5/28/2018 Kristó Gyula, Ardealul timpuriu (895-1324)

Kristó Gyula, Ardealul timpuriu (895-1324), 398 p., Szeged, 2004. Trad.: Imre Pászka.

Sprijinită de Ministerul Patrimoniului Cultural Naţional al Ungariei, traducerea în limba română a cărţii lui Kristó Gyula, Ardealul
timpuriu (895-1324), este un omagiu adus memoriei unui reprezentant de prestigiu al istoriografiei maghiare, trecut cu nu foarte mult timp în
urmă la cele veşnice. Autor prolific, cercetător înzestrat şi tenace, cunoscător temeinic şi editor respectat al izvoarelor istorice, profesor şi creator
de şcoală, Kristó Gyula (1939-2004) s-a afirmat, în timp, ca unul dintre cei mai prestigioşi specialişti în istoria Ungariei medievale, contribuind în
mod substanţial la afirmarea Szeged-ului printre centrele importante ale cercetărilor din acest domeniu. Este greu de spus care dintre laturile
personalităţii sale a fost mai bine conturată: aceea de istoric pătrunzător şi intuitiv, de fondator şi conducător al unei şcoli medievistice de
prestigiu sau de editor-coordonator al unor publicaţii de izvoare devenite instrumente indispensabile ale cercetării istoriei bazinului carpatic.

Apariţia acestei cărţi s-a mai dorit probabil a fi, în acelaşi timp, un pas înainte în dialogul a două istoriografii ale căror puncte de vedere
asupra istoriei Transilvaniei medievale continuă să fie marcate de acute divergenţe. Din această perspectivă, reuşita acestei întreprinderi este una
discutabilă. Într-o bună parte a acestei lucrări, Kristó Gyula se dovedeşte a fi un exponent al curentului mitologizant, marcat de o puternică tentă
naţionalistă, foarte bine reprezentat în istoriografiile română şi maghiară ale secolului al XX-lea. În tratarea problemelor aflate în dispută Kristó
Gyula continuă să promoveze un exclusivism nostalgic caracterizat printr-o manieră specifică de selectare şi interpretare a izvoarelor istorice,
înlocuind descifrarea onestă şi obiectivă a realităţii cu promovarea instinctuală a unei mitologii a „pământului făgăduit”. Pasiunile şi sentimente
care l-au animat sunt, fără îndoială, nobile din punctul de vedere al istoriei naţiunii ungare, ele ilustrând o credinţă bine reprezentată, ce are
pentru mulţi dintre promotorii ei un caracter cvasireligios; din punct de vedere al obiectivităţii ştiinţifice, însă, această atitudine limitează în mod
semnificativ calitatea acestei lucrări.

Primele pagini ale volumului („Abordare, fond de izvoare, metodă”, p. 5-23) ar putea fi considerate o profesiune de credinţă a unui istoric
autentic, o pledoarie pentru obiectivitatea cercetării, pentru evitarea speculaţiilor lipsite de suport documentar şi pentru renunţarea la
„consideraţiile politice naţionale”; am putea face acest lucru, dacă autorul ar oferi el însuşi un exemplu de asumare şi aplicare a acestor principii.
Sunt, cu siguranţă, întemeiate observaţiile pe care Kristó Gyula le face la adresa unuia dintre reprezentanţii de frunte a istoriografiei româneşti
din deceniile trecute şi a erorilor vinovate şi stupide comise de acesta, sau la adresa inconsecvenţelor de care a dat dovadă, în aceeaşi perioadă
istorică, arheologia medievistică din spaţiul transilvan. Este însă evident, din nefericire, că autorul nu dispune de capacitatea de a sesiza erori la
fel de stridente şi cu nimic mai puţin vinovate care se regăsesc în operele unor reprezentanţi ai propriei istoriografii. Mai mult decât atât, lungi

http://www.medievistica.ro/texte/tribuna/recenzii/ardealul%20timpuriu_Salagean.htm 1/5
5/28/2018 Kristó Gyula, Ardealul timpuriu (895-1324)

paragrafe ale acestei cărţi se prezintă ca o înşiruire de supoziţii inconsistente şi contradictorii, în elaborarea cărora Kristó Gyula dovedeşte calităţi
cum ar fi patriotismul, determinarea şi avântul imaginativ, nu însă şi obiectivitate ştiinţifică sau rigurozitate în analiza izvoarelor.  

