Filigranologia. Criptografia.

Definiţie Filigranologia Filigranologia sau filigranistica este privită de unii cercetători ca fiind o ramură
specializată a paleografiei şi studiază reprezentările (figuri, litere) şi liniile imprimate în hârtie, în timpul
fabricării acesteia şi care pot fi observate prin expunerea la lumină. De asemenea, se ocupă cu realizarea
cataloagelor de filigrane. Cercetările de filigranologie ajută la identificarea morilor/fabricilor de hârtie, la
realizarea istoricului acestora, conducând la concluzii importante privind circulaţia hârtiei sau contactele
ce se stabileau între diferite regiuni; de asemenea, se constituie într-un ajutor preţios pentru
diplomatică şi cronologie, ajutând la datarea documentelor fără dată sau la stabilirea autenticităţii
acestora. Pe baza repertoriilor regionale şi locale s-a realizat la începutul secolului trecut marele
dicţionar al lui Ch.M.Briquet, Les filigranes. Dictionnaire historique des marques du papier des leurs
apparition vers 1282 jusqu'en 1600, Paris, 1907 (cuprinde 16.112 facsimile de filigrane). De asemenea,
pentru spaţiul răsăritean un catalog foarte util a fost alcătuit de N.P.Lihacev. În spaţiul nostru, morile de
hârtie au apărut mai întâi în Transilvania, la Braşov şi Sibiu, fiind atestate în secolul al XVI-lea. În secolul
următor se crea o moară de hârtie şi în Ţara Românească, la Călimăneşti, în timpul domniei lui Matei
Basarab. Criptografia

Criptografia Criptografia sau scrierea criptată cercetează textele vechi cifrate, în sensul că literelor,
cifrelor şi cuvintelor li se atribuie valori diferite de cele comune; termenul provine din grecescul
„kriptos” (ascuns). Există şi o criptofonie, adică o vorbire secretă care se realizează fie prin Proiectul
pentru Învăţământul Rural 69 Ştiinţele auxiliare minore specifice cercetării în cadrul arhivelor (I) 70
Proiectul pentru Învăţământul Rural Metode de criptografie pronunţarea inversă a cuvintelor, fie prin
introducerea de silabe parazitare. De asemenea, acrostihul este considerat tot o modalitate de scriere
cifrată sau ascunsă. Primele tratate de criptare au apărut în secolul al XVI-lea; printre acestea se numără
Traité des chiffres ou secrétes manières d'écrire, scris de Blaise de Vigenère, la 1586. Scrierile criptate se
foloseau în corespondenţa politică, în cazul unor mesaje ce puteau fi interceptate. Astăzi, se foloseşte
încă metoda de criptare a mesajelor în corespondenţa diplomatică şi cea militară. Criptografia foloseşte
mai multe metode pentru criptarea textelor: ► înlocuirea literelor cu cifre a constituit cel mai vechi
principiu folosit; alfabetul chirilic a folosit pentru acest sistem de criptare slovo-cifrele, care reprezintă
valoarea numerică a slovelor (criptograme aritmetice); ► înlocuirea cu alte litere sau alfabetul decalat
(fiecare literă aparţinând scrierii obişnuite era înlocuită cu cea având patru poziţii anterioare, de pildă D
= A; în paleografia chirilică, acest sistem s-a caracterizat prin folosirea de slove ale alfabetului chirilic
cărora li se atribuie alte valori decât cele obişnuite, cu precizarea că şi cuvintele criptate pot fi
prescurtate, după cum pot să primească spirite, accente sau titlă; ► folosirea aşa-numitelor „note
tironiene”, compuse în timpul lui Cezar de un scrib, pe nume Tiron, pentru a înlocui literele alfabetului.
► folosirea unor litere provenind din alte alfabete ► prin slove, litere, semne analfabetice sau cifre
arabe amestecate între ele, într-o anumită proporţie; ► utilizarea de semne convenţionale ► prin
cuvinte obişnuite, care primesc sensuri convenţionale în baza unei înţelegeri prealabile. Ştiinţele
auxiliare minore specifice cercetării în cadrul arhivelor (I) Cazul românesc În scrierea chirilică
românească, criptografia a fost împrumutată din paleografia slavă, care la rândul ei a preluat-o din cea
greacă. În spaţiul nostru, ea s-a folosit mai ales în texte de mică întindere, în cadrul unor însemnări de pe
cărţi sau manuscrise sau chiar la actele de cancelarie şi mult mai rar în zapise. Scrierea criptată s-a numit
filtă în Ţara Românească şi hiltă în Moldova. În secolul XIX s-a folosit şi termenul ţifră, pentru a denumi
scrierea cifrată. Criptogramele de la sfârşitul actelor (din eshatocol) erau foarte scurte şi se refereau în
general la numele grămăticului care a scris actul, însoţit de pronumele personal „eu” (în forma slavă азъ)
sau de un epitet de umilinţă călugărească: таχа (nevrednicul, smeritul, păcătosul). În manuscrise,
inscripţii sau diverse însemnări se putea cripta şi data cronologică. Cea mai veche şi celebră criptogramă
dintr-un text chirilic se găseşte în Psaltirea Scheiană, pentru care s-au propus o serie de dezlegări, unele
dintre ele neconvingătoare. În cadrul actelor, cea mai veche criptogramă păstrată se găseşte într-un
hrisov în limba slavă, dat de Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, la 25 ianuarie 1499. Criptarea în
cadrul actelor s-a folosit până către a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în timp ce în cazul
manuscriselor sau a diverselor însemnări se păstrează până la jumătatea secolului XIX. Un text criptat
care foloseşte cuvinte cu valoare convenţională s-a păstrat de la domnul moldovean, Petru Şchiopul, dar
acest sistem de criptare s-a folosit până după jumătatea secolului XIX. De asemenea, în corespondenţa
lui Constantin Brîncoveanu cu Petru cel Mare sau cu generalul imperial Veterani, precum şi în
însemnările sale personale apar fragmente criptate. Astfel de fragmente criptate s-au folosit şi de către
domnii fanarioţi în cadrul corespondenţei Proiectul pentru Învăţământul Rural 71 Ştiinţele auxiliare
minore specifice cercetării în cadrul arhivelor (I) 72 Proiectul pentru Învăţământul Rural purtate cu
agenţii de pe lângă Înalta Poartă (capuchehaie), precum şi de membrii societăţii secrete Eteria, în
preajma anului 1821. Membrii societăţii revoluţionare „Dreptate – Frăţie” foloseau şi ei o scriere secretă
alfabetică şi analfabetică, aşa cum se vede în schimbul de scrisori dintre Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica.