “Cronica Numismatică şi Arheologică”. Primul congres naţional de
Numismatică a avut loc la Bucureşti în 1933. În 1910 s-a fondat Cabinetul
Numismatic (din 1979 se află în Muzeul Naţional de Istorie). Dintre cercetători îi
amintim pe Constantin Moisil, Emil Condurachi, Octavian Iliescu, Bucur Mitrea,
Constantin Preda ş.a. Contribuţiile româneşti în domeniu sunt cel mai bine reflectate
în volumul publicat de Aurel Golimas şi Costache C. Gheorghe (Bibliografie
numismatică românească. Bibliographia numismatica daco-romana, Bucureşti,
1984).

*
III. Apariţia şi evoluţia monedei
În istoria monedei deosebim trei mari perioade: a monedei antice, medievale
şi moderne. Datele care le separă nu sunt peste tot aceleaşi. Numismatica antică
studiază monedele de la prima lor apariţie şi până în 476 d. Hr. (căderea Imperiului
Roman de Apus), iar cea medievală până la Reformă (1517). În Rusia şi în Orient sunt
utilizate alte date, aşa de pildă pentru ţările musulmane numismatica medievală
începe în anul 692 d. Hr., iar în Rusia din sec. X până în 1547.
Moneda a apărut în Antichitate, se pare în secolul VII î.Hr., în Lidia şi era
constituită din electrum (aliaj natural din aur şi argint), cules atunci din nisipul
râului Pactolus.

3
 Grecii şi mai târziu romanii au folosit sisteme monetare evoluate. Grecii
întrebuinţau pentru monede aceleaşi denumiri ca la greutăţi. La Atena, cele mai
utilizate piese monetare erau:
Halcous (arama)= 1/3 din obol;
Dihalcon (dublu halcous) = ¼ din obol;
Hemiobolicon = ½ din obol;
Obolos (obolul) = 1/6 din drahmă;
Diobolon = 2 oboli;
Tetrobolon = 4 oboli;
Drahme (drahma), argint = 6 oboli;
Didrahmon (didrahma) = 2 drahme;
Tetradrahmon (tetradrahma) sau stater = 4 drahme - monedă de aur;
Mna (mina) = 100 drahme
monede de cont
Talanton (talantul) = 60 mne
Romanii au utilizat lingoul, care este o bucată de metal topit, un aliaj de cupru
şi zinc (aes rude, rudeva, aes grave) care se turna într-o formă deosebită. Lingoul se
cântărea ori de câte ori se transmitea. Din secolul V î.Hr. au apărut monedele
propriu-zise care aveau ca unitate de măsură libra. În această perioadă toate
monedele romane erau de aramă şi purtau următoarele denumiri:
As libralis = 1 libră = 10 (12 uncii) = cca. 273 gr.;
Semis = 5 (6) uncii;
Drieres = 4 (5) uncii;
Quadrans = 3(4) uncii;
Sextans = 2(3) uncii;
Sesuncia = 1 ½ uncie;
Uncia;
Semiuncia = ½ uncie;
Binae sextulae = 1/3 uncie;
Sicilicus = ¼ uncie;
Sextula = 1/6 uncie;
Dimidia sextula = 1/12 uncie;
Sevipulum = 1/24 uncie.
Asul a fost mereu redus din cauza lipsei de aramă. La începutul secolului I d.
Hr. el nu a mai fost bătut, iar când a reapărut la sfârşitul secolului nu mai avea decât
1/3 din uncie.
În secolul I d.Hr. a început să se bată şi moneda de aur, aureus (cca. 100
sesterţi).
În primele secole ale imperiului au circulat următoarele monede romane:
de aramă: As = 1/3 din uncie = 13,44 gr.;
Sestertius = 27,29 gr.;
de argint: Denarius (lat. = zece) = 4 sesterţi = 3,41 gr.;
de aur: Aureus - al lui August = 100 sesterţi = 7,80 gr.;
- al lui Marc-Aureliu = 7,28 gr.;
- al lui Caracalla = 7,55 gr.
În perioada medievală s-a diversificat moneda şi s-au înmulţit sistemele
monetare. Pentru baterea monedelor era folosit metalul preţios (aur, argint), apoi
arama şi alte aliaje. Circulaţia monetară în Evul Mediu este foarte fărâmiţată.
Monedele care au cunoscut cea mai largă răspândire în această perioadă au fost:
Dinarul, monedă de argint bătută în apusul Europei, în statele italiene, la
sârbi, de către banii Sloveniei, dar şi de arabi;