   Ardealul timpuriu este o carte alcătuită din două părţi distincte, cu o valoare foarte diferită: în prima dintre acestea, cea legată de situaţia
Transilvaniei din perioada premergătoare venirii maghiarilor şi de primele secole de după stabilirea acestora aici, autorul propune o construcţie
contradictorie şi artificială, edificată pe o structură mitologică-naţională pe care istoricul o promovează, probabil, în mod instinctiv. A doua,
referitoare la perioada de după 1200, se prezintă, dimpotrivă, ca o istorie coerentă, mult mai bine realizată şi fundamentată pe mărturia
izvoarelor. Desigur, nici în cazul celei dintâi părţi a acestei lucrări elementele pozitive nu sunt absente. Astfel, toate ipotezele, supoziţiile, teoriile
şi interpretările legate de istoria aşezării maghiarilor în Ardeal şi a primelor secole care au urmat acesteia sunt acceptabile, credibile şi, în general,
argumentate în mod suficient. În interpretările sale care nu se referă strict la istoria maghiarilor autorul oferă, în schimb, dovezi de neglijenţă în
cunoaşterea şi interpretarea izvoarelor, carenţe în cunoaşterea istoriei popoarelor cu care maghiarii au intrat în contact (şi a românilor în special),
dezorganizare şi lipsă de atenţie în coroborarea datelor, apetenţă pentru construcţii de o evidentă artificiozitate.               

  Anonymus – a cărui operă este datată de Kristó Gyula, cu o fermitate lipsită de alte argumente, în preajma anului 1210 – îi este, se pare,
antipatic autorului nostru, mai cu seamă în ceea ce priveşte paragrafele referitoare la prezenţa românilor în nordul Transilvaniei în momentul
pătrunderii maghiarilor aici. Trebuie, totuşi, să reamintim, în spiritul principiilor pe care însuşi Kristó Gyula le reafirmă în introducerea acestei
cărţi, că Gesta Notarului Anonim continuă deocamdată să rămână cel mai timpuriu izvor narativ ungar referitor la istoria Transilvaniei
medievale, iar acest izvor afirmă fără înconjur că în nordul Transilvaniei, în momentul venirii maghiarilor, exista un ducatus româno-slav condus
de un dux (conducător) român. Această mărturie ar putea fi pusă sub semnul întrebării doar dacă alte izvoare istorice, de preferinţă din aceeaşi
epocă, ar putea oferi informaţii credibile potrivit cărora românii nu se aflau acolo. Asemenea izvoare au fost, desigur, căutate cu o asiduitate greu
de egalat în ultimele două secole, fără a fi descoperite niciodată; fireşte, nici căutările lui Kristó Gyula nu aveau cum să fie încununate de mai
mult succes. În absenţa altor argumente, nemulţumirea autorului se revarsă asupra lui Anonymus însuşi, cu toate că informaţiile pe care acesta le
oferă cu privire la cea mai timpurie perioadă a istoriei medievale ungare sunt valorificate de el în mod substanţial, pe parcursul întregii lucrări.
Această carte dovedeşte încă odată că, ori de câte ori afirmaţiile lui Anonymus pot fi verificate prin confruntarea cu izvoare paralele, informaţiile
transmise de acesta se dovedesc a fi corecte şi reale; situaţiile de acest gen nu par să îl sensibilizeze prea mult pe autor, care preferă să le pună pe
seama simplei întâmplări (v. p. 71, 107 etc.). În cazurile lui Zobor, Menumorout sau Gelou, Kristó Gyula afirmă că Anonymus a inventat aceste
nume pe baza unor toponime; în cazul Doboka, în schimb, el derivă toponimul Dăbâca de la un nume de persoană. Evident, criteriile cu care
operează autorul îi sunt dictate de patriotismul său. Simţind, probabil, nevoia de a-şi justifica într-un fel atitudinea, Kristó Gyula ajunge să afirme
că Anonymus este credibil doar în ceea ce priveşte informaţiile referitoare la „trecutul vechi al ungurimii”; el pare să nu observe însă faptul că
ştirile referitoare la români şi la conducătorul acestora, „Gelou”, fac parte dintr-o relatare a istoriei uneia dintre ramurile aceleiaşi „ungurimi”; ele
fac, de asemenea, referire la evenimente petrecute în interiorul Ungariei şi Transilvaniei medievale, şi nu în spaţii mai puţin cunoscute din afara
acestora.

