sincronizare

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

durabilitate
Investeşte în Modele culturale
OAMENI
EUROPENE

Patrimoniu şi peisaj rural.

Strategii de integrare
şi promovare
Autor: Mihaela A. HĂRMĂNESCU

Lucrare realizată în cadrul proiectului "Cultura română şi modele culturale europene -

cercetare, sincronizare, durabilitate", cofinanţat din FONDUL SOCIAL EUROPEAN prin
Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, Contract
nr. POSDRU/159/1.5/S/136077.
Titlurile şi drepturile de proprietate intelectuală şi industrială asupra rezultatelor obţinute în
cadrul stagiului de cercetare postdoctorală aparţin Academiei Române.

***

Punctele de vedere exprimate în lucrare aparţin autorului şi nu angajează

Comisia Europeană şi Academia Română, beneficiara proiectului.
DTP, complexul editorial/redacţional, traducerea şi corectura aparţin autorului.

Descărcare gratuită pentru uz personal, în scopuri didactice sau ştiinţifice.

Reproducerea publică, fie şi parţială şi pe orice suport,
este posibilă numai cu acordul prealabil al Academiei Române.

ISBN 978-973-167-319-6
 SUMAR
CUPRINS 2
INTRODUCERE 4
1 PATRIMONIUL – ABORDARE CONCEPTUALĂ ŞI METODOLOGICĂ 13
1.1 Patrimoniu cultural 13
1.2 Patrimoniul rural în definirea valorii identității culturale teritoriale 22
1.3 Sustenabilitatea şi rezilienţa patrimoniului vernacular construit 34
2 PEISAJUL RURAL – ABORDARE CONCEPTUALĂ ŞI METODOLOGICĂ 39
2.1 Peisajul cultural 39
2.2 Peisajul rural 50
2.3 Potenţialul peisajului rural ca peisaj cultural 66
2.4 Identificarea peisajul rural cu valoare de patrimoniu cultural 67
3 GESTIUNEA PEISAJULUI RURAL ÎN LEGISLAŢIA ACTUALĂ DE PEISAJ 69
3.1 Politici de salvgardare şi valorificare existente la nivel european 69
3.2 Strategii existente de dezvoltare 78
3.3 Problematica peisajului rural în practica şi legislaţia românească 80
3.4 Cadrul existent în abordarea peisajului rural la nivel de politică și cultură. Sinteză
documentară 83
4 VALORIFICAREA PEISAJULUI RURAL - ABORDARE METODOLOGICĂ 85
4. 1 Abordarea integrată a valorii culturale a peisajului rural 85
4. 2 Evaluarea peisajului rural 89
4.3 Reconfigurarea peisajului rural 94
4.4 Atitudini în reconfigurarea peisajului rural 104
5 PEISAJUL CULTURAL BUCIUM 107
5.1 Metodologia de lucru 107
5.2 Încadrare teritorială 110
5.3 Elemente de reper în istoria peisajului cultural Bucium 112
5.4 Elemente de peisaj cultural în definirea teritoriului 124
5.5 Atitudini de intervenţie în reconfigurarea peisajului rural Bucium 141
6 CONCLUZII 159
7 Anexe. Glosar termeni. Abrevieri. Bibliografie 163

3
 SUMMARY
CONTENT 2
INTRODUCTION 4
1 HERITAGE - CONCEPTUAL AND METHODOLOGICAL APPROACH 13
1.1 Cultural heritage 13
1.2 The rural heritage - In defining the value of the territorial cultural identity 22
1.3 The sustainability and resilience of the built vernacular heritage 34
2 RURAL LANDSCAPE - CONCEPT AND METHODOLOGICAL APPROACH 39
2.1 Cultural landscape 39
2.2 Rural landscape 50
2.3 Rural landscape potential as cultural landscape 66
2.4 Identification of the rural landscape with cultural heritage value 67
3 RURAL LANDSCAPE MANAGEMENT IN THE CURRENT LEGISLATION
LANDSCAPE 69
3.1 Safeguard Policies and exploitation at European level 69
3.2 Existing Development Strategies 78
3.3 The problem of the rural landscape in Romanian practice and legislation 80
3.4 The existing framework in approaching the rural landscape from the politics and
culture perspective. Documentary synthesis 83
4 THE VALORIZATION OF THE RURAL LANDSCAPE - METHODOLOGICAL
APPROACH 85
4. 1 Integrated approach of the rural landscape cultural value 85
4. 2 Evaluation of the rural landscape 89
4.3 Reconfiguration of the rural landscape 94
4.4 Positions in reshaping the rural landscape 104
5 BUCIUM CULTURAL LANDSCAPE 107
5.1 Working methodology 107
5.2 Territorial classification 110
5.3 Landmark elements in the history of the Bucium cultural landscape 112
5.4 The cultural landscape elements in defining the territory 124
5.5 Intervention positions in reshaping Bucium rural landscape 141
6 CONCLUSIONS 159
7 Annexes. Glossary of terms. Abbreviations. Biography 163

4
 REZUMAT
Un interes major şi cu o oarecare urgenţă îl constituie peisajul, acel peisaj neprotejat, al
vieţii cotidiene datorită deciziilor luate ad-hoc ce ameninţă în mod frecvent valoarea acestuia.
Cum în România, peisajul, predominant rural, s-a dezvoltat haotic de ceva vreme, proiectul își
propune să aducă în prim plan importanţa valorificării acestuia ca parte integrantă a strategiilor
de promovare şi implementare. Astfel, prin cunoaşterea şi identificarea potenţialului peisajului
rural, prin aplicarea corectă a criteriilor de valorificare a acestuia, se poate naşte o strategie
sustenabilă de dezvoltare ce ţine cont de elementele fundamentale structurante, de cultura locală.
În schimbările actuale, patrimoniul cultural oferă posibilitatea sau necesitatea unui nou model de
societate şi este unul dintre valorile principale în continuitatea evoluţiei teritoriului.
Relaţia patrimoniu – peisaj rural nu este întâmplătoare în cadrul proiectului deoarece
patrimoniul, cu precădere cel construit şi peisajul au o veche istorie, încă de la primele așezări
umane, prin cunoaşterea locuinţei străvechi (Patrulius 1975) (Zevi 1995), prin existenţa
arhitecturii vernaculare (Oliver 1997, 2007), a diferitelor tehnici constructive (Vellinga et all
2007). Mai târziu, în Europa, de la începutul secolului XX, odată cu preocupările manifestate
pentru conservarea şi reabilitarea peisajului, se identifică şi recunoaşterea valorii patrimoniale a
acestuia. Atât UNESCO cât şi Consiliul Europei au formulat convenții și tratate internaționale ce
au subliniat noi categorii de patrimoniu cultural cum este patrimoniul vernacular. Conceptul a
fost consolidat prin Convenţia Europeană a Peisajului (Florenţa 2002), identificat ca primul tratat
internațional dedicat gestionării peisajului, cu care patrimoniul vernacular este atât de intens și
profund legat, prin caracteristicile culturale pe care le prezintă ca ansamblu. În paralel cu această
evoluție conceptuală și doctrinară, a existat o evoluție similară în politicile patrimoniului
cultural, dar şi o regresie în practicile care-l afectează pe acesta, contradicţii care decurg din
perioada de mutaţie socială, migraţie, industria construcţiilor, etc. Un nou argument este introdus
pentru a justifica această regresie, şi anume, dihotomia dintre patrimoniu major şi cel minor /
patrimoniu clasat şi patrimoniu neclasat devenită, prin convenţia respectivă, temă de interes
împreună cu noile categorii integrate în noua noțiune de patrimoniu, cu consecinţe directe în
peisaj, prin aprecierea peisajului cotidian. Apare o resuscitare a interesului asupra patrimoniului
construit, dar modul său de interpretare şi promovare ţine de modul în care acesta este perceput.
Patrimoniul construit este sursă pentru perioada modernă în păstrarea caracteristicilor prin
tipizare (Hoinărescu, 1989), în explorarea identităţii (Ivănescu, 2014), a tradiţiei locuinţei
(Gheorghiu, 2008) sau chiar sursă pentru arhitectura sustenabilă (Correia et al, 2014), deci
implicit pentru o gestionare durabilă, dar şi o sursă comercială.
Într-o societate contemporană devenită globalizatoare şi fără restricţii teritoriale foarte
clare în producţia de bunuri, singurul element care nu este globalizat şi îl poţi contextualiza este

5
identitatea patrimoniului ca rezultat al integrării apropiate dintre bunurile culturale mobile şi
imobile şi locul comunităţilor. Pe un fundament teoretic al politicilor de patrimoniu şi peisaj, de
salvgardare a unor elemente fundamentale amenințate de tendințele actuale de dezvoltare
haotică, cercetarea se dezvoltă pe strategii de promovare a Peisajului Rural şi relaţia acestuia cu
Patrimoniu, Cultura şi Dezvoltarea Sustenabilă.
În măsura în care vor determina direcţiile acestor dezvoltări bazate pe resursele locale
comunitare sau individuale în sistem de auto-gestiune se doreşte găsirea unor alternative de
dezvoltare bazate pe resurse locale încă neexploatate. Ceea ce va sta la baza strategiilor de
promovare şi implementare menţionate sunt sintezele comparative ale modelelor politicilor de
peisaj europene şi în principal studiile de teren, principala interacţiune cu comunitatea locală
precum şi analiza posibilităţilor de identificare a elementelor fundamentale de patrimoniu, astfel
încât, intervenţiile viitoare să nu intre în conflict cu cultura tradiţională locală.
Evaluarea strategiilor de implementare şi promovare existente, elaborarea unui inventar
ca acţiuni vitale în termenii valorificării, identificarea componentelor valorice ale peisajului rural
sunt relaţionate cu planificarea şi pregătirea direcţiilor viitoare în îmbunătățirea situaţiei prezente
a acestuia.

6
 ABSTRACT
A major concern with some urgency is represented by the landscape, that unprotected
landscape belonging to the everyday life because of the ad hoc decisions which are frequently
threatening its value. As in Romania, the landscape, mostly rural, has been chaotically developed
for some time, the project intends to bring forth the importance of valorizing it, as an integral
part of promotion and implementation strategies. Thus, by knowing and identifying the potential
of the rural landscape, through proper application of its valorization criteria, might start up a
sustainable development strategy that takes into account the structural foundation elements of the
local culture. Thereby, the cultural heritage, which in the current changes offers the possibility or
the need for a new society model , is one of the main values in the continuity of the territorial
development.
The relationship heritage- rural landscape is not random in the project, as the heritage,
mostly the built one, along with landscape, have an ancient history, from the earliest human
settlements, by knowing the ancient dwelling (Patrulius 1975) (Zevi 1995), through the existence
of vernacular architecture (Oliver, 1997, 2007), of various construction techniques (Vellinga et
all 2007). Later in Europe, from the early twentieth century, along with their concerns for
conservation and restoration of landscape, it is identified and recognized its heritage value. Both
UNESCO and the Council of Europe have brought international treaties and conventions that
highlighted new categories of cultural heritage, such as vernacular heritage. The concept was
reinforced by the European Landscape Convention (Florence 2002), identified as the first
international treaty devoted to landscape management, to which the vernacular heritage is so
intense and deeply bound through the cultural characteristics which are presented as a whole. In
parallel with this conceptual and doctrinal development, there has been a similar evolution in the
policies of cultural heritage, but also a regression line in the practices that affects it,
disagreements deriving from the period of social mutation, migration, construction industry, etc.
A new argument is introduced to justify this regression, namely the dichotomy between major
and minor heritage / classified heritage and unclassified heritage, becoming by convention, topic
of interest, together with new types of categories integrated into the new concept of heritage,
with direct consequences to the landscape by considering everyday life landscape. There is a
revival of interest on built heritage, but its method of interpretation and promotion depends on
the way it is perceived. Built heritage is a source for modern period in preserving characteristics
through typing (Hoinărescu, 1989), exploring identity (Ivănescu, 2014), the tradition of dwelling
(Gheorghiu, 2008) or even a source for sustainable architecture (Correia et al, 2014), so by
default, for sustainable management, but also a commercial source.

7
 In a contemporary society which has become globalizing, and with no evident territorial
restrictions in the production of goods, the only element that is not globalized and can be
contextualized, is the heritage identity as a result of close integration between mobile and
immobile cultural goods and the location of the communities. On a theoretical basis of heritage
and landscape policies, to safeguard the fundamental elements threatened by current trends of
chaotic development, the research develops on promotion strategies of the Rural Landscape and
its relationship with the Heritage, Culture and Sustainable Development.
To the extent that will determine the directions of these developments based on local
community or individual resources in a self-management system is intended to find new
development alternatives based on local untapped resources. The foundation for the mentioned
promoting and implementing strategies are the comparative summaries policies of the European
landscapes models and mainly field studies, the main interaction with the local community and
investigating the possibility of identifying the fundamental elements of heritage so that future
interventions will not impact the local traditional culture.
The evaluation of existing strategies for implementing and promoting, the elaboration of
an inventory as critical measures in terms of harnessing, the identification of valuable
components of the rural landscape are all related to the planning and preparation of the future
directions in improving its current situation.
‘/

8
 CUPRINS
CUPRINS .......................................................................................................................... 2
INTRODUCERE .......................................................................................................... 4
1 PATRIMONIUL – ABORDARE CONCEPTUALĂ ŞI METODOLOGICĂ ...... 13
1.1 Patrimoniu cultural ................................................................................................... 13
Evoluţia conceptului de patrimoniu cultural
Evoluţia abordării patrimoniului cultural construit
Peisajul cultural ca patrimoniu cultural
1.2 Patrimoniul rural în definirea valorii identității culturale teritoriale ................... 22
Patrimoniul vernacular construit. Arhitectura vernaculară. Cultura tradiţională construită
Valorificarea patrimoniului vernacular construit
1.3 Sustenabilitatea şi rezilienţa patrimoniului vernacular construit ............................ 34
Sustenabilitate şi rezilienţă
Principiile sustenabile ale patrimoniului vernacular rural
Concluzii
2 PEISAJUL RURAL – ABORDARE CONCEPTUALĂ ŞI METODOLOGICĂ .... 39
2.1 Peisajul cultural ........................................................................................................... 39
Fenomenologia conceptului de peisaj cultural
Perceperea cotidianului în transformarea evolutivă a peisajului rural
2.2 Peisajul rural ............................................................................................................. 50
Reperele istorice în dinamica peisajului rural – semnele peisajului cultural în
teritoriu
Încadrarea peisajului rural în teritoriu
Factorii mediului extern asupra dinamicii peisajul in rural
Fenomenul rural – potenţial cultural în dezvoltarea teritoriului
2.3 Potenţialul peisajului rural ca peisaj cultural .......................................................... 66
2.4 Identificarea peisajul rural cu valoare de patrimoniu cultural ................................ 67
3 GESTIUNEA PEISAJULUI RURAL ÎN LEGISLAŢIA ACTUALĂ DE PEISAJ . 69
3.1 Politici de salvgardare şi valorificare existente la nivel european ........................... 69
Modele europene ale politicilor de salvgardare și valorificare a componentei
culturale a peisajului
O abordare comună - Convenţia Europeană a Peisajului
3.2 Strategii existente de dezvoltare ............................................................................ 78
3.3 Problematica peisajului rural în practica şi legislaţia românească ...................... 80

2
3.4 Cadrul existent în abordarea peisajului rural la nivel de politică și cultură.
Sinteză documentară .......................................................................................................... 83
4 VALORIFICAREA PEISAJULUI RURAL - ABORDARE METODOLOGICĂ .... 85
4. 1 Abordarea integrată a valorii culturale a peisajului rural ...................................... 85
Conceptul de valorificare al peisajului rural
Analiza valorii culturale a peisajului rural
4. 2 Evaluarea peisajului rural ....................................................................................... 89
4.3 Reconfigurarea peisajului rural ................................................................................ 94
Schimbarea scărilor de analiză
Patrimoniul vernacular – sustenabilitate şi rezilienţă în peisaj
4.4 Atitudini în reconfigurarea peisajului rural ........................................................... 104
5 PEISAJUL CULTURAL BUCIUM ........................................................................... 107
5.1 Metodologia de lucru ................................................................................................... 107
5.2 Încadrare teritorială .................................................................................................. 110
5.3 Elemente de reper în istoria peisajului cultural Bucium ......................................... 112
Memoria aurului în definirea teritoriului
Memoria aurului în definirea aşezării săteşti
5.4 Elemente de peisaj cultural în definirea teritoriului 124
Inventarierea elementelor de structură a ţesutului rural
Peisajul minelor în relaţie cu aşezarea satului
5.5 Atitudini de intervenţie în reconfigurarea peisajului rural Bucium 141
Concluzii
6 CONCLUZII 159
7 Anexe. Glosar termeni. Abrevieri. Bibliografie 163

3
 INTRODUCERE
1 Argument
Un interes major şi cu o oarecare urgenţă îl constituie peisajul, acel peisaj neprotejat, al
vieţii cotidiene. Procesele de democratizare privesc de asemenea liberalizarea şi punerea în
circulaţie a deciziilor controlate ce au loc ad-hoc şi ameninţă în mod frecvent calitatea peisajului
şi necesită implementări urgente ale unui regulament clar definit ce s-ar conforma cu conceptul
superior de dezvoltare durabilă. Gravitatea situaţiei poate fi văzută în faptul că politica
peisajului, strategia sustenabilă, gestiunea sustenabilă au devenit foarte importantă în declaraţiile
Uniunii Europene, dar nu foarte vizibile în politicile naționale. Cum în România, peisajul,
predominant rural s-a dezvoltat haotic de ceva vreme, proiectul își propune să aducă în prim plan
importanţa inventarierii peisajului rural ca parte integrantă a strategiilor de promovare şi
implementare. Astfel, prin cunoaşterea potenţialului peisajului rural, prin aplicarea corectă a
criteriilor de valorificare a acestuia, se poate naşte o strategie sustenabilă. Acesta strategie,
pentru a nu afectă vocaţia peisajului ţine cont de elementele fundamentale, de cultura locului, a
unei aşezări rurale, identificată în proiect prin patrimoniu, în special prin patrimoniu construit.
Cum integram patrimoniul construit neprotejat? Cum poate acesta fi recunoscut la nivel local,
național, dar mai ales integrat în peisajul rural european? Care sunt valorile patrimoniale ale
peisajului? Aceste sunt întrebări ce își vor căuta răspuns aici. În prezent, schimbările actuale în
lume, oferă posibilitatea sau necesitatea unui nou model de societate în care patrimoniul cultural,
atât material cât și cel imaterial, ar părea să fie unul dintre valorile principale, iar interesul pentru
noi categorii de patrimoniu este în creștere: rural, vernacular sau industrial/preindustrial.
Relaţia patrimoniu – peisaj rural nu este întâmplătoare în cadrul cercetării deoarece
patrimoniul, cu precădere cel construit, şi peisajul au o veche istorie, încă de la primele așezări
umane, prin cunoaşterea locuinţei străvechi (Patrulius 1975) (Zevi 1995), prin existenţa
patrimoniului construit în diverse ţări (Oliver 1997, 2007) şi folosind diferite tehnici constructive
(Vellinga et all 2007). Mai târziu, în Europa, de la începutul secolului XX, odată cu preocupările
manifestate pentru conservarea şi reabilitarea peisajului, se identifică şi recunoaşterea valorii
patrimoniale a acestuia. Atât UNESCO şi Consiliul Europei au formulat convenții și tratate
internaționale ce au subliniat noi categorii de patrimoniu cultural cum este patrimoniul
vernacular. Conceptul a fost consolidat prin Convenţia Europeană a Peisajului (Florenţa 2002),
identificat ca primul tratat internațional dedicat gestionării peisajului, cu care patrimoniul
vernacular este atât de intens și profund legat prin caracteristicile culturale pe care le prezintă ca
un ansamblu. În paralel cu această evoluție conceptuală și doctrinară, a existat o evoluție similară
în politicile patrimoniului cultural, dar şi o involuţie în practicile care-l afectează pe acesta,

4
contradicţii care decurg din perioada de mutaţie socială, industria construcţiilor etc. Un nou
argument este introdus pentru a justifica această involuţie, şi anume, dihotomia dintre patrimoniu
major şi cel minor / patrimoniu clasat şi patrimoniu neclasat devenită, prin convenţia respectivă,
temă de interes împreună cu noile categorii integrate în noua noțiune de patrimoniu, cu
consecinţe directe în peisaj, prin aprecierea peisajului cotidian.
Apare o resuscitare a interesului asupra patrimoniului construit, dar modul său de
interpretare şi promovare ţine de modul în care acesta este perceput. În relaţie cu peisajul rural
patrimoniul construit este sursă pentru perioada modernă în păstrarea caracteristicilor prin
tipizare (Hoinărescu, 1989), în explorarea identităţii (Ivănescu, 2014), a tradiţiei locuinţei
(Gheorghiu, 2008) sau chiar sursă pentru arhitectura sustenabilă (Correia et al, 2014), deci
implicit pentru o gestionare durabilă, dar şi o sursă comercială prin reprezentarea la nivel
internaţional a patrimoniului cultural al diferitelor ţări (un exemplu sunt expoziţiile
internaţionale, anul aceasta Expo Milano 2015 – Feeding the Planet, Energy for Life). Acest
interes a escaladat, de curând în Europa, într-un timp rapid datorită implicărilor instituționale, a
strategiilor de dezvoltare durabilă la nivelul european, naţional, local, tendinţă considerată cheia
pentru o dezvoltare rurală durabilă (Bosia 2015), dar cu absenţă în înțelegerea, promovarea
dinamică a peisajului cultural rural şi a valorificării culturii sale tradiţionale. În consecinţa, este
importantă identificarea culturii construite, a valorii culturale a peisajului rural pentru a dezvolta
strategii la diferite scări de interpretare, de integrare a patrimoniului ca sursa sustenabilă (Correia
et al, 2014).
2 Stadiul actual al cunoştinţelor
Cercetarea susţinută de Academia Română în cadrul proiectului “Cultura română şi
modele culturale europene: cercetare, sincronizare, durabilitate” [POSDRU/159/1.5/S/136077]
prin proiectul de cercetare postdoctorală „Patrimoniu şi Peisaj Rural. Strategii de integrare şi
promovare” este o continuare a studiului de cercetare doctorală: „Potenţial şi valorificare a
peisajului rural în cadrul peisajului cultural. Abordare teoretică la nivel teritorial” (2013). Astfel,
proiectul porneşte cu un stadiu al cunoașterii unor fundamente conceptuale clar definite şi
identificate în cadrul cercetării doctorale care stau la baza recunoașterii și valorificării peisajului
cultural rural prin identificarea și definirea conceptul în relație cu teritoriu prin direcțiile de
dezvoltare a peisajului rural astfel: (1) peisaj cultural definit ca peisaj al activităţilor cotidiene în
teritoriu; (2) peisaj cultural ca patrimoniu și (3) peisaj cultural ca resursă, cadru de valorificare,
dezvoltare, gestiune durabilă a peisajului rural cultural în teritoriu. Aceste moduri de adaptare a
conceptului de peisaj rural cultural prezintă optima integrare a strategiilor de integrare şi
promovare a acestuia. Ele constituie cunoştinţe fundamentele teoretice, utilizate, de la care a

5
pornit cercetarea postdoctorală şi din care s-a dezvoltat relaţia patrimoniu – peisaj rural., relaţie
ce va fi detaliată pe parcursul primelor capitole.
Ținând cont de evidențierea peisajului cultural ca fenomen cât și descompunerea studiului
în direcții specifice și independente de analiză, cercetarea postdoctorală este o aprofundare
detaliată a acestuia, completând preocupările cercetătorului legate de domeniul peisajului rural şi
peisajului cultural ca patrimoniu, într-o Românie aproape jumătate rurală cu o diferenţă de peste
70 de ani între perceperea şi tratarea peisajului - patrimoniu rural, în special a peisajului rural
obişnuit.
Alegerea ariei de studiu pentru investigarea de teren, ca rezultat al fundamentării
teoretice, este şi rezultatul colaborării ştiinţifice începută în 2012 cu asociația RPER (membră
ICOMOS şi Europa Nostra), în cadrul Universităților de Vară de restaurare si situri,
"Restaurare Școala Veche şi Repertoriu Rural, Bucium (ediția V în 2015) cu valoare
educaţională. Astfel, prin participarea constantă şi continuă în fiecare an ca specialist în
domeniul peisajului cultural rural, alături de alţi specialişti din diferite domenii, cercetătorul a
avut posibilitatea de a monitoriza şi identifica corect transformările peisajului rural şi a
patrimoniului construit al comunei Bucium. Aplicând in situ rezultatele fundamentărilor
teoretice, a introdus şi dezvoltat, într-un cadru interdisciplinar, o metodologie de identificare şi
inventariere a elementelor peisajului cultural rural. O parte din rezultatele acestei corelări dintre
activitățile educaționale cu cea de cercetare sunt vizibile în cele trei ediţii ale publicaţiilor
Repertoriu patrimoniu rural Bucium [Ediţia I 2012, Ediţia II 2013, Ediţia III 2014], cărui co-
autor şi vor constitui sursa de inventar a ceea ce se identifică în cercetare cu perceperea
dinamicii peisajului rural.
Alegerea satelor comunei Bucium din judeţul Alba, încă vernaculare datorită tipurilor de
activităţi ale locuitorilor, monitorizate de către cercetător inclusiv în perioada proiectului de
cercetare postdoctorală, oferă acestuia o bază de date a patrimoniului construit necesară pentru a
înţelege evoluţia peisajului rural, sursa de documentare a metodologiei cercetării.
De-a lungul timpului au existat primele cercetări asupra culturii tradiţionale construite,
deci implicit asupra patrimoniului construit, peisajul rural trecând deja printr-o prima faza de
cunoaştere şi de relaționare cu patrimoniul. Inventarieri şi studii ale patrimoniului rural construit
la nivel local (Gellner, 1981; 1988); în relaţie cu contextul socio-economic (Ciribini 1942 citat în
Bosia, 2015), naţional (Hoinărescu, coord., 1989) (Ghinoiu, ed, 2011) la nivel mondial (Oliver,
1997) (Vellinga et al., 2007) în raport cu arhitectura sustenabilă (Correia et al, 2014), cu
arhitectura bioclimatică sunt un prim pas în formarea unor metode de inventariere a
particularităţilor peisajului rural.

6
 Preocupări au existat şi în România asupra locuirii rurale, cu un aport indirect asupra
peisajului rural, văzute din perspectivă sociologică, antropologică, etnografică sau chiar
arhitecturală.
Gusti, în cercetările sale monografice, identifică satul cu o unitate integratoare a altor
unităţi, precum familia, gospodăria, unitatea socială “cea mai de seamă a societăţii româneşti şi
cea mai potrivită ca întindere” (Gusti, 1968, p. 441). In acele vremuri, noutatea monografiile a
constat“în contactul direct cu realitatea, ceea ce am văzut că se practică pe scară largă şi în
alte părţi, cât în posibilitatea oferită de un sistem de sociologie, care fără să prejudicieze cu
nimic realitatea, îi asigură, dimpotrivă, o cercetare sistematică integrală “(Mendras 1971). Un
studiu de amploare este şi Atlasul Etnografic – Habitatul (Ghinou et al 2011) în care sunt extrase
informaţii din legate de locuirea in ariile etnografice din România, în care se regăseşte şi satul
Poieni din comuna Bucium, date folosite în perioada de teren.
Aceasta este doar o parte din literatura de specialitate de bază care a atins ca subiect
peisajul rural, prin prisma patrimoniul construit, ceea ce ne face să conştientizăm importanţa
valorificării peisajului rural, dar si necesitatea studiului de teren.
La nivel legislativ, în Europa, în Italia de fapt, încă de la începutul secolului XX, au
existat şi preocupări pentru conservarea şi reabilitarea peisajului ca parte integrantă a studiilor de
urbanism şi amenajarea teritoriului, odată cu recunoaşterea valorii sale patrimoniale, analiza
peisajului devenind parte de sine stătătoare a documentaţiilor.
Este important de menţionat şi instituționalizarea problematicii peisajului la nivel
european marcată de semnarea Convenţiei Europene a Peisajului (Florenţa 2000), statele
semnatare, printre care şi România, fiind în proces de stabilire a consecinţelor Convenţiei asupra
legislaţiilor naţionale în materie de protecţie a patrimoniului natural şi construit, a mediului, de
amendare a teritoriului.
Apar, astfel, ca modele europene, diverse inițiative de dezvoltare a așezărilor rurale prin
ghiduri de salvgardare a peisajului, de intervenţie asupra patrimoniului vernacular, de dezvoltare
sustenabilă, consecinţă a orientării fondurilor europene spre mediul rural.
3 Scopul şi obiectivele cercetării
Scopul acestei cercetări este strâns legat de determinarea unor direcţii evolutive
menţionate în introducerea cercetării şi a unor tendințe de dezvoltare deja existente în cadrul
comunităţilor locale rurale, datorită factorilor de mobilitate, globalizare observate şi în studiile
de teren. Cercetarea îşi propune astfel un scenariu pe cât posibil minimal la nivelul intervențiilor
„externe” si maximal din punct de vedere al utilizării resurselor locale. Se va urmări o cât mai
puternica „autonomizare” a ariilor rurale din punct de vedere al posibilității de aplicare a

7
planurilor strategice a modelelor europene alese. Pe de alta parte acesta „autonomizare” va trebui
sa fie dublată de o cât mai mare elasticitate şi adaptabilitate a politicilor şi programelor la
modificările ce vor apărea inerent, prin raportarea la modele culturale europene.
Într-o societate contemporană devenită globalizatoare şi fără restricţii teritoriale foarte
clare în producţia de bunuri, singurul element care nu este globalizat şi îl poţi contextualiza este
identitatea patrimoniului ca rezultat al integrării apropiate dintre bunurile culturale mobile şi
imobile şi locul comunităţilor.
Își propune să analizeze care sunt posibilitățile şi limitele pe care le prezintă aceste
dezvoltări “de jos în sus” să determine, în consecință, un cadru general de dezvoltare durabilă a
așezărilor rurale, implicit a peisajului. Se concentrează pe un fundament teoretic al politicilor de
peisaj, de protecție a unor elemente fundamentale posibil amenințate de tendințele de dezvoltare
haotică deja prezente în măsura în care acestea se dezvoltă (de exemplu protecția mediului
natural si construit în cazul posibile dezvoltări a turismului rural) şi pe strategii de promovare a
Peisajului Rural şi relaţia acestuia cu Patrimoniu, Cultura şi Dezvoltarea Sustenabilă.
În măsura în care vor determina direcţiile acestor dezvoltări bazate pe resursele locale
comunitare sau individuale în sistem de auto-gestiune se doreşte găsirea unor alternative de
dezvoltare bazate pe resurse locale încă neexploatate. Ceea ce va sta la baza strategiilor de
promovare şi implementare menţionate sunt sintezele comparative ale modelelor politicilor de
peisaj europene şi în principal studiile de teren, principala interacţiune cu comunitatea locală
precum şi analiza posibilităţilor de identificare a elementelor fundamentale de patrimoniu, astfel
încât, intervenţiile viitoare să nu intre în conflict cu cultura tradiţională locală.
Focusarea pe patrimoniu şi peisaj rural
Cercetarea se focusează în particular pe diversele aspecte ale patrimoniului şi ale
peisajului, peisaj cultural, arhitectură vernaculară, valoare culturală. Investigaţia se adresează
peisajului rural obișnuit. Prin revizuirea literaturii se aduce în evidenţă evoluţia patrimoniului de
la monument la peisaj cultural, recunoaşterea nevoii de a proteja peisajul rural. Se concentrează
pe conceptul de cultură tradiţională construită, pe valoarea patrimoniului vernacular şi subliniază
caracteristicele sustenabile şi capacitatea de rezilienţă a acestuia. În strânsă legătură cu peisajul
rural, aceasta poate valorificată individual sau ca o arie/ nucleu vernacular.
Focusarea pe evaluarea strategiilor de implementare şi promovare existente
Revizuirea literaturii asupra modelelor europene şi a abordărilor comune, a strategiilor de
salvgardare a patrimoniului cât si a cercetărilor s-a observat o lipsă a abordării integrate a
acestora, a corelării lor la nivel de teritoriu. Este de asemenea şi lipsa unei consistenţe între teorie
şi practică, în abordarea unor metodologii de valorificare a peisajului rural. Se concentrează pe o

8
revizuire a acţiunilor strategiilor în ultimele decenii sau lipsa lor, în ordine să identifice o
evaluare de succes în valorificarea peisajului rural.
Focusarea pe identificarea componentelor valorice ale peisajului rural şi formarea
unei metodologii de inventariere a elementelor sale
Printr-o fundamentare asupra legislaţiei, a strategiilor de patrimoniu şi peisaj la nivel
mondial şi european şi o abordare comparativă cât şi o corelare a acestora este sursa unei
valorificări corectă a peisajului rural.
- Identificarea motivelor de a introduce peisajul în evaluarea patrimoniului
- De a introduce criterii şi principii în evaluarea peisajului rural
- Oferirea unui cadru metodologic în ceea ce priveşte valorificarea peisajului rural
Tranziţia defineşte starea societăţii actuale din mediul rural, aceasta aflându-se într-o
perioadă în care consecinţele efective se manifestă la nivelul tendinţelor de evoluţie de
remodelare ce implică transformări la nivelul structurii peisajului prin implementarea unor
moduri de organizare, de consum al spaţiilor, a fluxurilor nevoilor.
Regândirea categoriilor, definiţiilor şi a conceptelor folosite, a defini ce înseamnă
patrimoniu vernacular, cum se manifestă calităţile sale într-o lume dinamică, cu schimbări
rapide şi poate fi studiată şi reprezentată mai bine.
În centrul abordării acestei cercetări, ca obiective generale, stau conceptele de patrimoniu
rural şi peisaj, menţionarea diferită în titlu a fost intenţionată deoarece este important modul în
care acestea, împreună pot contribui la evoluţia mediului rural, mai corect la dezvoltarea
mediului rural contemporan (actual).
Nu înțelegem aici prin peisaj o imagine pitorească a unui spaţiu perceput ca “natural” ci
acea compoziție de spaţii create sau modificate de om pentru a servi drept suport şi fundal
activităților cotidiene ale comunităţilor / societăţilor. În acest proiect se va vorbi de diferitele
tipuri de peisaje: social, natural, cultural, periurban, urban precum şi la modul lor de relaționare
cu mediul rural printr-o abordare interdisciplinară, de sinteza a metodelor practice de evaluare şi
gestiune teritorială.
In acest sens evaluarea peisajului rural va avea scopul de a degaja regiuni sau situri de
interes in vederea protejării şi dezvoltării lor ca teritorii dar şi a elementelor sale fundamentale
rurale de patrimoniu, patrimoniu neclasat,dar foarte important pentru evoluţia şi dezvoltarea unei
aşezări rurale. Ținând cont de interesele adverse asupra patrimoniului, pe de o parte conservarea,
pe de alta parte înnoirea fondului construit, proiectul introduce conceptul de sustenabilitate
pentru a face legătura acestor perspective. Definind sustenabilitatea şi înțelegând răspunderea pe
care ne face să ne-o asumăm, cercetarea face referire la binecunoscutele resurse naturale şi la
mediu; deci implicit, la resursele locale şi cultura tradiţională construită locală. Astfel, plecând
9
de la aceste analize teoretice, suprapuse cu analize realizate pe teren, cercetarea își propune în
primul rând determinarea unui diagnostic diferenţiat în funcţie de vocaţia unei arii rurale. Se
propun identificări de strategii de integrare a patrimoniului rural în teritoriu, utile pentru
elaborarea şi implementarea proiectelor integrate de amenajare şi arhitectură pentru a preveni
deteriorarea peisajului rural şi pentru ameliorarea calităţii vieţii în aria ruralului în spiritul
direcţiilor promovate de Convenţia Europeană a Peisajului.
Ceea ce îşi propune cercetarea, în principiu este, pe cât posibil, o evitare a unor şabloane
deja utilizate in cadrul politicilor teritoriale, a kitsch-ificării tradițiilor sau a arhitecturii locale
rurale, distrugerea de peisaje prin supunerea lor la presiuni prea mari, realizarea de infrastructuri
şi dotări supradimensionate, cu un impact negativ asupra zonelor respective, etc. Evident ca toate
aceste activităţi tipice dezvoltării durabile vor fi luate în considerație, dar se va încerca sa evite
aplicarea lor intr-un mod inadaptat unei realitatea locale.
Există semnale în acest sens în mai multe ţări europene care, mai mult decât altele, au
știut să mențină stăpânirea (tutela) aspectelor naturaliste separat de acele aspecte istorico -
culturale în legislație și în gestiunea administrativă a teritoriului, așa cum este în Germania sau în
Elveția sau în țările din Nordul Europei.
Dar există mult interes în vederea aprofundării temei și în alte țări, ca Franța și Italia,
unde tutela asupra peisajului derivă direct din cultul protejării monumentelor. Acesta din urmă a
avut și are, oricum, influența sa asupra opțiunilor privitoare la politica de protecție și punere în
valoare a peisajului în toate țările europene.
Astfel, printr-o analiză comparativă a politicilor de peisaj şi a strategiilor existente în
peisajului rural românesc şi elementelor fundamentale ale acestuia ca patrimoniu cu strategiile de
integrare dezvoltate la nivelul peisajelor rurale europene, se punctează urgentarea direcţionării
către comunitățile locale şi problemele lor reale de către specialiști din diverse domenii.
4 Abordarea metodologică a cercetării
Metodologia de cercetare este bazată pe strategia studiului de caz folosind o
fundamentare teoretică atât la nivel de literatură de specialitate cât şi la nivel de politici şi
strategii de patrimoniu şi peisaj, existente la nivel naţional şi european prin ceea ce proiectul
acesta promovează: cercetare, sincronizare şi sustenabilitate. Studiul de caz selectat: peisajul
cultural Bucium a fost evaluat, prin utilizarea fundamentelor teoretice, folosind modele europene
care au contribuit la scopul şi obiectivele cercetării, prin problemele impuse şi cu completarea
literaturii de specialitate din perioada stagiilor de mobilitate.