4
 Dirhemul, monedă de argint cu largă circulaţie în lumea islamică;
Creiţarul, monedă mică de argint, mai târziu de aramă, care a circulat până la
sfârşitul secolului al XIX-lea în unele state germane, în Imperiul Habsburgic, în
Transilvania şi în Bucovina;
Penny, monedă bătută în Anglia;
Pfenningul, monedă bătută în secolele X-XIII în statele germane;
Sterling, monedă de argint bătută în Anglia în a doua jumătate a secolului al
XIV-lea;
Solidul, monedă de aur întâlnită în Bizanţ dar şi în centrul şi apusul Europei;
Florinul, monedă de aur bătută la Florenţa la mijlocul secolului al XIII-lea
(1252). S-a răspândit ulterior la germani unde a purtat denumirea de gulden;
Ducatul (ţechinul), monedă italiană (din secolul al XII-lea) de argint, mai
târziu de aur (sfârşitul secolului al XIII-lea), bătută la Veneţia, care a circulat în Evul
Mediu şi în alte ţări din Europa Apuseană;
Groşii, monedă de argint emisă din secolul al XIII-lea de mai multe state
europene (Franţa, Polonia ş.a.);
Schillingul, monedă emisă mai întâi în Franţa în secolul al XIII-lea;
Talerul, monedă de argint bătută în Austria la sfârşitul secolului al XV-lea ;
Asprul (acceaua), monedă otomană de argint.
Ţările Române. Circulaţia monetară din cele trei Ţări Române se înscrie, prin
caracteristicile sale, în circuitul european. În secolele IX-XIII, teritoriul românesc s-a
aflat în aria de circulaţie dominată de moneda bizantină. După anul 1241, aici au
circulat şi alte monede: dinari banali slavoni, groşi bulgăreşti, dinari ungureşti,
dirhemi tătărăşti, oboli boemieni şi polonezi, monede veneţiene, aflate în cantitate
mare, pfenigi, de asemenea în număr mare, monedă englezească.
În Ţara Românească şi Moldova, primele emisiuni monetare proprii aparţin
celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea. Pentru Ţara Românească,
numismatul Octavian Iliescu consideră că primele monede au fost bătute de către
Vlaicu I (1364-1377), în 1365. Aurel Golimas consideră că primele monede au fost
bătute tot pe vremea lui Vladislav Vlaicu, dar în 1370 când existau condiţii mai
favorabile pentru tânărul stat muntean. Vlaicu I a bătut ducaţi, dinari şi bani, după
modelul balcanic sau al regatului maghiar, apoi doar ducaţi şi bani. Vladislav II
(1447-1448; 1448-1456), la mijlocul secolului al XV-lea, face o reformă monetară a
ducaţilor care a urmărit o reevaluare a acestora şi punerea de acord cu ducatul
maghiar, pe de o parte, şi asprul otoman, pe de cealaltă parte. Anul 1482 marchează
emiterea ultimelor emisiuni regulate ale Ţării Româneşti. Ele se reiau abia în 1713, în
timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), dar de fapt sunt medalii de aur şi nu
monede.
Cronologia emisiunilor monetare ale Ţării Româneşti (sec. XIV-XVIII) se
prezintă astfel:
Vladislav I (Vlaicu Vodă) (1364-1377) - ducaţi munteni, dinari, bani;
Vladislav I şi Radu I (asociaţi) – dinari;
Radu I şi Vladislav I (asociaţi) – dinari, bani;
Radu I (1377-1383) - ducaţi munteni, dinari, bani;
Dan I (1383-1386) - ducaţi munteni, bani;
Dan I şi Mircea (asociaţi) - ducaţi munteni;
Mircea şi Dan I (asociaţi) - ducaţi munteni;
Vlad I (1394-1397) - ducaţi munteni;
Mircea cel Bătrân ( 1386-1418) - ducaţi munteni, bani;
Mircea cel Bătrân şi Mihail I (1403-1418) (asociaţi) - ducaţi;
Mihail I (1418-1420) - ducaţi munteni;