Kristó Gyula a hotărât că Anonymus, care a avut proasta inspiraţie de a scrie că românii erau prezenţi înaintea maghiarilor în interiorul
„pământului făgăduit”, nu este un istoric al epocii sale, ci autorul unei opere de pură ficţiune: „Anonymus a lucrat în cadrul unui gen de scrieri a
cărui condiţie elementară era ficţiunea, el străduindu-se să-i convingă pe cititori despre ireal”. Obsesia sa contestatară îl conduce pe autorul nostru către
http://www.medievistica.ro/texte/tribuna/recenzii/ardealul%20timpuriu_Salagean.htm 2/5
5/28/2018 Kristó Gyula, Ardealul timpuriu (895-1324)

susţinerea unui punct de vedere care, din orice perspectivă am privi lucrurile, nu poate fi considerat decât năucitor: „…trebuie să facem abstracţie
de ştirile sale [ale lui Anonymus] referitoare la vremurile din jurul descălecatului. Cine nu procedează în felul acesta desconsideră normele elementare ale
criticii izvoarelor şi comite falsificarea conştientă a istoriei”. Renunţând la orice alte comentarii pe care le-ar reclama un asemenea enunţ, ne vom
limita să constatăm, neutru, că această afirmaţie atât de îndârjită şi ameninţătoare exprimă refuzul deschis al autorului de a accepta un izvor
istoric care nu îi convine; ce anume „desconsideră” şi ce anume „comite” un istoric care procedează în acest fel sunt lucruri pe care, din respect
faţă de memoria autorului, le vom trece de această dată sub tăcere.

Încercând să găsească alternative la existenţa populaţiei româneşti în Ardeal, Kristó Gyula se străduieşte să demonstreze că acest teritoriu
era populat în „mare număr” de slavi. Principalele argumente în acest sens (în afara menţiunilor aceluiaşi Anonymus, pe care însă Kristó Gyula
preferă, fireşte, să îl evite) sunt oferite de toponimie. Într-adevăr, un mare număr de localităţi din Ardeal au denumiri de origine slavă, fiind
locuite însă, azi, de români. Trebuie să spunem însă că, din moment ce locuirea de către români a unor localităţi cu denumiri de origine slavă,
fără nici un înţeles pentru ei, este posibilă în secolul al XXI-lea, ea era nu mai puţin posibilă în secolul al X-lea; deşi pare convins de contrariu,
Kristó Gyula nu are nici un mijloc de a demonstra că, în secolele X-XIII, localităţile cu denumiri slave erau populate chiar de slavi. Rămâne
neexplicat de autor faptul că, în cazul cvasitotalităţii localităţilor cu denumiri paralele – slavă/maghiară sau slavă/germană – românii au optat,
aproape invariabil, pentru forma slavă; aceasta inclusiv, bunăoară, în cazul reşedinţei episcopale şi voievodale de la Alba Iulia/ Bălgrad. Această
opţiune constantă este, fireşte, un argument credibil în favoarea unei convieţuiri româno-salve suficient de îndelungate, desfăşurate într-o
perioadă anterioară venirii maghiarilor.  

De-a lungul întregii sale cărţi Kristó Gyula nu reuşeşte, de altfel, să se decidă asupra momentului dispariţiei slavilor transilvăneni.
Antroponimele de factură slavă din actele secolelor XII-XIII sunt considerate, din nou, un argument în favoarea existenţei masive a acestora.
Kristó Gyula nu pare să fi avut, însă, ocazia să observe că onomastica medievală românească conţine un procent considerabil de antroponime de
origine slavă; cu toate că cei dintâi români transilvăneni pe care, obligat de litera documentelor, autorul îi recunoaşte ca atare sunt purtătorii unor
nume cum ar fi Dragun, Kodoch, Dan sau Stanislav, lui nu-i trece, fireşte, prin minte posibilitatea ca şi alţi purtători ai unor nume de factură
slavă să fi fost, de asemenea, români. El nu explică şi nu ştie ce anume s-a putut întâmpla cu slavii transilvăneni, căror cauze li s-ar datora
dispariţia lor atât de subită, produsă, ca un făcut, exact în perioada în care generalizarea documentului scris lasă mult mai puţin spaţiu de
manevră pentru inspiraţiile creatoare ale istoricilor de azi. În aceeaşi ordine de idei, Kristó Gyula admite existenţa unor populaţii turcice în
Ardeal pe baza a doar trei toponime (p. 61-62). În ceea ce îi priveşte pe români el afirmă, în schimb, cu hotărâre: „este cu totul sigur că români nu
trăiau în Ardeal” (în secolul al IX-lea).