10
 A avea o varietate de date existente, o combinaţie de surse care au fost folosite pentru
colectarea datelor folosind o abordare multi-criterială: literatură publicată, rapoarte din studii de
teren, colectarea datelor locale, observaţiile studiului de teren.
Astfel metodologia a adus în paralel identificarea, revizuirea şi completarea literaturii de
specialitate cu pregătirea documentaţiei tehnice pentru studiul pe teren, rezultând în final o
documentare cât mai adecvată a ţesutului rural al Comunei Bucium, ca strategie de valorizare în
intervenţii ulterioare, în îndeplinirea scopului şi a obiectivelor prin această cercetare.
Strategia
Strategia este relaţionată cu planificarea şi pregătirea direcţiilor viitoare în îmbunătățirea
situaţiei prezente a peisajului rural, pentru o mai bună protejarea a acestuia. Strategia se
adresează metodologiilor de valorificare a peisajului rural, aşa cum şi-a propus prin acest proiect
şi este importantă deoarece se adresează în principal printr-un cadru de evaluare a peisajului
rural. Importanţa dezvoltării unei expertize/ unui studiu, analize si elaborarea unui inventar ca
acţiuni vitale în termenii valorificării. Importante abordări ce vor fi adresate în capitolul patru, în
ceea ce priveşte evaluarea metodologiilor de valorificare.
Structura lucrării
Aceasta cercetare este structurată în 7 capitole şi introducere. Capitolul introductiv
explică ruptura dintre cunoștințele şi formulează obiectivele cercetării astfel încât să completeze
sa dezvolte o legătură între aceste cunoștințe: patrimoniu cultural – peisaj rural. Primul capitol
face o revizie asupra evoluţiei patrimoniului a strategiilor de valorificare, accentuând valoarea
patrimoniului vernacular construit şi a culturii tradiţionale construite în dezvoltarea sustenabilă
teritorială, relaţionând cu rezilienţa cu peisajul rural.
Capitolul doi face o revizie a formării peisajului cultural şi importanţei peisajul rural în
cadrul acestuia şi identifică particularitățile peisajului rural contemporan şi relaţia strânsă cu
patrimoniul.
Capitolul trei face o trecere prin politicile de peisaj, prin strategiile la nivel european şi
naţional, identifică valoarea culturală a peisajului rural şi locul acestuia în cadrul strategiilor,
abordare comparativă a modelelor europene.
Capitolul patru investighează semnificaţia valorificării peisajului rural, consideră
indispensabilă relaţia peisaj rural - patrimoniului cultural construit în strategiile de promovare
acestora, este de fapt metoda de valorificare a peisajului prin prisma patrimoniului rural, explică
selectarea metodei de cercetare şi identifică o matrice multi- criterială de analiză a peisajului
rural, oferind principii şi direcţii strategice de valorificare a patrimoniului vernacular construit
identificat în primul capitol.

11
 Capitolul cinci se adresează studiului de caz, defineşte metoda de teren de inventariere a
elementelor de patrimoniu construit a peisajului rural, inventariază elementele structurante de
valoare ale peisajului rural, utilizând inventarierea şi repertorierea patrimoniului rural neprotejat.
De altfel, capitolul concluzionează cu identificarea unor direcţii viitoare.
Capitolul şase prezintă concluziile generale ale cercetării, confirmă atingerea obiectivelor
cercetării, argumentează alegerea perioadelor de stagiu, le identifică în cadrul cercetării alături de
aportul personal al cercetătorului şi dezvoltă direcţii viitoare ale cercetării.
Capitolul şapte prezintă bibliografia parcursă pe întreabă perioadă a cercetării, in ordine
alfabetică cu un corp de literatură diversificat de la patrimoniu la peisaj şi peisaj cultural,
etnografie, geografie, istorie, arhitectura, etc, literatură utilizată pe parcursul întregii cercetări.
Mulțumiri
Doresc să adresez sincere mulțumiri conducătorului meu științific, Doamna Academician
Doctor Sabina Ispas, pentru încrederea acordată și sprijinul oferit pe toată durata elaborării
cercetării postdoctorale. Fără încurajările domniei sale, multe din direcţiile urmărite nu ar fi fost
puse în practică.
Menţionez că „Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului “Cultura română şi
modele culturale europene: cercetare, sincronizare, durabilitate”, cofinanţat de Uniunea
Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr.
POSDRU/159/1.5/S/136077”

12
 1 PATRIMONIUL – ABORDARE CONCEPTUALĂ ŞI
METODOLOGICĂ
Fig. 1.1 Crucea „de la Ţandrău” 1878-1897, Poieni, lângă casa 632, comuna Bucium, judeţul Alba. Inventariată şi repertoriată în
cadrul UdV Bucium 2012. Clasată ca monument istoric în urma documentaţiilor elaborate de RPER-Ro
Cod LMI AB-IV-m-B-21078 (Postăvaru, Hărmănescu, Bianu, 2013; 2014)

Sursa: autor, 24 iulie 2013

Scopul acestui capitol este de a revizui evoluţia patrimoniului cultural, luând în

considerare obiectivele cercetării. Dezvoltă o înțelegere profundă a importanţei valorilor
tradiţionale prin parcurgerea literaturii de specialitate şi a documentelor strategice internaţionale
ce au dezvoltat principiile fundamentale de salvgardare a patrimoniului cultural construit de la
monument la peisaj cultural. Contribuie la o mai bună abordare în identificarea valorilor
patrimoniului cultural construit, a arhitecturii vernaculare în valorificarea peisajului rural,
conştientizarea culturii tradiționale construite şi recunoaşte criteriile sustenabile ale
patrimoniului vernacular construit în evaluarea unui teritoriu.
1.1 Patrimoniu cultural
Evoluţia conceptului de patrimoniu cultural
Conceptul de patrimoniu are semnificaţii diferite în funcţie de mediul care îl promovează,
și de mentalitatea și/sau instituţia care şi-l atribuie şi-l exploatează. Cuvântul patrimoniu la
origine, este legat de structurile familiale, economice și juridice ale unei societăți stabile, bine

13
plasate în timp și în spațiu (Choay, 1998) şi se aplică pentru bunurile individuale. Procesul de
conştientizare a necesităţii păstrării moştenirii culturale a parcurs şi în continuare un drum
sinuos, fiind şi astăzi în continua evoluţie. Conform studiilor UNESCO, abordarea lui datează
din anul 6 d. Hr (Jokilehto, 2005) şi a fost folosit ca termen de „antichităţi’ în vremea Renaşterii
şi în sec. XVIII pentru desemnarea construcţiilor sau artefactelor vechi cu valoare istorică.
Astfel, prin patrimoniu se înţelege însă de regulă un fond stăpânit de o anumită colectivitate dată,
care s-a constituit prin treptate acumulări de obiecte a căror valoare ține de capacitatea lor de a
desemna un trecut comun al colectivității respective. Patrimoniul este, așadar, în chip esențial o
formă de memorie. În mentalitatea contemporană patrimoniul a ajuns să semnifice mai curând o
instituție, o legislație chiar de cele mai multe ori, lesne de separat uneori de acea noțiune inițială
de valoare comună conotând trecutul unui grup uman. Valoarea cunoscută astăzi a fost căpătată
în urma Revoluţiei Franceze şi identifică separat monumente şi opere, recunoscându-le calitatea
de martori ai istoriei şi de aceea merită să fie conservate şi transmise generaţiilor viitoare. A fost
introdus ca instrument juridic in 1790, protecția/conservarea patrimoniului istoric fiind un act de
recontextualizare (Gomart, 2004, p 458), muzeificare şi comercializare (Choay, 2014, p 44) care
s-a manifestat la scară largă. Astfel conceptul de patrimoniu induce la o omogenizare a sensului
de valori care se repetă, în cadrul unui astfel de proces (Choay, 1998), iar arhitecturile secolelor
XIX și XX sunt în mod progresiv integrate în categoria de monumente istorice. Această atitudine
stă la baza cunoașterii calităților estetice a patrimoniului, la definirea ierarhiei valorilor și
contururilor sale spațio-temporale și modul de tratare/dezvoltare a acestuia. Astfel,
industrializarea şi dezvoltarea urbană au contribuit cu semnificații diversificate a conceptului de
patrimoniu. În timp ce în Franța cultul pentru monumentul istoric rămâne, Anglia adoptă ideea
de integrare a monumentului în prezent, iar pentru americani, monumentele sunt necesare vieții
prezentului, făcând parte din cotidian. Integrarea monumentului în țesutul construit, relaționarea
cu vecinătatea și cu natura (Ruskin, 1956), identificarea cu grupul social care l-a ridicat,
identificarea cu memoria colectivă aduce în prim plan un patrimoniu care se adresează în mod
egal tuturor oamenilor. Progresul tehnic modelează spațiul, iar lipsa de calității estetice ale
spațiului modern (Sitte, 1996) diferențiază patrimoniul cu valoare culturală. Dorinţa de a fi pus
în valoare, transformarea lui în produs economic prin turism, dar și integrarea acestuia în viața
cotidiană au dus la diverse conotaţii ale sensului cât şi la efecte negative asupra peisajului și
mediului. Metamorfoza cantitativă la care a fost supus aceste direcționări ale patrimoniului
începând cu anii 1960 dă naștere unui ansamblu de procese de afirmare a politicilor culturale în
diferite state.
Monumentul istoric primește o nouă definiţie prin Charta de la Veneţia (ICOMOS, 1964)
și cuprinde atât creaţia arhitecturală izolată cât şi aşezarea urbană sau rurală care poartă
mărturia unei civilizaţii nu numai marile creaţii (ICOMOS, 1966) ci şi operele modeste care au
14
câştigat o semnificaţie culturală, prin trecerea timpului. Mondializarea valorilor și a referințelor
occidentale a contribuit la expansiunea ecumenică (Choay, 1998) a practicilor patrimoniale prin
Convenția privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural mondial (UNESCO, 1972)
și suprapunerea conceptului de patrimoniu cultural universal peste conceptul de monument
istoric.
Astfel, patrimoniul cultural reuneşte „întregul corpus de semne materiale – atât artistice,
cât şi simbolice – transmise din trecut fiecărei culturi şi, prin urmare, întregii umanităţi. Ca
parte constituentă a afirmării şi îmbogăţirii identităţilor culturale, precum şi ca moştenire ce
aparţine întregii umanităţi, patrimoniul cultural conferă fiecărui loc caracteristici specifice şi
este depozitarul experienţei umane” (UNESCO, 1989)
Patrimoniul cultural are caractere paradoxale ce constau în unitate, pluralitate, memorie şi
prezent creativ, identitate şi métissage (amestec) cultural, etc. Moştenirea comună a colectivităţii,
lăsată de generaţiile precedente odată cu responsabilitatea de a-l transmite generaţiilor viitoare,
reper identitar ce poartă mărturia tradiţiilor, credinţelor şi valorilor unei civilizaţii, a
evenimentelor istorice şi evoluţiei societăţii, patrimoniul cultural reuneşte: monumente istorice,
grupuri de clădiri adunate în ansambluri sau situri, creaţii ale mâinii omului într-un cadru
natural (UNESCO, 1983)
Pe fondul acestui context, patrimoniul cultural nu poate fi gândit și tratat fără să fie pus în
discuție mediul cultural construit specific unui loc, dar și mentalitatea, comportamentul omului/a
societății care angajează totalitatea raporturilor noastre cu spațiul, timpul și memoria şi să
corespundă cu noile nevoi ale comunităţii.
Patrimoniul cultural a suferit un proces de expansiune şi transfer semantic (Vecco, 2010)
care a rezultat în generalizarea utilizării sale, ce vine tocmai din ambiguitatea semantică a
termenului de monument, elementul esențial al oricărui patrimoniu. Astfel, sunt identificate trei
etape parcurse în extinderea conceptului de patrimoniu cultural, după cum urmează:
- o extindere tipologică şi tematică prin includerea în patrimoniu a elementelor care
nu făceau în mod tradiţional parte din acesta – prin formularea unei abordări integrate a
patrimoniului cultural;
- extinderea criteriilor de selecţie a patrimoniului cultural prin includerea, pe lângă
valorile istorice şi artistice, a valorii culturale, a valorii de identitate şi a capacităţii de
interacţionare cu memoria; apariţia peisajului cultural recunoscut de UNESCO (Fowler, 2003).
- trecerea de la o abordare normativ-obiectivă la una bazată pe capacitatea unui
obiect de a suscita valori și semnificaţii. Patrimoniul a încetat să fie definit prin prisma
aspectelor materiale, creându-se astfel premisele pentru recunoaşterea patrimoniului cultural
intangibil/imaterial.

15
 În baza acestora se poate concluziona că patrimoniul cultural este un concept în continuă
extindere şi dezvoltare, ceea ce face dificilă identificarea elementelor componente ale acestuia.
Practic, fiecare modificare a conceptului conduce la reevaluarea elementelor care intră sau ar
putea să intre în sfera patrimoniului cultural. În consecinţă, va fi cu atât mai dificil de procedat la
evaluarea patrimoniului cultural şi a diferitelor efectelor care decurg din valorificarea sa.

Sursa: traducere după Gomart în Koolhaas, R, ed., 2004. Content, Koln: Taschen, p 458
Fig. 1.2 Evoluţia valorificării patrimoniului cultural de-a lungul istoriei

Evoluţia conceptului a însemnat lărgirea sensului de la pe protejarea patrimoniului natural

şi cultural, cel din urmă vizând în principal conservarea culturală a monumentelor de arhitectură,
clădiri unice şi cu valoare arhitecturală sau ansamblurilor, cu accentul pe estetică, în prezent se
încearcă accentuarea conservării mediilor culturale integrate ce evocă viaţa şi ocupaţiile
(activităţile) oamenilor în general.
Evoluţia abordării patrimoniului cultural construit în documentele
internaţionale
Parcursul conceptului de patrimoniului cultural a dus formarea unei protecţii progresive a
lui. Plecând de la definiţia universal valabilă că patrimoniul cultural este un ansamblu de bunuri
materiale și imateriale, culturale și naturale, transmise din generație în generație, dovedeşte
intersecţia unor domenii diverse: istoria, arheologia, arhitectura și arta, tradițiile orale și festive,
etnografia, antropologia, arheologia.
Prin Carta de la Athena (1933) iau naştere primele direcţii în ceea ce priveşte
conservarea şi recuperarea patrimoniului, dar în acelaşi timp este şi startul modernizării, aducând
cu sine ideea de progres prin folosirea tehnicilor şi a tehnologiilor noi in restaurarea lor,
reutilizarea lor, etc. Include ansambluri urbane în definirea patrimoniului construit şi subliniază
valoarea economică, spirituală şi culturală a patrimoniului arhitectural. Astfel, de-a lungul
timpului, răspunzând acestui progres al dezvoltării urbane, s-au dezvoltat diferite reguli şi
direcţii în gestionarea patrimoniului cultural construit, materializate în convenţii, declaraţii atât la
nivel european cât şi la nivel mondial. Apariţia primelor documente a avut loc concomitent cu
16
formarea organizaţiilor ce le susţin, de menţionat: Consiliul Europei (1949) prin preocuparea
iniţială a problematicii salvgardării patrimoniului, UNESCO (1947), cu un comitet specializat
(WHC) pentru recomandări privind conservarea diverselor bunuri specifice, ICCROM (1959)
privind conservarea patrimoniului cultural, ICOMOS (1965) identificând si promovând
metodologii de conservare, protejare cât şi comisii speciale TICCIH (1973) privind patrimoniu
industrial, CIAV (1976) pentru protejarea patrimoniului vernacular prin recunoaşterea lui in
1975, ICAHM privind patrimoniul arheologic.
Astfel, amintim câteva momente importante din aceste documente ce au dezvoltat relaţia
patrimoniului cu peisajul, dar mai ales cu peisajul rural prin relaţia cu teritoriul (justificând
identificarea peisajului rural ca patrimoniu istoric):
Moment Dezbatere. Obiective. Reacţie
Convenţia Culturală Europeană Salvgardarea patrimoniului cultural comun al Europei
(Comisia Europeană, 1954)
Carta de la Veneţia Subliniază necesitatea protejării patrimoniului cultural
(ICOMOS, 1964) construit în acord cu progresul (cerinţele noi, contemporane)
dar să nu altereze valoarea acestuia
Carta de Burra Linii directoare privind principiile și procedurile de bază
(ICOMOS, 1979) pentru conservarea locurilor de patrimoniu şi identifică trei
niveluri de intervenţie pentru structurile de patrimoniu:
conservare, restaurare şi reconstrucţie.
Carta de la Washington Stabileşte principiile şi liniile directoare pentru protecţia şi
(ICOMOS, 1987) conservarea oraşelor istorice
- integrarea obiectivelor de conservare în politica de
planificare;
- calităţi ale oraşelor istorice care ar trebui să fie
conservate;
- participarea locuitorilor în procesul de conservare; şi
aspectele sociale şi economice ale păstrării oraşului istoric.
Documentul Nara Autenticitatea, diversitatea culturală şi patrimoniul cultural
(ICOMOS, 1994)
Declaraţia de la Stockholm 50-a aniversare a Declaraţiei Universale a Drepturilor
(ICOMOS,1998) Omului
Recunoaşte dreptul tuturor popoarelor de a participa la viaţa
culturală a comunităţilor lor.
Dreptul la patrimoniu cultural,

17

Carta Comitetul Internaţional al
Lemnului:
Principii pentru conservarea
clădirilor istorice din lemn
(ICOMOS, 1999)
Carta Patrimoniului Vernacular
(CIAV, ICOMOS, 1999)
Carta de la Cracovia
(UNESCO, 2000)
Convenţia Europeană a
Peisajului
(Comisia Europeană, 2000)
Carta ICOMOS
(UNESCO, 2003)
2005
Framework Convention on the
Value of Cultural Heritage for
Society
(Consiliul Europei, 2005)
Rezoluţia Parlamentului
European privind protecţia
patrimoniului european natural,
arhitectural şi cultural în
regiunile rurale şi insule
2006
Declaraţia de la Québec
"parte integrantă a drepturilor omului",
sarcinile şi responsabilităţile pentru persoane fizice şi
comunităţi.
Principiile şi practicile pentru protecţia şi conservarea
structurilor istorice din lemn, luând in considerare şi
tehnologiile contemporane, dar utilizate cu cea mai mare
prudenţă
educaţie
Principiile de conservare ale patrimoniului vernacular/
arhitectura vernaculară
Stabilește liniile directoare pentru practicile de conservare,
inclusiv de cercetare şi documentare, păstrarea meşteşugului
tradiţional, adaptarea la noi utilizări, precum şi necesitatea
de educaţie a conservatorilor şi a comunităţilor.
Principii de conservare a patrimoniului aheologic
Identificarea peisajului ca patrimoniu
Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural
intangibil
Art 11
Art 12
Încurajarea tuturor să participe în procesul de identificare,
studiere, interpretare, protecţie şi conservare a patrimoniului
cultural
Considerarea valorii ataşată de fiecare comunitate
patrimoniului cultural în care se identifică
Rezoluţie ce pune in discuţie
Recunoaşterea caracterului de patrimoniu cultural ariilor
rurale, importanţa teritoriului rural European şi abordarea sa
integrată, in special zonelor agricole tradiţionale
Necesitatea implementărilor corecte ale politicilor europene
Balanţă sustenabilă între populație şi mediu
Raporturile dintre patrimonial material şi imaterial şi
18
 Salvarea spiritului locului mecanismele interne, sociale şi culturale, ale spiritului
(ICOMOS, 2008) locului prin:
Redefinirea spiritului locului; Identificarea ameninţǎrilor ce
pun în pericol spiritul locului; Salvarea spiritului locului;
Transmiterea spiritului locului
Declaraţia de la Rimetea Importanţa fundamentală în zonele multiculturale
(CIAV, 2009) Conservarea in situ pentru arhitectura vernaculară în
regiunile multiculturale
Utilitatea comunităţilor sa-şi întocmească inventare ale
bunurilor şi patrimoniului vernacular, şi să încurajeze şi să
dezvolte capacităţile locale în menţinerea tradiţiei locale în
construcţii, agricultură, Eco-turism şi meşteşugărit
Patrimoniul Mondial şi Aniversarea a 40 de ani a aplicabilităţii Convenţiei
Dezvoltarea Sustenabilă. Rolul Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural, moment în care
comunităţilor locale în s-au împărtășit experienţele, bunele practici in ceea ce
gestionarea siturilor UNESCO priveşte gestionarea Patrimoniului Mondial şi a siturilor
(Comisia Europeană, 2012) UNESCO din Sud-estul Europei
Montenegro, Kotor - Accentul pus pe rolul comunităţii în identificarea,
gestionarea sustenabilă şi conservarea siturilor.
Dinamica tendinţelor patrimoniale rezultată din aceste documente ţin cont de schimbările
economice şi sociale din mediul rural, iar înţelegerea valorilor fiind întotdeauna în centrul
protecţiei patrimoniului (Nistor, ed., 2010) şi se suprapune intenţiilor/direcţiilor ale patrimoniului
cu cele ale gestionării echilibrate schimbărilor în peisajul rural, iar în ultimi ani accentul s-a pus
atât pe educaţia locuitorilor acelor locuri prin conştientizarea valorilor de patrimoniu cultural
construit, implicit patrimoniu vernacular construit, identitatea culturii locale/ specificul local/
spiritul locului. Documentele definesc principiile valabile în valorificarea patrimoniului cultural
construit rural, valoare adăugată a peisajului rural contemporan prin:
- Recunoaşterea patrimoniul vernacular construit, valoarea arhitecturii vernaculare
ca patrimoniu vernacular construit prin identificarea tipurilor de bunuri şi definirea contextului
patrimoniului vernacular (ICOMOS, 2005), spiritul locului (ICOMOS, 2008) conturând cultura
locală construită / cultura tradiţională construită; dar fără a fi direct menţionată.
- Abordarea integrată a gestionării sustenabile, tipuri de intervenţie şi de utilizare a
patrimoniului cultural construit (în funcţie de tipurile de degradare), recunoaşterea autenticităţii
în dezvoltările turistice – redirecţionând principiile spre valorificarea teritoriului.
- Accentuarea educaţiei locuitorilor, procesul participativ şi politicile de conservare
integrate.
19
 Peisajul cultural ca patrimoniu cultural
Prin Convenţia internaţională pentru protejarea patrimoniului cultural şi natural
mondial (UNESCO, 1972), aduce în discuţie protecţia siturilor de valoare culturală separat de
acelea de valoare naturală, aşezându-le în cadrul unor categorii tipologice stabilite, definind
astfel peisajul cultural. Fiecare sit cultural sau natural (sit de patrimoniu - de importanţă pentru
moştenirea comună a umanităţii ) de patrimoniu trebuie să răspundă la o parte din criteriile unice
de selecţie culturale şi naturale (conform Anexa 1) care dau valoare universală. Astfel cele şase
criterii culturale, prin posibila alăturare, dezvoltă abordări ce sunt complementare şi difuze
conceptului de patrimoniu cultural.
Activitatea întreprinsă de UNESCO în ceea ce privește peisajul cultural constă în
încercarea de a identifica elementele culturale ale mediului, pe o scara mai amplă, dezvoltă un
proces de conștientizare a resurselor culturale, fie ele construite, naturale sau o combinație între
acestea, cum este cazul peisajelor culturale. Peisajele culturale sunt incluse pentru a desemna arii
geografice ce prezintă urme puțin vizibile ale activității umane dar care au devenit parte
integrantă a unei culturi. Multe peisaje, regiuni și situri au o valoare culturală semnificativă
datorită modului în care au fost create, aceasta nefiind neapărat corelată cu unicitatea peisajului
sau cu relaționarea acestuia cu un anume eveniment. Scopul UNESCO constă în a: cataloga,
numi şi conserva peisajele culturale, dar înscrierea lor în WHL nu este o garanţie de protecţie.
UNESCO a subliniat necesitatea identificării peisajului cultural de valoare, prin
analizarea istoriei genezei peisajului pe cale de dispariție, definit ca „un exemplu de peisaj
rezultat din asocierea unor elemente culturale și naturale, semnificativ din punct de vedere
istoric, estetic, etnologic sau antropologic și care evidențiază un echilibru armonios între natură
și activitățile umane de-a lungul unei lungi perioade de timp, dar care este rar și vulnerabil sub
impactul unor schimbări ireversibile” (van Droste et al., 2005 citat de Farina, 2006).
Identificarea poate fi utilizată ca referinţă în viitoarea planificare a peisajului cultural, dar fără a
identifica caracterul, calitatea, sensul sau semnificaţia ariei peisajelor, în care se află.
Abordarea propusă de caracterul planificării descrie ca existând patru elemente principale ale
unui peisaj cultural: natural, cultural, vizual, şi de semnificație.
Peisajul cultural relevă trecutul şi evoluţia unei ţări cât şi relaţiile oamenilor cu mediul,
punând în acelaşi loc trei temporalităţi: trecut, prezent, viitor. Astfel conjugă timpul cu spaţiul în
mod natural şi cu caracteristicile climaxului (clima, peisajul, oamenii, religiile, obiceiurile,
literatura, muzica, etc.) transformându-se într-un proces de tranziţie. Aceşti vectori vor acţiona
dezvoltând ideea peisajului cultural pe 3 axe complementare asupra: bunurilor culturale,
bunurilor materiale, bunurilor imateriale.
Potrivit prescripţiilor de înscriere în WHL, peisajul cultural este definit ca fiind o trăsătură
culturală şi reprezintă, cumulativ, proprietăţile naturale şi cele rezultate din activităţile umane ale
20
unei arii geografice cu o amprentă istorică, artistic, științifică, etnografică, religioasă (UNESCO,
1972):
1. peisaj proiectat și creat de om (peisaj definit / artificial) - poate fi asociat cu elemente ale
patrimoniului material, cu o anumită personalitate, eveniment, curent artistic și de arhitectură,
moment istoric. Acesta are valoare istorică, culturală și estetică. Sunt proiectate şi create
deliberat. Ele sunt cele mai uşor identificabile sub forma grădinilor şi parcurilor constituite din
motive estetice pentru a acompania construcţii şi ansambluri religioase sau de altă natură.
2. peisaj care a evoluat organic (peisaj evolutiv (rezultat din mediul de viaţă tradiţională şi
din activitatea economică, fie aflat în proces evolutiv, fie oprit la un moment dat) - peisaj
cultural propriu zis) – acesta are o strânsă legătură cu dezvoltarea unei societăți, i-a influențat
hotărâtor evoluția, prin facilitățile oferite sau, dimpotrivă, constrângerile impuse, rezultate în
urma unui imperativ de natură socială, economică, administrativă şi/sau religioasă şi au ajuns la
forma prezentă prin asocierea și ca răspuns la mediul natural. Acest tip de peisaje reflectă
procesul evolutiv în forma şi caracteristicile elementelor ce îl compun, are valoare istorică,
etnografică și socială. Se pot identifica două subcategorii de peisaje culturale evoluate organic:
a. relicv (rolul jucat în trecut poate fi perceput prin urmele încă vizibile) – cele al căror
proces evolutiv a fost stopat la un moment trecut, subit sau într-o perioadă de timp; cu toate
acestea caracteristicile lor definitorii sunt încă observabile în forma materială;
b. activ (încă deține un rol în viața comunității locale, este funcțional) - cele a căror
evoluţie este continuă, ele reflectând modul de viaţă în desfăşurare a unei societăţi
contemporane; în acelaşi timp, ele prezintă dovezi materiale ale evoluţiei de-a lungul timpului.
3. peisaj cultural asociativ (în planul spiritualității) – acest tip de peisaj cultural a generat
asocierile culturale, religioase și artistice cu elementul natural decât cu dovezi materiale culturale
ce pot fi nesemnificative sau chiar absente. Are valoare etnografică și spirituală.
Ashmore&Knapp (1999) compară criterii de eligibilitate ale siturillor UNESCO (Anexa 1) cu
categorii de peisaje culturale şi preferă o altă clasificare a acestora: (a)peisaje construite,
(b)peisaje conceptuale şi (c)peisaje ideatice (Ashmore, Knapp, eds.1999)
Criterii culturale Categorii de peisaje culturale
(I) (i) peisaje clar definite, proiectate şi create în mod intenţionat de către om.
Acestea includ grădini, parcuri, etc

21
(II) (ii) Peisajele evolutive (sau dezvoltate organic) care rezultă din
constrângeri sociale, economice, administrative şi/sau religioase, care au
(III) fost dezvoltate în comun şi, ca răspuns la mediul lor natural. Acestea sunt
împărţite în două subcategorii:
(IV) - Un peisaj fosil / relicvă, în care procesul evolutiv a ajuns la sfârşit;
- Un peisaj continuu în timp, care rămâne cu un rol cheie social activ în
(V) societatea contemporană, împreună cu modul tradiţional de viaţă;
(VI) (iii) categoria finală este peisajul cultural, cu aspecte asociative, artistice
sau cultural, relaţionate cu elemente legate de mediu.