5
 Radu II Prasnaglava (1420-1427) – nu se cunosc monede;
Dan II (1422-1431) - ducaţi munteni, bani;
Alexandru I Aldea (1431-1436) – nu se cunosc monede;
Nicolae Redwitz (1429-1435) (Banatul Severinului) – dinari;
Vlad II Dracul (1436-1442; 1443-1447) – bani;
Basarab II (1442-1443) - ducaţi;
Vladislav II (1447-1448; 1448-1456) - ducaţi munteni, bani;
Vlad III Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476) – bani;
Radu III cel Frumos (1462-1473; 1473-1474; 1474-1475) - ducaţi munteni ;
Basarab cel Bătrân (Laiotă) (1473-1474; 1474-1476; 1476-1477) - ducaţi
munteni;
Basarab IV Ţepeluş (1477-1482) - ducaţi munteni;
Mihnea III Radu (1658 – 1659) - şilingi;
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) – monede medalii (5 şi 6 ducaţi).
Pentru Moldova, numismatul Octavian Iliescu consideră că primele monede
au fost bătute în timpul lui Petru I Muşat (1375-1391), în 1377. Cercetătorul Ştefan
Gorovei consideră că primele emisiuni au fost bătute în 1387-1391. Petru I Muşat a
bătut monede în sistemul groşilor polonezi (groşi şi jumătăţi de groşi). Alexandru cel
Bun (1400-1432) a bătut trei emisiuni de groşi, ceea ce indică o stabilitate
economică. Aron al II-lea a realizat o reformă monetară, emiţând piese mai mici de
argint dar de bună calitate şi a încercat să orienteze moneda spre sistemul monetar
otoman deoarece moneda ungurească se depreciase. Alexandru Lăpuşneanu (1552-
1561; 1563/1564-1568) s-a orientat spre sistemul monetar unguresc, bătând dinari.
Despot Vodă (1561-1563) a bătut şi el dinari după modelul unguresc. Ion Vodă cel
Viteaz (1572-1574) a bătut aqceaua, monedă de aramă, în sistemul otoman.
Cronologia emisiunilor monetare ale Moldovei (secolele XIV-XVII) se prezintă
după cum urmează:
Petru Muşat (1375-1391) - groşi, ½ groşi;
Ştefan I (1394-1399) - groşi;
Alexandru cel Bun (1400-1432) – 2 groşi, groşi, ½ groşi, diviziuni;
Iliaş I (1432-1433; 1435-1436) – 2 groşi, groşi, ½ groşi, diviziuni;
Iliaş I şi Ştefan II (1436-1442) – 2 groşi, groşi.
Ştefan II (1433-1435; 1436-1442) asociat cu Iliaş (1442-1447) – 2 groşi, groşi,
½ groşi;
Petru II (1443-1447, asociat cu Ştefan II, 1447; asociat cu Roman II 1448-
1449) – 2 groşi, groşi, ½ groşi;
Roman II (1447-1448) - groşi, ½ groşi;
Alexandru II (Alexăndrel) ( 1449; 1452-1454; 1455) - groşi, ½ groşi;
Bogdan II (1449-1451) - groşi, ½ groşi;
Petru III Aron (1451-1452; 1454-1455; 1455-1457) - groşi, ½ groşi;
Ştefan cel Mare (1457-1504) - groşi, ½ groşi;
Bogdan III (1504-1517) - groşi, ½ groşi;
Ştefan IV (Ştefăniţă) (1517-1527) - groşi, ½ groşi;
Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) – dinari;
Iacob Eraclide Despotul (Despot Vodă) (1561-1563) - ducaţi, taleri, dinari,
oboli;
Ştefan Tomşa (1563-1564) – dinari;
Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574) – accea;
Ştefan Răzvan (1595) – 3 groşi;
Ieremia Movilă (1595-1606) (monede moldo-polone) – 3 groşi;
Eustatie Dabija (Dabija Vodă) (1661-1665) - şilingi.

