DIPLOME MARAMUREŞENE 2/17/18 12:39 PM

DIPLOME MARAMUREŞENE.
Consideraţii la o sută de ani de la editare

AUREL RĂDUŢIU
Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

Pentru istoriografia românească, Diplome maramureşene din secolul al XIV-lea şi al XV-lea (Sighetul Marmaţiei, 1900), opera acelui vrednic cărturar
care a fost Ioan Mihályi de Apşa, recunoscut ca atare atât de contemporani, cât şi de biografii săi de mai târziu, este una din cărţile reprezentative.
Alcătuirea ei are la origine fără doar şi poate o motivaţie sentimentală, ţinând seama şi de vârsta adolescentină a autorului la momentul asumării unei
asemenea întreprinderi. Ea susţine şi dă valoare unui orgoliu, acela de apartenenţă la “nobilitatea” neamului propriu din Maramureş, parte componentă şi atât de
originală a civilizaţiei româneşti în ansamblul geografiei sale spirituale. Era vorba, desigur, de o “nobilitate” mai înaltă şi mai veche decât cea curent
“nemeşască”, cu referinţe nu numai istorice, ci şi etnico-folclorice în latinitatea clasică. De aceea, nu ne îndoim, autorul a avut conştiinţa că, dând publicităţii
diplomele vechi ale maramureşenilor, face în acelaşi timp – susţinut de însăşi materia lor, operă de o reprezentativitate mai largă, ce repercutează în istoria
generală a românilor din epoca “descălecărilor” întemeietoare de ţară.
Solidară cu aspiraţiile generaţiei sale, în prelungirea unei tradiţii, de a face din istorie o problemă de conştiinţă naţională, lucrarea lui Ioan Mihályi poate fi
socotită ca reprezentativă şi în planul istoriografic propriu-zis. Ilustrează în acest sens curentul istoriografic de la sfârşitul veacului al XIX-lea, mai exact din
ultimele trei decenii ale acestuia: ca preocupare tematică, prin aceeaşi metodă şi mijloace de realizare, se aliniază aceloraşi domenii de referinţă critică şi, la
nivelul de erudiţie al unor contemporani iluştri, îl susţine solidar ca finalitate ştiinţifică şi, îndeosebi, ca finalitate în planul conştiinţei naţionale. În istoria
istoriografiei noastre numele autorului Diplomelor maramureşene, pe nedrept uitat în unele din exegezele disciplinei – altfel excelente –, se înscrie concordant
atât prin calităţile cât şi prin limitele lucrărilor marilor istorici ai epocii ca: Eudoxiu Hurmuzaki, Nicolae Densusianu, Ioan Puşcariu, Bogdan Petriceicu Hasdeu
ş.a. Ei sunt cei care, alături de alţii, pregătesc în acei ani triumful şcolii critice pentru ca istoriografia românească să poată accede în momentul imediat următor la
pragul deplinei maturităţi prin scrierile lui Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga.