În funcție de asocierea pe care o generează din criteriile de selecţie, pentru înțelegerea mai bună a
mecanismului care a determinat și determină apariția lor, Birnbaum (1992) clasifică peisajele
culturale astfel (Birnbaum, ed., 1992):
1. peisaj istoric proiectat de om: spațiul a fost proiectat de un arhitect sau designer,
horticultor etc. (parcuri, domenii, grădini). Acest tip de peisaje culturale pot include ca elemente
de patrimoniu cultural construit: edificii diverse ca dimensiuni, stil și funcționalitate, poduri,
fântâni, sculpturi, ziduri, mobilier de grădină.
2. peisaj istoric vernacular: spațiul natural a fost modificat de om în mod involuntar, ca
urmare a activităților indispensabile diverse derulate pe parcursul timpului (ferme, comunitate
rurală, arii industriale, vii, mine etc.). Elementele de patrimoniu cultural construit care sunt
incluse în acest tip de spațiu sunt foarte variate: arhitectura tradiţională/ vernaculară, conace,
ferme, fabrici și alte construcţii, precum și inventarul de unelte și instrumente care deserveau
activitățile tradiționale, derulate pe baza facilităților oferite de mediul natural.
3. sit istoric: peisaj semnificativ pentru asocierea sa cu un eveniment, o personalitate sau
activitate (situri arheologice, câmpuri de bătălie). Cu acest tip de patrimoniu cultural se pot asocia
atât componente ale patrimoniului construit – cetăți, clădiri istorice, monumente și vestigii
arheologice -, cât și ale celui mobil – găsite în interiorul sitului respective, de exemplu prin
intermediul cercetării arheologice.
4. peisaj etnografic: spațiu natural care este definit de localnici ca resursă culturală (situri
religioase, locuri sfinte sau care sunt asociate cu credințe populare, formațiuni geologice).
Patrimoniul cultural material asociat cu aceste spații sunt: complexele mănăstirești și cimitirele,
edificii ale unei mici așezări rurale și altele.
1.2 Patrimoniul rural în valorificarea identității culturale teritoriale
Patrimoniul rural cuprinde ansamblul elementelor materiale şi imateriale care atestă
relaţiile speciale pe care o comunitate umană le-a stabilit de-a lungul istoriei cu un teritoriu
(CEMAT, 2003), devenind astfel, conform Ghidului de evaluare a patrimoniului rural,
22
catalizatorul dezvoltării teritoriale. Acest factor reprezintă un atu, un motor și de ce nu, un factor
de dezvoltare pentru populație (Dejeant Ponce, 2009) În căutarea autenticității, omul
contemporan își caută rădăcinile și aspiră să se regăsească în acest mediu.
Patrimoniul cultural rural a căpătat o dublă evidență: oamenii care se servesc de el, care
trăiesc aici și care adesea au jucat un rol important în supraviețuirea acestor bunuri trebuie să
conștientizeze că acest ansamblu le aparține, dar în același timp, spațiul rural, ca patrimoniu pe
care îl reprezintă și pe care îl conține, este considerat în egală măsură ca bun și loc al tuturor,
locuitorilor din orașe cât și din sate. Până de curând patrimoniul rural era considerat că
înglobează edificiile legate de exploatarea agricolă și mai ales micul patrimoniu rural:
spălătoriile, morile, capelele. Amenajarea teritorială a adus în discuție și ansamblul elementelor
materiale și imateriale care atestă relații speciale pe care o comunitate umană le-a stabilit de-a
lungul istoriei cu un teritoriu. Astfel, patrimoniul rural se poate defini ca ansamblu de bunuri
materiale și imateriale, culturale și naturale, transmise din generație în generație, astfel el
intersectează domenii diverse.
Inventarierea elementelor conform Ghidului (CEMAT, 2005) constă în a evidenția
valoarea patrimonială peisajului rural în teritoriu (naturală, culturală, istorică, arhitecturală și
arheologică)
Astfel, plecând de la definirea patrimoniului cultural, patrimoniul material rural este
format din:
- Patrimoniul construit care este legat de clădirile care atestă activităţi specifice
zonei sau viaţa colectivă: industrie, păstorit, agricultură, etc, identificate prin arhitectura
vernaculară/ arhitectură tradițională.
- Micul patrimoniu - „obiecte tradiţionale laice, religioase, festive, obiecte de
mobilier, unelte, etc” ce ţin de activitatea specifică zonei; a meşteşugurilor, obiceiurilor
- produse care rezultă în urma adaptării la condițiile locale și activităţile specifice,
de creștere a animalelor, activităţi agricole, miniere, de prelucrare a produselor și culinare etc;
- peisaje, ca rezultate ale acțiunii umane asupra teritoriului, a exploatării resurselor
sale.
Deci patrimoniul construit, în cadrul acestei cercetări, este un rezultat al adaptării la
condiţiile locale şi se identifică cu cultura tradiţională construită.
Patrimoniul imaterial constă în:
- tehnici și tehnologii care au dus crearea peisajelor, a construcţiilor și la elaborarea
produselor cu implicații directe în estetica peisajelor (prelucrarea lemnului, instalații tehnice,
obiecte mărturie a identităţii culturale şi a moştenirii tradiţiei – a vieţii locale

23
 Fig. 1.3. Colecţia de obiecte tradiţionale folosite în activitatea minieră din Muzeul Etnografic, Poieni, Bucium, judeţul
Alba

Sursa foto: autor, iulie 20

Fig. 1.4 Obiecte tradiţionale folosite în activitatea cotidiană, Muzeu etnografic, Poieni, Bucium, Alba.

Sursa foto: autor, iulie 2013

24
 - viața comunitară elemente ale timpului date de calendarul popular, civil și cel
bisericesc: sărbătorile fixe, mobile, târguri (moduri de organizare a vieții sociale și forme
proprii de organizare sociala, cum ar fi anumite obiceiuri precum și sărbători)
- cultură comunitară (literatură orală izvorâtă din tradiții nescrise, dialect local, etc.
Aceste modalități de exprimare demonstrează o anumită amprentă pusă într-un teritoriu
de societate și modul de conviețuire: incluse aici toponime, basme, legende).
Însușirea acestor elemente de patrimoniu material și imaterial de către societatea rurală
de-a lungul timpului, le conferă o semnificație atât în ceea ce privește colectivitatea cât și
aspectul valorii lor patrimoniale. Atribuirea unei valori patrimoniale unui bun sau cunoașteri
constă în faptul de a le atribui o semnificație, în raport cu valoarea sa în colectivitatea acelui
spațiu, deci implicit peisajului rural.
Patrimoniul vernacular construit. Arhitectura vernaculară. Cultura
tradiţională construită
Prin cercetarea documentelor s-a identificat importanţa patrimoniului vernacular construit
în valorificarea peisajului rural. Patrimoniul vernacular este recunoaşterea ştiinţifică a arhitecturii
vernaculare, este „expresia fundamentală a culturii comunităţilor, a relaţiilor cu zonele lor, dar în
acelaşi timp şi expresia diversităţii culturale. […] arhitectură vernaculară ilustrează mai bine
legătura cauză-efect dintre politicile comunităţilor locale ori regionale in ce priveşte dezvoltarea
umană şi protecţia patrimoniului. Patrimoniul vernacular construit arată clar că toate culturile şi
societăţile îşi au rădăcina în formele specifice de expresii tangibile şi intangibile care formează
patrimoniul lor, iar acestea ar trebui respectate.” (ICOMOS, 2009)
Etimologia cuvântului ‚vernacular’ vine din latină „vernaculus” şi inseamnă nativ,
autohton, iar „verna” „sclav în casă”. Arhitectura vernaculară ne aminteşte de ceea ce este
autohton, de ceea ce nu e de vânzare, dar pentru uz casnic. Prin urmare, ceea ce este "autohton"
nu are nici o valoare de piață. (Guillaud, 2014, p. 33). Vernacularul identifică arhitectura ca
reprezentare socială legată de sistemul cultural de valori şi credinţe. Toate formele de arhitectură
vernaculară sunt construite pentru a satisface nevoile specifice, modul de viaţă al culturilor care
o produc şi sunt direct relaţionate cu mediul, resursele disponibile, utilizând tehnologii
tradiţionale. (Oliver, 1997). Prin extensie, această definiţie confirmă integrarea arhitecturii
vernaculare în peisaj, atribuind-o unui teritoriu și / sau un grup uman care locuiește acolo.
Arhitectura vernaculară are un istoric mai complex şi îndelungat, conţinutul definiţiei a
evoluat, fiind folosit iniţial şi termenul de „arhitectură primitivă” ca diferenţiere între cea cultă şi
cea laică, a fost identificată ca „adăpost” (Oliver, 1973/1976), ca arhitectură anonimă sau
populară (Ionescu, 1957) comparativ cu arhitectura făcută de arhitecți. Cele mai populare forme,

25
care încă se folosesc sunt arhitectura rurală, locuinţa sătească (Hoinărescu, 1989) sau arhitectura
tradiţională.
A apărut în relaţie cu cultura tradiţională, concept ce se referă la moştenirea unui
patrimoniul cultural şi la transmiterea sa din generaţie în generaţie, fiind de altfel supus
procesului evolutiv al progresului, implicit al dezvoltării.(cu referire directă in ideea de nou, de
dezvoltare a noi valori). În literatura internațională de specialitate este definită cu denumirea de
„cultură locală” Oliver (1997) şi descrie un număr de parametri în formularea sa, în special a
cunoştinţelor locale. Cunoştinţele locale se referă la metodele si experienţele selectate şi stabilite
de comunităţile locale într-o înţelegere progresivă. Ceea ce îl diferenţiază de celelalte culturi,
este caracterul de a fi transmis prin viu grai şi dezvoltat peste generaţii practici acumulate, valori
sociale comune cât şi identificarea şi cartarea regiunilor deci implicit a peisajelor.
Oliver (1997) în Enciclopedia of Vernacular Architecture of the World (EVAW) a
fundamentat o referinţa compresivă, o abordare interdisciplinară asupra patrimoniului vernacular
construit în care aspecte ale disciplinelor ca etnografia/etnologia, arheologia şi istoria sunt puncte
forte ale cercetării şi un punct de plecare în cartografierea realizată de Vellinga et al. (2007) (Fig
1.5).
Fig. 1.5 Adăpost pentru păstori în zona Minho Alto, în nordul Portugaliei.

Sursa foto: autor, 3 iunie 2014

Caracteristicele sociale, economice, mediul dau naştere activităţilor comunităţii, oferă

resursele locale şi materiale şi diferenţiază tipurile de construcţii (de la locuit până la cele de
producţie) prin sistemele constructive, prin funcţiuni si modul de folosinţă, culturii locale
construite (materiale). La o astfel de scară, nu limitele administrative (Oliver, 1997) sau politice
sunt cele definesc arhitectura vernaculară, ci patrimoniul natural şi cadrul de viaţă într-un
spaţiu ce corespunde nevoilor comunităţii respective. (Fig. 1.6 a, b, c)
Astfel, relaţia arhitectură vernaculară - patrimoniu vernacular construit este legată de
contextul geografic (climă, topografie, vegetaţie, apă, sol), de contextul economic, populație,
limbă, religie şi cultură. Acestea se observă în sistemul constructiv prin alegerea materialelor şi a
modului de îmbinare, în formă, acoperiş, tipul de activitate asociat construcţiei dar şi a
relaţionării între ele. (Fig. 1.7 a, b)

26
Fig.1.6 a Structuri din lemn şi îmbinări constructive. Identificarea ariilor geografice/ zone climatice unde se foloseşte structura
din lemn şi tipul de îmbinare.

Sursa: Vellinga et al., 2007. Atlas of Vernacular Architecture of the World, Abingdon, Oxon: Routledge, p 30.

Fig.1.6 b Structuri din lemn şi îmbinări constructive din Norvegia (Muzeul Satului, Oslo)

Sursa: autor, 4 octombrie 2014

27
 c d
Fig.1.6 c Structuri din lemn şi îmbinări constructive din România, Poieni 852, comuna Bucium, judeţul Alba. (şura absidată,)
Sursa: Postăvaru I., Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014. Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III, Bucureşţi: MasterPrint

Fig.1.6 d Structuri din lemn şi îmbinări constructive în arhitectura vernaculară din Suedia (Muzeul Satului, Umea)

Sursa: autor, 2 martie 2013.

Fiecare dintre factorii menţionaţi mai sus se constituie în relaţii ce pot fi interpretate în
diferite moduri. (Fig. 1.7) Local, caracteristicile climatice şi funcţiunile locale sunt constant
factori determinanţi în relaţiile caracteristicilor de bază ale arhitecturii vernaculare:
Relaţiile caracteristicilor construcţiilor
Materiale Climă Funcţiune
Acces Determină Determină locul
orientarea/ direcţia

28
 Sursa de căldura Determina orientarea
/soba
Acoperiş Determină forma Determină forma

Deschideri/ Determină forma Determină locul

goluri
Camere Determină forma Determină compartimentarea
şi distribuţia

Gospodărie/ curte Determină alcătuirea

Pereţi Determină forma

(a) (b) sursa: Cataldi, G., 2015. Tipologie dell’abitare. Ipotesi evolutive e quadro metodologico. În Reimao Costa, M., Gomez
Martinez, S. & Ribeiro, V. 2015. Arquitetura tradicional no Mediterraneo Ocidental, International Conference Book, Lisboa:
Argumentum, p 41, fig 2&3.
Fig. 1.7 (a) Cadrul general al tipologiilor de locuire în relaţie cu ciclul uman si factorii geografici şi materialele locale. (b) Cadrul
general al porceselor tipologice a structurilor din lemn cu referinţe la fazele de dezvoltare şi sistemul tehnologic/ constructiv

Relația dintre cultură și arhitectură, aduce la lumină complexitatea interrelațiilor dintre

caracterele constructive ale clădirilor și contextul socio-economic (Ciribini 1942), iar de-a lungul
timpului, pe scara largă, distribuţia tehnicilor de construire este direct relaţionată cu migrările şi
colonizările, cu istoria umanităţii. (Vellinga et al., 2007) (Fig1.8). Aceste răspândiri fac şi ele
parte din cultura construită şi este în continuă transformare.
Comunitatea, cea care creează acest spaţiu, aduce cu ea și problema identității și aparenței
la un grup și prin aceasta la spațiul locuit și deci "peisagizat" de acest grup. Ne aflăm aici în fața

29
unui concept care balansează între spațiului fizic, estetic și social, care se definesc ca spațiu
conceput, spațiu trăit, spațiu perceput (Lefebvre 1947 citat în Tudora, 2006). După Lefebvre,
„spațiul conceput e fondat pe o serie de reprezentări ale spațiului și de convenții. Spațiul trăit
este un spațiu format din imagini și simboluri care însoțesc locuitorii sau artiștii reprezentațiilor.
Spațiul perceput este legat intim de realitatea cotidiană (folosirea timpului, deplasările,
locurile...)”.
Fig.1.8 Difuzia sistemului constructiv la nivel mondial în urma colonizărilor, a progresului.

Sursa: Vellinga et al., 2007. Atlas of Vernacular Architecture of the World, Abingdon, Oxon: Routledge, p 46 – 47.

Conştientizarea valorii arhitecturii vernaculare prin perceperea peisajului (Fig. 1.9) s-a
făcut au fost realizate ca suport al unor iniţiative de dezvoltare a aşezărilor rurale (Gellner,
1881).

Sursa: (1) Gellner, E., 2004. Percepire il paessagio. Living Landscape, Milano: Skira, p 54-55; (2) Gellner, E., (1988)
Archittetura rurale nelle Dolomiti Venete, Maniago/ Pn: Dolomiti- Cortina pp. 122- 123
Fig. 1.9 (1) Perceperea peisajului. (2) Distribuirea geografică a arhitecturii rurale în Dolomiti Venete.

Preocupări au existat şi în România asupra locuirii rurale şi culturii tradiţionale, cu un

aport indirect asupra peisajului rural, văzute din perspectivă sociologică, antropologică,
etnografică sau chiar arhitecturală. Noutatea monografiile lui Gusti (1968) a constat“în contactul
direct cu realitatea, ceea ce am văzut că se practică pe scară largă şi în alte părţi, cât în

30
posibilitatea oferită de un sistem de sociologie, care fără să prejudicieze cu nimic realitatea, îi
asigură, dimpotrivă, o cercetare sistematică integrală “(Mendras, 1971).
România este menţionată în EVAW prin contribuţiile lui Henri Stahl şi Paul Stahl, ei
cercetând o parte din ariile etnografice româneşti. Arhitectura vernaculară românească a fost
menţionată şi în diferite studii, cercetări, o bibliografie care împreună constituie un fundament
teoretic a ceea ce se pierde în timp, prin identificarea aşezărilor săteşti, a clădirilor cu caracter
economic, a monumentalităţii arhitecturale (Ionescu, 1957), prin evoluţia umanizării teritoriului
(Gheorghiu, 2008).
Patrimoniul vernacular construit şi cultura tradițională românească sunt menţionate şi în
„Studii de arhitectură tradiţională în vederea conservării şi valorificării prin tipizare. Locuinţa
sătească din România. Ediţia revizuită şi completată” coordonată de Hoinărescu (1989) există o
identificare a arhitecturii vernaculare pe întreg teritoriu şi pe arii etnografice. Arhitectura
vernaculară românească demonstrează o adaptare rezonabilă la condiţiilor locale, un exemplu îl
constituie relaţia dintre zonele etnografice şi adaptabilitatea sistemelor constructive la
seismicitate, confirmare a continuităţii si adaptabilităţii locuirii de-a lungul istoriei. (Fig. 1.10;
Fig. 1. 11, Fig. 1.12, Fig. 1.13). Este important de observat că deşi studiile mai vechi vorbesc de
gospodărie, la Hoinărescu, cercetarea arhitecturii vernaculare este realizată doar pentru locuință.

Fig. 1.10 Corelarea dintre sistemele constructive ale arhitecturii vernaculare cu zonarea etnografică si zonarea seismică
în România. Poziţionarea studiului de caz Bucium

31
 Sursa: prelucrarea autorului a sursei Georgescu, E.S. (1990) citat în Hărmănescu, M., Georgescu, 2015. Seismic culture
in Romanian vernacular architecture în Correia M., R, , P Lourenco P. B & Varum, H. (Eds), 2015. Seismic Retrofitting:
Learning from Vernacular Architecture, London: Taylor & Francis, pp 117.

Fig. 1.11 Tipologia locuinţelor săteşti din România. Tipologie, Clasificare. Etapizare. Zonarea etnografică. Identificarea
tipologiei din Bucium
Sursa: Hoinărescu, coord., 1989. Studii de arhitectură tradiţională în vederea conservării şi valorificării prin tipizare.
Locuinţa Sătească din România, Bucureşti, planşa 2

32
Fig.1.12 Materialele de construcţie tradiţionale folosite în România. Identificarea materialelor de construcţie folosite în Bucium.
Sursa: Hoinărescu, coord., 1989. Studii de arhitectură tradiţională în vederea conservării şi valorificării prin tipizare.
Locuinţa Sătească din România, Bucureşti, planşa 4

Fig. 1.13 Tipologia planimetrică a locuinţei săteşti din România

Sursa: Hoinărescu, coord., 1989. Studii de arhitectură tradiţională în vederea conservării şi valorificării prin tipizare.
Locuinţa Sătească din România, Bucureşti

O abordare recentă şi de valoare o constituie Atlasul Etnografic Român (Ghinoiu, ed.,

2003) medodă şi instrument de lucru în identificarea culturii tradiţionale construite româneşti
dintr-o abordare etnografică/etnologică.
Metodologiile utilizate pentru inventarierea patrimoniului vernacular pot fi înțelese prin
rolul fundamental în cercetarea culturii tradiţionale construite: "studiul geometric va trebui să fie
completat cu toate indicațiile referitoare la materiale, natura lor, originea lor, și la tehnologiile
și conservarea lor" (Ciribini, 1942 citat în Bosia, 2015), specificaţii ce au fost considerate ca
”esenţa fundamentală”(Bosia 2015) a metodei.
Valorificarea patrimoniul vernacular construit
Conceptul de valoare a devenit o preocupare fundamentală în teoria şi practica gestionării
patrimoniului cultural cu sensul de a se evalua „valoarea” resurselor sale. Utilizarea „valorii” în
domeniul patrimoniului s-a schimbat, termenul de „unicitate” şi „autenticitate” au in vedere
sensul larg al patrimoniului în contextele sociale şi cum nu pot fi izolate de contextul sau social
(Bellefon, 2001, p 219), permite o înțelegere din punct de vedere subiectiv, dinamic, legat de
obiectivele şi scopurile actorilor implicaţi.
Atitudinea lui Lafrenz Samuels (2008) asupra patrimoniului arheologic este valabilă
pentru tot patrimoniul cultural construit: „Atribuirea valorii materialului patrimoniului, este, în
cele din urmă, în toate etapele proiectului; valoarea prefigurează tipul de întrebări pe care
cercetarea le cere, alegerile făcute în ceea ce se conservă si ceea ce este distrus (fie pentru
33
programe de dezvoltare sau de cercetare), cum clasificăm patrimoniu, cum îl gestionăm şi
atenuăm impactul, şi dacă materialul este tot un patrimoniu. Cu toate acestea, în timp ce
atribuirea semnificaţiei este un pas singular în cadrul procesului de determinare cum să
gestionezi patrimoniul material, ea totuşi afectează şi domină întregul proces” (Lafrenz, 2008,
p.72-73). Astfel, valoarea joacă un rol important clasificarea şi prioritizarea resurselor de
patrimoniu.
Valorificarea patrimoniului vernacular construit trebuie să țină cont de valoarea istorică,
estetică, de valoarea naturală, antropologică, valoarea socială, valoarea simbolică, valoarea
economică, dar nu în ultimul rând valoarea dată de cultura tradiţională construită şi să identifice
elementele structurale tradiţionale aflate în permanentă interacțiune ale peisajului cultural cu
potenţial de susţinere a a gestionării corecte a patrimoniului material, imaterial și natural şi
dinamica peisajului.
1.3 Sustenabilitatea şi rezilienţa patrimoniului vernacular construit
Sustenabilitate şi rezilienţă
În Raportul Brundtland (WCED,1987), dezvoltarea sustenabilă este definită ca fiind
“dezvoltarea care asigură nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor
următoare de a-şi asigura propriile nevoi” Conform raportului, conceptul de bază ale dezvoltării
durabile se bazează pe dimensiunile economice, ecologice si social – culturale.
Principiile sale se referă la următoarele trei condiţii: (1) abordarea sistemică a activităţilor
social-economice din spaţiul naţional ca întrepătrundere a subsistemelor producţiei, economic,
suprastructural şi mediul natural ambiant; (2) cuprinderea în calculul economic a tuturor
categoriilor de resurse (intrate şi neintrate) şi a tuturor categoriilor de efecte prin convertirea
acestora în efecte economice; (3) analiza produselor pe ciclul natură-natură.
Conceptul de sustenabilitate s-a dezvoltat de-a lungul timpului şi definiția sa a devenit
mult mai complexă, abordarea integrată nu se mai limitează la impactul asupra mediului
(abordarea comună ecologistă) şi se extinde pentru a include dimensiunile sociale și economice
(Correia et al, 2014).
Sustenabilitatea mediului ia în considerare integrarea sitului în mediu, utilizarea
materialelor care sunt ecologice, reciclate sau pot fi reciclate și reducerea consumului de energie
(ONU ESCAP & ONU Habitat, 2008), ceea ce ţine de tipul de intervenţie şi de tipul cât de
degradat e patrimoniul cultural construit. Preocupările sunt abordate atât la nivel de patrimoniu
natural cât şi la relaţia pe care o are cu patrimoniul construit, neputând vorbi de sustenabilitatea
mediului fără a fi menţionate resursele naturale.
Sustenabilitatea socială se referă la abordarea nevoilor de bază, îmbunătățirea calității
vieții oamenilor, consolidarea comunităților locale (Arman et al., 2009), menținerea tradițiilor

34
socio-culturale locale (Woodcraft, 2012), păstrarea identității în fața schimbărilor (Vallance et
al.,2011 ) și, în final, promovarea valorilor care sunt în interesul sustenabilităţii mediului. Chiar
dacă nu este obiectivul acestei cercetări, nu sunt de ignorat probleme demografice şi nici
capacitatea comunităţilor ca părţi implicate (organizaţii administrative, non - guvernamentale,
educaţionale, etc).
Din punct de vedere economic, sustenabilitatea este angajarea optimă a resurselor
existente, astfel încât un echilibru responsabil și benefic poate fi realizate în timp, deşi echilibrul
dintre costurile de construcție, exploatare și întreținere a lungul timpului devine crucial, totuşi
trebuie să tină cont şi de resursele locale, meșteșugurile şi activităţile locale.
Compatibilitatea dintre arhitectura vernaculară şi mediu demonstrează o adaptare
rezonabilă la condiţiilor locale, un exemplu de sustenabilitate îl constituie relaţia dintre zonele
etnografice şi adaptabilitatea sistemelor constructive la seismicitate, confirmare a continuităţii şi
adaptabilităţii locuirii de-a lungul istoriei. Rolurile culturii construite şi a aspectelor sale sociale s
- au extins declaraţiei iniţiale a dezvoltării durabile, în care mediul şi economia aveau un rol
principal, iar patrimoniul vernacular, prin noua sa abordare, este un element cheie al
sustenabilităţii şi conduce către dezvoltarea unui nou concept al patrimoniului.
Rezilienţa este capacitatea unui sistem de a absorbi şocurile şi de a se reorganiza în
timpul schimbărilor, astfel încât să-şi păstreze in continuare, aceeaşi funcţie, structură,
identitate şi răspuns. (Walker et. al., 2004)
Rezilienţa a apărut în relaţie cu arhitectura vernaculară la Oliver (1997) prin legătura
acesteia cu mediul lor, resursele disponibile şi tehnologiile tradiţionale, toate formele de
arhitectură vernaculare fiind construite pentru a satisface nevoile specifice, valorile şi modul de
viaţă a culturilor care le produc. Cunoştinţele autohtone, cultura locală tradiţională sunt
răspunsuri oamenilor în perioada pre-industrială la provocările mediului prelucrând resursele
naturale în folosul lor, astfel rezilienţa arhitecturii vernaculare este caracterizată de flexibilitate şi
adaptabilitate.
În relaţie cu sustenabilitatea, care se ocupă de criza economică şi deficitul resurselor
naturale, rezilienţa apare ca o abordare „complementară” în planificare şi amenjarea teritoriului
şi poate fi considerată capacitatea de a reduce vulnerabilitatea crizei, a dezvoltării exagerate –
„rezistenţa locală” (Dipasquale et al. 2014). Prin urmare, rezilienţa este o noţiune mult mai
dinamică, are capacitatea de a se adapta şi transforma, iar sustenabilitatea este caracterizată de
stabilitate. Chiar dacă au abordări diferite, obiectivele sustenabilităţii coincid cu scopul
rezilienţei în discursul schimbărilor sociale, culturale, economice şi de mediu.
Principiile sustenabile ale patrimoniului vernacular rural
Cultura tradiţională locală înseamnă respectarea cunoştinţelor vernaculare, a tradiţiilor,
încurajând locuitorii să acționeze pozitiv schimbărilor socio - culturale, economice şi de mediu.
35
A da valoare patrimoniului vernacular, a respecta natura înseamnă a identifica principiile sale
sustenabile fundamentale și a explora modalități de integrare a acestora în proiectarea viitoare
responsabilă prin adaptarea unor noi strategii de integrare.
Correia et al. (2014) subliniază necesitatea clasificării contribuţiei patrimoniului
vernacular în raport cu principiile sustenabilităţii (de mediu, economice şi sociale), în ideea de a
obţine o gestiune flexibilă şi intuitivă în orice timp de intervenţie în relaţie cu locuirea
(habitatul)(Fig. 1.14). Astfel, conform Correia et al. (2014 pp 29-31) în Versus:
Sustenabilitatea mediului - locuirea este un rezultat al integrării sale în mediul natural
prin:
- Respectarea contextului mediului şi a peisajului
- Să beneficieze de resursele climatice şi naturale
- Reducerea, poluarea şi risipa de materiale
- Contribuţia la sănătatea omului şi bunăstare
- Reducerea efectelor catastrofelor naturale
Sustenabilitatea socio – culturală: locuirea ajută la păstrarea și transferul valorilor
moștenite prin
- Protejarea peisajului cultural
- Transferul culturii tradiţionale construite
- Potenţarea soluţiilor inovative şi creative
- Recunoaşterea valorilor intangibile
- Încurajarea coeziunii sociale
Sustenabilitatea socio – economică: locuirea împuternicește comunități și optimizează resursele
locale prin:
- Încurajarea autonomiei
- Promovarea activităţilor locale
- Optimizarea eforturilor construcţiilor
- Extinderea vieţii clădirilor
- Salvarea resurselor
Prin urmare, Correia et al. (2014) propune o metodă operativă, în care patrimoniul
vernacular este resursă sustenabilă în arhitectura contemporană, dar în acelaşi timp o metodă
utilă în dezvoltarea unor strategiilor şi a diferitelor tipuri de intervenţii, strategii ce vor fi
menţionate în capitolul patru, în valorificarea peisajului rural.

36
 Sursa: Correia et all., 2014, Versus, p 12. (orginal- tradusă în text)
Fig. 1.14 Patrimoniul vernacular resursă sustenabilă. Matricea relațiile activităților specifice teritoriului cu vocația acestuia

Concluzii
Sustenabilitatea, în practicile contemporane nu este apreciată îndeajuns (Wallbaum et al.
2012), în timp ce peisajul rural se confruntă cu serioase provocări în ceea ce priveşte impactul
mediului şi gestionarea resursele naturale. Cunoştinţele culturii tradiţionale construite sunt
principii sustenabile, stabilite de - a lungul timpului printr-un proces continuu, in consecinţa
patrimoniul vernacular construit este in continuă evoluţie şi prezintă caracteristici diferite și
forme care sunt bazate pe condițiile locale climatice, materiale și culturi vii. Unele caracteristici
ale sale pot fi dezvoltate, reproduse, altele imposibil de folosit, dar pot oferi soluţii în dezvoltarea
unor strategii de rezilienţă a peisajului rural. Acest lucru este în prezent imperativ, având în
vedere criza ce afectează mediul înconjurător. Astfel pot apărea metode creative de gestionare a
resurselor locului (teritoriului) consolidarea comunitățile locale și menținerea tradițiilor socio-
culturale locale prin spaţiile comunitare, componentă majoră a sustenabilității sociale, prin
evidenţierea culturii tradiţionale construite. Dar cel mai important, multe din caracteristicile
culturii tradiţionale construite se suprapun cu cerințele importante din cadrul instrumentele
facultative de evaluare şi certificare a arhitecturii contemporane cum ar fi LEED, BREEAM,
37
Living Building Challenge, SITES prin principiile actuale ale sustenabilităţii. În consecinţa,
patrimoniul vernacular trebuie abordat ca sursa de educare, nu ca imitare pentru viitoare proiecte,
fiind importantă analiza, inventarierea şi selectarea sa în viitoare planificări, atât obiect cât şi ca
o grupare sau arie.

38
 2 PEISAJUL RURAL – ABORDARE CONCEPTUALĂ ŞI
METODOLOGICĂ
Fig. 2.1 Gaveira, Minho Alto, Portugalia

Sursa foto: autor, iulie 2015

Scopul acestui capitol este de a identifica valoarea peisajului rural în raport cu activitatea
umană de-a lungul timpului. Dezvoltă direcţii de cunoaştere a caracteristicile peisajului rural şi
factorii care duc la formarea fenomenului rural actual, contribuie la metoda de evaluare a
peisajului rural contemporan ca patrimoniu. Direcţiile de abordate în acest capitol sunt necesare
în definirea obiectivelor finale ale cercetării.
2.1 Peisajul cultural
“Un peisaj este….. un spaţiu creat în mod deliberat pentru a grăbi sau a încetini
procesul naturii. Aşa cum a spus Eliade, reprezintă omul care ia asupră-şi rolul timpulu […]
Suntem cu toţii victime, indiferent dacă realizăm acest lucru sau nu, ale unui mod de viaţă care
înstrăinează oraşul de orice alt fel de mediu. La baza acestei confuzii există o singură eroare:
aceea care declară că natura este ceva ce există în afara noastră, ceva verde de care ne putem
probabil bucura ca de un spectacol sau pe care o putem examina în vederea unei exploatări
viitoare, dar care are doar o relaţie îndepărtată cu noi” (Jackson, 1984, p 3-8)
Fenomenologia conceptului de peisaj cultural
Ideea peisajului cultural, introdusă în geografia umană în 1925 de către geografii
americani a readus în prim plan puterea, acţiunea culturii în cadrul dezbaterilor în legătură cu
influenţa mediului în modelarea societăţilor umane. Din punct de vedere istoric, ideea peisajului
fusese întotdeauna culturală în sine, cu toate acestea termenul de peisaj cultural a apărut într-un
moment în care peisajul fusese secătuit de multe dintre asociaţiile sale culturale.
Sauer (1925), cel care a introdus pentru prima dată termenul ‚cultură” în cadrul
dezbaterilor peisajului, a definit astfel conceptul de peisaj cultural: „creat prin adaptarea unui

39
peisaj natural la cerinţele şi nevoile unui grup cultural. Cultura este agentul, natura este mediul,
iar peisajul cultural este rezultatul. Sub influenţa unei culturi, ea însăşi în schimbare
permanentă, peisajul se schimbă la rândul său, trecând prin diferite faze şi, probabil în final,
atingând ultimul stadiul al unui ciclu evolutiv. Odată cu introducerea unei culturi noi, străine de
cea originală, se ajunge la o renaştere a peisajului cultural sau unul nou este super impus
rămăşiţelor celui vechi” (Sauer, 1925, p2).
Conceptul a fost contestat, pavând, drumul, astfel încât, ştiinţă spaţiului să depăşească
studiile peisajului cultural, acceptat de domeniul cercetării (Hartshome, 1939), prin existenţa
diferitele şcoli de gândire (în Europa sunt reprezentative pentru acea perioadă şcoala franceză şi
şcoala germană), dezbateri şi dezacorduri care au rezumat conflictul peren pe ideea peisajului
cultural produs în geografia umană (Rowntree, 1996) „pentru unii, noţiunea de peisaj cultural
este o legătură potrivită între spaţiu şi societate, cultură şi mediu, în timp ce pentru alţii această
fluiditate de definiţie slăbeşte conceptul şi îl descalifică din întrebuinţarea analitică serioasă.”
Deşi a fost acceptat in perioada anilor 1920-1930 în geografia umană, a durat decenii până să se
răspândească într-un discurs public academic.
Conceptul de peisaj cultural revine în discursul academic şi al cercetării la sfârşitul
secolului al XX-lea, în cadrul revistei Landscape editată şi fondată de JB Jackson, într-un
moment crucial pentru revigorarea peisajului ca un mediu subscris culturii. Termenul de peisaj
folosit de Jackson nu descria o scenă pitorească sau artistică şi nici nu descria un proces de
înfrumuseţare. Jackson (1984) a scris despre peisajele care păreau întrucâtva prozaice: mediile
comune, de zi cu zi ale străzilor citadine, fermele rurale, locuinţele individuale şi zona
comercială, a peisajului vernacular. În timp ce contribuţia revistei lui Jackson readucea la viaţă
un concept esenţial în capacitatea peisajului de a reflecta cultura umană şi relaţia ei cu naturalul
contextul intelectual al mişcărilor sociale, politice şi de mediu ale jumătăţii de secol au ajutat la
extinderea definiţiei dincolo de originile pitoreşti ale secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea,
rezultând în puterea descriptivă largă ce face actualmente parte din ideea de peisaj cultural.
Adiţional la acest interes reînnoit în „citirea” peisajelor pentru conţinutul lor cultural şi ecologic,
redescoperirea peisajului la jumătatea secolului de către artiştii de mediu a scos în evidenţă
potenţialul său ca fiind un mediu expresiv şi inovator. Luând naştere din aceste dezbateri ale
ultimul sfert de veac, definiţia contemporană (acceptată şi încă în evoluţie) de peisaj se referă la
un mediu conceptual complex compus dintr-o diversitate de culturi, o stratificare de istorie
vizibilă şi povestiri ascunse şi o ecologie umană interdependentă. Este o despărţire vizibilă de
dihotomia abstractă „om” în natură a retoricii umane de la mijlocul secolului al XX-lea din care
a luat fiinţă curentul de domeniu extins (Krauss, 1985; Meyer, 1997) al teoriilor şi practicilor
peisagistice.