6
 În Transilvania, în secolele IX-XIII, distingem patru categorii de monede:
sud-dunărene (bizantine-sec. XI-XII; sârbeşti–sec.XIII); maghiare (dinarii şi
obolii); apusene (în special germane şi în mică măsură din Boemia, Italia, Franţa şi
Anglia) şi orientale (tătărăşti). După unii în 1538, după alţii în 1541, este bătută
prima emisiune proprie a Transilvaniei. În perioada 1551-1591 monedele poartă şi
efigiile principilor locali.
Cronologia emisiunilor monetare ale Principatului Transilvaniei (1551-1691)
se înfăţişează în modul următor:
Ioan Sigismund (1559-1571) – 1 ducat; 2; 4; 10 ducaţi;
¼; 1; ¼ taleri;
½; 1 guldeni;
1 dinar;
1 obol.
Ştefan Bathory (1571-1575) - 1 ducat;
Cristofor Bathory (1576-1581) – ¼; 1; 1 1/2 ducaţi;
2; 4; 5; 10 ducaţi;
1 taler; 1 gulden; 1 dinar.
Elisabeta Bocskay (1577) – 2; 3; 5; 10 ducaţi;
1 taler.
Sigismund Bathory (1581-1598) – 1; 2; 5; 8; 10 ducaţi;
1; 1 ½; 2 taleri;
1 gulden; 3 groşi; 1 şiling; 1 dinar.
Moise Szekely (1603) – 10 Dic.; 1 taler; 1 gulden.
Ştefan Bocskay (1604-1606) – ¼; ½; 1; 2; 4; 5; 10 ducaţi;
1; 1 ½; 2 taleri;
1; 2; 3; guldeni;
3; 6 groşi.
Sigismund Rakoczi (1606-1608) – ¼; 1; 10 ducaţi;
Gabriel Bathory (1608-1613) – ¼; ½; 1; 2; 4; 5; 6; 8; 10 ducaţi;
1; 1/3 taleri
1 gulden; 1 gulden lat;
1 gros; 1 gros lat; 3 groşi;
1 dinar.
Gabriel Bethlen (1613-1629) – ¼; 1; 2; 3; 4; 5; 10 ducaţi;
1; 1 ½; 2; 2 ½ taleri; 3; 4 taleri;
1; 1 ½; 2; 3; 4 guldeni;
1; 2; 3 groşi;
1 gros lat;
1 dinar; 1 obol; 1; 2; 3 creiţari.
Caterina de Brandenburg - soţia lui Gabriel Bethlen (1629-1630) – 1 ducat.
Ştefan Bethlen (1630) – 1 ducat; 1 pfenig minier;
Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) – ¼; 1; 2; 5; 6; 10 ducaţi;
1; 1 ½; 2 taleri;
½; 1 guldeni;
1 ½; 3; 6 groşi;
pfenig minier.
Gheorghe Rakoczi II (1648-1660) – ¼; 1; 2; 3; 7; 10; 12; 13 ducaţi;
¼; 1; 2 taleri;
½; 1 gulden;
1 dinar.