Pentru aceasta era necesar, cu prioritate, ca istoriografia să dispună de o bază documentară largă. Este îndatorirea pe care şi-o asumă generaţia de istorici
care îşi încep activitatea la scurtă vreme după evenimentele revoluţionare de la jumătatea veacului. Sunt concepute acum programe ample de culegere
sistematică de date referitoare, mai întâi, la tradiţii. De altfel, această direcţie era una general europeană, pe urmele şcolii germane iniţiate de J.L. Grimm,
preluată şi urmată de unguri şi urmată – ca să ne referim la vecini – de P.S. Efimenko (tradiţiile ruşilor), de V. Bogisic (tradiţiile slavilor de sud). Luându-le ca
punct de plecare, apar şi la noi asemenea programe: Obiceiurile juridice ale poporului român. Programa (1878), Programa pentru adunarea datelor privitoare
la limba română (1884–1885), ambele concepute şi puse în lucru de Bogdan Petriceicu Hasdeu; Chestionar despre tradiţiunile istorice şi antichităţile ţărilor
locuite de români (1893-1895), întocmit de Nicolae Densusianu. Ioan Puşcariu întocmise din anul 1862 un tabel (formular) în care corespondenţii săi în teritoriu
aveau să înscrie acele Date istorice privitoare la familiile nobile române, titlu sub care publică în anii 1892–1895 prima mare lucrare de genealogie din
istoriografia românească.
Dacă aceste preocupări continuă nemijlocit un interes atât de drag generaţiei precedente, ei fac cu decizie pasul următor, adăugând la cercetarea
patrimoniului oral al tradiţiei investigarea arhivelor păstrătoare de documente scrise. B.P. Hasdeu editează Cuvente den bătrâni (1878–1881), N. Densuşianu
publică Monumente pentru istoria Ţării Făgăraşului (1885), pentru a trec ela realizarea ediţiei monumentale Documente privitoare la istoria românilor
(Colecţia Eudoxiu Hurmuzaki), operă de vârf a istoriografiei noastre. La cele 20 de tomuri apărutăe în anii 1887–1900 (respectiv vol.I-XI), lui Densusianu i s-au
mai alăturat I. Slavici şi N. Iorga.
Se poate observa un efort conjugat de a alcătui un corpus naţional de documente în ediţii care să cuprindă paralel pe lângă actele cu caracter istoric mai
larg, referitoare la istoria românilor în general, de regulă actele aşa-numite externe, şi acte care să ilustreze regiuni geografico-istorice distincte, fostele “ţări
româneşti”, adăugând la categoria actelor amintite şi pe cele cu caracter intern, având în vedere identitatea emitenţilor.
Dar ceea ce constituie cu precădere meritul noii şcoli istorice promovată de cei amintiţi este cu siguranţă exerciţiul unei istorii critice. “Istoria critică”
este, de altfel, unul din titlurile preferate ale epocii, aiurea ca şi la noi. Sub titlul de Istoria critică a românilor publica, începând de la 1873, Hasdeu însuşi
fragmente pentru o plănuită istorie naţională. Ea era înţeleasă înainte de toate ca o metodă de a discerne adevărul din confruntarea istoricului cu sursele sale.
Principiile metodologice ale unui asemenea demers stabileau necesitatea întemeierii în reconstituirea trecutului pe izvoare probate ca autentice, şi nu pe un singur
izvor, ci pe mai multe, de categorii diferite, şi, neapărat, contemporane faptelor în cauză. Se făcea totodată apel la onestitatea în plan ştiinţific a istoricului,
precum şi la necesitatea de a ţine pasul şi a asimila progresele din ştiinţele mai mult sau mai puţin conexe cu istoria (ştiinţele juridice, geografia, filologia,
folclorul etc.). Şi, ca un corolar, obligaţia istoricului de a ţine seama în mod obiectiv de un context mai larg, în cazul nostru de istoria generală, atunci când
preocupările adâncesc o reconstituire fie de epocă, fie de o desfăşurare geografică mai limitată. “Provincialismul şi fanatismul ucid ştiinţa”, scria la 1873, B.P.
[1]
Hasdeu , principii valabile până astăzi.
Diplomele maramureşene au fost adunate şi publicate de autorul lucrării astfel intitulată în acord cu obiectivele, dar şi cu exigenţele mişcării istoriografice
schiţate mai sus. În ce măsură şi cum anume, rămâne să stabilim analizând-o mai îndeaproape, plecând fireşte de la nivelul pregătirii pe care o probează istoricul
maramureşean.
Ioan Mihalyi a urmat – după terminarea studiilor gimnaziale şi liceale la Sighet, Kosice şi Pesta – Facultatea de drept a Universităţii din Pesta, cu o
[2]
şcolaritate de patru ani, în anii 1862–1866 . La 17 iulie a acestui an îi scria din Sarasău fratelui său Victor, viitorul mitropolit al Blajului, că şi-a încheiat
[3]
cursurile facultăţii de drept şi a obţinut diploma de avocat . În anii în care studiază dreptul, Universitatea din Pesta era frecventată de mulţi alţi tineri români. În

http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Radutiu-diplome.htm Page 1 of 6
DIPLOME MARAMUREŞENE 2/17/18 12:39 PM