40
 Dezvoltarea şi transformarea ideii peisajului cultural pentru a aduce o perspectivă istorică
critică asupra unui concept influent s-a infiltrat încă din anii 1970 în discuţii de amenajare,
planificare, protejare istorică şi protecţie a mediului, o perioadă destul de litigioasă de schimbare
în peisajul care a asigurat puntea dintre modernism şi postmodernism, declinul urban şi
reînnoirea urbană, sub-urbanizarea, şi ridicarea paralelă a mişcărilor de protecţie istorice şi de
mediu. Cosgrove (1984; 1998) susţine cu tărie ideea că peisajul îşi are propria istorie, sugerează
că putea fi plasat într-o istorie de idei mai largă decât a geografiei propunând un cadru istoric
mai larg care a permis un studiu mai amplu al societăţii şi al ideologiei.
Într-un prim moment însă nu poate fi vorba de o dispariţie a peisajului din pictură, aşa
cum a fost el cunoscut la început, ci de o transformare a lui. Imaginea redată nu mai este o
imagine fidelă realităţii, ci o imagine ce provine dintr-o construcţie mentală în raport cu spaţiul
perceput, ceea ce se identifică astăzi cu conştiinţa peisajului. (Fig. 2.2)

Sursa: completarea autorului cu modificatorul cultural a construcţiei imaginii peisajului. (Donadieu, Perigord , 2005, p
44)
Fig. 2.2 Construcţia imaginii peisajului cultural

Prin ideea de a „plasa interpretarea peisagistică într-o istoriografie critică, a teoretiza

ideea de peisaj într-o înţelegere marxistă extinsă a culturii şi societăţii, şi astfel de a extinde
tratamentul aplicat peisajului dincolo de ceea ce părea a fi o focalizare dominantă îngustă asupra
amenajării şi a gustului” Cosgrove (1984; 1998), peisajul devine un concept cultural care a luat
naştere odată cu apariţia societăţii moderne în Europa şi este în mod indisolubil legat de ideea de
teren/ teritoriu. Întrucât economiile în Europa modernă începeau să se diversifice şi oraşele
deveneau spaţiul de schimb, o relaţie apropiată cu terenul/ teritoriul nu mai era parte din viaţa de
zi cu zi pentru unele grupuri sociale. Cum terenul devenea tot mai puţin o sursă de hrană zilnică
pentru aceste grupuri, iar burghezia proaspăt apărută ducea o viaţă citadină crescută, terenul s-a

41
transformat în proprietate, ceva ce omul îngrădea, în legătură cu care compunea poezii, admira,
teoretiza şi îmbunătăţea a devenit peisaj. Cosgrove (1984; 1998) a accentuat că “Pământul…este
un concept ideologic. Reprezintă un fel în care anumite clase de oameni s-au făcut cunoscuţi pe
ei şi lumea lor cu ajutorul relaţiei lor imaginare cu natura, şi prin care şi-au subliniat şi
comunicat propriul lor rol social şi al altora în ceea ce priveşte natura externă”. O idee
abstractă în care peisajul era o reprezentare a realităţii, un loc al acţiunii ce trebuia folosit. Cu
toate acestea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ideea peisajului a fost supusă provocării celor mai
reprezentative abstracţiuni ale artei non – reprezentaţionale şi ale raţionalismului ştiinţific.
Cosgrove foloseşte aceste schimbări ale felului de a vedea lumea astfel: “În momentul istoric
când realismul a fost supus provocării în pictură şi gândirea prin analogie a fost supusă
provocării în ştiinţă, ideea de peisaj s-a atrofiat ca şi comentariu moral asupra relaţiilor sociale
cu pământul şi natura, şi a fost adoptată ca un concept ştiinţific rece în geografia academică şi
politica publică.” Cosgrove (1998)
Examinând această afirmaţie se poate spune ca ideea de peisaj nu a dispărut, mai degrabă
a fost din nou supusă transformării, timp în care încă păstra elemente ale semnificaţiei sale
ideologice tradiţionale ce au rezistat în decursul timpului, ceea ce demonstrează ca este în
continuă evoluţie.
Astfel, complexitatea intrinsecă şi incertitudinea asupra peisajului cultural a descifrat
două căi principale: prima punea accent pe detaliile vizibile şi materiale ale peisajului, în timp
ce cea de a doua accentua percepţia culturală şi preferinţele vizuale ale împrejurimilor noastre.
Încă nu există o istorie care tratează conceptul ca pe un sistem de convingeri trans-
disciplinar intelectual şi filozofic ce a luat naştere şi a fost transformat într-un context istoric
mai larg, cea mai puternică influenţă rămânând importanţa studiului peisajelor obişnuite,
autohtone (vernaculare) şi conştientizarea acestora.
Ideea peisajului cultural a fost un refugiu pentru ideea de peisaj diminuată (aşa cum a fost
teoretizat de Cosgrove) şi la apogeul modernismului secolului al XX-lea a început să se
transforme încă o dată într-o nouă idee de peisaj care actualmente informează teoria şi practica
contemporană dintr-un număr de domenii. Această idee de peisaj revitalizată este un concept
hibrid care împarte unele dintre aspectele ideologice cu vechea idee de peisaj, dar îşi are de
asemenea rădăcinile în ceea ce Jameson (1991) numeşte „logica culturală a capitalismului
târziu.”
Perceperea cotidianului în transformarea evolutivă a peisajului
Activitatea cotidiană, obișnuința introdusă în ideea de peisaj a dat naştere unei noi
abordări a culturii ce contesta în mod activ conformismul modernist în discuţii ale culturii de
masă, protejarea istorică şi gestionarea mediului. În acelaşi timp, vederea pluralistă a culturii şi
natura orientată către proces au fost adoptate de un grup divers de intelectuali publici şi artişti
42
care erau interesaţi în manifestările fizice ale culturii şi naturii obişnuite întrupate în peisaje
complexe şi exprimate în decursul timpului. Această orientare asupra banalului, pe care o avea şi
Jackson, în Europa, a devenit o trăsătură persistentă a scolasticii franceze în rândul disciplinelor
academice (Buttimer, 1971). A apărut interesul pentru activităţile oamenilor de rând, pentru
diferenţele regionale, schiţându-se, astfel, o abordare monografică foarte descriptivă a studiului
comunităţilor, viziune reprezentativă pentru relaţia dintre regiune şi cultura locală (Le Play
1806; 1882 citat în Buttimer, 1971).
La rândul ei, cultura, era considerată ca un tot al manifestărilor teritoriale sedimentate
de-a lungul istoriei comunităţii. Din această perspectivă, fiecare peisaj constituia, deci, o
conotaţie, unică şi irepetabilă ale locurilor individuale, deoarece era perceput ca rezultatul
contactului dintre natură şi cultură, un contact care are propriile caracteristici în funcţie de loc
(de sit). Considerată cea mai productivă teorie exprimată de până atunci în istoria ştiinţelor
teritoriului şi, mai ales în virtutea caracterului său profund umanistic, a continuat să exercite
până în zilele noastre o sensibilă influenţă. Astfel conceput, peisajul devenea şi elementul de
identificare regională, înţeles ca un teritoriu înzestrat cu propria-i personalitate geografică,
fiecare regiune fiind caracterizată de un peisaj, sau de o multitudine de peisaje învecinate
generate de modurile cu care o cultură interacţionează cu terenul/teritoriul (Fig. 2. 3).

Sursa: Mazzino, F., Ghersi, A., 2003. Un atlante dei paesaggi italiani Milano: Ed. Alinea p 102
Fig. 2. 3 Conceptul umanist al peisajului în geografie

Acestor regiuni li se recunoaşte caracterul spaţio-temporal, coexistenţa omogenităţii şi

eterogenităţii (primul atribut putând determina stabilitatea, iar celălalt, funcţionalitatea) şi o
structură funcţională pe orizontală şi verticală.
Tot în şcoala franceză a luat naştere conceptul de geografie umană ca „un studiu ştiinţific
al locurilor” (Vidal citat de Buttimer, 1971) completând setul de generalizări în ceea ce priveşte
omul şi relaţia sa cu natura. Oamenii au devenit receptivi la mediu (milieu), dar îl şi modifică în
43
funcţie de nevoile lor. Astfel, pentru a ajunge la principii generale despre oameni şi relaţia lor cu
mediul, geografii trebuiau să studieze în mod sistematic regiuni cu ajutorul studiului de teren.
Punând accent în primul rând pe comunităţile rurale din Franţa, abordarea regională
condusă de Vidal a studiat stiluri de viaţă (genres de vie) ale grupurilor culturale în mediul
(milieu) lor natural. Jean Brunhes, unul dintre primii discipoli ai lui Vidal, a fost cel ale cărui
interese au oglindit cel mai îndeaproape pe acelea ale Şcolii Germane (Landschaftskunde).
Şcoala Germană susţinea că „geografia umană, pe drept cuvânt numită astfel, trebuie să fie
înainte de toate geografia lucrărilor materiale ale omului.” (Brunhes, Bowman, Dodge, 1912;
Buttimer, 1971). Influenţat de conceptul lui Schlüter (Kulturlandschaft) Brunhes a preferat o
orientare de actualitate a geografiei umane (Brunhes, Bowman, Dodge, 1912), decât abordarea
regională a lui Vidal. Punând accent pe artefactele materiale ale culturii descoperite în peisaj el
a condus studii individuale în legătură cu tipuri de case, drumuri, industrii, recolte şi oraşe şi
subiecte ca „pământul şi pădurea”, „omul şi munţii”, „omul şi coasta” şi „omul şi insulele”. Se
formează o abordare interdisciplinară şi umanistă asupra geografiei umane, insistând că: „omul
poate înţelege mai bine…dacă stă într-o piaţă dintr-un sat decât cu ajutorul celui mai rafinat
calcul al distribuţiei procentuale făcută de clasele socio-profesionale” (Brunhes, Bowman,
Dodge, 1912) care a ajutat de asemenea la dezvoltarea ideii unei abordări sistematice a regiunilor
bazată pe un studiu al aşezărilor umane pe care el le-a numit studii ale habitatelor rurale.
(Buttimer, 1971, p 99) Astfel s-a asigurat terminologia pentru o metodă în geografie care a
depăşit abordările descriptive simple şi a mers către studiul regiunilor prin teoretizarea felului în
care peisajele culturale (termen introdus în geografia americană de către Carl Sauer în 1925) se
schimbă în timp, „succesiunea stadiilor ocupaţiei umane stabileşte genetica fiecărui stadiu faţă
de predecesorul său” (Meinig, D.W. 1979, p 212). Referinţa la inevitabilitatea istorică ce
presupune ocuparea şi transformarea peisajului şi recunoaşterea proceselor istorice a pregătit
scena pentru prezentarea lui ulterioară geografilor francezi şi a interesului său general pentru
felul în care geografii umani văd lumea.
Conceptul de peisaj cultural a apărut într-o perioadă în care înţelesul de peisaj se
extindea pentru a satisface o definiţie a culturii mai liberală şi mai cuprinzătoare. Introducerea
conştientă a modificatorului „cultural” asociat peisajului de către Carl Sauer în articolul său „The
Morphology of Landscape” (1925) a fost adoptată de către mulţi geografi umani americani în
anii perioadei interbelice pentru a descrie o definiţie mai amplă a ceea ce însemna cultura şi a
ceea ce constituia peisajul. (Conzen, Rumney, Wynn, eds., 1993, p 54).
În acelaşi timp în care Vidal, Schlüter şi LeFebvre se gândeau la o nouă abordare a
peisajului, Franz Boas prezida asupra unei noi ştiinţe de antropologie culturală (Boas, 1887) care
a intrat în curentul academic de antropologie ce echivala cultura cu civilizaţia. Astfel, o nouă
definitie a culturii s-a dezvoltat. Boas a susţinut că toate grupurile umane ar putea fi studiate

44
etnografic prin lentilele relativismului cultural şi în afara impunerilor ierarhice ale
„civilizaţiei”. (Boas, 1887, p 137)
O altă definiţie care merită menţionată este a cea a antropologului Krober, în care cultura
era „superorganică” sau deasupra impunerilor explicative doar ale biologiei. (Kroeber , 1917;
163-213).
Astfel, dacă considerăm peisajul a fi un concept care dintotdeauna a fost intrinsec cultural
în reprezentările sale de relaţii umane cu (şi în) contexte de mediu, atunci un factor care a fost în
mod constant în schimbare este definiţia de cultură. În orice moment istoric se poate examina
ideea de peisaj ca un discurs asupra înţelesului cultural perceput (Glassie, 1975, p 43).
„Fiecare element a fost probabil determinat de condiţii naturale: clima şi topografia şi
solul; sau probabil fiecare element este de fapt expresia unei economii: disponibilitatea pieţelor
şi a muncii şi a transporturilor; sau în cele din urmă peisajul poate fi ceea ce este deoarece o
altă rasă sau o altă perioadă în istorie l-au creat. Nici una dintre aceste explicaţii nu poate fi
vreodată finală; o alegem pe aceea care se potriveşte felului nostru de gândire. Şi în orice caz, a
ne pune întrebări este mai important decât găsirea unui răspuns.” „din aer se poate vedea cu
claritate adevărată relaţie dintre peisajul natural şi cel uman.” (Jackson 1951, p 4). Apare
utilitatea în a vedea peisajul de deasupra ceea ce arătă în mod clar urmele create prin intervenţia
umană într-un peisaj, ceea ce readuce în discuţie aspectele vieţii rurale ce erau pe cale de
dispariţie într-un mod rapid pe măsură ce populaţia devenea tot mai urbanizată. Alegerea unei
perspective aeriene să reflecte în tabloul rural aerian detaşarea sa de pământ şi de dependenţa de
modernitatea tehnologică. Odată cu creşterea şi dezvoltarea oraşelor, apare şi o rezistenţă
centrată pe peisaj faţă de aceasta şi se detaliază o complexă lume ecologică ce se găseşte în zona
rurală (Leopold,1949, p 23) cât şi realitatea complexă a micilor comunităţi umane în lupta
pentru supravieţuire pe măsură ce legăturile dintre oraşe şi zonele rurale aflate în interiorul ţării
sunt tăiate de către fluxul liber de resurse accesibile prin apariţia economiilor naţionale şi
globale. Această relaţie a fost o deconectare între mijloacele de trăi urbane şi rurale, şi ca o
rezultantă, între oamenii din zonele rurale şi cele urbane. Problema nu o reprezintă tânjirea după
un mod de viaţă trecut ci o lipsă mai serioasă de înţelegere a locului de unde vin resursele, ce
înseamnă a fi direct dependent de mediu şi a felului în care acţionează peisajul. Cu o asemenea
întrerupere, peisajele sunt doar abstracţiuni ce necesită doar puţine cunoştinţe formale. Noţiunea
de „ţară” suferă de indiferenţă iar oraşul suferă de izolarea de o conectare susţinătoare a locului.
În primul rând, peisajele sunt locuri ce poartă amprenta umană, iar în al doilea rând, peisajele
sunt locuri ce suferă transformări în mod constant, ori prin neglijare ori prin proprie voinţă.
Specialiştii (arhitecţii, urbaniştii, arhitecţii peisagişti) acţionează ca geografi umani atunci când
plănuiesc noi medii umane, iar populaţia ar trebui să îşi dezvolte propriile sale interpretări care

45
să conducă la decizii informate în legătură cu modul în care să înţeleagă şi să îşi modeleze
lumea.
Dorinţă de a descoperi experienţe umane neşlefuite neîmpovărate de romanticism şi
făcându-se referire la Nietzsche care demontează în mod sistematic religia şi înrâurirea sa asupra
societăţilor şi indivizilor (Nietzsche, 1984), Jackson îşi dezvăluie propria convingere că peisajul
poate fi interpretat ca dorinţa, foarte umană de a crea un „prototip perfect”: „recrearea
Paradisului pe Pământ”.(Jackson, 1952, p. 5)
Astfel, perceperea peisajului ca dorinţe şi motivaţii umane, ca dragoste pentru un loc, este
topofilia, „definită în accepţiune largă în aşa fel încât să includă toate legăturile emoţionale
dintre mediul fizic şi fiinţele umane”(Tuan, 1974, p. 33).
În timp ce definiţia epocii moderne a lui Cosgrove (şi a multor altora) este folositoare în
stabilirea lungii istorii a ideii de peisaj în lumea occidentală, experienţa particulară a
modernităţii târzii din secolele al XIX-lea şi al XX-lea a iniţiat un modernism conştient, chibzuit
şi critic. Adesea expresia şoc de nou rezultată din schimbările rapide de ordin tehnologic, social
şi ce ţin de mediul înconjurător aduse de modernitatea industrială începând cu începutul
secolului al XIX-lea, în secolul al XX-lea a devenit o stare permanentă de existenţă cu memento-
uri zilnice ale marşului liber către progres. Oricum, către mijlocul secolului al XX-lea, şocul de
nou a început să dispară fiind înlocuit de şocul de pierdere şi de o spaimă existenţială în faţa
rapidelor schimbări.
În acest context modernismul descrie producţia intelectuală şi artistică a textelor şi
artefactelor ce reflectă şi reacţionează la condiţiile modernităţii. În acest scop, acest teritoriu a
fost bine urmat de către nenumăraţi reprezentanţi ce studiază istoria artei. În mod specific, susţin
faptul că peisajul nu a fost doar o reflectare pasivă a modernității ce se demodează în realitatea
materială a mediilor dominate de oameni, ci a fost de asemenea un agent activ în critica acelor
medii. În mod particular, pe la jumătatea secolului al XX-lea peisajele cotidiene – acelea ce
păreau că au scăpat din viziunile utopice şi raţionaliste responsabile de transformările urbane şi
suburbane – au ajuns să reprezinte o realitate nespusă atât a experienţei teritoriale bune cât şi a
celei bolnave în care societatea umană ca un proces viu, propune o dezvoltare metabolică activă
(Crăciun, 2010, p 60).
Reprezentările peisajului cotidian au ieşit la suprafaţă la mijlocul secolului XX şi în artă,
literatură, şi scrierea critică. Capacitatea peisajului de a fi critic în aceste medii diferite a fost
redată în cum „cotidianul” a fost reprezentat în relaţie cu acest ideal. În funcţie de autor sau
artist, reprezentările peisajului de zi cu zi pot fi mânuite pentru a susţine multiplele planuri în
relaţie cu modernitatea: de la anti-modernismul vehement la o celebrare a culturii de consum, a
culturii de masă (Choay, 2014)

46
 Astfel, “cultura este comună: acesta este primul fapt. Fiecare societate are propria sa
formă, propriile sale scopuri, propriile sale înţelesuri. Fiecare societate umană exprimă aceste
lucruri prin instituţii, arte şi învăţături. Crearea unei societăţi înseamnă găsirea unor înţelesuri
şi sensuri comune, şi dezvoltarea ei reprezintă o dezbatere activă şi un amendament ce se află
sub presiunea experienţei, contactului şi descoperirii, ce se scriu singure în pământ[...]Acestea
sunt procesele comune ale societăţilor umane şi ale minţilor umane, şi vedem prin ele natura
culturii: faptul că este întotdeauna atât tradiţională cât şi creativă; faptul că are atât cele mai
comune şi normale înţelesuri cât şi cele mai rafinate înţelesuri individuale. Noi folosim cuvântul
cultură în aceste două sensuri: în sensul de un întreg mod de viaţă – înţelesurile comune; în
sensul de arte şi învăţături – procesele speciale de descoperire şi efort creativ. Unii scriitori
folosesc cuvântul cu unul sau altul dintre sensuri; Eu insist asupra amândurora, şi asupra
semnificaţiei alăturării lor. Întrebările pe care le pun despre cultura noastră sunt întrebări
despre înţelesurile adânci şi personale. Cultura este comună, în fiecare societate şi în mintea
fiecăruia”(Raymond, 1958 citat în Highmore 2002, p 87)
În loc de descrierile geografice uzuale ale peisajelor comune ca indicative ale identităţii
naţionale şi a coeziunii culturale, se propune ca peisajul să fie un loc al experienţei trăite în
fiecare zi. Definiţia asupra culturii de la jumătatea secolului ca fiind „comună” unui loc a
dezvoltat perspectiva asupra peisajelor vernaculare. Scris în 1958, eseul lui William „Culture is
Ordinary”, a venit în momentul în care ideile despre cultură – pentru întreaga varietate pe care
Krober a găsit-o în folosirea termenului – s-au solidificat în două perspective reciproc
ambivalente: în cultura elitistă a artiştilor şi academicienilor şi în cultura ca mod de viaţă
descrisă de antropologi odată cu Frany Boas. Insistenţa lui Williams (1958) asupra faptului că
ambele definiţii ale culturii sunt importante şi că sunt în corelaţie, a deschis multe noi câmpuri de
investigaţie. Dacă cultura este comună este ceva ce este practicat de fiecare om şi întotdeauna
răspunde la stimulii vieţii cotidiene. Este vorba despre o experienţă comună acumulată de
populaţia trăitoare pe un anumit teritoriu, dar şi construirea unui anumit fel de viaţă, de raportare
la lumea exterioară şi de creaţie, comun unor persoane pentru care, ca grup, legătura cu un
teritoriu nu are nici o relevanţă.
Lunga istorie a ideii de peisaj precum întruchiparea interacţiunii oamenilor cu propriul lor
mediu natural a fost menţinută în opoziţia sa reprezentaţională cu modernizarea. Ideea de peisaj
nu a murit la sfârşitul secolului al XIX-lea; dar a îngheţat şi a încetat să se dezvolte. Începutul
secolului al XX-lea a văzut atât mişcarea de arte şi meşteşuguri, iar regionalismul interbelic a
menţinut în primul rând plasticitatea peisajului rural ca parte a ideilor lor utopice în legătură cu
reapariţia tradiţiilor (Dorman, 1993), făcându-se asocierea romantică a peisajului cu farmecul
rural şi cu un mod mai simplu de viaţă.

47
 Oprirea în dezvoltare a ideii de peisaj este implicată în învălmăşeala din atmosfera
secolului al XX-lea. Dacă peisajul nu ar mai fi fost un comentariu critic ce evoluează al relaţiei
dintre oameni şi mediul lor natural, atunci nu ar fi putut să ofere alternative credibile la
dominarea mediilor umane, altele decât acelea concepute înaintea secolului al XX-lea. Pentru
mulţi, peisajul de la mijlocul secolului încă reprezintă o scenă pictată sau creată; una ce a stagnat
ca o formă de pitoresc eliberat de complexitatea teoretică de mai înainte. Ca rezultat, peisajul
cultural poate fi înţeles doar ca o reacţie la realităţile mediului modern. Singura soluţie oferită
de peisaj a fost să fie antiteza a tot ceea ce oamenii credeau că este dezagreabil în legătură cu
mediile lor. Peisajului nu i-a fost permis să fie modern astfel că a avut o mică încărcătură retorică
atunci când a avut de a face cu motoarele sociale şi economice ale modernităţii. Pentru puţinii
care au văzut peisajul ca un mediu modern – în primul rând arhitecţii şi peisagiştii - conceptul a
fost atât de abstractizat şi transformat în discuţii despre spaţiu, încât nu a mai avut aceeaşi
încărcătură critică. Modernitatea nu s-a limitat la locaţiile evidente ale centrelor urbane şi
zonelor industriale. În numeroase comentarii unele dintre cele mai retrase şi mai puţin populate
peisaje ce erau aduse in discuţie erau zone ale modernizării agresive: realitatea aşezărilor
rurale, în loc să reprezinte stabilitatea şi valorile care nu se schimbă, era aceea a unei populaţii în
scădere, a inovaţiilor tehnologice şi a transformărilor radicale ale mediului înconjurător, fără a
beneficia prea mult în direcţia planificării.
Cu alte cuvinte, regiunea rurală nu reprezenta antiteza oraşului, ci răspundea multora din
sensurile modernităţii, doar că la o densitate şi scară diferite. Revenind la Jackson, care a fost
preocupat de peisajul vernacular, continuă să sugereze faptul că semnele peisajului muncitoresc
trecător din secolul al XIX-lea (cum ar fi micile ferme de familie abandonate şi distruse, o şcoală
de o cameră sau un magazin de o cameră) au ajutat să întărească imaginea pitorească a liniştii
rurale; dar el provoacă prin întrebarea „cum vom urma liceul abandonat, mai mult sau mai puţin
modern având un gimnaziu monstruos? Cum vom merge la un cinema în aer liber cu rânduri de
stâlpi goi ce ies din buruieni, cum vom merge la un centru de cumpărături
abandonat?”(Jackson, 1966, p 17)
Motivele acestei transformări s-au bazat pe aceeaşi logică capitalistă ghidând rapida
schimbare a mediilor urbane. În mod specific, inovaţia tehnologică a încurajat o formă agricolă
corporatistă şi profitabilă de a depăşi modelele vechi. Rezultatul a fost (şi încă este) un peisaj în
fiecare bucăţică pe cât de modern pe atât de orăşenesc. „Cumva toate acestea vă sună ca o
versiune modernă a fabricii în câmpuri?” întreabă Jackson. (1966, p 19) În timp ce peisajul rural
nu a fost acoperit cu zgârie-nori şi autostrăzi, a fost practic remodelat în noi topografii pentru a
permite utilizarea tehnologiilor în activitățile agricole şi a lucra o suprafaţă mai mare de pamânt
cu mai puţini oameni. „Felul modificării pe care un fermier modern o întreprinde este...de a crea
un cadru complet nou şi artificial pentru munca sa. Scopul final este o topografie făcută

48
artificial, un sol artificial, o cultură artificială, toate ca parte din noul proces de producţie”
(Jackson, 1966, p 25).
Fig 2.4 Urbanizarea mediului rural, dependenţa de modernitatea tehnologică, Densuş, Haţeg, România

Sursa: autor, iulie 2014

Peisajele au un înţeles, îndeosebi precum un artefact vizibil al istoriei umane. Povestirile

istorice nu mai au nevoie de monumente şi pomeniri oficiale ale eroilor şi figurilor politice
pentru a se conecta cu publicul larg, istoria ar trebui sa devină în mod progresiv mai asociată cu
vieţile şi timpurile oamenilor obişnuiţi. Peisajul ca o zonă cu artefacte ale trecutului, specifice şi
vizibile sau cu monumente create mai târziu pentru a indica locul unde un eveniment important a
avut loc, a fost înlocuit de peisajul ca mediu istoric. Oricum, locul însuşi are drept unic scop
evocarea sentimentului de istorie, cea mai bună explicaţie este că ele apelează la un concept al
istoriei şi un înţeles al istoriei total nou, şi că reprezintă un concept al monumentului total nou.
Cred că acest fel de monument, comemorează un alt fel de trecut, nu trecutul pe care îl
descriu cărţile de istorie, ci un trecut vernacular, un timp de aur unde nu există date sau nume, ci
doar o conştiinţă a modului cum obişnuia să fie, istoria ca o cronică a existenţei cotidiene.
(Jackson, 1980, p. 91, 94)
Dar dacă a existat o comutare în conştiinţa istorică către aprecierea istoriei şi prin
extinderea peisajelor cotidiene, această nouă conştiinţă istorică reprezenta totuşi o sustragere
modernă a trecutului. Doritorii nostalgici ai unui trecut mitic s-au tradus în dorinţa de a consuma
vizual reprezentări ale peisajelor istorice. Aceleaşi dicotomiile rezultate ce idealizează sălbăticia
şi mediul rural, considerându-le o ordine naturală desăvârşită ce ar putea exista doar în afara
experienţei umane cotidiene, şi de asemenea considerând cultura construită ca fiind ori exotic de
49
străină ori imposibil de rafinată, ar putea de asemenea explica un trecut idealizat al societăţii. Ca
rezultat, aşteptările pentru istoria vizibilă exprimată prin peisaje, erau similare noţiunilor pur
scenice ataşate aprecierii naturii. Peisajul ca o punere în scenă pentru o piesă despre moralitate,
despre cât de mai bun a fost trecutul faţă de prezent.
La sfârșitul anilor 60 a început să se schimbe atenţia către întrebările despre moştenire şi
memorie (Lowenthal, 1985). Este observat pericolul unei fascinaţii lipsite de spirit critic faţă de
mediile trecute ce au rezultat într-o prea simplificare a istoriei, neproductivă sau foarte
problematică. Oricum, ceea ce pentru mulţi reprezenta o fascinaţie a tablourilor istorice
artificiale, pentru mulţi istorici a devenit o nouă zonă de cercetare a mediilor cotidiene şi a
relaţiilor lor cu memoria. În anii 70 şi 80, domenii precum istoria, studiile culturale materialiste,
arhitectura vernaculară şi studiile peisagistice au ajutat la redefinirea modului în care peisajul a
fost înţeles ca un artefact şi deţinător al memoriei.
Din perspectiva elementelor discutate în mai sus, se observă ca nu există o viziune unitară
asupra peisajului cultural deoarece felul în care marchează activitatea umană, peisajul natural dă
naștere peisajului cultural, iar urmele activității umane sunt diferite în funcție de necesitățile
societății și se schimbă în timp. Sensul larg dat de activitatea umană arată că peisajul rural este
cel mai afectat de factorii externi contextuali (sociali, tehnologici), în lupta pentru supraviețuire,
iar acest fapt nu trebuie ignorat în valorificarea sa ca peisaj cultural.
Interpretând informaţiile de mai sus, considerăm că sintagma peisaj rural asemenea
peisajului cultural desemnează ansamblul elementelor materiale şi de structură generate în timp,
într-un mediu ambiant coerent geomorfologic şi demografic, de activitatea cotidiană a unor
comunităţi umane rurale, active într-o conjunctură economică, socială, administrativă şi
mentalitate dinamică (Goia, 2011). În funcţie de configuraţia de durată a elementelor menţionate,
obţinută prin stratificare istorică, peisajul rural se individualizează pe areale anume, putând fi
descifrat cu adevărat doar prin recursul la trecut.
2. 2 Peisajul rural
Reperele istorice în dinamica peisajului rural – semnele peisajului
cultural în teritoriu
Fie că ne referim la mediul urban sau rural ca fenomen sau loc, ca mediu de dezvoltare
socio-umană şi exprimare artistică, în centrul acestui spaţiu interstiţial se află omul. Aflându-ne
în faţa unui conglomerat de factori interdependenţi, observăm că relaţia peisaj rural - om -
existenţă este una în care toate cele trei componente depind unele de celelalte şi că balanţa între
material (natural) şi spiritual (cultural) trece tocmai prin existenţa umană.
În stadii mai avansate de cultură în fiecare perioadă istorică, societatea își lasă amprenta
acelor timpuri asupra peisajului ceea ce exprima nu numai o supusă adaptare la condițiile
habitatului dar și dorințele sale împreună cu arta de a modela imaginea mediului conform
50
așteptările individuale. Peisajul este tratat ca rezultat al influenței reciproce a comunităților
umane, cu valorile sale definite, preferințele, oportunitățile și potențialul intelectual și al setului
de condiții de mediu. Gutkingin, în lucrarea sa „Our world from Air’ (1952) a analizat evoluția
comportamentului uman în relație cu mediul natural împărtind-o în patru faze: 3 faze au fost
identificate cu atitudine agresivă împotriva teritoriului, cea de-a patra a fost caracterizată de
cunoștințele sociale a necesității pentru o mai mare adaptabilitate umană la condițiile de mediu,
în contextul constientizării valorii peisajului. Lecturarea peisajului rural și a dinamicii sale constă
în investigarea semnificației semnelor acestuia în realitatea teritorială ce își au originea în
procesele care dau naștere formei, structurii și utilizării sale. Parcursul rezumă orginea unei faze
principale culturale: identificat prin teritoriu parcus spontan nomad a omului vânător în munte
sau parcursuri de deal care coincid cu colonizarea și primele așezări și zona de câmpie primele
terenuri folosite pentru agricultură, viticole și livezi. Dar pe lângă parcurs, omul a avut și alte
intervenții în peisaj de la o simplă locuință la formarea unei așezări bine închegate.
Procesele de formare și transformare structurală a naturalului (denumită criza evidentă a
teritoriului (Muratoni, 1967) și opera umană, se împarte în patru faze bine determinate și
graduale definite „ciclice”, predominate, succesive și emergente de–a lungul timpului (în relație
cu timpul) și cu civilizațiile diverse. Referinţele peisajului rural românesc sunt date de:
În prima fază, comunitatea primitivă se bazează pe capacitatea, pe forțele fizice
individuale și revoltele de subsistenţă - teritoriul este acoperit în principal de păduri, aşezările
vernaculare erau rudimentare, ariile cultivate sunt limite și periodice, bazat pe o noţiune
rudimentară de folosinţă a solului. Trecerea de la locuirea in peşteri (Constantinescu Mircești,
1976) la construcţia bordeielor şi extindera ariilor cultivate si a activităţilor (Giurcăneanu,
1988), fac trecere si de la efectele minime asupra peisajului si presiunea tot mai mare asupra sa
prin exploatarea defrişarea pădurilor, folositul apelor, etc În epoca de piatră, societatea impune o
nouă presiune asupra peisajului, organizarea geto- dacilor în uniuni de triburi.
A doua fază, definită economia- agricolă - pastorală e caracterizată prin noţiuni
topografice mult mai precise ale locurilor, folosite ca opţiuni adecvate de utilizare a terenului în
amplasarea primelor forme de aşezări, structurilor defensive, tehnicilor rudimentare agricole şi
păstorale şi industriale. Perioada romană este o perioada în care se amplifică această presiune
asupra peisajului prin atitudinea războinică a omului și colonizarea romană, prin exploatarea
resurselor naturale a metalelor feroase şi neferoase şi a tehnicilor industriale. De asemenea
trecerea popoarelor au lăsat urme în memoria locului printr - o serie de toponime. (Fig. 2.5)
A treia fază coincide cu dezvoltarea economiei comerţului, cu naşterea oraşului - piaţa
(oraşul comercial), a aşezarilor urbane, defensive şi agriculturăii sistematice si continue şi a
făcut posibil colonizarea agricolă a pantelor împădurite, recuperarea zonelor mlăştinoase.

51
 Secolele XIV- XVIII se caracterizează prin formarea satelor românești, de o parte și de
alta a Carpaților și tot din această perioada sunt primele atestări documentare privind conturarea,
în linii mari, a așezărilor omenești și a funcțiilor economice la scară largă. Atestările așezărilor
dat de fenomenul de roire a determinat popularea anumitor zone. Astfel, comunitățile rurale au
organizat teritoriul peisajului prin diverse forme de proprietate, iar gestionarea acestora au fost
definitorii în evoluția peisajului: inserții a habitatului în pădure (la început ca așezări sezoniere)
devin autonome și au păstrat configurația de-a lungul timpului. Transhumanța, atestată în sec al
XV-lea, a apărut datorită creșterii numărului mare de animale și din necesitatea asigurării hranei
în munții din apropierea satelor din zonă astfel apare consemnarea de poteci, trasee şi prin
identificarea unui peisaj al animalelor/ peisaj animalier format din modurile de prezență al
erbivorelor domestice și sălbatice în interacțiunea lor cu componenta vegetală (Korti, Scarzzela
& Trivella, 2006).

Sursa: Harta RPR, Tipografia Militară, 1978

Fig. 2.5 Harta termenilor geografici rezultaţi din păstorit în România, 1972

Peisagizarea naturii are loc prin laicizarea acesteia, sau mai bine spus prin laicizarea
elementelor ei, până atunci supuse regulilor scenelor religioase în care arbori, izvoare, munţi
jucau un rol simbolic, semne ale unui discurs religios. Pentru Alain Roger, modelul pastoral
corespunde ”artisticalizării” (l’artialisation) (Roger, 1997) ruralului sau ”campagne” în efect el
face referire la mișcare, și la munte, este un model cultural folosit în pictură. Tradiționale erau şi
exploatările forestiere, lemnul fiind considerat o marfă importantă pentru export.