Estimările pe care autorul le face asupra populaţiei Transilvaniei nu pot fi reţinute. Potrivit acestora, în secolul al XIV-lea populaţia
provinciei ar fi fost de aproximativ 300.000 de locuitori: 200.000 dintre aceştia ar fi fost maghiari, 25-28.000 secui, 25.000 saşi, 40-50.000 români.
Acestora li s-ar fi mai adăugat încă, potrivit autorului, un număr de câteva mii de slavi, cu toate că existenţa acestora nu este confirmată de atât
de numeroasele documente interne ale acestei perioade. Raportul de 8/1 existent, potrivit estimărilor autorului, între populaţia maghiară şi cea
secuiască reprezintă un alt exemplu de imaginaţie neinspirată: în perioada statistică, în care dispunem de informaţii certe, populaţia maghiară a
Transilvaniei nu a fost niciodată superioară cu mai mult de 2,5/1 aceleia din scaunele secuieşti. Substituirea maghiarilor de către români într-o
mare parte a localităţilor Transilvaniei s-ar fi produs, aşadar, cândva în secolele XV-XVII, din cauze neînţelese şi neexplicate. Nicăieri în lucrare
http://www.medievistica.ro/texte/tribuna/recenzii/ardealul%20timpuriu_Salagean.htm 3/5
5/28/2018 Kristó Gyula, Ardealul timpuriu (895-1324)

nu este explicat în vreun fel mecanismul prin care un sat maghiar s-ar fi putut transforma cu timpul într-un sat românesc. O asemenea
transformare radicală, realizată la scara întregii Transilvanii, în defavoarea reprezentanţilor culturii hegemonice şi în folosul unei populaţii
supuse, ar necesita o explicaţie antropologică coerentă, întemeiată pe o suficientă susţinere documentară, care să poată astfel depăşi nivelul
simplelor însăilări.  

Din subcapitolul referitor la presupusa migrare a românilor în Ardeal nu este nimic de reţinut. El nu se deosebeşte prin nimic de lucrurile
scrise pe această temă în anii 1930-1940. Potrivit academicianului din Szeged, aceştia şi-ar fi făcut apariţia abia în 1166, venind împreună cu
trupele bizantine. Ni se spune că românii migrau, se aflau în mişcare; nu este însă oferit nici un argument documentar care să probeze o migrare
a românilor din afara către interiorul Transilvaniei. Firesc, pentru că documente care să vorbească despre acest lucru nu există. Autorul crede că
în secolul al XIII-lea nu existau încă români în Ardealul de Nord, cu toate că Anonymus îi menţionează pe români tocmai aici, în bazinul
Someşului Mic. Chiar dacă relatările acestuia despre evenimentele secolului al IX-lea ar putea fi considerate îndoielnice, ar fi fost o dovadă de
bun-simţ ca Kristó Gyula să realizeze că Anonymus nu îi putea menţiona pe români într-un loc în care aceştia nu existau în momentul în care el
îşi scria opera. În plus, fireşte, în cazul în care românii ar fi fost încă cvasiinexistenţi către 1300, aşa cum autorul se străduieşte să ne convingă că
ar crede, rămâne încă neexplicat fenomenul răspândirii rapide a populaţiei româneşti în regiune pe parcursul secolului al XIV-lea – secol în care,
să nu uităm, toate informaţiile istorice de care dispunem vorbesc, dimpotrivă, despre emigrări masive ale românilor din Transilvania către
exteriorul arcului carpatic (şi pe care autorul, fireşte, le trece cu vederea). Prin urmare, pe parcursul a câteva decenii, românii din Transilvania ar fi
trecut, inexplicabil, de la nonexistenţă la suprapopulare. Nici un izvor nu afirmă că românii nu ar fi fost capabili să se stabilească într-un loc, aşa
cum ne asigură Kristó Gyula. În lipsa susţinerii lor de către izvoare aceste afirmaţii devin nu doar gratuite, ci şi ofensatoare; ar fi desigur
preferabil ca, în referirile pe care le fac la capacităţile sau incapacităţile unui popor, autorii să dea dovadă de mai multă ponderaţie în alegerea
expresiilor pe care le folosesc.