1861 numărul lor ajunsese la 34 şi era în continuă creştere, ceea ce explică înfiinţarea unei catedre de limbă română, al cărei şef de catedră, Alexandru Roman,
[4]
îşi rostea lecţia inaugurală la 27 aprilie 1863 . Probabil ca şi Mihályi să fi dorit a-i urma cursurile. O enumerare nominală a auditorilor profesorului Roman nu-l
[5]
menţionează şi pe acesta .
Viaţa de student român la Pesta, în anii de studii ai lui Ioan Mihályi, o evocă, printre alţii, şi Ioan Slavici. Lăsând la o parte aspectele ei de “boemă”,
reţinem frământările din mediul universitar legate de reintroducerea, în anul 1867, a limbii maghiare, după o perioadă începând cu 1849, când limba de predare
fusese limba germană. Dar introducerea limbii germane s-a făcut concomitent şi cu numirea unor profesori nemţi, dintre care unii au funcţionat şi la facultăţile de
litere şi filozofie sau de drept, ale căror cursuri le-a frecventat Ioan Mihályi. Momentul schimbării s-a produs însă după ce acesta îşi încheiase studiile. “Între
profesorii mei – scria Slavici – nu era nici unul ale cărui lecţiuni să le ascult cu plăcere. Unul singur, un evreu, de altminteri simpatic, vorbea bine-n limba
maghiară; ceilalţi, Hoffman, Kautz, Wenzel îşi ţineau lecţiunile într-o limbă-n toate pocită … şi … mi se păreau vrednici de milă aceia dintre colegii maghiari
[6]
care se simţeau măguliţi că nemţii sunt nevoiţi a-şi ţine lecţiunile în limba maghiară” .
Conform regulamentelor în vigoare din anii săi de studii, studentul înscris la facultatea de drept era obligat să frecventeze iniţial cursurile anului I de la
[7]
facultatea de litere şi filozofie unde era prioritară studierea istoriei şi literaturii maghiare . Studiul istoriei în special era susţinut de iniţierea în ceea ce numim
[8]
ştiinţele auxiliare ale istoriei cum sunt arheologia, numismatica, diplomatica, heraldica, şi, desigur paleografia şi cronologia , adică tocmai acelea de care urma
să se slujească ca viitor editor de documente. L-a avut ca profesor pentru studierea acestora pe Horváth Árpad, care era şi şeful catedrei de diplomatică şi
[9] [10]
heraldică , membru mai apoi al Academiei Maghiare, autor al studiilor de specialitate ce formau suportul ştiinţific al activităţii sale didactice. Această
împrejurare explică şi în cazul lui Ioan Mihalyi, ca şi în cazul altor istorici ardeleni din a doua jumătate a veacului trecut, în marea lor majoritate absolvenţi ai
unor facultăţi de drept, nu numai o viziune juridică foarte apăsată cu care operează asupra trecutului, dar în acelaşi timp şi o bună iniţiere în studiile speciale ale
istorie.
După absolvirea anului I, pe parcursul căruia (semestrial) a dobândit cunoştinţe şi în alte domenii (filologie, limbi moderne, istoria artei ş.a.) a parcurs
programele anilor II (drept privat roman, filosofia dreptului, drept bisericesc, enciclopedia ştiinţelor juridice); III (drept civil austriac, cod de procedură, ştiinţe
politice); IV (drept procesual austriac, drept comercial şi cambial, ştiinţe politice, demografie şi statistică), plus unele materii opţionale din cele cca 8-9
[11]
menţionate în programă .
Dintre profesorii de la facultatea de drept, cel care a avut o influenţă nemijlocit legată de viitoarea colecţie de documente maramureşene este însuşi
Gustav Wenzel. Şi-a început cariera didactică la facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Pesta, ca profesor suplinitor, pentru a promova profesor la Facultatea
de drept a aceleiaşi Universităţi în anul 1838. Din 1839 funcţionează ca profesor de drept maghiar la Teresianum din Viena. Din 1850 revine la Pesta, ca profesor de
drept privat şi minier, pentru a prelua, din anul 1861, catedra de drept privat maghiar până la pensionare. Era unul dintre specialiştii reputaţi în istoria vechiului drept
maghiar şi unul dintre cei mai prolifici editori directori ai izvoarelor diplomatice şi narative privind istoria Ungariei medievale. De altfel, între lucrările sale e de