7
 Acatius Barcsai (1658-1660) – 1; 2; 5; 7; 9; 10 ducaţi;
1 taler;
1 gulden.
Ioan Kemeny (1661-1662) – 1; 2; 3; 5; 10 ducaţi;
1; 2 taleri;
1 gulden.
Mihai Apafi (1661-1690) – 1; 2; 3; 4; 4 ¼; 5 ducaţi;
6; 10; 25; 50; 100;
1; 1 ½; 2 taleri;
1 gulden;
6; 12 dinari.
Emeric T0k0ly (1683; 1690- 1691) – 1; 3; 4; 10 ducaţi;
4 taleri.
Pe teritoriul Ţărilor Române, în secolele XIII-XVI, au circulat şi alte monede
străine: monede italiene de aur (florinul şi ducatul); guldenul; talerul de argint;
groşi polonezi; solidul suedez; monede otomane.
În epoca modernă, constituirea statelor naţionale a avut drept consecinţă,
în domeniul monetar, unificarea sistemelor monetare şi crearea sistemului monetar
naţional. Înfiinţarea Băncilor Naţionale a dus la apariţia bancnotelor. Emisiunile
monetare se restrâng acum doar la moneda măruntă. Numismatica nu se ocupă de
studiul bancnotelor.

IV. Monetăriile; Dreptul monetar

Existenţa metalului din care se produceau, a atelierului în care erau realizate
şi deţinerea dreptului de a emite monedă au fost cei trei factori care au condiţionat,
de-a lungul timpului, baterea monedelor.
În ceea ce priveşte materia primă, monedele s-au confecţionat din aur, argint
şi aramă. Deoarece fiecare emisiune monetară necesita o cantitate considerabilă de
metal, exploatările de aur şi argint, atât în Antichitate cât şi în Evul Mediu, erau un
drept regal, imperial. Cantitatea de metal folosită pentru emiterea de monede era
completată şi prin prăzi de război.
Atelierele în care erau realizate monedele (monetăriile) au luat fiinţă şi s-au
organizat pe lângă diferite autorităţi centrale şi entităţi politice. În antichitate, grecii
şi romanii au organizat monetării, emiţând monede cu scopul de a spori veniturile
provenite din schimburile comerciale. În perioada antică, dar şi în Evul Mediu,
monetăriile erau supravegheate strict de autoritatea politică emitentă.
Monedele sunt obţinute prin batere, operaţie tehnică prin care bucata de
metal tăiată la volumul şi greutatea stabilită pentru fiecare exemplar de monedă,
după ce a fost încălzită era ,,bătută” (presată brusc) între două părţi ale matriţei
confecţionată dintr-un material incasabil şi de o mai mare rezistenţă.
La noi, în Antichitate au funcţionat monetării în oraşele greceşti de pe litoralul
pontic şi la reşedinţele regilor daci. În Ţările Române, în Evul Mediu, bănării sau
hereghii au existat la Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti, Suceava, Iaşi, Alba
Iulia, Baia Mare. În 1870 a luat fiinţă Monetăria Statului, devenită, din 1935,
Naţională.
Dreptul monetar (Jus monetae) reprezintă un privilegiu al puterii centrale.
Din punct de vedere juridic, dreptul monetar (jus monetae) era unul regalien,
aparţinând deci conducătorului statului. Relaţiile de dependenţă existente între state

8
se reflectă în simbolistica monetară, fiind vorba de o ingerinţă şi în acest domeniu.
Independenţa şi autoritatea puterii centrale era exprimată prin imprimarea pe
aversul monedei a portretului capului statului emitent.