52
 A patra fază, perioada XIX-XXI definită o economie stabilă, o ecumenică, latifundiaria şi
de stat, caracterizată de o distribuţie foarte mare în teritoriu de structuri organizate, urbane,
agricole, comerciale și industriale.
Această perioadă se caracterizează prin modificări ale peisajului rural impuse de
rânduielile oficiale de exploatare a pădurilor, intensificarea defrișărilor, creșterea populației
În primele decenii ale secolului XX, răscoalele din 1907 şi transformările care au urmat
(culminând cu reforma agrară din 1921) au condus la schimbarea semnificativă a aşezărilor
rurale. Teritoriul a suportat în anii 1916-1918 invazia, ocupaţia şi jaful armatelor Puterilor
Centrale, însoţite de mari pierderi umane şi materiale, precum şi de dislocări de populaţie,
realităţi dramatice, care şi-au pus puternic amprenta asupra satelor, parte componentă a
peisajului rural în teritoriu.
După primul război mondial, în peisajul rural, pătrunderea masivă a influenţei orăşeneşti
a coexistat cu menţinerea unor elemente de arhitectură vernaculară, tradiţională şi de organizare
a gospodăriilor în spirit arhaic. Au apărut repere ale modernizării tehnice: telefonia,
electrificarea, radioficarea, staţiile de cale ferată, drumuri accesibile mijloacelor auto.
Influenţe vizibile asupra peisajului rural o au şi naţionalizarea din 1948 cât şi procesul de
colectivizare din perioada 1949–1962. Limitele reformei agrare, apoi criza economică mondială,
urmată la câţiva ani de ‘marea conflagraţie’ au reprezentat principalele cauze ale slabei eficienţe
a transformărilor din acea perioadă. Reforma de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu
a avut în general consecinţe spectaculoase, devenind un paravan pentru implementarea
colectivizării, fenomen ce a lăsat urme adânci în mentalul comunităţilor rurale şi nu numai.
Diferenţele se văd între satele colectivizate, unde agricultura a fost elementul principal al
dezvoltării şi in satele care nu au fost colectivizate, fiind un proces lent de transformare.
Peisajul rural s-a modificat structural odată cu marile investiţii: sisteme de irigaţii, alte
îmbunătăţiri funciare, linii de înaltă tensiune, dezvoltarea la o scară mare a exploatărilor a
resurselor minerale, construirea unor complexelor de producţie industriale, etc. În sate au apărut
diverse dotări social-culturale, numeroase locuinţe noi, lipsite de cultura tradiţională construită.
Atât aspectul aşezărilor rurale, cât şi cel al împrejurimilor acestora, a peisajului activităţilor, în
special cel productiv, au suferit mutaţii importante în epoca sistematizărilor dictate de la centru şi
a politicii de accelerare a uniformizării teritorial- administrative.
Deci, locuirea unui teritoriu este un proces dependent de mulți factori naturali și
antropici. Fiecare arie are specificul său și genereză propriile sale rețele de factori. Istoria
așezărilor umane în teritoriu este de fapt o istorie a raportului dintre condițiile și modalitățile de
generare și dezvoltare a așezărilor.
Umanizarea teritoriului (Gheorghiu, 2008, p 56) s-a produs dintr-un interval de timp
foarte mare, grupând factori etnici, culturali, economici, politici, administrativi care au definit

53
diferite moduri de locuire. Diferențele în ce privește locuirea sunt definibile zonal, conform
zonificării etnografice, a ocupațiilor tradiționale și a ţesutului tradițional.
Încadrarea peisajului rural în teritoriu
Peisajul rural este rezultatul unei evoluţii foarte îndelungate, concentrând o perioadă de
secole, în care s-a dezvoltat o civilizaţie diversificată în funcţie de realitatea spaţială şi în care se
pot deosebi structuri şi funcţionalităţi de importanţă vitală pentru economia unei ţări.
Din punct de vedere conceptual, peisajul rural integrează habitatul rural şi se
subordonează spaţiului rural implicit teritoriului realizându-se o integrare pe verticală a
acestora. (Fig 2.6).
Aşadar, peisajul rural se evidenţiază prin
prezenţa mai mult sau mai puţin pregnantă a
habitatului rural caracterizat printr-o mare diversitate
a condiţiilor socio-culturale şi naturale în care s-a
dezvoltat. În acest sens se are în vedere activităţile ce
s-au succedat de – a lungul timpului ori s-au suprapus
într-o anumită regiune, precum şi complexitatea
factorilor naturali – forme de relief, fenomene hidro-
climatice, regimuri, etc. Se iau în considerare toate
acţiunile societăţii omeneşti, raporturile acesteia cu
elementele cadrului natural, tot ce a contribuit la umanizarea peisajului geografic şi
transformarea lui într-un peisaj cultural.
Fig 2.6 Identificarea peisajului rural în teritoriu
Sursa: autor (doctorat, 2013)

Habitatul rural este aria în care trăieşte o populaţie, este modul în care comunitatea (sau
individul) îşi (de)limitează în cadru peisajului un spaţiu de factură centralizată definit de aceasta
ca loc al lui, loc (al omului) care din punct de vedere formal, Norberg - Schulz îl consideră
rotund, în sensul că are un centru (satul/ asezarea rurală/ vatra) în care se află omul sau
comunitatea (Noberg Schulz, 1986). Este identificat cu locuirea, “lumea în care trăieşte omul
obişnuit este o imensă topografie afectivă, un atlas miraculos în care nordul şi sudul, estul şi
vestul, susul şi josul, stânga şi dreapta, etc capată, diferenţiate, valori vitale (Doinaş, 1999, p 12)
Problema identității, a locului leagă tradiția de mediul în care s-a născut și s-a conturat în timp în
rezolvarea problemei identității unui loc (conform capitoloului precedent al cercetării). Acestea
sunt răspunsurile culturii tradiţionale construite şi se sprijină pe studiile aşezărilor trecute, a
activităţilor asupra peisajului, răspunsuri necesare în conturarea unor concluzii în cadrul
cercetării.

54
 Satul este „locul de aşezare a gospodăriilor şi un trup de moşie, adică locul de muncă a
oamenilor” (Stahl 1968) .
Satul este forma fundamentală de viață socială (Gusti, 1974), fapt observabil de
asemenea în dezvoltarea sa spațială: organic sau linear, în funcţie de evoluţia sa istorică şi a
peisajului geografic, de-a lungul unui drum care face legătura cu un alt amplasament.
Satele, cele din timpuri mai vechi sunt realizate fără să aibă un plan prestabilit, fiind
definit astfel cu aşezarea vernaculară, pe când cele mai noi au deja un plan prestabilit şi o
organizare urbană. Se caracterizează printr-o fizionomie complexă definită prin prezența unei
vetre aleasă în relaţie cu elementele principale ale peisajului geografic în care se concentrează
locuințele și anexele, precum și prin „țarina”, locul de muncă aflat în afară (Cucu, 1981 citat de
Vert C-tin, 2002), obiectul muncii și spațiul de desfăsurare a activităților productive ale
comunităţii satului. Satul este materializarea a acestor spaţii, sunt într-adevar, morfologia şi
structura sa fiind vizibile ca o adunare (grupare) de case (mai mult sau mai puțin dispersate), în
concordanța cu un simbolism spațial, fiind în relație directă cu locul și punând în evidență
eternitatea pe baza unei mentalități integraționaliste a celestului și a organicului al carui centru
ocupat de om e asimilat axis-ului mundi și e marcat prin "țărușul fixat chiar în mijlocul satului"
(Crețu, 1988)
Tot ca aşezare vernaculară este identificat şi cătunul, ca fiind forma cea mai veche de
organizare a omului in cultura traditională românească şi poate fi interpretat ca răspunsul
pragmatic la scara unei comunităţi a intervenţiilor condiţionate direct de caracteristicile
geografice asupra unui teritoriu dat.
Raportându-se la datele privind geneza și evoluția morfologică a satului, logica
organizării spațiale a aşezării e și mai dificil de dedus, ele fiind date de evoluţia activitatii omului
în peisaj, Conea (1935), la începutul secolului al XX-lea, considera că nu există repere
semnificative, ca și în cazul centrului, aproape neexprimat din punct de vedere spațial și
exprimat doar într-o oarecare măsură din punct de vedere funcțional: "Centrul" desemnat de
locuitori este un fragment de stradă, cuprins între o intersecție- cea cu cârciumii și școală, pe
parcursul căreia se află și căminul cultural. Sunt două biserici în sat, dar prin amplasare și prin
arhitectura comună, ele nu se impun ca niște repere (cu toate că amândouă figurează pe lista
monumentelor istorice” (Conea,1935).
Adică, în cazul satului românesc centrul nu există, dar există locul marcat prin reper și în
general identificat de axa drumului, unde se desfăşoară viața cotidiană a comunității. Crearea de
locuri (unice) e un gest natural subiectiv și inalienabil și care se desfașoară într-un cadru
morfologic definit prin elemente sociale (modelul cultural și prin sistemul tradițiilor). Astfel,
oricine poate crea un loc într-un cadru morfologic definit prin modelele antropice (tradiție,
cultură etc.) și pe baza unui suport fizic, cel a spaţiului rural. Odată creat, locul poate fi modificat

55
și îmbogățit prin acumulări succesive de experiențe umane, de-a lungul generațiilor și poate fi
deschis mai mult decât oricare alt loc anonim și rigid. Locul, ca spațiu comunitar, devine spațiu
al publicului, unde acesta participă, spontan și legitim în același timp, la constituirea peisajului,
locul centrului fiind luat de locul de întâlnire periodică (Gheorghiu, 2008, p. 338), distingându-se
totuși diferite puncte de interes cu valoare socială. (Hărmănescu, 2014, p. 24)
Locurile sunt diferite, în funcție de gradul lor de emancipare și de dezvoltare a
comunității, a cărei apreciere e adesea o problemă subiectivă, căci e legată de sistemul de
referință al observatorului. De amintit, aici, că modul de viață al societății tradiționale se baza
aproape exclusiv pe decizii urmărind utilitatea practică, stimulii exteriori primind răspuns în
deplină concordanță cu necesitățile cotidiene sau de termen lung, de aici decurg ierarhii anume în
sfera realității conceptuale și materiale ale vieții de grup. Obiceiurile, practicile și cutumele erau
mai importante decât materializarea lor la un moment dat. Ocupaţiile tradiţionale sunt specifice
locuirii unui loc, legate de necesităţile cotidiene locale.
Configuraţia aşezărilor vernaculare urmează o structură organică, cu legătură puternică
cu topografia terenului şi cultura tradiţională locală, adoptând o formă specifică atât morfologică
şi tipologică denumită morfoTipologie (Fig.2.7).

Sursa : prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html, august 2015

Fig. 2.7 Morfotipologiile satelor (1) Lupuleşti, (2) Cerbu (3) Bisercani, (4) Muntari, (5) Valea Abruzel, (6) Stâlnişoara,
comuna Bucium, Alba cu delimitarea intravilanului existent conform PUG 1999

Deci, cercetarea defineşte aşezările vernaculare ca fiind rezultatul dintre relaţia

peisajului cu structura activităţilor aşezările umane, ocupaţiile tradiţionale şi ţesutul teritorial,
cu elementele naturale şi cu peisajul productiv.
Din punct de vedere al morfoTipologiei peisajului al aşezărilor umane în teritoriu se
constată ca acestea se află amplasate în general de-a lungul elementelor structurante ale
teritoriului, în acest sens putem deosebi o structură diversă în teritoriu, integrată în peisajul
existent.

56
 Putem distinge din aceste relaţii diferite moduri de ocupare al terenului şi de topografia
terenului:
- aşezări dispersate şi aşezări grupate (continue) cu ramificaţiile sale: aşezări
compacte, aşezări risipite, aşezări răsfirate, aşezări liniare, aşezări difuze, aşezări regulate/
aşezări neregulate, sate compuse, etc;
- aşezări de munte, de deal, de câmpie;
- aşezări pe văi, aşezări pe înalţime, aşezări pe pante, aşezări de culme;
- în urma procesului de roire (Butura, 1978; Apolzan, 1987) şi perioada de utilitate
a peisajului productiv: aşezări rurale permanente, aşezări temporare/ aşezări sezoniere. (Fig. 2.8)
Locuirea conţine un complex de componente, de la cele mai generale până la cel mai în
detaliu. Ele sunt definite prin alegerea şi acuparea unui loc, conformitatea generala a aşezării
(structura materială, care implica zonificare, relaţie dintre zonele si elementele de compoziţie
generală), conformarea zonei locuirii propriu zise prin identificarea morfologiei parcelară şi
organizarea gospodăriei (care implică implicit tehnica şi materiale de construcţie,
functionalitatea generală şi a componentelor ei, relaţia cu strada, cu spaţiul comun şi cu lotul
agricol).

Sursa: Gomes, A. F., 2014. Vernacular settlements in Serra da Peneda, Portugal: The case of Rouças and Gavieira. În
Correia, M et al. Eds, 2014 Vernacular Heritage and Earthen Architecture: Contributions for Sustainable Development
London: Taylor & Francis Group.
Fig. 2.8 Localizarea aşezărilor sezoniere de iarnă (Inverneiras) şi de primăvară vară ( Brandas) din zona Minho Alto, Portugalia.

Alegerea şi definirea locului aşezării este strâns legată de calitatea acestuia: apă, aer
sănătos, teren ferm, climă, protecţie (conform capitolului unu), deci de caracteristicile sitului ales
57
şi este pusă în evidenţă de delimitarea sa spaţială - de hotarul aşezării. Hotarul aşezării este linia
dintre „intravilan” şi „extravilan”, limita dintre spaţiul interior şi exterior aşezării, dintre spaţiul
de locuire şi spaţiul de producţie.
Gospodăria este constituită din necesarul activităţilor, fiind un instrument de producţie şi
alături de locuinţă si anexele gospodăreşti, iar curtea (spaţiul de producţie) este zona de mediere
între spaţiul privat şi spaţiul comunitar şi este identificată ca parte din peisaj. Raportată şi ea la
morfoTipologiile aşezării rurale, este cea care identifică direct caracteristicile culturii
tradiţionale.
În trecut delimitarea era simbolică, limita era difuză, se dizolvă în peisaj şi care totuşi
există caracterisitca esenţială a locuirii rurale, aici fiind importantă vecinătatea; importantă este
vecinătatea aşezării, vecinătatea parcelei, vecinatatea gospodăriei, vecinatatea drumului, a apei,
etc.
Jackson (1984) spunea că "(...) peisajul este un loc de conflict, locul unui compromis
perpetum (...)"pe care îl putem considera ca o sumă a acestor trei spații. „Peisajul rural e
conceput pentru că a plecat de la structura identității colective. E perceput de asemenea, de-a
lungul practicilor cotidiene (și prin vernacuralitatea sa) și e trăit precum e simbolizat; poartă în
sine când semnele cotidianului, când semnele puterii."(Jackson, 1984)
În prezent, aceste peisaje nu mai sunt atât de puternice, satul pierzându-și imaginea de-a
lungul timpului si au devenit o ”operă deschisă” fiind caracterizate de o dinamică continuă,
datorată acţiunii omului (factori economici, sociali şi culturali) şi acţiunii naturii (procese
biofiziologice). Diferențe concludente dintre sistemul inițial de dezvoltare şi cel sistemul ulterior,
modernizat au o geometrie mai clară sunt consecinţe ale evoluţiei, ale dezvoltărilor comunităţii şi
influenţează direct hotarul aşezării.
De altfel, este important de subliniat diferenţa dintre aşezarea vernaculară, ca răspuns la
culturii tradiţionale şi aşezarea rurală (contemporană) care poate fi şi rezultatul unui planificări
sau dezvoltarea planificată ulterioară a unei asezări vernaculare. În aceste condiţii aşezarea
rurală contemporană poate avea un nucleu vernacular sau mai multe în funcţie de evoluţia sa în
timp. În acest caz, aşezarea rurală (contemporană) şi peisajului rural au la bază urmatoarele
aspecte (Vert, 2002, p 31):
- amploarea transformărilor suportate de cadrul natural, respectiv proporţia în care
componentele acestuia au fost modificate. În funcţie de aceasta raportul dintre cele două
categorii de componente (naturale şi umane sau animale) şi evalueză nivelul de dezvoltare, de
evoluţie al peisajului rural. (de exemplu trecerea la transhumanţa scurta/ locală în Lombardia,
Italia a modificat peisajul Fig. 2. 9)

58
 Sursa: autor
Fig 2. 9 Transformarea vizuală a imaginii peisajului în urma schimbării modului de transhumanţă

- ritmul transformărilor respective să fie în concordanţă cu capacitatea de regenerare a

mediului (rotirea culturilor), cu ciclicitatea anotimpurilor, a zilelor, a naturii altfel se creează
condiţiile funcţionale ale aşezărilor rurale. (Fig. 2. 10)
Fig 2. 10 Transformarea vizuală a imaginii cotidiene a peisajului rural în doua momente ale zilei. Beriu, Hateg, august 2011
(dimineaţa şi seara)- temporalitatea cotidiană ciclică rutina zilnică sub forma unor repetiţii care la prima vedere par lipsite de
valoare

sursa: Hărmănescu, 2013

Mişcarea ciclică a naturii se înfăţişează omului ca repetiţie nesfârşită, cu începuturi şi

sfârşituri, cu puncte de reper în raport cu devenirea ulterioară, inerminabila repetiţie a activitătii
umane în înfruntarea naturii (Mihali, 2001). Agresivitatea intervenţiei umane sau animale poate
să conducă la apariţia unor factori de risc natural sau tehnogen. Putem vorbi astfel de diferite
dinamici: diurne, sezoniere, anuale, etc.
Peisajul rural este considerat peisajul cu o antropizare medie, în care sunt vizibile
caracteristicile activităţilor şi aşezărilor rurale: concentrarea mai redusă a populaţiei,
predominarea activităţilor agricole, amenajarea mai redusă a teritoriului. Peisajele rurale diferă
foarte mult între ele, în funcţie de prezenţa omului şi de transformările pe care acesta le-a adus

59
mediului natural în timp. Ele au specificul zonelor bioclimatice, a culturii tradiţionale construite
(identificată în capitolul unu) determinat prin spiritul locului, dar sunt puternic nuanţate teritorial
de intensitatea acţiunii antropice şi de tipul de activitate – cele mai importante caracteristici ale
zonelor rurale. Modificările suferite de peisajul rural au dus la modelarea acestora pe forme
preexistente, evoluția așezărilor a fost graduală, grupurile de așezări și apariția lor a însemnat o
relație compresibilă între om și natură și a asumat un rol simbolic reprezentativ din motive
istorice, sociale și economice, formând peisajele productive, agricole ca un congruent la diverse
necesități.
Ca rezultat, peisajul rural poate fi definit ca o amprentă care se modelează continuu, în
timp, prin modificarea reprezentării sociale a spațiului. Aceasta definiție este derivată din
noțiunea de amprentă matricială dezvoltată de Berque (1994) și desemnează „în situ” rezultatele
intervenției umane într-un mediu dat precum și interpretarea și perceperea acestui mediu, în
cazul de fața mediul rural. Acest concept de peisaj rural provine de la ideea prin care oamenii
reprezintă un mediu dat, prin modul în care îl utilizează și îl gestionează urmărind modul în care
îl interpretează (Berque, 1994) Astfel, în această imagine a peisajului rural se dezvăluie
aspirațiile individuale sau colective, inscripții care nu sunt sunt fapte neutre ci oferă valoare
aşezărilor rurale și teritoriilor.
Criteriile identificării şi delimitării peisajelor rurale în teritoriu îşi găsesc o reflectare
obiectivă în elementele funcţiilor care sunt sintetizate în noţiunea şi definiţia peisajului rural de
mai sus.
Recunoaşterea peisajului rural este strâns legată de multiplele trăsături structurale,
texturale, cu elemente de dispersie, convergenţă etc. a componentelor cât şi a părţilor ce
alcătuiesc spatiul teritoriului. Imaginea predominantă este definită de aşezarea umană propriu-
zisă cu diferitele ei morfoTipologii, de la care privirile se orientează divergent peste cuprinsul
spaţiului gospodăriei, ajungându-se la perimetrul limitelor ce marchează poziţia şi dimensiunile
peisajului rural. Pătroescu (1996 - 1998) susţine că:identificarea peisajului rural în teritoriu se
face prin:
- prezenţa aşezărilor rurale – diferite tipologii cu trăsături etnografice specifice.
Cuprinde la rândul său: loturi, parcele, gospodării şi spaţii ale comunităţii
- formele de relief – caracterizate prin suprafeţe morfologice în general puţin
fragmentate, cu o antropizare medie.
- Peisajul productiv a căror tipologii şi caracteristici sunt legate de activitatea de
producţie, practicile tradiţionale şi obiceiuri (Hărmănescu, Popa, 2012, p 51) – generează o altă
expresivitate de excepţie pentru ansamblul peisajului rural.

60
 - localizarea - poate fi identificat în zona de câmpie în lunci, zone de confluenţă, în
zonele de contact dintre lunci şi terase, pe podurile de terasă, pe podurile spaţiilor interfluviale
etc.
- aşezarile temporare (folosite in special pentru activităţile agricole) constituie un
alt element de cunoaştere sau identificare a unor particularitări ale peisajului rural legat de tipul
de activitate.
- linii de forţă: elementele naturale şi infrastructura rezultată in urma
dezvoltărilor, căile de comunicaţie/de acces, din afară şi din interiorul peisajului rural, se
constituie într-un element de identificare a unui peisaj umanizat de acest gen.
Identificarea tipurilor/ categoriilor de peisaje rurale, a valorii lor se face prin evidenţierea
unor caractere de specificitate (conform Pătroescu, 1996 - 1998):
Criterii cantitative: cartografice după relaţiile între peisaje în teren: peisaje rurale bine
tehnico-instrumentale şi cu ajutorul individualizate; peisaje rurale cu elemente de
intinerariilor interferenţă; peisaje rurale sau elemente ale peisajelor
Criterii calitative: rurale incluse în alte categorii.

după evoluția în timp: analiza comparativă a seriilor de

hărţi fotografii aeriene şi hărţile istorice

Criterii pentru stabilirea fiabilității - categorii de stabilitate determinate pe baza

peisajului rural (gradul de interacţiunii componentelor: stabil; relativ stabil; instabil.
artificializare şi degradare a - categorii determinabile cu ajutorul stării de
peisajelor rurale): calitate a unui component, mai multor componente sau a
întregului teritoriu cu peisajul existent
Criterii de delimitare a unităţilor Natural, cultural, socio- economic
teritoriale relativ omogene de peisaj
Factorii mediului extern asupra dinamicii peisajului rural
Împreună cu schimbările cantitative, peisajul este de asemenea afectat de schimbările
calitative, rezultate în urma urbanizării, extinderii urbane, globalizării şi unificării culturale.
Orice accident dă naştere unei schimbări, orice deviere de la un curs prestabilit sau aşteptat
presupune o nouă traiectorie, ceea ce e valabil în orice domeniu legat de activitatea umană.
Astfel, peisajele rurale sunt în prezent subiectul unei rapide transformări a caror efecte se văd în
expansiunea urbană, intensificarea turismului prin colonizarea zonelor muntoase, construirea
parcurilor industriale şi comerciale, scăderea importanţei protecţiei legale a zonelor cu valoare
ecologică, făcând astfel de zone accesibile pentru folosirea lor în scopuri comerciale sau
industriale, exploatarea exagerată a resurselor naturale, expansiunea zonelor deteteriorate,
upradimensionarea infrastructurii, schimbarea formelor tradiţionale de organizare terenului, etc.

61
 Schimbarea globală – Conform setărilor stabilite de Internaţional Biosphere Programme,
schimbarea globală (modificarea globală) este definită ca o schimbare climatică şi este
reprezentată împreună cu consecinţele asupra ciclurilor bioclimatice. Această setare a modului
de reprezentare defineşte, în sens tematic inovativ, dar teoretic nu divergent faţă de raţionalism,
aspectele importante ale peisajului, de la caracteristicile geomorfologice la configurarea
circulaţiei hidrografice, de la procesele erozive la impactul asupra faunei şi florei, şi multe alte
manifestări, în special cele provocate de procese fizice la scară globală.
Globalizarea – De ceva timp, în literatura ştiinţelor teritoriale şi-a făcut loc o direcţie
dedicată investigării interacţiunilor ce se dezvoltă între sistemele locale şi procesele globale.
Această direcţie face loc transformărilor pe care peisajul le suferă din cauza efectului
impulsurilor economice, cu relative implicaţii sociale, care apar ca efect al creării de reţele
globale şi a răspândirii fenomenelor în sens trans-naţional.(Fig. 2.11) Efectele globalizării în
peisaj presupun un concept de dezvoltare ambiguă, o anxietate productivă şi constructivă
responsabilă de declinul echilibrului peisajului, pierderea corelaţiei între realitatea naturală şi
civilizaţie, alterarea identităţii culturale a peisajului. Globalizarea a ignorat materialele, stilul de
viaţă ce caracterizează diferite zone geografice, preferând construcţii fără fond de zi cu zi odată
cu extinderea standardizării (de exemplu, caracteristicile peisajului legate de turism pot fi
reprezentate ţinând cont de influenţele exercitate de imigranţii de diferite provenienţe geografice
şi cu diverse medii culturale)

sursa: prelucrare după autor, Mazzino, F., Ghersi, A., 2003, Un atlante dei paesaggi italiani, Ed. Alinea, p. 102
Fig.2. 11 Poziţia diversităţii culturale în raport cu globalizarea

În paralel, reprezentarea în funcţie de dezvoltarea durabilă a indus reprezentarea

peisajului sistemelor locale ca fiind o realitate bimodulară. Modulul natural este asumat ca un
agregat de ecosisteme care, potrivit principiului dezvoltării durabile, ar trebui protejate punând în
special atenţia pe biodiversitate. Modelul social este reprezentat ca o realitate socială, care se
manifestă asupra teritoriului prin trei componente fundamentale: aşezările, utilizarea terenului,
moştenirile culturale. (Fig. 2.12)

62
 Sursa: autor, prelucrare şi completare Fabbri P. , ed., 2003. Paesaggio, pianificazione, sostenabilita, Firenze: Alinea
Fig. 2.12 Identificarea diversitătii culturale în Interacţiunea dintre sistemele locale si procesele globale

Reţinem că pentru un organism atât de complex cum este peisajul, abordarea evoluţiei
sale în viitor, în condiţiile presiunii umane tot mai accentuate nu poate fi sprijinită de niciun
raţionament, în afară a ceea ce poate oferi analiza sistemică cu atât mai mult nu trebuie uitată
fragilitatea şi labilitatea unor peisaje.
Efectele globalizării în peisajul rural presupune un concept de dezvoltare ambiguă, o
anxietate productivă și constructivă responabilă de declinul echilibrului peisajului, pierderea
corelației între realitatea naturală și civilizație, alterarea identității culturale a peisajului rural.
Globalizarea a ignorat materialele, stilul de viață ce caracterziează diferite zone geografice,
preferând construcții fară fond de zi cu zi odată cu extinderea standardizării.
Procesul de „consum” devine un fenoment la scară largă; ceea ce este mai rău, este
faptul că nu este controlat sau adaptat, aşadar va fi greu de oprit sau de a-i prezice efectele în
mod precis. Factorii ce au influenţat în mod fundamental evoluţia peisajelor includ: factorii
naturali; factorii istorici şi politici; factorii culturali; factorii socio-economici;factorii tehnologici
şi ai civilizaţiei.
Coexistenţa acestor factori a creeat o combinare a mai multor variabile, ce sunt dificil de
interpretat la scară globală, problematica lor fiind interpretate cel mai des în relaţie cu teritoriul.
Influenţa acestor factori asupra vieţii societăţii este variabilă fără îndoială şi încearcă să le
explice bazându-se pe concepte opuse ale determinismului de mediu ori nihilismului, aprinzând
serioase dispute ştiinţifice (menţionate în prima parte a capitolului) în direcţia dezvoltării
durabile în toate înţelesurile ei, aşa cum este percepută în zilele noastre, ca o creştere armonioasă
a societăţilor cu respect pentru legile Naturii şi realizările culturale. Peisajul este sursa unei mari
cantităţi de informaţii legate atât de forma cât şi de înţelesul lui, dar deasemenea de conţinut şi
adesea de funcţia lui, influentându-ne intelectul şi dând naştere la numeroase asociaţii şi emoţii.
Peisajul este purtătorul de informaţii şi înţelesuri, este un palimpsest, ce poate fi liber interpretat
ca o imagine specială (text) cu multiple înţelesuri şi o semantică cu multiple învelişuri
(Casgrove, ed., 2004). Aceasta pretinde ca individul să fie capabil să „citească peisajul” –
perceput ca natural- moştenirea culturală şi deasemenea fundalul şi rezultatul istoriei. Această

63
abilitate face posibilă înţelegerea genius loci a peisajelor. Citind peisajul, reprezintă deasemenea
o abilitate elementară în arhitectura peisagistică contemporană (Black, 2003).
Fără îndoială, peisajul reprezintă un testament al activităţilor noastre în spaţiul natural şi
cultural, precum şi o expresie a responsabilităţii umane pentru spaţiu. Astfel, această considerație
simplă a activității omului în peisaj/despre peisaj deschide o lungă dezbatere asupra ideii de
natură și de cultură în societățile moderne. Cultura are un rol crucial în evaluarea peisajelor și o
mare importanță pentru dezvoltarea și utilizarea metodologiilor de evaluare a peisajului, criteriile
sale de analiză fiind: autenticitate, identitate, unicitate, semnificație și integritate - pentru a
satisface criteriul de a fi valoare universală.
Fenomenul rural – potenţial cultural în dezvoltarea teritoriului
Ceea ce înţelegem prin fenomenologia peisajului rural, reflectat direct în peisajul
cultural, este nu doar un ansamblu de apariţii dispărute de aşezări rurale ce se dezvoltă în
interiorul său, ci şi de forme specifice localizate în cadrul peisajului rural, de forme care sunt
determinate de dezvoltarea sa continuă, şi tendinţa locului de a acţiona ca o entitate. A doua lege
a termodinamicii, numită şi legea entropiei, spune că: ‘entropia generală a unui sistem izolat va
creşte neîncetat, până când va atinge valoarea maximă’. Cu alte cuvinte, nici un corp lăsat în
voia lui, necoordonat, nu va tinde spre ordine, ci spre haos. Prin urmare şi peisajul rural se
dezvoltă datorită faptului că a primit impulsul iniţial şi vital de la om, dar el va avea nevoie de o
coordonare continuă, altfel dezvoltându-se haotic. Ca orice sistem complex, are o varietate de
elemente constitutive, ramificându-se şi născând tot timpul altele noi. Vorbim despre specific,
despre cadru general, despre funcţiile rurale, despre reţele şi comunicare în cadrul rural, artă,
spaţiu public şi privat şi lista ar putea să continue la nesfârşit. Pornind de la general spre
particular, se pot selecta trei elemente principale, şi care nu ar putea exista independent unul faţă
de celalalt: fenomenul rural, forma peisajului şi imaginea culturală a peisajului rural. Practic,
imaginea peisajului rural, componentă a peisajului cultural, ca rezultat al procesului creativ, este
punctul de intersecţie al specificului spaţial (Foucault, 1994). şi al celui temporal, reflectat în
conflictualitatea acestei intersecţii deorece „acesta priveşte nu numai rezultatul unei acţiuni, ci şi
acţiunea însăşi. Astăzi ea nu se referă numai la o imagine arhitectural-urbanistică, ci şi la
modalităţile de intervenţie asupra spaţiului. La o anumită politică faţă de mediul
construit”(Sandu, 2007, p 111).
Fig. 2. 13 Perspectivă de ansamblu asupra culturilor – zonă de influenţă pentru hrană a peisajului rural în teritoriu

64
 Sursa: Hărmănescu, iulie 2015

Localizarea spaţio-temporală determină atât trăsăturile și caracteristicile socio-umane,

economice și politice cât și particularitățile mediului natural și construit specifice unei anumite
arii de manifestare a elementului cultural, în limitele date de morfologia peisajului rural
respectiv.
Specificul spaţial se traduce prin cumulul de trăsături fizice ale locului respectiv:
altitudine, climă, relief, structură etc. Specificul temporal reprezintă totalitatea trăsăturilor date
de acumularea de cunoştinţe şi experienţe de-a lungul istoriei. Iar fenomenul rural al peisajului
cultural este linia care uneşte aceste puncte. Punctul acesta de intersecţie, respectiv forma şi
imaginea peisajului rural în cadrul peisajului cultural, este şi ea în continuă desăvârşire şi nu
poate fi privită ca un rezultat final, căci schimbarea are loc continuu, atâta vreme cât avem un
timp care curge.
Astfel, timpul cotidian prin raportarea conceptului de peisaj rural în timp, pune în
evidență următoarele ipostaze:
[1] de tradiție: aspecte esențiale, de continuitate din cadrul evoluției anterioare ale
peisajului rural;
[2] Caracteristicile și determinantele actuale ale peisajului rural – raportat la necesitațile
de ordin material și spiritual ale societății – într-o perspectivă imediată, și
[3] Coordonatele și necesitățile de viitor datorate dezvoltării peisajului rural, în raport cu
cerințele sociale într-o perspectivă de lungă durată.
„Imaginile peisajului sunt rezultatul unei operaţiuni de du-te vino între observator (OM)
şi mijloacele sale. Peisajul sugerează distincţii şi relaţii, iar observatorul, cu o mare capacitate
de adaptare şi în lumina propriilor scopuri, alege, organizează şi încarcă de sens ceea ce vede.
Imaginea astfel pusă în valoare limitează şi amplifică ceea ce a fost văzut” (Lynch, 196, p 8).
65
 Astfel, dacă în trecut ruralismul era relaţionat satului şi vieţii agricole ce se petrecea pe
anumite teritorii şi îşi tragea mijloacele de existenţa din imediata vecinătate (Sfinţescu, 1929, p
83), acum, prin dinamica comunităţilor are la dispoziţie ca mijloace de existenţă şi arii mai
îndepărtate. Prin urmare, rezultatul entităţii (forma şi imaginea) nu pot fi pe de-a întregul
obiective, atâta vreme cât e vorba de percepţia umană. Se poate considera că fenomenul rural
cuprinde împreună totalitatea imaginilor rurale existente, trecute sau posibile, şi se află sub
semnul legilor evoluţiei aşa cum spunea şi A. M. Sandu (2007) despre fenomenul urban, luat ca
şi omolog. Fenomenul rural este o desăvârşire continuă, căci conţine o continuitate în
componenţa timpului cotidian, dar înglobează, în acelaşi timp şi greşelile, sincopele, diferenţe
vizibile în imaginea teritoriului, care pot provoca haosul vizual, iar ceea ce încearcă acest studiu
este valorificarea potenţialului peisajului rural ca fenomen cultural în teritoriu. (Fig. 2.14)

Sursa:
Fig. 2. 14 Fenomenul rural - Dimensiunea culturală asociată valorii peisajului rural

2.3 Potenţialul peisajului rural ca peisajul cultural

În cazul peisajului rural – la care face referinţă cercetarea – devine şi mai evident faptul
că modalităţile concrete de exploatare a unui teritoriu de către o comunitate – modalităţi
condiţionate tehnic, social, juridic, istoric – lasă o amprentă caracteristică asupra peisajului
natural, modelându-l în direcţia a ceea ce numim peisaj cultural, identificat în prima parte a
capitolului. Aceste modalităţi de acţiune generează raporturi spaţiale anume, valabile uneori doar
pentru arii restrânse, între mediul terestru şi acvatic, între teritoriul locuit şi cel exploatat, între
zonele cu vegetaţie spontană şi cele cu plante cultivate, între ariile valorificate de fauna
domestică şi cele rămase la dispoziţia faunei sălbatice. Terenul este remodelat – uneori brutal –
prin activităţi productive şi presărat cu însemnele materiale ale acestora sau ale intervenţiilor
cu finalitate socială (micro şi macro ansambluri locuite, arhitectură nouă). Umanizarea mediului
ambiant implică totodată schimbări decisive la nivelul întregului ecosistem şi o raportare afectivă
a grupului uman la peisaj, receptat drept creaţie comunitară de durată lungă.
Cercetarea consideră peisajul cultural rural identificat și definit ca fiind peisaj rezultat de
activitatea umană care a lăsat o urmă în peisajul natural şi este material și stabil pe teren. Astfel
66
abordarea folosită în cadrul studiului ca peisaj rural cu valoare de peisaj cultural este mult mai
complexă decât peisaj cultural rural rezultat de activităţile tradiţionale, care nu a fost afectat de
revoluția tehnică, unde nu intră tractorul sau valorificată ca peisaje istorice. În acest fel, spaţiul
rural este recompus în scopul de a se reconstrui cu vechi şi noi valori culturale.
Consideră, de asemenea, că activitățile umane specifice în teritoriul peisajului rural sunt
activități cu influențe asupra elementelor, structurante, în relatie cu cadrul de viaţa adaptat
locului şi cu influențe asupra a terenurilor productive sau locuibile: activități cu influențe asupra
apei, activități cu influențe asupra pădurii, activiăți cu influențe asupra câmpului cultivat, asupra
pașunii, asupra fâneții, asupra hotarului satului, asupra vetrei satului, asupra gospodăriei. Astfel,
ca punct de plecare în studiu se deduc patru caracteristici fundamentale ale peisajului cultural
rural actual:
a) constă dintr-o combinaţie dinamică de factori naturali şi culturali;
b) are caracter istoric, implicând stratificări culturale de durată lungă;
c) la modelarea sa concură factori externi extrem de diverşi (de ordin social-
organizaţional, politici juridico-administrativ, tehnic, mentalitar etc.), capabili să-i confere
specificitate;
d) induce comunităţii un ataşament afectiv, cu conotaţii identitare.
Tendinţele de schimbare a imaginii peisajului rural evaluat prin abordarea fenomenului
rural prin acest studiu sunt orientate şi ordonate în direcţia unei valorificări a culturii materiale în
teritoriu. Noul concept de valorificare are menirea să adapteze politicile de dezvoltare locală la
realităţile demografice şi economice, descoperirile arheologice ale momentului şi pregătirea în
paralel a localităţii pentru evoluţii viitoare. Cautarea specificului și potențialului în fenomemul
rural înseamnă identificarea modificatorului cultural atașat conceptului de peisaj cultural
stabilind astfel evoluția pe care acesta a avut-o. Luând ca punct de pornire fenomenologia
cristalizării conceptului de peisaj cultural, în continuarea studiului se trasează puncte de legătura
între peisajul cultural și rural în diferite stagii ale formării și protejării sale prin potențialul
acestuia în abordarea teritorială.
2.4 Identificarea peisajului rural cu valoare de patrimoniu cultural
Prin identificarea şi înscrierea locurilor - peisaje culturale cu valoare patrimonială se
consideră toate elementele pozitive sau negative care sunt caracteristice unui anumit areal
controlat politic sau economic sau regional sau global.
Transferând aceste abordări asupra peisajului rural se poate menționa că, prin identificarea
tipurilor rezultate din criteriile de selecţie, se poate stabili tipologia genetică a peisajelor
culturale care ar defini în mod precis afilierea diferitelor tipuri de peisaj rural coexistent la
diferite categorii funcţionale.