menţionat şi opul de documente maramureşene publicate în rezumat, apărut în anul 1857. În 1866, ultimul an de studii al lui Ioan Mihályi, este numit rector al
Universităţii. Nu ne putem explica decât în împrejurări mai speciale decât cele obişnuite ale relaţiei dintre profesor şi studentul său, prezenţa în manuscrisul lucrării lui
[12]
Wenzel, Analecta historica comitatum Maramarus concernentis, a unui număr de documente copiate pentru el de Ioan Mihalyi . Ca student, acesta trebuie că
atrăsese atenţia profesorului prin pasiunea pe care o manifesta cu privire la izvoarele istorice ale locurile sale de obârşie.
Începuturile depistării şi copierii documentelor care formează colecţia Mihályi datează de timpuriu, din anii studenţiei. Din informaţii directe, adică
mărturisirile proprii, rezultă că această îndeletnicire devenise o preocupare susţinută începând din anul 1864 “cu râvnă neobosită din tinereţile mele”. Într-o scrisoare din
acest an (noiembrie 18) trimisă din Buda fratelui său Victor Mihályi, îi dezvăluia acestuia intenţia de a culege şi a publica diplomele privind Maramureşul, ca şi interesul
[13]
de a studia monumentele de limbă veche românească, în speţă codicele de la Ieud . În notele la volumul edit al Diplomelor notează, de asemenea, anul 1864, când a
[14] [15]
copiat unele din textele inserate în volum . Aceeaşi preocupare îl stăpâneşte şi în anul următor 1865, la Roma fiind, în martie . În acelaşi an cerceta actele lui
Gabriel Mihai zis Burla din Borşa (doc. nr.51, p.86, nota 5), în anul 1866, arhiva comiţilor Teleky (doc. nr.3, p.8, nota 4). Un document din 1336 (nr.6) i l-a comunicat
în anul 1876 Ivan Biben din Bedeu (p.16, nota 6).
După tabelul sinoptic din Precuvântare la Diplome rezultă, de altfel, că cea mai mare parte a colecţiei provine “de la privaţi”, urmaşii familiilor nobile din
Maramureş (162 “bucăţi”), la care se adaugă cele copiate din arhiva conventului din Lelez (56), colecţii particulare (105) între care se detaşează colecţia
Petrovay (49) şi din arhiva comitatului (32).
Trebuie să remarcăm însă că cele 366 de poziţii din volum nu însumează toate documentele în sens diplomatic, adică acte emise şi datate de unul şi
acelaşi emitent. Numerele de ordine din volum echivalează cu ceea ce am numi unităţi arhivistice, de obicei textele unor documente cadru plus transumpturile
pe care le inserează şi pe care autorul le ordonează la o singură poziţie, dar sub data transumptului. Astăzi, normele de editare impun o delimitare riguroasă şi o
prezentare în succesiune strict cronologică a textelor, indiferent de formele în care acestea ne-au parvenit (originale, transumpturi contemporane originalului,
copii de epocă – autentice sau simple, rezumate, menţiuni), desigur cu precizările necesare pentru a stabili filiaţia fiecărui document în parte. În anii în care Ioan
Mihályi şi-a editat colecţia, procedeul său de alcătuire a volumului era unul comun. Se înţelege că din punct de vedere al cuantumului de informaţie adus la
lumină acest procedeu nu înseamnă cu nimic o diminuare a acestuia. O dovedeşte cu prisosinţă impactul decisiv pe care această ediţie de documente l-a avut în
istoriografia românească la scurt timp după apariţia sa, fiind până astăzi de neocolit în referinţele privind trecutul istoric al Maramureşului. Desigur, în timp,
[16] [17]
cercetările au scos la iveală noi documente privind Maramureşul , au făcut corecturi la cele cunoscute dar aceste progrese se întemeiază în mare măsură
pe un teren deja cucerit de istoricul român. O recunoaşte cu onestitate autoritatea ultimă în materie, regretatul istoric al Maramureşului medieval, Radu Popa:
“conştiinciozitatea operei de editor a lui Mihályi nu poate fi pusă la îndoială, dincolo de erorile inerente din orice lucrare de acest gen întocmită la sfârşitul

http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Radutiu-diplome.htm Page 2 of 6
DIPLOME MARAMUREŞENE 2/17/18 12:39 PM

[18]
veacului trecut” . Conştient de valoarea documentară a materialului colecţiei sale, I.Mihályi s-a străduit să-l încredinţeze cititorului ţinând seama de tehnica
ediţie drept garanţie ştiinţifică, singura în măsură să probeze adevărul istoric despre trecutul poporului român. Pentru editorul Diplomelor, jurist de profesie şi
istoric, “în orele libere”, ca şi Ioan cavaler de Puşcariu, această categorie de acte sunt probele de drept ale stăpânirilor româneşti asupra ţării pe care o locuiau.
Ele au fost confirmate şi reconfirmate pe seama meritelor publice ale locuitorilor şi stau la originea blazoanelor de nobilitate în structurile sociale din Maramureş.
Ţinând seama de împrejurările politice ale epocii sale, de mişcarea largă de emancipare naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria, de la sfârşitul veacului
trecut, opera istoricului maramureşean se pune conştient în slujba acestui ideal. Ea este un arc peste timp care să revigoreze în plan moral şi de conştiinţă
energiile contemporanilor: “ca fiesce cine să.-şi aducă aminte cu pietate de faptele însemnate ale străbunilor săi” (Precuvântare). De aici, preocuparea susţinută a
editorului de a adnota textele publicate în cel puţin două registre revelatorii.
Întâi, în plan genealogic, cel care stabileşte o continuitate umană şi dezvăluie juridic o îndreptăţire la bunurile patrimoniale. Dispart distribuite în
economia volumului, în funcţie de unul sau altul din seria documentelor, aceste adnotări permit în ansamblul lor să întrevedem schiţată linia mare a unei evoluţii
istorice, de la proprietatea ţărănească liberă a obştilor cneziale, la formele ei de tranziţie, a cnezilor cu diplome de proprietate, spre formele proprietăţii feudale
de tip nobiliar, a nobililor de comitat.
În urmărirea acestui proces editorul de documente Mihályi lasă locul istoricului interesat să reconstituie în plan social o durată mai lungă, până în secolul
[19]
al XVIII-lea, care ne-a lăsat în arhivele sale marile conscrieri ale nobilimii (donatare şi armaliste), pentru Maramureş, din anii 1752, 1763–1769 .
Al doilea registru, desfăşurat cu largheţe, adnotează în domeniul onomastic antroponimia şi toponimia medievală a Maramureşului istoric pentru a
transpune istoria socială în geografia specifică a regiunii. De la instituţii sociale (ţărani, cnezi, nobili) comune întregului spaţiu românesc, la oameni şi locuri
dintr-o geografie istorică particulară. Se va vedea însă degrabă, în lumina datelor documentare, cât de integrat e acest spaţiu uman sub raport etnic şi lingvistic în
marea familie a poporului român. Oamenii se numesc: Baba, Bărbat, Bârsan, Crăciun, Creţul, Florea, Mălina, Mănăilă, Mândra, Micu, Negrea, Negrilă etc.;
locurile (aşezări, munţi, ape, alte particularităţi de relief): Apşa, Bârsănescu, Basarabă, Bătrâna, Brusturi, Bucureasa, Copaci, Cuc, Dobric, Frumoasa,
Frumuşaua, Guşat, Laz(uri), Leordina, Lunca, Muncel Piatra, Pietriceaua, Poieni, Prislop, Răchitiş, Rotunda, Ruginoasa, Săcel, Sălişte, Slatina, Slătioara, Spini,
Stâna, Strâmba, Surduc, Vad etc. Sunt nume de oameni de locuri cu care ne ne întâlnim pe întinderea deplină a spaţiului şi timpului românesc.
Adnotările lui Mihályi pe marginea numelor de locuri şi oameni din documentele medievale au meritul de a fi pus în discuţie câteva din problemele cheie
în interpretarea acestor informaţii de cea mai mare însemnătate pentru înţelegerea istoriei poporului român în evul mediu, atât în Maramureş, cât şi în celelalte
regiuni sitorice pe care ei le locuiau. Acestea sunt: 1. Raportul dintre toponimia oficială (formele numelor de locuri aşa cum le consemnează actele în redcţia
scribilor oficiali) şi toponimia populară, cele care funcţionează în gura locuitorilor autohtoni; 2. Importanţa microtoponimiei, a numelor de locuri din perimetrul
unei aşezări, pentru a stabili în raport cu numele aşezării, adică al unui macrotoponim, caracterul etnic şi lingvistic al locuitorilor;
3. Interdependenţa dintre antroponimie şi toponimie; 4. Apariţia numelor duble în antroponimia românească; 5. Prezenţa lexicului limbii române în textele de
redacţie latină şi începuturile şi generalizarea scrisului în limbile populare, maghiară şi română în secolele XVI şi XVII; 6. Importanţa informaţiilor documentare
din perioadele următoare epocii studiate (respectiv sec.XIV-XV) pentru a o lumina mai deplin pe aceasta;
7. Studiul cadrului geografic la faţa locului adică prezenţa nemijlocită a cercetătorului nu numai într-un anume teritoriu, ci şi contactul său cu oamenii locului.
Nu vom stărui asupra rezolvărilor propuse de Mihályi la toate acestea. Cercetările speciale cu privire la Maramureş, de o sută de ani încoace, pe unele le-a
validat (cu deosebire identificările şi localizările aşezărilor umane), pe altele nu. Unele rămân încă în discuţie. E însă de reţinut efortul editorului de a pune în
[20]
referinţele sale trimiteri la bibliografia importantă a epocii sale (vezi Anexa) , la nume de autoritate ştiinţifică în istoriografia şi lingvistica vremii, români şi
străini. Mihályi se dovedeşte un om nu numai instruit sistematic, ci şi larg instruit. Mai mult chiar, ne lasă să întrevede o frumoasă cultură generală cu lecturi în
literatura marilor scriitori, de la antici la moderni. Ar putea fi el însuşi traducătorul unor versuri din Virgilius, Dante, Petrarca, Manzoni sau Aranyi János cu care
dă şi culoare unora din adnotările sale.
La toate cele de mai sus ar mai fi de adăugat ceea ce am anticipat deja, şi anume, beneficiul consistent pe care opera lui Ioan Mihályi l-a adus în
istoriografia problemei.
Aşa cum remarca acelaşi Radu Popa la care ne-am mai referit, Ioan Mihályi a lărgit considerabil baza documentară a istoriografiei Maramureşului
„deschizând cercetării posibilitatea de a muta accentul de pe fenomenele de istorie politică, urmărite prin izvoare narative şi documente izolate pe problemele
[21]
esenţiale ale istoriei maramureşene, cele social-economice, oglindite mai amplu şi detaliat într-un material unitar” .
La o sută de ani de la apariţia sa, privind retrospectiv, constatăm ce longevitate de actualitate perpetuă în referinţele istoriografice a avut această carte.
Destinul ei a fost şi a rămas acelaşi, de a susţine documentar progresul studiilor cu privire la Maramureş.
Rând pe rând a fost carte de referinţă pentru Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, Ilie Minea, Nicolae Drăganu, Alexandru Doboşi, Gheorghe Brătianu, Alexandru
Filpaşcu, Ioan Moga, Ştefan Pascu, Petre P.Panaitescu, Emil Petrovici, Şerban Papacostea ş.a. în studii sau sinteze fundamentale pentru istoria neamului
românesc, a limbii şi culturii sale. Pe ea se întemeiază documentar, în proporţie majoră, monografia solidă despre Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea
scrisă de Radu Popa.
În continuitatea preocupărilor pentru trecutul Maramureşului se înscriu mai nou, cu studii de valoare, istorici de talent din generaţia mai tânără, cum sunt:
Valer Hossu, Ioan Aurel Pop, Adrian Andrei Rusu, Ioan Drăgan, Marius Diaconescu, Ovidiu Pecican, Livia Ardelean ş.a. De la ei se aşteaptă, de ce nu, un
corpus la zi al izvoarelor medievale despre acest ţinut istoric, vatră de romanitate nord-orientală din teritoriul mai larg al etnogenezei românilor.
Putem afirma drept încheiere, că fiecare nouă reluare de către cei amintiţi a cercetărilor de istorie maramureşeană a fost şi este implicit o recunoaştere a
meritelor acestui precursor de nădejde care este Ioan Mihalyi de Apşa.

http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Radutiu-diplome.htm Page 3 of 6
DIPLOME MARAMUREŞENE 2/17/18 12:39 PM

A N E X Ă
Lista bibliografică cu publicaţiile folosite de Ioan Mihályi
Publicaţii periodice:
Archeólogiai közlemények (Budapesta), 1859–1891
Archivio storico italiano (Florenta), 1841 squ.
Arhiva Românească (Iaşi), I,II, 1840–1862.
Magazin istoric pentru Dacia (Bucureşti), I–V, 1845–1847
Magyar akadémiai Ertesitő (Budapesta), 1850
Századok (Budapesta), 1867 squ.
Szigeti Közlöny (Sighet), 1873
Turul (Budapesta), 1883 squ

Ediţii de documente şi lucrări de interpretare:

Analele Fuldense (=Annales Fuldenses) în „Scriptores rerum Germanicarum in usum scholarum”, Hanovra,
1840.
Basilovits, Joanicius, Brevis notitia fundationis Theodori Koriatovits, I–VI, Kosice, 1799–1805.
Battyányi, I. Leges ecclesiasticae regni Hungariae et provinciarum adiacentium, I–III, Alba Iulia-Cluj,
1785–1827.
Bidermann, H.J., Die ungarischen Ruthenen, ihr Wohngebiet, ihr Erwerb und ihre Geschichte, I–II,
Innsbruck, 1862.
Bogdan, I., Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti, 1891
Bonfinii, Antonii, Rerum Ungaricarum decades quatuor [probabil o ediţie din sec.XVIII: Pozsony, 1744,
sau Lipcse, 1771].
Chronicon Dubnicense în Script.Rerum Hung., I.
Chronicon Posoniense în Script. Rerum Hung., II
Congres international d’anthropologie et d’archeologie préhistoriques, Budapesta, 1876.
Costin, Miron [Poema polonă] Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească [probabil
ediţia lui V.A.Urechia în M.Costin, Opere complete, I–II], Bucureşti, 1886-1888.
Densusianu, N. (colecţia Hurmuzaki), Documente privitoare la istoria românilor, I–II, Bucureşti, 1887–1891.
Duliskovics, J., Istoriceskia certei I–II (?)
Fejér, G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, I–XI, (=43 volume + 2 volume de Indici),
Buda, 1829–1844.
Géresi, K., Codex diplomaticus Károlyi de Nagy-Károly (A nagy-károlyi gróf Károlyi casalád olklevéltára,
I), Budapesta, 1882
Hasdeu, B.P., Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor,
I–III, Bucureşti, 1885-1893
Hasdeu, B.P., Negru Vodă. Un secol şi jumătate din începuturile statului Ţării Româneşti, Bucureşti, 1898
Huber, A., Ludvig I. Von Ungarn und die ungar. Vasalländer, 1884.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Fragmente zur Geschichte der Romänen, I–V, Bucureşti 1878–1886
Joannes de Kükülő, [cronica lui], în Script Rerum Hung., I.
Jordanes, Romana; Getica (probabil ediţia Th.Mommsen în “Monumenta Germanica Hist. A.A. tom
V/1), Berlin, 1882
Jiricek, C., Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876
Jung, J., Roemer und Romanen in den Donaulaender, Innsbruck, 1887
Kaindl, R. Fr., Die Huzulen, Viena, 1894.
Laurian, A.T. şi Massim I.C., Glossariu care cuprinde vorbele străine prin originea sau forma lor, cum şi
cele de origine înduioasă, Bucureşti, 1877.
Lehoczky, T., Beregvármegye monographiája, I–III, Ungvár, 1881
Marci Chronica = Chronicon pictum Vindobonense în Script. Rerum Hung., I.
Marienescu, At., Balade, Pesta, 1859
Melczer, István, Okmányok a kellemesi Melczer casalád levéltárából, Budapest, 1890.
Miklosich, Fr., Die Wanderungen der Rumunen, Viena, 1879
Miklosich, Fr., Lexicon linquae paleo-slovenicae, Viena, 1850
Mommsen, Th., Corpus inscriptionum latinarum, Berlin, 1873 – (pentru Ungaria vol.III)
Nagy, I., Codex diplomaticus Hungaricus Andegavensis (Anjoukori okmánytár), I–VI, Budapesta, 1878–
1891.
Nagy Imre, Véghely Dezső si Nagy Gyula, Zala vármegye története. Oklevéltár, I–II, 1024–1490,

http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Radutiu-diplome.htm Page 4 of 6
DIPLOME MARAMUREŞENE 2/17/18 12:39 PM

Budapesta, 1886-1890.
Nilles, N., Symbolae ad illustrandam historiam ecclesiae orientalis, I-–I, Innsbruck, 1884–1885.
Petrovay, Gy., A dolhai és petrovai Petrovayak története 1450-től napjainkig în “Turul”, 1897.
Plinius Secundus, C., Maior, Naturalis historia (probabil ediţia Jahn-Mayhoff, Leipzig, 1892).
Ráth Károly şi Rómer Flóris, Győri történelmi és régészeti fűzetek, I–IV, Győr, 1861–1865.
Rogerius, Carmen miserabile în Script.Rerum Hung., II
Script.Rerum Hung. = Scriptores rerum Hungaricarum veteres ac genuini (ediţia J.G.Schwandtner), I–III,
Viena, 1746–1748 (sau una din ediţiile următoare).
Simonchich, I., Dissertatio de Voivodis Maramorosiensibus (mss)
Szilágyi, István, Az utolsó tatárjárás în “Szigeti Album”, 1860
Szilágyi, István, Máramaros megye általános történelméből, 1199–1300 în „Századok”, 1889.
Szilágyi, István, Mármaros vármegye egyetemes leirása, Budapesta, 1876.*
Szirmay, A., Notitia politica, historica, topographica incliti comitatus Ugochiensis, Pesta, 1805
Szirmay A., Szatmár vármegye fekvése, történetei és polgári esmérete, I–II, Buda, 1809–1810
Şaguna, Andrei, Adaos la promemoria [pentru dreptul istoric al Mitropoliei], Sibiu, 1850
Teleki, J., Hunyadiak kora Magyarországon, X–XII, Pesta, 1853–1857.
/expert erudit erarial/, Tentamen eruitionis, quae salis fodina Rhonensis ad
aetatem regiminis divi Stefani I. Regis Hungariae coinciderit (mss.)
Teutsch, G.D. und Firnhaber, Fr., Urkundenbuch der evang. Landeskirche A.B. in Siebenbürgen, I–II, Sibiu,
1877.
Theiner, A., Vetera Monumenta Historica Hungariam sacram illustrantia, I–II, Roma, 1859–1860.
Vlad, Aloysiu, Originea familiei Vlad, Lugoj, 1865.
Wekerle, L., Alba Maria mint Árpád sirja holfekvésének meghatározása, Budapesta, 1885.
Wenzel, G., Kritikai fejtegetések Máramaros megye történetéhez, Pesta, 1857.
Wertner Mór, A középkori délszláv uralkodók genealógiai története, Timişoara, 1891.

[1]
Pe larg, la: Al.Zub, De la istoria critică la criticism. Istoriografia română la finele secolului XIX şi începutul secolului XX, Bucureşti, Edit.
Acad., 1985, 312 p.
[2]
Date biografice mai ample la: Mihai Marina, Maramureşeni. Portrete şi medalioane, Prefaţă de Alex.Ivasiuc, Ediţie şi notă biografică de
Vasile Bologa, Cluj-Napoca, Edit. Dragoş Vodă, 1998, p. 144–157; ***Îndrumător în Arhivele Statului. Judeţul Maramureş, Bucureşti, 1974, p. 290–295.
[3]
[Maria Ursuţiu], Arhiva Victor Mihalyi de Apşa. Catalog, Cluj, 1972, p. 56, nr. 591.
[4]
Gelu Neamţu, Alexandru Roman, marele fiu al Bihorului, Oradea, 1995, p. 69.
[5]
Ibidem, p. 75–76.
[6]
I.Slavici, Lumea prin care am trecut (Extras din “Convorbiri literare”), Bucureşti, 1930, p. 47.
[7]
Szentpétery Imre, A bölcsészettudományi kar története. 1635–1935, Budapest, 1935, p. 441.
[8]
Ibidem, p. 673–675.
[9]
Ibidem, p. 591.
[10]
Le menţionăm pe cele mai importante: Bevezetés a magyar oklevéltanba (1880); A diplomatikai irástan alapvanalaj (1883);
Okleválhasonmások gyjtemánye XI-XVsz. (1883); A diplomatikai kortan alapvanalai (1884), pe care o şi menţionează în “Precuvântare” la Diplome (p.X).
[11]
Cf. programei din Regulamentul facultăţii pe anii 1855–1867 la Eckhart Ferenc, A jog-és allamtudományi kar története.1667–1935, Budapest,
1936, p. 420–421.
[12]
M.Diaconescu, Editarea diplomelor maramureşene, realizări şi perspective, în “Revista de arhivistică”, 1997, III, nr. 1–2, p. 25–26.
[13]
Maria Ursuţiu, op.cit., p. 55, nr. 587.
[14]
Vezi notele textelor de la poziţiile nr.20,159 şi 160, ultimele două copiate în spetembrie pe când se găsea la Apşa de Mijloc.
[15]
Maria Ursuţiu, op.cit., p. 56, nr. 588.
[16]
Diaconescu, op.cit., p. 26–27.
[17]
Sunt de primit cu prudenţă în special datările, multe îndreptate chiar de autor în Corecţiuni (p .673–676). De corectat însă şi altele, de
exemplu la paginile: 61: în loc de 5 iulie 1368, corect: 5 august 1368 (in festo beati Dominici confessoris); p. 62, aceeaşi greşeală; p. 126: în loc de 28
iunie 1402, corect 26 iunie 1402 (quindecimo die congregacionis nostre predicte = feria secunda proxima post festum beati Barnabe apostoli); p. 136: în
loc de 10 februarie 1406, corect 11 februarie 1406 (feria quinta proxima ante festum beati Valentini martiris) şi nu 12 februarie, cum se cere la
“Corecţiuni”; p. 241: în loc de 5 noiembrie 1419, corect 16 februarie 1419 (tertio die festi beati Valentini martiris); p. 355: în loc de 16 ianuarie 1451,
corect 15 ianuarie 1451 (feria sexta proxima ante festum beatorum Fabiani et Sebastiani martirum); ş.a.m.d.
[18]
Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970, p. 16–17.

http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Radutiu-diplome.htm Page 5 of 6
DIPLOME MARAMUREŞENE 2/17/18 12:39 PM

[19]
Diplome, p. 153, nota 1.
[20]
Surprinde totuşi absenţa din referinţele sale a lucrării lui D.Onciul, Zur Geschichte der Romänen in Maramarosch (Viena, 1890).
[21]
Radu Popa, op.cit., p. 29.
* Lucrările lui Szilágyi, István inserat în Anexă n-au fost menţionate explicit; le-am inclus pe cele mai importante bazându-ne pe informaţiile lui
Mihályi de la p.86, nota 2.

http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Radutiu-diplome.htm Page 6 of 6