*
V. Moneda otomană
a) Studiul monedei otomane în România
În cadrul cercetărilor de Numismatică, studiul monedei otomane a
reprezentat şi reprezintă un domeniu aparte, deosebit de interesant şi, în acelaşi
timp, puţin explorat. Preocupându-se de Numismatica românească, Constantin
Moisil a scris în perioada interbelică în B.S.N.R. şi C.N.A. o serie de studii ce se referă
adiacent şi la problematica monedei otomane. Tot în perioada interbelică, Gheorghe
Zane a scris studiul intitulat Sisteme monetare şi monedele principale din veacurile
trecute, făcând referiri şi la moneda statului otoman. În 1939, H. Djalonian Siruni a
elaborat o importantă lucrare, Monetele turceşti în ţările române, în care autorul
prezintă emisiunile de aspri şi altâni, dă explicaţia termenilor şi analizează circulaţia
acestei monede în teritoriile româneşti. Asupra lucrării şi-a pus însă amprenta
scurgerea timpului. Ea rămâne valabilă pentru perioadele mai recente supuse
analizei dar lucrarea este astăzi depăşită ca informaţie şi interpretare. În 1943, Emil
Condurachi, în Începuturile penetraţiei economice în Balcani, analizează căile şi
modalităţile de pătrundere a monedei otomane în Ţara Românească şi Moldova, mai
ales din a doua jumătate a secolului al XV-lea. C. Kiriţescu, în lucrarea Sistemul
bănesc al leului şi precursorii lui (1964), urmăreşte evoluţia monedelor ce au circulat
pe teritoriul românesc până astăzi. În acest context, autorul tratează şi unele
probleme referitoare la moneda otomană. Valoroase contribuţii au adus numismaţii
Octavian Iliescu (prin lucrarea Moneda în România (1970) dar şi prin numeroase
studii în care surprinde şi aspecte legate de moneda otomană) şi Bucur Mitrea (prin
publicarea de tezaure monetare, mai ales în “Dacia N.S ”). Istoricul Mihai Maxim, în
numeroase studii (Consideraţii asupra circulaţiei monetare în Ţările Române şi
Imperiul Otoman în a doua jumătatea secolului al XVI-lea” –1975; O luptă
monetară în secolul XVI: padişahî contra aspru – 1983 ş.a.), s-a ocupat, mai ales, de
perioada de maximă înflorire a Imperiului Otoman, de până la 1584-1586, clarificând
şi problema padişahî-ului în care, multă vreme, au existat confuzii. Importante
contribuţii au adus Elena Isăcescu (în ceea ce priveşte emisiunile de aspri şi dirhemi
din secolul al XVI-lea); Paraschiva Stancu (cu privire la tezaurele de aspri din
secolul al XV-lea, îndeosebi); Eugen Nicolae (în legătură cu monedele de cupru
otomane din secolele XV-XVI); Bogdan Murgescu (privitor la circulaţia monetară
din Ţările Române în secolul al XVI-lea) ş.a. Un rol deosebit de important pentru
studiul tipurilor monedelor otomane îl au cataloagele: Nuri Pere, Osmanlilarda
Madeni Paralar; Anton C. Schaedlinger, Osmaniche Numismatik ş.a. Dintre
publicaţii, amintim: B.S.N.R., C.N., C.N.A., Dacia N.S., şi publicaţiile muzeelor de
istorie judeţene.

b) Principalele monede otomane şi evoluţia lor (sec. XIV-XVII)

Asprul (aqceaua), principala monedă a statului otoman, a fost emisă pentru
prima dată de către Orhan I la Brusa în anul 1327 (727H), fiecare piesă cântărind
1,18-1,20 gr. şi având un titlu ridicat, de 900 0/00 . Există şi opinia istoricului Mihai
Maxim după care asprul ar fi fost emis de însuşi întemeietorul dinastiei, Osman I
(1299-1324), la o dată necunoscută, probabil în 1299.
Au emis aspri următorii sultani:

9
Sultanii (anii de domnie) Anii în care au emis aspri Anul Hegirei

Murad I (1360-1389) 1361 761 H

Bayazid I (1389-1402) 1390 792 H
Mehmed I (1413-1421) 1413 816 H
Murad II (1421-1444; 1446-1451) 1421 824 H
Mehmed II (1451-1481) 1445; 1451; 1461 848; 855; 865 H
Bayazid II (1481-1512) 1481 886 H
Selim I (1512-1520) 1512 918 H
Soliman I (1520-1566) 1520 926 H
Selim II (1566-1574) 1566 974 H
Murad III (1574-1595) 1574 982 H
Mehmed III (1595-1603) 1595 1003 H
Ahmed I (1603-1617) 1603 1012 H
Murad IV (1623-1640) 1623 1032 H
Ibrahim (1640-1648) 1640 1050 H
Mehmed IV (1648-1687) 1648 1058 H

Sultanii otomani au bătut monede în diferite localităţi ale Imperiului sau în

oraşe cucerite. Dintre cele mai importante monetării menţionăm: Serez, Edirne,
Brusa, Istanbul, Bagdad, Diyarbakir ş.a. Valoarea intrinsecă a asprului, moneda cea
mai larg răspândită în Imperiul Otoman, a scăzut fapt reflectat în scăderea
conţinutului în argint în diferitele emisiuni monetare. Astfel, dacă la 1451-1452
(Mehmed II) avea greutatea de 1,052 gr., se ajunge ca peste 3 decenii, în 1481-1482
(Bayazid II), să aibă greutatea de 0,75 gr. În secolul al XV-lea, fără motiv, între 1475
şi 1488, asprul a suferit o devaluare de 10 %.
În secolul al XV-lea este emisă o monedă de aur, altânul.
A fost emisă pentru prima dată de Mehmed II Fatih (1451-1481) în 1476 şi
imita prin greutate (3,50 gr.) şi titlu (993,50 0 /00 ) ducatul veneţian.
Raportul monedei de aur cu cea de argint, - din a doua jumătate a secolului al
XV-lea şi până către sfârşitul secolului al XVI-lea -, a fost următorul: în 1477, un
altân valora 45 aspri, în 1481, 47 aspri, în 1516, 52 aspri, în 1550-1566, 60 aspri. Între
1566 şi 1583 un altân era egal cu 60 de aspri pe piaţa oficială şi cu 80-100 de aspri pe
piaţa liberă. Se poate observa că în intervalul 1481-1580, vreme de 100 de ani, cursul
galbenului n-a crescut decât cu 13 aspri în mod oficial (mai mult la negru).
În ultimul pătrar al secolului al XVI-lea, efectele marcante ale crizei otomane
au izbucnit însă cu violenţă, afectând întregul sistem intern şi internaţional al
Imperiului Otoman. Asprul, moneda de bază, a suferit o devalorizare vertiginoasă iar
preţurile au crescut enorm. Cursul real al aurului urcase la 80-100 aqcele pentru un
galben. Statul otoman a stăruit un timp să menţină echivalenţa 1 galben = 60 aqcele,
ceea ce a deschis calea unor speculaţii financiare.
Până la marea devalorizare a asprului, din 1584-1586, asprul a fost în epocă,
datorită greutăţii sale în argint şi a titlului, moneda cea mai puternică a Europei.
Un eveniment ce va duce la deprecierea monedei de argint de valoare mică
(asprul) şi la dezorganizarea întregii economii monetare l-a constituit revoluţia
preţurilor. Acest fapt îşi are rădăcinile în secolul al XVI-lea, după descoperirea
continentului american. Odată cu descoperirea şi punerea în valoare a minereurilor
din America, producţia de metale preţioase a crescut considerabil:
Producţia anuală de aur:

10
1493-1520 51q (Europa şi Africa) 10q (America) Total 61,0 q
1581-1600 30,5q (Europa şi Africa) 36,9q (America) Total 67,4 q

Producţia anuală de argint

1493-1520 451q (Europa şi Africa) - (America) Total 451 q

1581-1600 413q (Europa şi Africa) 3.051q (America) Total 3.464 q

Astfel, s-a schimbat raportul dintre aur şi argint în secolul al XVI-lea în

defavoarea argintului, decalaj care se va accentua în secolele XVII-XVIII. În Europa
şi în zona Mediteranei, înainte de descoperirea Americii, masa monetară aflată în
circulaţie era de 5000 tone de aur şi 60 000 tone de argint. În Evul Mediu, raportul
de valoare dintre aur şi argint a variat în jurul cifrei de 1:10 şi excepţional de 1:12.
După descoperirea zăcământului de argint de la Potossi, din Bolivia, din 1545 şi
îndeosebi după descoperirea metodei de omologare la rece, valoarea argintului a
început să scadă. La 1584-1586, Poarta Otomană recunoaşte oficial devalorizarea
aqcelei de la 0,681 gr. la 0,384 gr. argint şi ridică valoarea galbenului de la 60 la 120
aqcele. Rata creşte în 1584-1586 de la 1/11,52 la 1/13,10. Dacă “revoluţia preţurilor” a
ajutat apusul Europei la stimularea producţiei industriale, în răsăritul Europei, la est
de Elba, ea a contribuit la prelungirea existenţei sistemului feudal. În 1640 moneda
de aur valora 250 de aspri. În tot acest timp, cele mai multe monetării rămân închise,
mai ales cele mai mici dintre ele, acuzate fiind că produc monede de o calitate şi un
standard inferior. Imperiul Otoman a devenit, tot mai mult, dependent de moneda
străină.
În 1687 este emisă o nouă monedă, după modelul talerilor spanioli, mare, de
argint, numită piastru (sau guruş). A fost bătută pentru prima dată de către
Soliman II, în 1687-1688, cu o greutate la origine de 19,24 gr., cu un diametru de 40
mm şi un titlu de 833 0/00. El echivala în monede divizionare cu 160 de aspri.
Şahâul, o monedă de argint iraniană, a jucat un rol important în
reglementările monetare ale Imperiului Otoman. Cântărea 1 mâsqal (4,608 gr.) şi
deşi la origine era iraniană ea a fost bătută şi în teritoriile otomane. Monetăriile de la
Bagdad, Tabriz, Bassra, Van, Gumushane, Diyarbakir produceau această monedă.
Mangârul, monedă măruntă de cupru, a fost bătută de însuşi întemeietorul
dinastiei, Osman I (1299-1324), dar cele mai frumoase emisiuni aparţin secolelor
XV-XVI. Monetăriile emitente se aflau, în marea lor majoritate, în părţile asiatice ale
Imperiului. Numai trei centre europene au bătut mangâri: Edirne (Adrianopol),
Serez (în nordul Greciei actuale) şi Konstantaniye (Istanbul). Fiecare emisiune a
unui atelier era destinată unei zone de batere şi delimitată prin firmanul imperial
care acorda dreptul de batere şi distribuire prin agenţi. Emisiunile se succedau la
intervale de trei ani. Monedele bătute anterior erau devalorizate oficial, rămânea
valoarea de metal ceea ce făcea ca el să se scurgă spre pieţele externe ce solicitau
arama, cum ar fi Iranul sau India. Mangârii nu erau acceptaţi la plăţile oficiale, erau
utilizaţi în tranzacţii mărunte. Durata de menţinere a valorii lor era scurtă şi de aceea
erau evitaţi de la tezaurizare. În privinţa greutăţii, de obicei se băteau mangâri cu
greutatea de un dirhem de cupru (3,30 gr; 8 mangâri = 1 aspru). Spre deosebire de
monedele de aur şi argint, mangârii nu poartă anul întronării sultanului ci pe cel al
emiterii firmanului prin care se acordau drepturile de batere, pe foarte mulţi lipseşte
numele sultanului iar pe unele legendele sunt înlocuite cu ornamente. Mangârii
“ornamentali” poartă combinaţii de motive geometrice, vegetale şi animaliere şi, de
asemenea, figura umană care este un lucru rar în arta islamică. Importanţa sa este de

11
scurtă durată. La sfârşitul secolului al XVI-lea, când arama începe să lipsească, ea
devine tot mai rară.

*
* *

12