67
 Aşadar, peisajul rural cu valoare culturală este o noţiune complexă, dinamică, în puternice
consonanţe interdisciplinare, care ar defini acea unitate teritorială cu anumite trăsături de
patrimoniu, omogene din punct de vedere structural şi funcţional, reflectate de interacţiunea
componentelor naturale şi ale celor introduse de către om şi colectivităţile umane şi în care se
detaşează o componentă sau grup de componente, vizibile şi durabile care imprimă mediului
geografic o anumită specificitate sau reprezentativitate. Aceste atribute ale noţiunii sunt
aplicabile în funcţie de scara teritorială pe care se pot aplica anumite criterii de referinţă, dintre
elementele mediului şi care să inducă o anumită trăsătură distinctă teritoriului respectiv (aşa cum
se vor detalia în capitolul patru).
Această analiza și metodă de identificare reprezintă un punct de plecare în păstrarea și
valorificarea elementelor patrimoniului neclasat în teritoriu, în special în peisajul rural, încă
existent, in situ. Este vorba de un proces de re-creare a unei identități, a unei valori tradiţionale,
care nu înseamna însă obligatoriu dispariția celei vechi, ci înseamnă o reașezare. De aceea
identificarea patrimoniului rural din cadrul peisajului poate aduce şi valorificarea acestuia poate
aduce rezolvări punctuale sau la o scară mai largă ceea ce oferă o abordare integrată strategiilor
de valorificare a peisajului rural.. Problema actuală constă în a găsi soluții de a proteja, conserva,
dezvolta și populariza formele culturale rurale în scopul de a menține cultura tradiţională
construită, acum amenințate de globalizare. Avem de a face cu un fenomen de copiere a soluțiilor
ușor disponibile în spațiu modelarea și crearea de forme definit printr-o dorință inexplicabilă de a
înlocui forma locală cu cel împrumutat, ceea ce înseamnă înlocuirea ceva unic, cu ceva care
poate fi găsit peste tot! Acest fenomen este deosebit de nefavorabil pentru formele arhitecturale
locale vernaculare existente în zonele rurale, care până în prezent au fost considerate ca fiind
predestinate să se mențină caracterul lor individual.

68
 3 GESTIUNEA PEISAJULUI RURAL ÎN LEGISLAŢIA
ACTUALĂ DE PEISAJ
3.1 Politici de salvgardare şi valorificare existente la nivel european
Secolul al XXI lea a început cu deschiderea către procesul de globalizare şi pentru
adoptarea legilor dezvoltării durabile. A fost precedat de transformări istorice democratice şi
politice în centrul şi estul Europei şi de dezvoltarea structurilor obişnuite europene şi a spaţiului
(Uniunea Europeană). În acelaşi timp, au existat transformări economice în ţările bine dezvoltate,
ca rezultat al implementării înaltelor tehnologii în diverse industrii. Majoritatea ţărilor europene
au simţit nevoia de schimbări funcţionale şi de restructurare economică. Aceste schimbări, deşi
justificate din punct de vedere economic, îşi fac adesea apariţia în spaţiu într-o manieră spontană
şi haotică. Procesele de democratizare privesc de asemenea liberalizarea şi punerea în circulaţie a
deciziilor controlate mai înainte la nivel central în ceea ce priveşte organizarea spaţiului. În mod
curent, au loc ad hoc, şi în mod frecvent ameninţă calitatea peisajului necesitând implementări
urgente ale unui regulament clar definit ce s-ar conforma cu conceptul de dezvoltare durabilă.
Gravitatea situaţiei poate fi văzută în faptul că politica peisajului a devenit foarte importantă în
declaraţiile Uniunii Europene, dovadă fiind Convenţia Europeană a Peisajului.
Un concept de peisaj vast și ordonat ca cel la care s-a ajuns acum cu o elaborare
culturală, care investește părți ample, dacă nu chiar întregul teritoriu, pune noi probleme chiar
din punct de vedere administrativ pentru organizarea peisajului. Această modalitate de protecţie,
este prezentă în varii forme, în diverse legislații naționale (Italia, Franța, Austria etc.) și își trage
rădăcinile din concepțiile secolului al XIX-a privitoare la ocrotirea monumentelor aşa cum a fost
menţionat în capitolul 1, în preocuparea de a salvgarda ceea ce era excepțional,chiar și puține la
număr, dintre bunurile majore, din restul vestigiilor documentare existente care au fost
recunoscute ca demne de o atenție deosebită, în cadrul unei largiri progresive a domeniului de
interese pentru bunurile culturale (ale arhitecturii vernaculare, ale arheologiei industriale, ale
grădinilor, ale multor și diverse manufacte mai neînsemnate, răspândite în teritorii, drumuri
istorice, rute și situri sacre și alte manufacte realizate de mâna omului), până la a se ajunge la
investirea întregului teritoriu. La cantitatea însemnată a bunurilor cărora li se recunoaște în
prezent valoarea potențială, îi corespunde în mod egal un număr mare de operatori (proprietari,
gestionari, deținători etc.) care intervin cu timpi și modalități diferite, chiar și în mai multe
rânduri asupra acelorași manufacte, trecerea fiind de altfel dificilă de la protecţia obiectului la
protecţia teritoriului.
Astfel se ajunge la faptul că pentru manufactele istorice și peisajul (de la edificii, la
mobilier, la elemente de infrastructură, până la arhitectura peisajului etc.) sunt adesea utilizate
în toată lumea occidentală, din diverse rațiuni culturale, sociale, economico-productive proprii

69
momentului istoric actual, criterii și modalități de întreținere, transformare și utilizare care, prin
forme, materiale și tehnicile utilizate provoacă adesea degradarea, fie a calității arhitectonice fie
a caracteristicilor materiale originare, fără să fie vorba de o reală proprie voință distructivă, ci de
carențe sau distorsiuni culturale și cognitive din partea omului care sub diverse titluri și în cursul
timpului intervine asupra manufactelor.
Necesitatea unei adaptări a actualelor politici de protecţie la noile probleme este în bună
măsură avută în vedere în țările europene, bunurile răspândite necesită o protecţie răspândită:
încearcâdu-se soluții mai adecvate decât cele predicate până acum pentru a rezolva modalitățile
de raporturi între organismele de administrare a peisajului și cetățeni, dată fiind diversitatea
tradițiilor culturale și politice naționale. Descentralizarea competențelor a încetinit un proces de
dezvoltare ulterior totuși, în majoritatea experiențelor, fie din timpuri trecute sau mai recente,
descentralizarea nu înseamna pur și simplu numai atribuirea de competențe organelor
administrative locale, dar implică și dezvoltarea paralelă și concomitentă a unui rol important de
dirijare, stimulare, impuls, susținere și control din partea celor de la nivel central, de la guvern, în
confruntările personajelor principale publice și private la nivel local.
Cunoașterea prezenţei în același timp a naturii și istoriei în orice peisaj, întrucât fac parte
din elaborarea culturală contemporană cea mai actualizată, nu este încă raspândită și acceptată și
mai ales, este doar parțial prezentată în aparate legislative și normative ale diverselor țări, în
organizarea administrativă și în instrumentarea tehnică și operativă propusă administrației
teritoriului sub diversele sale aspecte. Totodată, așa cum s-a afirmat mai înainte, multe țări sunt
astăzi confruntate cu un interes renăscut privind peisajul (inţelegerea, protejarea sa) pentru
importanța lui ca document istoric și cultural, purtător de valori ecologico-naturaliste,
economico-productive și de arhitectură a spațiului, valori în atenția specialiştilor, populaţiei, etc.
Aceasta se întamplă mai mult sau mai puțin fragmentar, convins și coerent chiar în relație cu
diversele rădăcini culturale, legislative și administrative proprii oricărui stat.
Există semnale în acest sens în acele tări care, mai mult decât altele, au știut să mențină
controlul aspectelor naturaliste separat de acele aspecte istorico-culturale în legislație și în
gestiunea administrativă a teritoriului (Germania Elveţia, ţarile din Nordul Europei) Dar există
mult interes în vederea aprofundării peisajului unde protecţia asupra peisajului derivă direct din
cultul protejării monumentelor (Franța și Italia). Acesta din urmă a avut și are, oricum, influența
sa asupra opțiunilor privitoare la politica de protecție și punere în valoare a peisajului în toate
țările europene. Acest aspect se prezintă cu multe analogii pretutindeni: primele legi au fost
promulgate spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX (1882 Marea Britanie, 1909
Italia, 1913 Franţa) și au, fost bazate pe individualizarea punctuală a bunurilor cărora li s-a
recunoscut o valoare deosebită (Scazzosi, n.d., p 18); datorită acestui fapt ele au fost puse sub
protecție; adesea pe baza unei clasificări pe grade de importanță (Franța, Marea Britanie). Uneori

70
chiar de la început s-a manifestat o atenție pentru zonele peisagistice, chiar dacă era într-un fel
limitată, în funcție de nivelul cultural al epocii respective, de cunoașterea valorilor cu
preponderență estetico-vizuale-perceptive (Italia și Franța), dar în general au fost considerate
monumente numai ruine rămase din epoci mai vechi începând de la zone arheologice, până la
castele și biserici și până la orașe și palate etc. Astfel au luat naştere un îndelungat proces de
adaptare a instrumentelor de protecţie la conceptul de monument într-un sens mai amplu și mai
diferențiat, care și-a făcut drum de-a lungul întregului secol XX, schimbând atenția de la
valoarea artistică a monumentului la cea de document istoric al urmelor trecutului. Acest lucru a
dus la lărgirea domeniului de interese către mari categorii de bunuri, implicând epoci din ce în ce
mai recente și bunuri care într-o vreme nu erau luate în considerație sau erau socotite minore
(începând de la arhitectura rurală, până la arheologia industrială, la grădini istorice, la arhitectura
modernismului etc.) și s-a ajuns la a înțelege chiar valoarea autonomă a ansamblurilor, precum
centrele urbane iar, acum la o manieră mai răspândită, care privește siturile de interes peisagistic.
Într-un astfel de proiect s-a pus chiar în discuție principiul unei gradualizări de valoare între
bunuri, legată de evaluarea estetică (frumos, urât, etc.) mergand până la excepționalitate,
unicitate, reprezentativitate căreia să i se atribuie alegerea protecţiei. Chiar protecţia naturalistică
și ambientală dacă este orientată spre principii analoage, mai întâi identificând zone speciale de
protejat pentru că sunt excepționale (parcuri și rezervații naturale naționale, în care conservarea
naturii este, în general, unul dintre scopurile predominante) și apoi odată cu punerea problemei
ambientale, să se urmărească practicarea pe întreg teritoriu a protejării naturii și ocrotirea
ambientului de viață (sol, aer, apă, floră si faună, luate ca un sistem unic și indivizibil).
Interesul apare şi pe evoluţia peisajului, pe lângă problema dimensiunilor sale importante
şi ale răspândirii urmelor trecutului său, dar şi al interrelației funcționale, simbolice, culturale,
arhitectonice și vizuale, care exista între ele și care nu face parte atât din ansamblu, cât din
sistem, acestea fiind areale, lineare, în rețea etc.
Participarea populației la alegerea soluțiilor privitoare la peisaj constituie o problemă
destul de sensibilă, precum și căutarea unui consens ajunge adesea să facă parte integrantă din
fazele de elaborate și de gestiune ale planurilor peisagistice: în indicațiile metodologice pentru
elaborarea planurilor și proiectelor s-a acordat adesea (Franța, Germania, Marea Britanie) un
spațiu însemnat operațiilor și tehnicilor de urmat în vederea sensibilizării populației pe tema și
problemele specifice cu care planurile de acest fel se confruntă în teritoriul respectiv și a
implicării sale în opțiuni și în fazele operative.
Marea Britanie are două instrumente puse la punct destinate localităților de mici
dimensiuni, în care locuitorii sunt chemați direct să elaboreze modele de planuri peisagistice.
Prin participare, se propune să ajungem la rezultate, dincolo de o mai vastă și mai convinsă

71
acceptare a alegerii planului, creșterea simțului de apartenențe la locul în care stăm și la creșterea
voinței de apărare a caracterelor culturale și arhitectonice specifice ale acestuia.
Modele europene ale politicilor de salvgardare și valorificare a
componentei culturale a peisajului
Marea Britanie
Marea Britanie nnu a aderat la Convenţia Europeană a Peisajului. Activitatea de
sensibilizare şi informare legată de peisaj, atât a populaţiei, cât şi a celor direct implicaţi în
protejarea patrimoniului cultural, istoric şi natural este puternic dezvoltată încă de la sfârşitul
secolului XIX, au loc primele discuţii pe tema administrării peisajului prin dezvoltarea conceptul
oraşului – grădină (rezolvare a creşterii dezordonate a suburbanului pe care o generase
industrializarea), manifestându-se conştiinţa valorii culturale atribuite ambientului rural şi
valorii peisajului.
Statul are autoritate prin Comisia Rurală (Countryside Commission din 1968) în materie
de salvgardare a peisajului şi ambientului rural, existând încă de la nivel naţional iniţiative
privind conservarea caracteristicilor rurale. (Popa, 2011) Ca gestiune a peisajului, planul
peisagistic nu există, dar este înlocuit de alte instrumente. Protecția teritoriului de orice
intervenție antropică constă în conservarea peisajelor rurale prin documentul programatic „A
Living Countryside” (CPRE, 2003, 2015), prin activităţi ce trebuie susţinute prin dezvoltare
durabilă, identitatea locală, salvgardarea ambientului rural şi sporirea zonelor împădurite, a
patrimoniul naţional.
Metodologia pentru interpretarea și evaluarea peisajului Landscape Character
Assessment (LCA). Guidance for England and Scotland (Campaign to Protect Rural England,
2003), nu are scop exclusiv pentru particularitățile frumoase a peisajelor, ci considera teritoriul
în totalitatea sa (Ministero per I beni e le attivita culturali, 2003, p 197). În particular studiul
asupra metodologiei a LCA a fost extins punând accent pe Countryside Agency și Scottish
Natural Heritage (Socco, 2007). Aspectele care sunt luate în considerare, ținand cont de
priorități, sunt aspectele formate și cele geografice rezultate din considerația că peisajul este
suma combinației dintre caracteristicile geologice și ecologice, folosirea planurilor terenului,
structura, tipurile parcelelor și așezarea umană.
Campaign to Protect Rural England Tranquillity are scopul de protejare și vizualizare a
liniștii definită ca frumusețe (Campaign to Protect Rural England, 2003), sentiment de pace,
calm, echilibru, diversitate, audibilitate a sunetelor naturii cum ar fi cântecul păsărilor, mișcarea
undelor apei, etc. A ridicat problema unei experiențe subiective a mediului bazată pe percepția
senzorială a vecinătății imediate, ceea ce în teoria peisajului cultural după Tuan (1987) este
înțelesul subiectiv al vieţii cotidiene și a experienței locului. Protejarea și întărirea stabilității
rurale prin efectuarea de planuri strategice și decizii de dezvoltare individuale sunt
72
indispensabile pentru asigurarea unei vieți fericite. Liniștea servește drept indicator folositor al
calității ruralului și definește nota caracteristică a peisajelor. O calitate sporită a zonei rurale
depinde de prezența peisajelor naturale în zonele forestiere, râuri, spații deschise, flora și fauna
sălbatică (păsări), absența pericolului zgomotului și transformările peisajului (infrastructura,
urbanism, sistematizare). Importanța liniștii în modelarea trăsăturilor unei regiuni recunoscută în
Campaign to Protect Rural England Tranquillity ce indică necesitatea de întărire a sistemului de
planificare, protejare şi potenţare a calităţii zonelor rurale. Pe lângă văz, auzul este un mod
important de a experimenta contactul cu peisajul (Jackson, et al, 2008), cele mai importante sunt
sunetele din natură, și anume cântecul păsărilor, orăcăitul broaștelor, murmurul și loviturile
undelor, freamătul copacilor, în principal caracteristici ale râurilor și vecinătății acestora. Cu
toate acestea, sunetele culturale (sunetele vieții de zi cu zi) au fost subapreciate, probabil întrucât
erau asociate cu zgomotul (sunetele civilizației). S-a observat că în ultimii 50 de ani, sunetele
culturale armonioase și bâzâitul vocilor umane au fost înlocuite de liniște.
Village Design Statement (VDS) este un plan integrativ al planului urbanistic local pentru
comunele cu mai putin de 50.000 locuitori care se ocupă de tema calității arhitectonice ale
așezărilor și ale împrejurimilor lor, mai ales în legaturi cu extinderea lor, ale căror forme
complexe ale așezărilor, elementelor caracteristice, forme și materiale ale tradiției locale,
activitățile economice și productive, caracterele spațiilor lor deschise, mobilarea stradală,
culoarea și finisarea construcțiilor, modalitățile de întreținere a edificiilor istorice etc.
Permite garantarea, mai ales în zonele rurale şi în micile aşezări urbane, unei dezvoltări
ţinând seama de caracterul locului. Acesta descrie caracterul şi impactul pe care îl are o
intervenţie în mediul ambiant, plecând de la cunoaşterea locului, analizându-l după următoarele
teme: contextul urban sau rural, caracterul peisajului, tipologia ansamblului existent,
infrastructura stradală şi traficul. Acest instrument a fost promovat și elaborat de însuși locuitorii
săi, pe baza unei metodologii de urmărit, codificată într-un mic manual de instrucțiuni puse la
punct de Countryside Commission, care prevede faze de analiză și de studiu și faze de proiect.
Franța
Gestiunea peisajului francez poate fi considerat exact opus acelui german, tematica
peisagistică este abordată cautând un echilibru între preocupările de ordin ecologic şi cele de
ordin cultural. Acest principiu îşi are rădăcinile într-o cultură peisagistică superioară ţărilor din
nord, pentru care prevalează preocuparea ecologică, precum şi ţarilor din sud, mai orientate spre
arheologie. Administrarea peisajului este astăzi orientată spre supravegherea transformărilor. Pe
lângă o administrare care priveşte în primul rând urgenţele peisagistice (zonele ameninţate), s-a
dezvoltat o tradiţie de a supraveghea toate locurile ce adăpostesc activităţi umane.
Legea se ocupă, prin urmare, fie de aspectele naturale (deja în parte protejate de o lege
precedentă din 21 mai 1906, care făcea referire însă numai la situri ca grote, cascade, belvedere

73
etc., elemente dragi culturii secolului XIX privind grădinile și peisajul), decât să se ocupe de
aspectele culturale, cu o abordare care pune în evidență legătura între opera omului și opera
naturii; natura este privită nu atât prin valorile sale ecologico - ambientale avant la lettre(Urban
Proiect, n d, 99), cât și pentru semnificația monumentului care pot fi atribuite acesteia (așa cum
de altfel se întâmplă în legislația contemporană din alte țări europene, ca Italia). Necesitând
totuși în mod expres peisajul, legea oricum introduce în legislația franceză a protecției atenția
pentru zonele peisagistice în care interesul naturalistic este prezent împreună cu cel istorico -
cultural și care se caracterizează ca atare, chiar dacă fară a se vedea în aceasta o urgență în ceea
ce privește monumentele față de care sa joace un rol protector. O astfel de concesie s-a păstrat și
în mai recenta lege din 1993, dedicata în mod expres protecției și a valorificării peisajului (,,Loi
Paysage"), în care se armonizează aspectele culturale cu cele naturale.
Aceasta a venit în urma unor serii de legi, normative și intervenții în care au contribuit la
lărgirea domeniului de interes de la protecția monumentelor formate dintr-un unic obiect
(cladirile), care caracteriza legea din 1913, până la ansambluri urbane (legea Maltraux din 1962
și legea asupra descentralizării administrative din 1883), cu care Franța s-a dotat cu reguli și
instrumente cu ajutorul cărora să facă față problemelor protejării nucleelor urbane istorice
(Secteurs sauvegardes, les Zones de protection du Patriomoine Architectural Urbain - ZP - PAU)
(Sectoarele salvgardate, Zonele de Protectie ale Patrimoniului Arhitectural Urban), pe care în
acei ani, elaborarea culturală le supunea atenției Țărilor Europene (Convenția de la Amsterdam
din 1975 în ceea ce privește protecția patrimoniului arhitectonic european). În acestea peisajul
era perceput și protejat nu în mod automat, ci ca o completare a zonelor construite, context
necesar care să ne facă să-i citim, să-i înțelegem și sa-i protejam caracterele.
Legislația și politica de protejare a peisajului, în Franța, își înfige, prin urmare, rădăcinile
direct în cultivarea principiului de protejare a monumentelor.
Italia
In Italia, preocupările pentru peisaj încep odată cu recunoașterea valorii patrimoniale a
acestuia; în 1939 se oficializează Planul Peisagistic Teritorial, când analiza peisajului devine o
parte de sine stătătoare a documentaţiilor de urbanism si de amenajare a teritoriului.
În instrumentele de planificare şi administrare, există pentru peisaj există „unitatea
complexă de peisaj ambient” prin care se înțelege „peisaj protejat’ identificabil şi izolabil
întrucât „este determinat ca având o activitate de calificare” (Panuccio, nd., 68) prin bilanţul a
patru dimensiuni prezente: ambientală, ecologică, estetică-formei şi funcţională). Italia prezintă
metodologii diferite de citire a peisajului la nivel regional (ghiduri pentru politici regionale);
planurile provinciale si municipale sunt operaționale cât şi inventare naționale a valorilor de
patrimoniu.(Catalogul general al patrimoniului arhitectural, arheologic, istoric, artistic si de
mediu, Catalog Informațional General si Harta Riscurilor Patrimoniului Cultural) (Fossati, Rossi,

74
ed, 2006). Clădirilor tradiționale sunt protejate de reglementările naționale (Codice dei Beni
Culturale e del Paesaggio Dlgs.42 / 2004) și, de asemenea, prin regulament local ca administrația
locală controlează în mod direct și gestionează patrimoniul cultural propriu. Conceptul de
patrimoniu istoric se extinde de la monumente majore la elemente minore, apărând astfel noi
categorii de patrimoniu cultural/istoric, iar peisajul este înţeles ca relație între om si natura, în
care componentele culturale si naturale sunt prezente simultan.
Acest tip de supraveghere reglementară diferențiată a permis punerea în aplicare a
proiectelor de reutilizare care, uneori, au păstrat și reabilitate structurile abandonate, dar, în alte
cazuri, au existat multe proiecte de renovare care nu au considerat construcții semnificația
culturală ca un întreg și au modificat definitiv caracterele sale. În plus, cele mai multe dintre
aceste construcții rămân într-o stare permanentă de degradare şi riscă să piardă complet acest
patrimoniu, situaţia datorită a doi factori principali: în primul rând, abandonul rural și, în al
doilea rând, problema diviziunii de proprietate în familie. Împărțirea clădirilor în multe
proprietăți creează o mulțime de dificultăți în soluții de proiectare ca aceste clădiri trebuie să fie
considerate ca un întreg, pentru dimensiuni evidente și motive structurale. Mai mult decât atât,
proprietarii privați preferă să nu să intervină din cauza constrângerilor impuse de autoritățile
locale și de costurile ridicate de intervenție ca urmare a mai articulate soluții de proiectare
conservatoare.
Prin urmare, este importantă studierea metodologiilor corecte pentru recuperarea acestui
patrimoniu şi evitarea pierderii complete de valori cauzate de colaps.
Alegerea modelelor europene nu este întâmplătoare, urmărește să evidențieze cu
precădere modul în care este valorificat potenţialul cultural al peisajului rural (Hărmănescu,
2015b) România a importat modelul francez in urbanism şi amenajarea teritoriului, Italia
prezintă un patrimoniu vast şi pe arii extinse, inclusiv peisaje culturale rurale protejate şi
dezvoltă continuu metode şi metodologii ce țin de evoluţia peisajului, iar Marea Britanie este
foarte importantă prin aprecierea peisajului cotidian si a interesului pentru peisajele rurale, chiar
dacă nu a semnat Convenţia Europeană a Peisajului.
O abordare comună - Convenția Europeană a Peisajului
Dezbaterea asupra peisajului și accentul pus pe peisajul cultural, par în plus să arate
apariția și accentuarea prin manifestări evidente și generalizări mai marcate a unei atenții
crescânde ce s-a făcut simțită prin potențialitatea și valorile istorico - documentare ale locurilor:
teritoriul apare în întregul său ca bun cultural. Produse prin acțiunea oamenilor, care au utilizat
natura ca material constructiv, peisajele sunt rezultatul faptelor lor, al acțiunilor lor în timp; sunt
opera oamenilor în comparație cu orice altceva, ca un edificiu sau un obiect, dar mai complex
totuși pentru ca este colectiv. Împreună cu acțiunea oamenilor se împletește apoi acțiunea naturii,
care obligă la un efort continuu de dirijare a transformărilor unui teritoriu.
75
 Convenția Europeana a Peisajului conştientizează faptul că peisajul este o resursă
importantă ce trebuie protejată, nu diferențiază din punct de vedere conceptual sau operațional
peisajul natural de cel umanizat dar nu există referiri la peisajul cultural ca termen opus
peisajului natural. În consecință aceasta nu se referă la anumite peisaje (cele considerate ca
având valoare istorică sau cultural dosebită) ci la toate peisajele europene, urbane, rurale,
culturale, naturale, istorice, industriale, etc. Conform convenţiei, diferitele caracteristici ale
peisajelor din teritoriile europene sunt o resursă ce trebuie protejată, fiind fundamentală
identificarea şi recunoaşterea peisajului pe baza criteriului de calitate a zonelor locuite.
Procesele de transformare teritorială nu iau în considerare acest aspect, luând naștere fenomenele
de banalizare a teritoriului, de distrugere totală sau parţială a patrimoniului natural şi istorico-
cultural, de degradare a teritoriului, datorate lipsei de atenţie faţă de ridicarea calităţii peisajelor
degradate, şi de proiectarea peisajului ce va rezulta din noile intervenţii în teritoriu. Pierderea
calităţii peisajului este în general asociată cu pierderea identităţii locurilor şi ca urmare, cu
pierderea sentimentului de apartenenţă a locuitorilor lor, ceea ce contribuie la scăderea
securităţii şi a îngreunării relaţiilor între oameni.
În acest sens, alături de o nouă definire a peisajului convenția definește ca scop al
politicilor de peisaj nu numai conservarea calității peisajelor, dar și generarea de noi calități, prin
ajustări ale infrastructurii (rețea de drumuri, căi ferate, etc.) în zone supuse unor schimbări
structurale majore, și prin recuperarea zonelor degradate (de exemplu cariere, zone industriale
abandonate, suburbii urbane, zone agricole periurbane, rurale, etc.)
Operează cu peisaje existente și viitoare, diferind de celelate reglementări, prin
recunoașterea valorii tuturor peisajelor. Acesta este un concept global care identifică și definește
statutul peisajului ca patrimoniu comun al Europei (Patru-Stupariu, 2010, p 83), ca resursă
culturală, identitară și economică, urmând tendința specifică ce a fost prezentă, chiar fragmentat,
în legislaţia și politicile referitoare la peisaj în diferite tări europene în decursul ultimelor decenii.
Estetica peisajului este la fel de importantă ca funcție economică și ecologică ca rezultat al
cristalizării unei noi atitudini faţa de transformările necontrolate ale teritoriului şi având rolul de
a constitui de altfel și un nou instrument al protecției, gestiunii și amenajării peisajelor europene.
Convenţia subliniază necesitatea implementării în tot teritoriul european a politicilor de
salvgardare, guvernare şi planificare a peisajului, creând mijloace de a ghida transformările
peisajului, având la bază diferite repere legislative internaționale care au contribuit la conturarea
ei ca reglementări anterioare bibliografice. (Patru-Stupariu, 2010, p 84). Ceea ce este foarte
important, fiecare ţară a avut și are în continuare o abordare diferită în ceeea ce privește
planificarea teritorială şi politicile, şi în general aceste acţiuni nu acoperă tot teritoriul fiind
dificil de făcut o comparaţie între rezultatele politicilor naţionale şi regionale.

76
 Politica peisajului tratează probleme specifice pentru fiecare parte a teritoriului -
conservare, renovare, noi intervenţii, fiind completate cu această convenţie care cere o detaliată a
peisajelor lor. Cerinţa de a identifica şi dezvolta peisajele rurale cu valoare culturală
patrimonială ar trebui interpretată ca o încercare de descriere a caracteristicilor acestora în scopul
proiectelor viitoare. De asemmenea valoare culturală este unul din criteriile distinctive şi
necesare in evalaurea potenţialului de dezvoltare al peisajului (Hărmănescu, 2013; 2015b)
Caracteristicile Criteriile pentru evaluare
distinctive ale
locurilor
Valoare Menținerea identității locale (tradiții, cultură populară),
culturală prezența structurilor așezărilor, a artefactelor, a caracterului tradițional
productiv și istoric
Mentinerea valorilor sociale și comunitare
Conservarea tradițiilor, a memoriei colective, apartenența locului și a
comunității

Identitate/ Gradul de conștientizare a valorii peisagistice din partea comunității, a

diveristatea turiștilor, a localnicilor, a valorii sale patrimoniale
peisajului
Ușurința cu care părți ale locului/ peisajului poate fi recunoscut și
organizat într-un sistem structurat, capabil să ofere un sens de orientare

Calitatea vieții Condiții de stabilitate hidrografică

Calitatea climei
Calitatea aerului, a apei și a solului
Optimizarea utilizării resurselor naturale
Reciclcarea, economie energetice
Reducerea/ eliminarea diverselor tipuri de poluare
Creșterea valorilor de bunuri și servicii
Prezența serviciilor sociale
Prezența unei infrastructuri

Valoarea Bogația faunei și florei

științifică -
Situații de urgență, geomorfologice, vegetale
ecologică
Stabilitatea ecosistemelor
Rezistența vegetației la foc

Fig.3.1 Sinteză realizată din documentele legislative ale Convenţiei Europene a Peisajului

77
 Obiectivul acestora este de a sublinia prezenţele diferite din teritoriu, acestea fiind baza
pentru acţiunile specifice, fie ele de protecţie, de recuperare a zonelor degradate, sau de creare de
noi peisaje.
3.2 Strategii şi politici de prezervare existente
Dată fiind nevoia de valorizare și de valorificare dar și vulnerabilitatea patrimoniului
peisagistic, au fost elaborate și adoptate la nivelul Uniunii Europene politici și strategii ce
vizează direct dezvoltarea spațiilor peisagistice la nivel comunitar (Hărmănescu, 2013):
MOMENT TEMA / DEZBATERE OBIECTIVE (CEMAT, 2001-2010)
SEMNAL REACȚIE
2001 Patrimoniu peisagistic, Obiectivele au fost legate de identificarea
Lisabona amenajarea teritoriului si problematicii amenajării teritoriului prin prisma
dezvoltare durabilă dimensiunii peisagistice și de formularea de
propuneri de integrare a dimensiunii peisagistice în
politicile de amenajare a teritoriului.
2002 s-a discutat despre rolul aici componenta peisaj se regăsește în politicile
Dresda autorităților locale și europene de dezvoltare a teritoriului vis a vis de
regionale în cooperarea patrimoniul natural, cultural și peisagistic. Acest
transnaționale în materie moment a deschis calea cooperarii transnaționale în
de dezvoltare regionale, marile spații europene, de la Atantic la Carpati-
amenajarea teritoriului si Dunăre Marea Neagră, de la Marea Baltică la Marea
a peisajului. Mediterană. O atenție deosebită s-a acordat rețelei de
coridoare europene, crearea lor trebuind să țină cont
de exigențele ecologice și peisagistice.
2003 Ghidul de evaluare a Patrimoniul rural cuprinde atât elementele materiale,
Ljubliana patrimoniului rural vizibile, cât și elementele imateriale specifice unei
european (adoptat de comunități locale aflate în relație directă cu oferta
România în 2007) capitalului natural al unui teritoriu pe care a
valorizat-o în timp istoric în funcție de nevoile umane
(CEMAT, 2001-2010).
2004 definirea termenilor de patrimoniu natural, patri-
Erevan moniu cultural, patrimoniu imaterial (tradiții,
obiceiuri).
2005 rețele pentru dezvoltarea Au fost stabilite cinci tipuri de rețele (rețele
Moscova teritorială durabilă a geografice teritoriale, rețele politice teritoriale, rețele
continenului European sociale teritoriale, rețele ad-hoc, rețele sectoriale). La

78

2006 orașele, cadru de viață și
Bratislava motoare de dezvoltare
2007 accesibilitatea și
Andora atractivitatea teritoriilor
rurale
2008 Strategii pentru
Sankt metropole
Petersburg
2009 Dezvoltarea teritorială
Kiev durabilă a Continentului
European într-o lume în
schimbare. Tema
centrală a fost gestiunea
urbană într-o Europă în
rețea și redefinirea
conceptului de
policentricitate
ultima categorie, pe lângă rețeaua ecologice
paneuropeana, s-a evidențiat și Rețeaua europeana a
peisajului - aici a fost prezentată și Harta peisajelor
europene și inițiative de evaluare a peisajului.
Accentul s-a pus pe peisajul urban, pe legăturile
reciproce dintre oraș si mediul înconjurator și pe
conceptul de policentricitate
Conceptul de policentricitate a fost definit de ESPON
(2005, 2006) ca fiind o organizare spațială a unor
mari orașe, caracterizate de complementarități
funcționale, integrare instituțională și economică și
cooperare în politici comune. (Cojanu et al. 2010)
Concluziile reliefează faptul că dezvoltarea
policentrică poate ameliora funcționalitatea unui
teritoriu, încercând să răspundă la o întrebare
fundamentală: cum realizăm un echilibru între o
dezvoltare urbană durabilă bazată pe economie și
condiții sănătoase de viață și un cadru de viață
(peisaj) atractiv. O bună accesibilitate rural-urban
poate crea condiții egale în cadrul teritoriului
european prin reducerea disparităţilor, armonizarea
elementelor politice, economice și culturale și
funcționarea unei regiuni la anumite standarde de
performanță.
Principalul obiectiv a fost legat de punerea în valoare
a patrimoniului cultural, modificarea peisajului
urban, dezvoltarea energiilor durabile.
Obiectivul principal a fost legat de amenajarea
teritoriului ca instrument cheie în dezvoltarea
durabilă, în promovarea dezvoltării socio-economice
echilibrate între regiuni, ameliorarea calitații vieții,
gestiunea responsabilă a peisajului și a valorilor
naturale și culturale.
79
2010 Patrimoniul rural ca în contextul temei au fost subliniate în mod explicit
Moscova factor de coeziune amenințările la adresa peisajului rural.
teritorială
Fig, 3.2 Sintetizarea obiectivelor strategiile CEMAT

3.3 Problematica peisajului rural în practica și legislația românească

În țara noastră tradiția, preocupările conștiente și organizate pentru menținerea și
obținerea anumitor calități ale teritoriului sunt mult mai recente decât în alte zone ale Europei.
Deşi la nivel internaţional există numeroase documente care vin în sprijinul noilor tendinţe
culturale privind peisajul (menţionate în primul capitol: UNESCO, Protecţia Peisajelor
Culturale ca parte a Patrimoniul Umanităţii, 2002, Carta Restaurării, Icomos, Cracovia
2000)probabil ca urmare a dificultăţii de asimilare a conceptului cât şi a lipsei uzanţei privitoare
la acest domeniu, legislaţia existentă în România nu se referă la peisaj ca la un întreg, îmbinare
de spaţiu natural şi antropizat, în conformitate cu Convenţia Europeană a Peisajului, ci priveşte
separat cele două componente ale peisajului.
Influenţa franceză, cum s-a menţionat în prima parte a acestui capitol, a făcut ca primele
legi de protecţie a peisajului în România să fie legate de protecţia monumentelor (1874, 1881,
1892) în timp ce grija pentru peisajele naturale a apărut mai târziu (INTERREG IIIB- CADSES,
2003, p 20) Preocupari reale pentru peisaj, în sensul definit mai sus, prin caracteristicile sale
fundamentale de purtător al semnelor evoluției istorice și de formă fizică concretă, nu au existat.
În prezent trebuie să observăm faptul că deși România este una dintre primele țări semnatare a
convenţiei, legislaţia cerută de aceasta lipseşte, neexistând o lege referitoare direct la protejarea,
promovarea şi îmbunătăţirea peisajului, fie el excepţional, obişnuit sau degradat.
Legislația existentă în România nu se referă la peisaj ca întreg, îmbinare a peisajului
antropic și natural, cum prevede convenţia, privind separat cele doua componente ale peisajului.
Se poate constata că în vreme ce conceptul teoretic de peisaj, ca o îmbinare între construit şi
natural, este relativ uşor de asimilat, abordarea practică a acestui concept ridică mai multe
probleme, în acest sens fiind necesară definirea unor noi metode de gestionare a teritoriului (de
protejare, de valorificare, de creare de noi spaţii), bazate pe studierea formei fizice a teritoriuluiui
și devenirea istorică a acestuia, ca elemente definitorii în constituirea politicilor de peisaj, în
particular, și a obiectivelor de dezvoltare, în general. Există legi ce ating indirect termenul de
peisaj, în prezent nici una dintre aceste legi, nu face referire exactă la termenul de peisaj. Nici
una din documentațiile de amenajarea teritoriului sau urbanism aduse în discuție nu face referire
la conceptul de peisaj în acceptiunea convenţiei, însă se întâlnesc prevederi referitoare atât la
peisajul antropic, cât și la cel natural (ex PUZ zone protejate). Ca urmare a faptului că legislația
existentă în prezent in România (OG pentru modificarea și completarea Legii nr. 350/ 2001
privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în Monitorul Oficial al României, partea

80
I, nr. 111/11.02.2011) își propune conservarea zonelor valoroase și nu gestionarea/
valorificarea și identificarea peisajului (remarcabil sau obișnuit), nu există o metodologia
acceptată cu valoare de instrument de lucru, dar există specifice pentru diferite arii, cum ar fi
metodologia de identificare şi evaluare a peisajului pentru Burduşani (Popescu-Criveanu, 2013).
Alături de o nouă definire a peisajului, Convenţia şi-a propus să oblige autorităţile
publice să elaboreze la nivel local, regional, naţional şi internaţional politici şi măsuri legislative
capabile să protejeze, să gestioneze şi să amenajeze peisajele Europei în scopul conservării sau
îmbunătăţirii calităţii lor. Acţiunile autorităţilor publice vor trebuie desfăşurate astfel încât
comunităţile, instituţiile şi organismele teritoriale să recunoască valoarea peisajelor și să
participe la deciziile cu privire la valorificarea lor. Principiile enunțate în convenţie, ca fiind
considerate decisive și necesare în abordarea viitoare a dezvoltării spațiale în România sunt:
- Peisajul desemnează o parte din teritoriu perceput ca atare de populație, al carui
caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii factorilor naturali și/sau umani
- Protecția peisajului cuprinde acțiunile de conservare și menținere a aspectelor
semnificative sau caracteristice ale unui peisaj, justificate prin valoarea sa patrimonială
derivată din configurația naturală și/sau intervenția umană.
Conceptul de dezvoltare durabilă aplicată dezvoltării teritoriale îl regăsim într-o serie de
documente europene ratificate și de România, aceasta participând continuu la politica
internațională de mediu, semnând și ratificând cele mai importante convenții, rezoluții, declarații
și acorduri de mediu. Aceste documente se doresc a fi legatură ecomonica- socială – teritorială,
bazată pe o gestiune sustenabilă a patrimoniului natural cât şi cultural. Valoarea culturală a
peisajului, deci implicit a peisajului rural este confirmată în urmatoarele strategii pe termen
lung:
MOMENT OBIECTIVE
Strategia de Obiectivul primordial al dezvoltării spațiale pe termen lung (2020) este
dezvoltare durabilă a creșterea coeziunii spațiale și dezvoltare durabilă. Peisajul este regăsit în
României Europa mai multe „Obiective strategice și specifice" pentru dezvoltarea spațiale.
Orizont- 2020 De exemplu, obiectivul 5 valorificarea patrimoniului natural şi cultural
(Guvernul cuprinde:
României, 2010) a) ocrotirea și valorificarea integrată a patrimoniului natural și cultural;
b) utilizarea cu precauție a fondului forestier, a oglinzilor și cursurilor de
ape a suportului edafic și a biodiversității, cu luarea în considerare a
riscurilor legate de intensificarea activităților antropicesi schimbările
climatice;
c) gestionarea creative a patrimoniului cultural și a peisajelor culturale.
Conceptul Strategic Doua obiective formulate în acest document fac implicit referire la

81
 de Dezvoltare peisaj.
Teritorială România a) Obiectivul 8. Competitivitatea presupune mobilizarea capitalului
CSDRT 2030 teritorial în următoarele direcții: un mediu de calitate, resurse naturale
O Românie (peisajul ca resursă) și resurse umane bine gestionate, activități
competitivă, economice diversificate.
armonioasa și b) Obiectivul 9. Protejarea, dezvoltarea și valorificarea patrimoniului
prosperă (Guvernul natural și cultural; identificarea, diversificarea inventarului privind
României, 2008). patrimoniul natural și cultural, configurarea rețelelor și a coridoarelor
ecologice la nivel teritorial.
Fig. 3.3 Sinteza privind valoarea culturală a strategiilor internaţionale pe termen lung (Hărmănescu, 2013)

Chiar dacă patrimoniul cultural construit se intâlneste în aceste strategii ca obiectiv, la nivel local
nu există politici privind integrarea acestuia în cadrul peisajului. Finanţările pentru europene
pentru mediul rural prin Orizont 2014-2020 nu are la bază şi metodă de valorificare a
specificităţii locale, a culturii tradiţionale sau a peisajului, rezultând de altfel o ruptură între
deciziile centrale şi cele la nivel local. De altfel, conţinutul Cadrului național strategic rural
2014-2020 menţionează patrimoniul cultural construit doar în capitolul 11.6. Revitalizarea
satului românesc. Conservarea şi transmiterea tradiţiilor rurale, (Comisia prezidenţială pentru
politici publice de dezvoltare a agriculturii, p. 187). De menţionat sunt şi: Carta Verde. Zonarea
spaţiului rural, Dezvoltare Durabilă (Fig. 3.4), Strategia de dezvoltare teritorială a României ca
fiind importante instrumente de lucru.

Sursa: Carta Verde. Zonarea spaţiului rural, Dezvoltare Durabilă

Fig. 3.4 Zonarea spaţiului rural. Dezvoltare rurală. Conform “Carta Verde. Zonarea spaţiului rural, Dezvoltare Durabilă”

82
 Există la nivel local, dar administrativ, ghiduri şi indrumare de locuire, fără a fi
relaţionate cu proiectele de intervenţie deoarece nu sunt reglementări, ci recomandări.
Identificarea şi integrarea patrimoniului cultural construit este un pas necesar pentru fiecare
arie rurală, zonă, subzonă etnografică conform capitolelor precedente, zone identificate prin
cultura tradiţională construită.
3.4 Cadrul existent în abordarea peisajului rural la nivel de politică și
cultură. Sinteză documentară
Sinteza documentară face parte din demersul de gândire ce urmează planul general
metodologic, subliniază importanţa peisajului şi valorificarea peisajului rural ca strategie de
promovare şi implementare a patrimoniului. Selectarea de mai sus a experiențelor internaționale
în abordarea peisajului rural la nivel de politici, strategii de salvgardare, valorificare și cultură a
peisajului a pus în evidență o amplă convergență de forțe culturale și politice la nivelul
modelelor europene asupra unei utilizării diverse și mai ample al concepției de peisaj, care se
extinde acum la globalitatea teritoriului și prin care se exprimă voința de a urmări calitatea
tuturor locurilor în care se trăiește, deci inclusiv cele rurale. Alegerea modelelor și prezentarea
sintetică a cadrul legislativ, programator și operațional existent ale acestora urmărește să
evidențieze cu precădere modul în care este valorificat potenţialul cultural al peisajul şi implicit
al peisajului rural de asemenea din punct de vedere al protecției. Astfel, din punct de vedere
legislativ, peisajul cultural a fost relaționat valoare patrimonială (Franța și Italia), cu valenţă
culturală (Italia) și cu delimitarea clară a sa în teritoriu (Marea Britanie) ceea ce a făcut să fie
recunoscut diferite caracteristici ale peisajului rural. Abordarea peisajului rural la nivel de
politică și peisaj se datorează problematicii întâlnite în cadrul gestionării peisajului cultural –
patrimoniu a contextului la nivel teritorial (așa cum a fost concluzionat în capitolul anterior).
Franţa Marea Britanie Italia

Legislaţie ● ●  ●
Protecţia patrimoniului  ● 
Protecţia naturalului ●
Urbanism/ AT
Protecţia peisajului  ● ●
Programe strategice  ●  ●  ●
Programe operaţionale ●  ●  ●
Legendă
● Legislaţia peisajului rural  Valorificarea culturalului
Sursa: completare şi readaptare doctorat autor şi schemă Popa (2011, p. 82). Abordarea peisajului la nivel european. Sinteza
documentară.
Fig.3.5 Sintetizarea problematicii cadrului legislativ relaționat cu peisajul rural și cultura materială

83
 Sintetizarea problematicii la nivel de politică a modelelor europene:
Ţara Obligatoriu Opțional

Național Regional Local Național Regional Local

Franţa ● ● ● ●
Marea Britanie ● ●
Italia ● ● ●
Fig. 3.5 Sintetizarea problematicii la nivel de politică a modelelor europene

În cadrul ruralului, peisajul cultural a fost perceput și abordat inițial ca peisaj agrar
relaționat de asezarea rurală, dar datorită implicațiile de prezervare și a politicilor locale sau
teritoriale, acestuia i s-au atribuit noi sensuri. În acest context peisajul a evoluat spre un peisaj
profund modificat de tehnologie și progres. Deși putem considera că există identificată tipologia
de peisaj cultural rural care semnifică peisajul rural în cadrul căruia activitatea caracteristică a
unei asezări predomină, dar și care atestă existența unor activități tradiționale locale (cu potențial
ecologic sau cultural/ istoric), peisajul rural contemporan este mult mai complex. Abordarea sa
atât din punct de vedere etnografic/ etnologic este necesară şi în cadrul politicilor şi strategiilor
de peisaj.
La nivel internațional problematica peisajului rural este abordată în cadrul planurilor de
urbanism prin corelarea prevederilor la diferite scări, incluzând direcții de dezvoltare a unor
planuri de peisaj.
În România, comparând dinamica teritoriului cu instrumentele existente, putem constata
că documentaţiile de amenajarea, planificare a teritoriului și urbanism sunt statice, nu fac referire
la conceptul de peisaj și gestionarea acestuia în acceptiunea Convenţiei fiind neconcludente sub
acest aspect şi nu există o relaţie directă între peisaj şi patrimoniu. Flexibilitatea şi abordarea
integrată este necesară în elaborarea unor instrumentele operaționale viitoare.

84
 4 VALORIFICAREA PEISAJULUI RURAL – ABORDARE
METODOLOGICĂ

Prin valorificarea peisajului rural se înţelege planificarea şi a creșterii calitative a vieții

rurale în condiții echilibrate de eficiență economică și socio-umană şi are ca suport
recunoaşterea, conştientizarea importanţei patrimoniului şi gestionarea sustenabilă a acestuia
identificate în capitolele anterioare.
Capitolul sintetizează concluziile şi formulează o abordare interdisciplinară a valorificării
peisajului rural, criterii şi metode de evaluare precum principii şi modalităţi de intervenţie în
peisajul rural.
4.1 Abordarea integrată a valorii culturale a peisajului rural
Conceptul de valorificare al peisajului rural
Conceptul de valorificare a peisajului rural pune accentul pe comportamentul peisajului
rural în timp identificat în cadrul cercetării prin potenţialul său ca peisaj cultural şi identificarea
sa ca patrimoniu cultural în teritoriu. În cadrul cercetării, conceptul de valorificare se realizează
prin evidențierea și stabilirea calităților dorite – respectiv a funcțiunilor ce trebuie îndeplinite de
peisajul rural către o gestionare sustenabilă. Importanţa dezvoltării unei analize a valorii
culturale şi elaborarea unui inventar a elementelor peisajului sunt acţiuni vitale în termenii
valorificării. Ţinând cont de priorităţile şi nevoile actuale, de istorie, de resursele naturale ale

85
teritoriului, a abordare holistică se poate dezvolta luând în considerare ca principal obiectiv
protejarea patrimoniului important.
Analiza valorii culturale a peisajului rural
Analiza valorii culturale se înscrie în cadrul metodei evaluării peisajului rural ce își
propune diminuarea problemelor date de dezvoltarea antropică necontrolată, în condițiile
menținerii sau amplificării identității rurale locale. Astfel, prin analiza valorii culturale,
cercetarea susține specifice și o aplicare selectivă a componentelor culturale cu valoare de
patrimoniu cultural :
- valori tradiționale, valori ce identifică ruralul tradiţional, cultura construită
(identificate în capitolul unu)
- valori perene şi care suferă o dinamică continuă (capitolele doi şi trei)
- valori ascunse (care pot fi şi perene şi tradiţionale) semne ale peisajului ce ţin de
perioadele istorice şi arheologia peisajului.
- noile valori legate de noile cerinţe de dezvoltare (capitolele doi şi trei) de
interferența dinamicilor diferite a elementelor structurante a peisajului rural şi care ne ancorează
acum în eșantionul rural contemporan.
Recunoaşterea şi conştientizarea valorii culturale a peisajului rural este în directă legătură
cu fenomenul evoluţiei, al progresului şi al sustenabilităţii. Peisajul rural, parte integrantă a
peisajului obișnuit, așa cum s-a dezvoltat el de-a lungul timpului, încă mai păstrează elemente de
cultură tradiţională construită mai bine conservate față de cel urban, valorificarea sa constând
într-o integrare, un proces de (re)creare a unei identități, care nu înseamnă însă obligatoriu
dispariția celei vechi, ci o (re)așezare. Gestiunea sustenabilă a peisajului rural înseamnă a
identifica şi a evalua elementele culturale locale de valoare, de tradiţie, de a le integra şi de a
oferi strategii specifice peisajului rural.
Metoda presupune aplicarea simultană a abordărilor menționate în capitolele precedente
într-o unitate dialectică (de completare reciprocă) cu un grad de acoperire a elementelor culturale
echilibrat pe diverse paliere specifice atitudinilor din capitolele anterioare (în ponderile acordate
acestor abordări în raport cu nivelurile de aplicabilitate specifice) pentru a identifica o strategie a
creșterii calitative a vieții rurale și valorificării peisajului rural în condiții echilibrate de eficiență
economică și socio-umană.
Colaborarea unitară a acestor abordări, aplicabilitatea selectivă în raport cu eficiența
acestora la diverse niveluri de alcătuire a peisajului rural și caracterul dinamic elementul cultural
oferă un suport metodologic echilibrat și coerent, premisă absolut necesară în argumentarea și
fundamentarea teoretică și practică a actelor decizionale de gestionare specifice diverselor etape
ale procesului de valorificare.

86
 Evoluţia peisajului rural, conştientizarea valorii sale culturale este caracterizată de
abordări diferite asupra valorii sale culturale și este relaţionat de interesul pentru activitațile
oamenilor care modifică mediu în funcţie de nevoile sale, iar în orice moment istoric se poate
examina ideea de peisaj ca un discurs asupra înţelesului cultural perceput (Glassie, 1975, p. 43).
Astfel, se relaționează valoarea istorică de valoarea culturală, de experienţă comună acumulată
de populaţia trăitoare pe un anumit teritoriu, dar şi construirea unui anumit fel de viaţă, de
raportare la lumea exterioară şi de creaţie, comun unor persoane pentru care, ca grup, legătura
cu un teritoriu nu are nici o relevanţă.
Cultura construită a teritoriului pune în evidență „particularităţile acţiunii factorului
antropic dictate de posibilităţile lui practice de acţionare asupra elementului natural, precum şi de
necesităţile sale.” (Cocean, 1979, p 89). Astfel, cunoaşterea cu prioritate a acesteia, prin
intermediul unor criterii de selecţie precum şi distribuția tempo-spațială a caracteristicilor
peisajului rural este esențială în vederea desluşirii trăsăturilor peisajelor rurale din spațiul
cercetat.
Poate că ideea cea mai comună a valorii culturale (ca potențial) presupune că este posibil
să izoleze și să identifice un set specific de trăsături ale culturii care, în timp reflectă esența sa
specială, acest model identifică valoarea urmărind istoricul unui set de trasături pe o anumită
perioadă de timp. Dar cultura este prin natura sa dinamică, astfel valorificarea reflectă mai mult
situația actuală decât o fac câteodată setul de valori istorice, esențiale, iar această abordare
teoretică se referă prin urmare la moștenirea unui patrimoniu cultural/ rural neclasat, cât și la
transmiterea lui de-a lungul timpului. Peisajul rural îndeplineşte funcţii multiple: de apartenenţă,
de identificare, culturală, spirituală, politică, economică, de prestigiu. Semnificaţia şi rolul său
variază în timp.
Cercetarea a arătat că atât UNESCO şi Comisia Europeană au stabilit noi categorii de
patrimoniu cultural, dar în paralel cu această evoluţie în politici, a fost subiect de studiu şi în
cercetare.
Abordarea integrată a patrimoniului cu peisajului rural capătă o atitudine necesară
pentru o mai bună gestionare, dezvoltare şi comunicare a teritoriilor. Astfel, marchează şi
modelează teritoriul prin diversele reguli şi metode de valorificare a resurselor acestuia
identificând elementele structurale aflate în permanență interacțiune ale peisajului rural cu
potenţial de susţinere a dezvoltării durabile. Interpretarea corectă a unei situaţii existente a
peisajului rural pune în evidență potenţialul local și şansele de valorificare ulterioară,
direcţionând studiul peisajelor rurale ca peisaje culturale către o utilizare corectă a resurselor
locale de patrimoniu rural neclasat.
Evaluarea peisajelor culturale devine tot mai dificilă, mai ales din cauza absenței de studii
comparative, o nevoie deosebită pentru diverse locuri europene caracterizate printr-o varietate
87
extraordinară a peisajelor (Fowler, 2003 p 140). Cu toate este necesară o atenție mărită a studierii
peisajelor culturale, politicilor de peisaj și a metodologiilor, fără a pierde din vedere evoluția
conceptului. La nivel european, Convenţia este propunerea cea mai cuprinzătoare care se aplică
pe întreg teritoriul, în timp ce strategiile de prezervare oferă o abordare mai specifică. În
evaluarea peisajului rural se întâlnesc, de asemenea, cerințele specifice (prezentate în capitolul 3)
căror măsuri necesită identificarea, analiza schimbărilor și evaluarea peisajelor în fiecare țară. De
asemenea merită analizat potențialul oferit de un peisaj ordinar în a deveni peisaj cultural,
oferind un eventual instrument de analiză multiplă pentru evaluarea sustenabilităţii. Abordarea
făcută de UNESCO este să salveze și să memoreze câteva situri cu o anumită valoare și
importanță, dar critica vine de fapt din partea europeană sugerând că este o abordare elitistă
datorită opiniilor, perspectivelor și obiectivelor diferite din CEP cât și din WHL. De fapt, cele
două procese nu sunt comparabile. WHL nu poate fi folosit ca un instrument primar, esențial
pentru simpla problemă de dificultate de a include toate peisajele culturale valoaroase în listă și
să le aplici un sistem de management solicitat. În acest sens, Convenția ar putea fi considerant un
instrument mai puternic deoarece abordează aspectele de politici, obiectivele de calitate, de
protecție, management și planificare pentru peisaje atât la nivel european cât și la nivel național,
regional, facilitând un proces ce afectează și guvernanța. Astfel se pune accent pe sensul invers
la interacțiunii, considerând că peisajul contribuie la formarea culturii locale construite, este o
componentă de bază a patrimoniului natural și cultural. El se formează în timp fiind o expresie a
moștenirii trecutului, dar trebuie privit și din perspectiva viitorului constituind o resursă
favorabilă activității economice, contribuind la binele uman și la consolidarea identității
culturale. Acesta este un concept global care identifică peisajul rural ca resursă culturală și
economică, şi care urmează tendința specifică ce a fost prezentă, chiar fragmentat, în legislația și
politicile referitoare la peisaj în diferite țări europene în decursul ultimelor decenii.
Faptul că peisajul trebuie să fie recunoscut și protejat independent de valoarea acestuia nu
împiedică o selecție de proprietăți specifice, de importanță deosebită, specificitate, mai ales,
pentru că, deși există multe oportunități de a stabili protecția diferitelor zone naturale din Europa,
nu există instrumente similare de protecție a peisajelor culturale. Această considerație simplă
deschide o lungă dezbatere asupra ideii de natură și de cultură în societățile actuale. Cu toate
acestea, pentru moment, WHL reprezintă singura șansă la nivel legislativ de protejare a
peisajelor culturale, a patrimoniului rural, dar se poate considera un mixt valoare culturală /
naturală în diferite proporții unde valorile culturale ar putea fi salvate, în cadrul conservării
naturii, în mod evident problema sa din perspectivă specifică, caracteristică. Acestea sunt câteva
din problemele întâlnite la nivel european de politici de peisaj.
De asemenea, este necesară reducerea distanţei dintre patrimoniul natural și valorile
culturale în dezvoltarea sustenabilă a peisajului rural şi de sublinia importanţa culturii
88
tradiţionale construite (conform capitolului 1); astfel ca patrimoniul natural să fie bine integrat
în sustenabilitatea socio-economică și sustenabilitatea mediului. Cu toate acestea, o gestionare
eficientă a peisajelor rurale nu se poate face fară a interfera cu procesele care afectează
schimbarea, dinamică și de asemenea cu felul în care sustenabilitatea este percepută și aplicată
și cu enunțarea problemelor de politici de peisaj. Un alt element important subliniat de studiile
de caz ale cadrului legislativ este acela că nu numai cunoaşterea rezultată din analize şi studii e
necesară, ci şi comunicarea, aceasta fiind un pas fundamental pentru în gestionarea peisajului
rural. Planificarea peisajului rural înseamnă descriere şi comunicare, adică mai mult decât un
regulament cu prescripţii. Cunoaşterea şi dezvoltarea peisajului rural înseamnă citirea şi
comunicarea diversităţii sale, a problemelor şi a potenţialului . (Fig. 4. 2)

Fig. 4.2 Valorificarea culturii materiale a peisajului rural ( Hărmănescu, 2013).

În concluzie, sintetizarea informației legislative prezentată anterior putem confirma că
valoarea culturală a peisajul rural se regăsește atât în contextul conservării diversității sale cât
și în contextul promovării și protecției patrimoniului cultural.
4.2 Evaluarea peisajului rural
Evaluarea peisajului rural are la bază o viziune globală tuturor proceselor, dar şi
acceptarea viitoarelor procese. Procesul de analiză integrată a peisajului furnizează ipotezele
necesare pentru evaluarea individuală a peisajului și a elementelor sale considerând atât factorii
naturali cât şi pe cei antropici.
Evaluarea peisajului rural depinde în principal de contextul socio – cultural (aşa cum s-a
observat în capitolul 2) și de principiile de referință recunoscut valabile în realitatea socială care
se identifică în resursele naturale şi patrimoniu cultural (conform capitolului 1).
Matricea de identificare a valorii culturale dezvoltată în cadrul valorificării peisajului
rural ca peisaj cultural în analiza/evaluarea peisajului rural (Hărmănescu, 2013) sunt criterii ce
pot fi luate în considerare în problematica patrimoniului:
89
 Tipuri de Elemente Componentele Parametrii de Criterii de
analiză/ analizate / elementelor analiza / evaluare clasificare
evaluare evaluate în analizate / a peisajului rural (evaluare sau
vederea evaluate ierarhizarea)
valorificării
diversităţii
culturale
În analiza / evaluarea calitativă a peisajului rural
Subiectivă Identificarea Resurse de subsol Formațiuni Modul de de
elementelor geologice, pânză gestiune (în
specifice ale freatică, bogății funcţie de
peisajului rural în minerale, utilizarea
teritoriu agricole, terenului)
forestiere,
recreative
Caracteristicile Elemente Efectele vizuale: Calitățile
fizice, geologice, geomorfologice impactul uman vizuale ale
caracteristici (denivelarea, asupra diferitelor peisajului rural
socio- economice diversitatea, categorii de
topografică, afectare a solului
tipul de
exploatare al
solului
Obiectivă Transparența Densitatea Structura, textura
vizuală vegetației, tipuri peisajului rural
de culturi
Rezultate ale
activităţiilor
de utilizare a
solului și tipuri de
dezvoltare
Caracterizarea Grila Mediu bio-fizic Gradul de Tipologia
sistematică a caracteristicile Mediu uman evoluție al sistemică
spațiului peisagistice, mediului biofizic
Analiza sociale, istorice, de la natural la

90
 obiectivă și arheologice antropizat
interpretare / cercetând
subiectivă omogenitatea
unităților
peisagistice
în vederea Mediul natural, Topografie, Potențialul Matricea
protejării uman, ocuparea climat, cultural. comparativă
valorilor solului hidrologie, Analiza ordonată cu
cultural ale geomorfologie, perceptuală prin valorificarea
mediului / utilizarea solului, chestionare culturală a
Obiectivă infrastructură, asupra componentelor
așezări, structura elementelor și Identificarea
populației pe componentelor elementelor
vârstă, structura culturale
cadastrală
Analiza Conținut vizual. Diversitate, Caracterizarea Dualitate
peisagistică Analiza complexitate, calitativă a prezent/absent
calitativă caracteristicilor coerență componentelor
pentru peisajului
caracterizarea componentelor
patrimoniului socio-economice,
rural componente
Subiectivă biofizice
Obiectivă
În analiza / evaluarea cantitativă a peisajului rural
a elementelor Factorii fizici, Culoarea Gradul de Originaliatea și
care factorii biologici, (apreciere vizuala distribuire al ierarhizarea
influențează factorii umani a peisajului) fiecărui element peisajelor
aspectul estetic faună, flora, structurant urmărind o
și atracția poluarea repertorizat reprezentare
cultural- Reprezentare a grafică obiectivă
turistică a unui timpului cotidian
peisaj /
Obiectivă
a peisajului în Tipuri de peisaje Vegetație, rețea Impactul vizual Scara de evaluare

91
vederea unei Caracteristicile hidrografică, (calitatea a peisajului:
verificări a peisajului activitatea peisajului) potențial cultural
amenajării umană, resurse (identificate din
teritoriului / culturale, istorice categoriile
Subiectivă peisajelor
obișnuite:
excepțional,
superb,
remarcabil,
plăcut, banal, fără
valoare (culturală)
În analiza / evaluarea calitativă și cantitativă a peisajului rural
Obiectivă Caracteristici Variația de Energia de relief vulnerabilitatea
geomorfologice altitudine, de Stabilitatea
Caracteristici pantă, covorul ecologică
vizuale ale vegetal, utilizarea
suprafeței solului, efectul
limită
În funcție de Componente Structura Capacitatea Identificarea prin
amenajarea ecologice geologică, peisajului rural comparatie a
teritoriului Factori socio- morfologică, tipul cu potențial zonelor
/ economici de sol, hidrologie, cultural de a vulnerabile
Obiectivă condiții climatice, suporta
faună, flora. schimbări și
Utilizarea solului diferite tipuri de
utilizare,
prevăzute pe plan
de amenajare a
teritoriului
Evaluarea Estetice, Elemente Caractere Evaluarea
calitativă și geomorfologice geomorfologice excepționale ale interesului
cantitativă a geologice, geologice, elementelor știintific a unui
mediilor botanice, bioceneze descoperite mediu după o
naturale cu zoologice vegetale scară valorică
scopul de a le

92
 declara zone Diferenţiere între
protejate / peisaje culturale
subiectivă și cele biofizice

Evaluarea în Mediu fizic, Topografie, Valoarea

vederea ocuparea hidrografie, sol, culturală pentru
organizării solului,elemente ocuparea agricultură,
teritoriului în vegetale izolate, agricolă, ecologie, peisaj
special în așezări rurale forestieră,
scopul infrastructură,
sistematizării vegetație
rurale / subnaturala
Obiectivă
În exprimarea importanței relative a unui peisaj rural pentru organizarea spațiului teritoriului
evaluarea Vegetația Principalele tipuri Mărimea și Ierarhizarea/
ecologică a naturală sau semi- de asociații diversitatea Clasificarea
peisajului rural naturală, plantații vegetale, culturi tipurilor de zonelor ecologice
în vederea forestiere, zone agrare sau de habitat rural în categorii
protejării agricole habitat rural diferite pe ordine
ecosistemelor de importanță
/ Subiectivă
evaluarea Diversitatea Diversitatea Diversitatea Definirea valorii
ecologică a biosistemelor speciilor relativă a ecologice
peisajului rural (biocenozelor) vegetale, speciilor (gradul potențiale,
în vederea complexitatea de interesul pentru
protejării structurii vulnerabilitate) conservarea
ecosistemelor / naturii
Obiectivă
Astfel, a identifica valoarea culturală la nivel de teritoriu conform următoarelor criterii de
evaluare a potențialului cultural, precum și diferențieri și similitudini din perspectiva
instrumentelor operaționale utilizate în metodologie (planuri urbanistice, scheme de dezvoltare
teritorială, planuri, de peisaj sau alte instrumente) asupra modificatorului cultural:
- Analiza istorică a modificărilor naturale și antropice, recunoșterea caracteristicilor
distinctive, mixarea aspectelor culturale și naturale, și identificarea tendințelor ce induc
transformări stau la baza evaluării peisajului rural (cf. capitol 2), cultura tradiţională construită.