Vom încerca să punem, totuşi, capăt acestor observaţii critice; afirmaţiile eronate sau discutabile ale autorului sunt mult prea numeroase,
iar pentru a ne referi la fiecare ar trebui să beneficiem de un spaţiu apropiat de acela utilizat de el. Nu ne rămâne decât să cităm una dintre
afirmaţiile făcute de Kristó Gyula în generosul său capitol introductiv: „Istoricul trebuie să scrie realitatea. Nu are voie să excludă dintr-un ţinut o etnie,
dacă aceasta se află acolo, şi nu se poate să îşi imagineze prezenţa ei acolo, dacă efectiv nu e acolo. Nu pe baza sentimentelor naţionale, a obligaţiilor politice, a
emoţiilor subiective, a relaţiilor personale trebuie să decidă despre acest lucru, ci pe baza izvoarelor”. Afirmaţie la care, fireşte, subscriem întrutotul; cele
doar câteva observaţii pe care le-am formulat în rândurile de mai sus sunt, de altfel, strict întemeiate pe aplicarea acestor principii. Izvoarele cu
care Kristó Gyula îşi susţine o mare parte a afirmaţiilor sunt, în schimb, cu desăvârşire absente, iar cele care afirmă lucruri contrare credinţelor
sale sunt fie ignorate de autor, fie de-a dreptul „interzise”. 

În ansamblu, Ardealul a cărui descriere o face aici Kristó Gyula nu a existat, cu siguranţă, niciodată. Există însă, în această lucrare,
numeroase părţi care pot fi reţinute. Istoria timpurie a prezenţei maghiarilor în Ardeal este tratată într-o manieră cât se poate de credibilă, dacă
ne referim strict la aceştia şi încercăm să facem abstracţie de ceea ce autorul crede că ei ar fi întâlnit aici. În privinţa secolelor XIII-XIV,
documentaţia autorului e bogată şi, de această dată, judicios folosită. Datele şi interpretările referitoare la istoria instituţională a provinciei sunt
argumentate şi folositoare. Capitolele referitoare la istoria bisericii transilvănene, la constituirea şi evoluţia administraţiei laice ilustrează, cu
certitudine, un domeniu în care autorul excelează, chiar dacă o parte a ipotezelor sale resimte încă nevoia unor confirmări. În plus, multe dintre
http://www.medievistica.ro/texte/tribuna/recenzii/ardealul%20timpuriu_Salagean.htm 4/5
5/28/2018 Kristó Gyula, Ardealul timpuriu (895-1324)

interpretările curajoase pe care Kristó Gyula le propune cu privire la diferite evenimente sau succesiuni evenimenţiale reuşesc să deschidă o nouă
perspectivă asupra unor realităţi istorice a căror descifrare nu este încă încheiată.

Ardealul timpuriu este sinteza unui istoric patriot, care s-a aplecat cu nostalgie asupra istoriei Transilvaniei medievale de-a lungul întregii sale
vieţi. Studiile sale au reuşit, de multe ori, să ofere repere esenţiale pentru descifrarea unor etape ale istoriei medievale ale acestei provincii. Cea
mai bună caracterizare a lui Kristó Gyula ar putea fi aceea făcută de el însuşi despre Notarul Anonim: ceea ce spune despre maghiarii înşişi şi
despre istoria lor poate fi, în general, reţinut; este recomandabilă, în schimb, o atitudine cu mult mai circumspectă faţă de pasajele referitoare la
popoarele cu care maghiarii au intrat în contact, în redactarea cărora istoricul este înlocuit de patriotul Kristó Gyula. Apărută la o cumpănă între
milenii, Ardealul timpuriu este o carte care ne îndeamnă să reflectăm asupra lucrurilor pe care scrierea istorică este bine să le păstreze şi a acelora
pe care trebuie să le lase în urmă.  Kristó Gyula a fost, cu siguranţă, unul dintre istoricii reprezentativi ai Ungariei în secolul al XX-lea.
Istoriografia se află acum, însă, în secolul al XXI-lea.

Tudor SĂLĂGEAN

20.04.2005

http://www.medievistica.ro/texte/tribuna/recenzii/ardealul%20timpuriu_Salagean.htm 5/5