93
 - Valoarea culturală este identificată şi luată în considerare cu valoarea simbolică,
sentimentală, economică și funcțională în identificarea valorilor de peisaj rural- evaluarea
peisajului rural ia în considerare factorii naturali, ariile existente protejate, factorii culturali (cf.
capitolului 2) și istorici, arheologici, industriali, precum și consecința utilizării terenurilor.
Astfel, putem considera că determinarea valorilor culturale este dată de următorele
principii de clasificare (din aceste criterii pot fi folosite doar o parte sau completate în functie de
necesitatea analizei peisajului rural):
Raritate: Prezenţa elementelor culturale într-un număr redus şi/sau concentrate în
anumite arii/zone;
Diversitate: Prezenţa unor caracteristici/elemente tipice şi distincte culturale;
Integritate: Conservarea /stabilitatea unor elemente distincte ale sistemului
natural/antropic;
Stabilitate: Eficienţa funcţională a ecosistemului, abilitate de auto-reglementare a valorii
culturale a peisajului rural în teritoriu;
Calitate vizuală: Valoarea peisajului, de patrimoniu vizibilă (panorame, frumusetea
peisajului).
Identificarea caracteristicilor esențiale ale peisajului rural și proceselor ce generează
transformări, analiza factorilor evolutivi ai unei unități de peisaj rural și potențialul și
disfuncționalitățiile existente stau la baza formulării obiectivelor de valorificare a potenţialului
cultural.
- Analizarea interacțiunii oamenilor cu natura și schimbările spațiale și temporale
ale peisajului (printr-o abordare interdisciplinară integrată a domeniilor de analiză, nu numai a
peisajului şi a arhitecturii)
- Diferențierea ariilor din prisma obiectivelor academice/ stiințifice (distinctivitate,
potențial, valoare grupului, diversitate și integritate), obiective recreaționale (accesibilitate,
calitate context, caracteristici vizuale), obiective de dezvoltare cadru creat).
Astfel, prin aceste criterii cercetarea evalueză valoarea patrimonială a peisajului rural la
un moment dat, potenţialul peisajului fiind rural determinat de compatibilitatea utilizare/
activitate umană ce se indentifică în teritoriu, considerând starea acestora şi gradul de deteriorare
(actual şi potenţial), vulnerabilitatea relaţionate de integritatea sa precum şi posibilitatea unei
recuperări culturale durabile si recalificarea sa în cadrul teritoriului.
4.3 Reconfigurarea peisajului rural
Schimbarea scărilor de analiză
Cercetarea peisajului rural este bazată pe trei analize complementare a elementelor sale
sttructurante şi a relaţiilor dintre ele, cu posibilităti generate de analiza matricială şi cu impact

94
asupra teritoriului de la scara regională, la scara domestică (Paguette, Domon, 2003), Aceste
analize spaţiale constituie suportul strategiilor de valorificare, oferind direcţii şi perspective în
conturarea dezvoltării viitoare a peisajelor rurale.
Alegerea scarii de analiză este relaţionată cu decuparea teritoriului în unități de peisaj în
funcție de specificitatea şi potențialul acestora, lecturarea diferitelor dinamici rurale şi
identificarea transformărilor realizate de activitatea umană (conform capitolului doi), printr-o
evaluare ce ţine de tipul de cercetare: macro – unitate, mezo – unitate şi micro – unitate.
Dinamica peisajului, indiferent de scară, are ca bază a analizei două paliere:morfologia
teritoriului şi procesele ce intervin asupra morofologiei, de-a lungul diferitelor perioade
economice de dezvoltare (conform capitolului doi).
Fiecare scară are o anumită specificitate şi intervențiile şi metamorfozele rezultate în
urma dinamicii generale a peisajului rural sunt diferite deoarece intervențiile umane sunt diferite,
existând un genius-loci a fiecărei scări abordate, cu o identitate proprie (morfoTipologii),
caracteristica peisajului cultural ( capitolul 1, capitolul 2). Schimbarea scării este dată de valorile
noi ce intervin în cadrul peisajului rural. (conform capitolului 4.1)
Macro – scara Peisajului Rural
Dinamica peisajului rural la scara macro este în directă legătură cu amenajarea teritorială,
cu caracteristicele acestuia şi clarifică diverse demersuri şi poziții ale caracteristicilor acestuia în
raport cu problematica vastă a Peisajului în Teritoriu.
Prin structura sa, peisajul rural este articulat teritoriului, mobilității şi comunicării şi nu
are de a face cu criteriile tradiționale, ci mai degrabă cu interese strategice şi factori de decizie
autonomă.
Peisajul rural, aici, se subordonează în mare parte materialului – topografia teritoriului,
morfologia, care articulează procese simultane de acțiune şi reacțiune, liniile importante de forţă
ce determină distribuţia elementelor structurante ale reliefului (apa, reţelele structurale -
infrastructura, reţele informaționale, etc) şi are ca referință demografice, politice, economice,
tehnologice. Aduce în discuție categorii primare structurale: regiuni variate în funcție de textura
dominantă (relief) precum şi de elemente individuale existente (climă). Inventarul elementelor şi
relaţiilor peisajului rural asupra distribuției la nivel macro- teritorial a diferite tipuri de peisaj ce
are ca scop evitarea abandonului anumitor elemente semnificative şi omologarea unor
caracteristici specifice.
Astfel, se pot vedea şi diferenția coridoare de acțiune, modificările la nivel peisajului
productiv atât în cadrul terenului propriu zis cat şi prin tăierea acestora de parcursuri, dezvoltarea
așezărilor şi orientarea în funcție de tipologia a fiecărui macro – unității peisaj rural,
morfoTipologie.

95
 Acesta este un instrument operativ de planificare – coordonare important în care sunt
descrise elementele de infrastructură care caracterizează teritoriul, este precizată situaţia:
probleme, conflicte, sunt dezvoltate eventuale probleme de impact, degradare, transformare,
normele de salvgardare cu intervenţiile prevăzute, cu precizarea responsabililor şi termenelor,
precum şi instituţiile interesate. Acestea redau o stare de fapte, dar şi valorifică condiţiile şi
propun iniţiative şi proiecte operative de transpunere în viaţă. Vulnerabilitatea peisajului rural, la
scara macro, se defineşte ca fiind capacitatea acestuia de a fi afectat în urma producerii unui
hazard, a unor dezastre naturale sau umane şi presupune existenţa unor disfuncţionalităţi
potenţiale în interiorul sistemului, care rezultă din procese de transformare şi adaptare apărute ca
reacţie la perturbaţiile mediului.
Matematic vorbind, vulnerabilitatea unui teritoriu poate fi exprimată ca o funcţie a
riscului, a gradului de expunere şi a capacităţii de adaptare a unui sistem:
Obiectivele acestui plan de coordonare sunt:
- salvgardarea ambientului
- conservarea mărturiilor care permit lectura şi studiul peisajului natural şi evoluţia lui
- coordonarea activităţilor umane care ating teritoriul cu interesele protecţiei naturii
- promovarea cercetării ştiinţifice
- promovarea, cu planuri de utilizare şi programe regionale de dezvoltare, a administrării
ansamblului de componente naturale prezente în teritoriu
- promovarea îngrijirii componentelor naturale ale teritoriului mai importante, în
colaborare cu autorităţile.
Legislativ sunt necesare:
- obiective generale ale politicii de administrare a peisajului şi de guvernare a teritoriului
- instituţii implicate în atingerea obiectivelor şi proceduri administrative de urmat
- instrument de transpunere în viaţă a planificării peisagistice şi reglementarea activităţilor
de transformare a teritoriului
- zone sau obiective singulare ce pot fi supuse restricţiilor şi tipuri de restricţii aplicabile
- metode de protecţie a arealelor (arheologice, industriale, faună, flora, etc)
- planificare, dezvoltare şi reglementare a activităţilor recreative în cadrul peisajului.
Aceasta analiza fixează caracteristicile zonelor şi elementelor peisagistice şi patrimoniale
printr-o gestionare administrativă teritorială. În funcţie de suprafaţa si de caracteristicile arealului
şi relaţiile elementelor structurante. acestea pot avea caracteristici diferite. (Fig.4.3, Fig. 4.4)

96
a b
Sursa: a.b autor: Emanuele Garda, POLIMI
Fig. 4.3. ValGrigna, Regiunea Lombardia, Italia. Identificarea elementelor structurante ale ariei vaste Valgrigna,
Încadrarea teritorială a nucleelor rurale din cadrul proiectului „La rifunzionalizzazione dei complessi rurali lombardi
mediante la creazione e l’implementazione di network culturali” (coordonat de ERSAF, Regionale Lombardia) în
cadrul căruia cercetătorula realizat o luna de stagiu la POLIMI, Milano, Italia

Sursa: autor
Fig. 4.4 Comuna Bucium, judeţul Alba Suprafaţa comunei 8467 ha

Mezo – scara Peisajului Rural

Această scară este abordată căutând un echilibru între preocupările de ordin ecologic şi
cele de ordin cultural. Analiza spaţială se subordonează predominant activităţii umană, o parte
sau tot teritoriul unui sat a sau mai multor sate/ comune, ceea ce face ca aplicabilitatea ei şi în
cazul scării micro, în funcţie de obiectivele şi scopul cercetării. interacțiunea dintre configurații
geografice şi cultura societăţii. Intuiţia nu este numai de a determina un simplu perimetru, ci şi
de a valoriza printr-un proiect colectiv memoria şi identitatea locului, fiind foarte important rolul
schimbării peisajului rural de-a lungul istoriei. Ceea ce caracterizează peisajul rural la această
97
scară de percepere, citire şi analiză este componenta sa productivă, arheologică, apele, şi chiar
locuirea, accentul fiind pe patrimoniul cultural construit Analiza spațială din punct de vedere
morfologic pune în evidenta interacțiunea dintre configurații geografice şi cultura societăţii.
Micro – scara Peisajului Rural
Această scara de analiză este raportată la comunitate, relaţia pragmatica este cea care
predomină. Criteriile complementare ne vor permite, astfel, să diminuăm caracterul schematic al
clasificării şi să realizăm o tipologie nuanţată, axată pe determinarea funcţiei cheie a fiecărei
relaţii din cadrul peisajului rural, a aşezării rurale, a culturii tradiţionale construite şi pe
evidenţierea eventualelor funcţii secundare, a tendinţelor evolutive, a importanţei relative a
funcționalității fiecărei aşezări în raport cu celelalte sate. O parte importanta o are valorificarea
patrimoniului vernacular construit (identificat în capitolul unu).
Analizele mezo si micro au la bază observaţia in situ, analiza modificărilor utilizării
terenurilor, socio-demografice, a mediului antropic, etc şi sunt suportul analizei teritoriale. Se fac
la un nivel interdiscilinar cât şi transdisciplinar, implicând mai multe domenii analizate:
urbanism, arhitectură, etnografie, arheologie, geologie, relief, hidrologie, istorie, istorie orală,
utilizarea terenului şi tendințe recente. Relațiile între componentele naturale şi culturale,
caracterul vizual şi aspectele estetice, identificarea transformărilor, descrierea evoluției istorice şi
a stării actuale, nivelul percepției sociale stau la baza evaluării peisajului rural.
Oricine poate participa spontan la construirea peisajului rural la scara micro, în absența
unui proiect coerent care ar avea ca scop construirea peisajului rural, ca un spațiu perceput și
îmbogățit. Ei sunt cei care, prin vernacularizarea spațiului produc transformări, atât in situ cât și
in visu. In situ prin efectele directe asupra morfologiei spațiale și in visu prin afirmare și
utilizarea ca o grilă de lectură a spațiului: un peisaj rural a câtorva modele individuale sau
colective care funcționează paralel cu modelele oficiale. Și toate acestea pentru faptul că
imaginea locului relevă, de asemenea, existența cotidiană a individului, cea ce constituie legătura
cu cadrul vieții sale conștientizând astfel un specific sau acel spirit al locului "genius loci".
În consecinţa, este fundamentală condiţia de a înţelege calităţile sustenabile ale peisajului
rural, a caracteristicilor aşezărilor sale, dependenţa culturală şi tehnologică pentru optimizarea,
creşterea potenţialului său în numele subzistenţei comunităţii (Girardet citat in Coreirra et al.,
2014) la toate scările de analiză spaţială.
Patrimoniul vernacular - sustenabilitate şi rezilienţă în peisajul rural
Dificultățile de adaptare ale peisajului rural la politicile integrate (menţionate în
capitolele precedente) şi la reglementările specifice europene sau naţionale ce duc la o alterare a
patrimoniului construit sunt consecinţe lipsei strategiilor integrate la nivel de teritoriu (chiar dacă
este regiune, arie rurală sau arie etnografică). Acest lucru se vede clar în ruptură morfologică
existentă şi noile intervenţii, ce transformă modelul inițial. Cultura tradiţională construită a fost
98
stabilită de-a lungul timpului de multe civilizaţii printr-un proces de încercări şi eşuări şi este
destul de greu de identificat, dar patrimoniul vernacular construit poate ajuta la îmbunătăţirea
rezilienţei locuirii, deorece rezilienţa nu înseamnă doar a face faţa momentului crizei/
vulnerabilităţii dar şi un re-echilibru prin adaptarea după momentul crizei/ vulnerabilităţii.
Astfel, rezilienţa patrimoniului vernacular construit dezvoltă o serie de strategii prin care
locuitorii folosesc resursele locale să confrunte condiţiile de vulnerabilitate. Revenind la
cercetarea făcută de Correia et al. (2013) se pot considera valabile principiile şi strategiile
dezvoltate în metodologia Versus:
Faza ante-criză. Faza De Criză. Faza De După Criză.
Prevenţie Şi Temperare. Răspuns. Rezistenţa. Recuperare. Adaptare.
Abordări. Abordări. Abordări.
Managementul utilizării Utilizarea de materiale Design flexibil
terenului durabile şi adaptate la climatul Împărtăşirea culturii
Asigurarea alegerii corecte specific construite
a sitului Conformare arhitecturală şi

Sustenabilitatea mediului
Luarea în calcul a structurală potrivită Dezvoltarea de sisteme de
hidrografiei locului Gestionarea dezastrelor construire proprii, care să
Înţelegerea sistemelor naturale faciliteze recuperarea rapidă
meteorologice şi biologice
Folosirea materialelor
disponibile local
Luarea în considerare a
anumitor caracteristici ale
riscurilor locale

99
Recunoaşterea tradiţiilor şi
culturilor locale
Înțelegerea valorii locului
şi a dinamicii sale
Diseminarea cunoștințelor
locale asupra practicilor şi
Cunoaşterea sistemelor de
atenţionare
Întărirea reţelei de relaţii şi
încredere
Transmiterea de valori
culturale şi de istorie
Schimbul de cunoștințe în
domeniul managementului
schimbării
Menţinerea sănătăţii
psihologice a comunităţilor

acţiunilor folosite pentru a
face faţă rupturilor
Socio – cultural
Atribuirea de valoare Activarea de acţiuni
dezvoltării bunăstării colective reciproce şi împărțirea de
Construirea de infrastructuri şi mâncare, muncă şi
spaţii comune cunoștințe
Încorporarea de strategii
pentru recuperarea după
dezastru, inclusiv structuri
temporare

Folosirea de resurse locale Împărţirea bunurilor Păstrarea şi punerea la

accesibile
Optimizarea utilizării
materialelor locale şi
promovarea forţei de
muncă autohtone
Producţie integrată comun a resurselor
Recunoaşterea valorii Împărțirea de infrastructuri
produselor locale şi facilităţi
Întărirea puterii economiei Planificarea mobilităţii în
locale funcţie de disponibilitatea

Selectarea producţiei
adaptate la condiţiile
locale
Susţinerea producţiei
locale de hrană
Includerea spaţiilor
destinate activităților
productive la scara locală
Fig. 6.7 Rezilienţă şi patrimoniu intangibil în arhitectura vernaculară; sursa: Dipasquale et al, 2014, p. 73
Socio- economic
Promovarea utilizării comune de resurse umane şi fizice
a spaţiilor Sporirea simplităţii tehnice
şi a activităţilor în regie
proprie în procesul de
construire
Optimizarea eforturilor de
construire

În consecinţă, o gestiune flexibilă, în raport cu principiile sustenabile ale patrimoniului

vernacular (conform capitolului unu), dezvoltă următoarele strategii pentru viitoare intervenţii în
peisajul rural ( Fig. 4.5, 4.6, 4.7) (strategiile sunt preluate şi traduse din metodologia Versus):
Principii Strategii
Respectarea contextului Asigurarea alegerii potrivite a locului
mediului şi a peisajului Minimizarea impactului intervenţiilor

100
 Asigurarea de conditii pentru regenerarea sitului
Integrarea in morfologia mediului
Inţelegerea caracteristicilor sitului
Să beneficieze de resursele Alegerea unei orientari potrivite a clădirii
climatice şi naturale Luarea în calcul a hidrografiei locului şi managementul
resurselor de apă
Poziţionarea clădirilor astfel încât să profite de relief
Încorporarea energiei solare în proiectarea generală
Profitarea de pe urma inerţiei termice a solului
Reducerea, poluarea şi risipa de Consumarea de materiale disponibile la nivel local
materiale Folosirea de materiale reciclabile şi reciclate
Reducerea pierderilor de energie termică
Folosirea de resurse energetice disponibile
Planificarea de mentenanţa si extinderea sustenabilităţii
clădirilor
Să contribuie la sănătatea Sporirea nivelurilor de temperatura şi umiditate dinăuntru
omului şi bunăstare în limite acceptabile
Asigurarea ventilarii naturale adecvate
Garantarea iluminatului natural şi a radiaţiilor solare
Imbunătăţirea încălzirii naturale şi pasive
Evitarea materialelor toxice
Reducerea efectelor Asigurarea ghidării practice pentru anticiparea şi
catastrofelor naturale diminuarea riscurilor
Dezvoltarea de sisteme de construcţie puternice şi flexibile
Luarea în calcul a caracteristicilor specifice ale riscurilor
locale
Integrarea de măsuri tehnice şi comportamentale în
vederea reducerii vulnerabilitaţii
Încorporarea de strategii pentru recuperarea după dezastru
Fig. 4.5 Sustenabilitatea mediului, sursa: Carlos et al, 2014, p. 29
Principii Strategii
Protejarea peisajului cultural Înțelegerea valorii locului şi a dinamicii sale
Potenţarea tehnicilor de utilizare a terenului care garantează şi
susţin diversitatea biologică
Articularea organizării spaţiale cu nevoile de producţie

101

Transferul culturii construite
Potenţarea soluţiilor inovative şi
creative
Recunoaşterea valorilor
intangibile
Încurajarea coeziunii sociale
Fig. 4.6 Sustenabilitatea socio-culturală, sursa: Carlos et al, 2014, p. 30
Principii
Optimizarea caracteristicilor solului şi microclimatelor prin
plantaţii şi management de spaţiu sustenabile
Reglementarea activităților de producţie atât în relație cu
factorii de mediu, cât şi in relaţie cu ciclicitatea anotimpurilor
şi a economiei
Permiterea de experienţe practice de construcţie care să
faciliteze cunoaşterea empirică
Recunoaşterea valorii cunoaşterii şi memoriei constructive
Implicarea generaţiilor mai tinere in procesele de construcţie
Recunoașterea valorii rolurilor in activitățile şi cunoștințele
tradiţionale
Facilitarea participării comunităților locale în procesele de
decizie
Dezvoltarea inteligenţei colective
Încurajarea diversităţii in sistemele constructive
Integrarea de influenţe din alte culturi locale construite
Permiterea experimentării în tehnicile si procesele de
construcţie
Dezvoltarea tehnicilor de construcţie prin experienţă, prin
procese de încercare şi eroare
Transmiterea de valori culturale şi istorice
Încorporarea de ritualuri sociale
Construirea caracterului comunităţii şi a sentimentului de
aparţinere
Recunoaşterea de maniere de exprimare simbolică locale
Potenţarea proceselor de construire şi producţie ca valori
culturale
Promovarea relaţiilor dintre generaţii
Atribuirea de valoare dezvoltării bunăstării colective
Sporirea angajamentului si participării comunităţii
Încurajarea dezvoltării de locuri pentru întâlniri ale
comunităţii
Construirea de infrastructuri şi târguri comune
Strategii
102
Încurajarea autonomiei
Promovarea activităţilor locale
Optimizarea eforturilor
construcţiilor
Extinderea vieţii clădirilor
Salvarea resurselor
Fig. 4.7 Sustenabilitatea socio-economică; sursa: Carlos et al, 2014, p. 31
Împărțirea resurselor
Folosirea resurselor şi a materialelor locale şi accesibile
Promovarea meșteșugurilor locale
Încurajarea producţiei locale
Creşterea puterii comunităţii
Consolidarea productivităţii urbane şi producţia locală de
hrană
Consolidarea schimbului local şi a meseriilor locale
Promovarea utilizării spaţiilor colective
Includerea spaţiilor pentru activități productive la scara
arhitecturii aşezării
Dezvoltarea produselor de artizanat realizate cu materiale
locale
Optimizarea folosirii materialelor
Asigurarea adecvată a scării construcţiilor noi, la scara
aşezării
Consolidarea tehnicilor simple în procesul clădirilor
Reducerea eforturilor de transport
Încurajarea folosirii materialelor cu transformări minime
Estimarea înlocuirii periodice a elementelor de construcţie
Prevenirea eroziunii elementelor de construcţie
Planificarea întreţinerii construcţiei
Proiectarea flexibilă a construcţiilor pentru viitoare posibile
schimbări şi extensii
Structuri rezistente şi durabile ale construcţiilor
Utilizarea materialelor reciclabile
Promovarea densificării clădirilor
Asigurarea furnizării de energii regenerabile
Dezvoltarea sistemelor constructive adecvate la condiţiile
locale
Îmbunătăţirea sistemelor ventilaţiei naturale, a căldurii şi a
luminii
103
 4.4 Atitudini în reconfigurarea peisajului rural
Pentru o dinamică a cărui rezultat sa ofere un echilibru sustenabil în dezvoltările
ulterioare ale peisajului rural, indiferent de scara de analiză a acestuia ( macro, mezo sau micro),
sunt necesare următoarele atitudini:
Adaugare/ Scadere
Atitudinea de dezvoltare a peisajului rural şi de a se șterge urmele, ignorarea
caracteristicilor culturii locale trebuie înlocuită cu o regulă foarte simplă: orice intervenție ar
trebui să creeze o valoare adăugată, ar trebui să include întotdeauna urme ale aspectului
precedent şi tot ceea ce formează morfoTipologia peisajului rural pană în prezent nu ar trebui
ștearsă.
Fig.4.8 (a) Reconstrucţia şi refuncţionalizarea unui grânar, Guimaraes, Portugalia după tipologie specifică în nordul Portugaliei
(b) Grânar, arhitectură vernaculară specifică în nordul Portugaliei

a b
Sursa: (a) Luis Ferreira Alves http://divisare.com/projects/244118-Jose-Gigante-Granary-reconstruction (accesat
20.06.2015), (b) autor

Complexitate / Simplificare
Fiecare integrare trebuie să obțină o grad maxim de complexitate din componentele sale
chiar dacă creează un număr mare posibil de ierarhii morfologice, dar sa fie în relație cu
caracteristicile identităţii peisajului rural, existând un echilibru între natural/ biodiversitate/
cultural. Aceasta înlocuiește o tendința de lungă durată concentrate pe repetitivitate, aglomerare
de interese ce nu au legătură cu specificitatea patrimoniului peisajului rural respectiv.
Continuitate/ Discontinuitate
Procedura de intervenţie rurală trebuie să se bazeze pe căutarea elementelor sau
ansamblurilor cu valoare de patrimoniu şi de continuitate, reamenajarea zonelor de limită,
folosind inserții caracteristice ca o reţea structurală, şi nu ca un "tampon" între vechi şi nou sau
prin intensificarea ca puncte de intersecție.
Fig. 4.9 Integrarea grânarului în limita de proprietate, ca delimitare între spaţiul comunitar şi spaţiul gospodăriei, Soajo,
Nordul Portugaliei

104
 Sursa: autor, 3 iunie 2015

Finite / Non-finite
Complexitatea peisajului rural nu poate fi pur şi simplu doar cercetare teoretică, ea se
formează la faţa locului prin diversele caracteristici ale spaţiului rural, în timp. Adaptabilitatea la
dinamici, adevărata problemă constă în îmbogăţirea, variabilitatea, acceptarea şi progresul
caracteristicile intrinseci ale procesului de dezvoltare al peisajului rural.
Morfologia / Tipologia
Punctul de plecare pentru reCompoziția peisajului rural prin valorificarea patrimoniului
construit, nu ar trebui să fie componentă individuală şi mai degrabă sa fie utilizată la scara
aşezării. (Fig. 4.10).
Fig.4.10 Restaurarea în tehnici tradiţionale a casei Colda, Sat Lupuleşti, 465, Bucium, Alba realizată cu RPER-RO cu
sprijinul Muzeului Astra din Sibiu. (1) 2011, înainte de restaurare (2) 2013, după intervenţie. Arhitectura vernaculară specifică
comunie Bucium. Manifest de reintegrare a tehnicilor tradiţionale în repararea construcţiilor pentru a nu pierde tipologia
arhitecturală

Sursa: autor, 2011, 2014

105
 Utilizare / Imagine
Este important raportul între utilitate şi imagine în transformarea sa.
Pericolul constă în a renunţa la valoarea peisajului rural şi pierderea imaginii
caracteristice in detrimentul pur al utilităţii ceea ce ar putea duce la destructurarea peisajului
rural. (Fig 4.11)
Fig. 4.11 Exemplu negativ de intervenţie în cadrul peisajului rural, Soajo, Portugalia.

Sursa: autor, 3 iunie 2015

Abordări deja existente în cadru peisajului rural sunt abordări punctuale, dar necesită pe
viitor şi o abordare contextuală considerând peisajul. Cum nu sunt multe modele integrate de
strategii valorificare a peisajului rural prin patrimoniul cultural construit, la nivel de
aplicativitate, iar peste cele existente nu a trecut vechimea timpului, rămâne valabilă întrebarea:
Sunt aceste relaţii de ajutor în ideea de identitate a teritoriului şi de valorificare a patrimoniului?

106
 5 PEISAJUL CULTURAL BUCIUM
Fig. 5.1 La cosit, Valea Stâlnisoarei, Bucium, Alba

sursa: autor, 19 iulie 2012

Scopul acestui studiu este de a identifica specificitatea peisajului cultural al comunei

Bucium şi de a inventaria elementele ce sporesc sustenabilitatea acestuia, cu convingerea că
multe dintre ele pot fi importante în propuneri de strategie. Importanţa inventarierii elementelor
specifice morfologiei peisajului cultural este un pas important în valorificarea peisajului rural şi
se bazează pe faptul că patrimoniul vernacular construit a atins un grad rezonabil de adaptare ca
rezultat al empirismului de-a lungul timpului în aceast spaţiu (conform fundamentelor teoretice
prezentate în capitolele anterioare).
5.1 Metodologia de lucru
Definirea culturii tradiţionale construite (capitolul unu), aspectele culturale şi materiale
caracteristice acesteia (Oliver, 1997) direcţionează cercetarea către o metodologie de inventariere
a particularităţilor peisajului cultural, considerând nevoile specifice determinate de condiţiile
geografice şi caracteristicele utilizare a teritoriului şi a resurselor sale de-a lungul istoriei.
Structura sa constituie o schemă de inventariere descriptivă ce a fost realizată nu numai ca un
instrument metodologic, dar si ca un dispozitiv de comunicare. Permite o interpretare reversibilă,
pornind de la elementele de bază din morfologia peisajului rural la o selecţie de relaţii

107
reprezentative între ele, este un instrument ce evaluează intervenţiile sustenabile în condiţiile în
care ele au fost definite în capitolele precedente. Oferă linii directoare ce pot fi uşor înţelese şi
interpretate fără să compromită caracteristicile valorice ale peisajului rural, opţinând un echilibru
între nivelul fundamental al caracteristicile sale şi oportunităţile sale de comunicare. Este foarte
clar ca patrimoniul vernacular are un potenţial sustenabil conform fundamentării teoretice a
literaturii de specialitate şi necesită o atenţie deosebită în strategiile viitoare. Metodologia de
identificare şi inventariere a elementelor peisajului cultural rural Bucium aplică in situ rezultatele
fundamentărilor teoretice, a matricei simplificate de valorificare a peisajelor rural (capitolul
patru), adaptat specificului local. Vom identifica valoarea peisajului rural în funcţie de:
Percepţie – modul în care este interpretat acum peisajul rural
Tipologie – ajută la clasificarea după caracteristici specifice (materiale, sisteme
constructive, peisaje istorice, etc)
Grad de complexitate - face referinţa la tipul de activitate, la elementele estetice
Scop şi Efecte – ale activităţii umane asupra peisajului la orice scară de abordare
(conform capitolului patru): activităţi cu influenţe asupra pădurii, asupra apei, asupra câmpului
cultivat, asupra păşunii, asupra hotarului satului, satului, asupra gospodăriei în identificarea
valorilor peisajului cultural.
Se propun următoarele elemente de analizat şi a relaţiilor de vecinatăte dintre ele şi se
va ţine cont de tipologii, funcţiuni şi poziţionare:
- Drumuri
- Apa
- Aşezarea rurală
- Spaţii comune, spaţii cu valoare de simbol
- Gospodării
- Construcţiile vernaculare
- Terenurile productive
Metodologia propune (conform fundamentării teoretice) o analiză spaţial-morfologică şi
peisagistică menită să pună în evidenţă interacţiunea dintre configuraţii geografice şi activitatea
umană oferind un alt tip de ierarhizare al spaţiului rural: spaţii specifice, de memorie culturală
colectivă, de identitate, de apartenenţă, vecinatate, proximitate, securitate, nostalgie, etc.
Identificarea valorilor peisajului rural (tradiţionale, perene cât şi cele noi) sunt evaluate prin
analiza macro-peisajului, mezzo peisajului şi micro-peisajului, identifică şi inventariază tipologii
de peisaje şi elemente de peisaj cultural rural şi de patrimoniu rural neprotejat. Abordare
peisajului se face atât obiectiv (teritorial, structural, evolutiv) prin imaginea creată de această
interacţiune (texturi, tipuri, elemente), prin cercetarea datelor tehnice (planuri, date istorice,
documentaţie bibliografică) cât si printr-o abordare subiectivă prin perceperea senzorială, dată de
108
cercetător şi modul său de percepere (cultural, patrimonial, perceptiv). Identificarea peisajelor
este bazată pe caracterizarea elementelor peisajului şi pe analizarea acestuia atât din punct de
vedere obiectiv (teritorial, structural, evolutiv) cât şi subiectiv (cultural, patrimonial şi perceptiv).
Astfel, patrimoniul cultural face parte constitutivă a conceptului de peisaj în funcţie de aria de
disciplină (etnografie, geografie rurală, urbanism) aşa cum este el utilizat diferit în societăţile
culturale europene (Popescu Criveanu 2013, p50).
Prin urmare, se consideră important contextul peisajului rural Bucium rezultat din
interacţiunea elementelor naturale şi aspectele culturale şi se raportează la nivelul aşezării rurale,
ţinând cont şi de metoda istorică. Sunt folosiţi în cadrul inventarului valorilor peisajului cultural
următorii parametri de analiză: gabarite, distanţe, configurări, procente, relaţii nou-vechi,
densităţi, limite/ delimitari.
Se vor urmări în cadrul metodologiei de teren:
‐ Identificarea in situ a elementelelor de peisaj cultural rural cu potenţial la scara
teritoriului comunei, a tipologiilor de peisaje existente în teritoriu – la diferite scari de analiză
(Macro, mezo, micro) prin derminarea unor areale de peisaj/ teritoriu în funcţie valoare lor
patrimonială - zone cu valoare istorică ce ţine de activitatea specifică comunei Bucium, scara şi
delimitarea lor va în raport cu valoarea patrimonială şi relaţiile dintre elementele de patrimoniu
integrate în aceste areale. Analiza elementelor ce definesc peisajul şi punctarea caracteristicilor
principale arhitectura vernaculară – integrarea în cultura tradiţională construită locală şi
caracteristicile sistemelor constructive. - prin criterii de vechime, urgenţa inventarierii, tipul de
intervenţie de-a lungul timpului
‐ Percepţia si inţelegerea teritoriului si arhitecturii locale, confruntarea concretă cu
arhitectura vernaculară a comunei Bucium - Analiză subiectivă a peisajului – observarea
sensibilă a peisajului rural în teritoriu.
Se vor considera următoarele categorii de limbaj: geografic, ecologic, estetic (ritm, axe,
simetrii), tehnico-horticol (vegetaţie), funcţional (activităţi), senzorial (auz, văz, miros),
semantic (linie de forţă, de tensiune), metaforic-sugestiv (poetic), arhitectural (configurare,
forme, volum), (r)urbanistic (structura fizica, spaţii, câmpuri de interes, polarizare, texturi etc),
filosofic (perspectiv-vizionar).
Se subliniază în cadrul metodologiei aplicate studiului de teren, alături de fundametarea
teoretică, bibliografia specifică ce a dus la evaluarea peisajului rural Bucium.
Bibliografia specifică pentru zona de studiu şi încadrarea sa teritoriu, date din arhivele
naţionale, date din arhivele primariei din registru agricol, din registrele parohiale de pe teritoiul
comunei Bucium, monografii, documente istorice, literatură beletristică (Ion Agârbiceanu, Geo
Bogza,Ovidiu Bîrlea, Ioan Bembea), rapoarte, etc.

109
 - documentaţia de amenajarea teritoriului şi planul general de urbanism din 1999, a
căror hărţi ce au stat la baza analizei spaţiale împreună cu imaginea satelitară googleEarth
(portalul http://geoportal.ancpi.ro/) – cu datele situaţiei existente
- Hărţi istorie harţile militare ale Imperiului Habsburgic în Transilvania, 1769-73,
harta sovietică, harta georefenrenţială 1970, (http://www.geo-spatial.org/harti/,
http://mapire.eu/en/maps/) Atlasul R.S.R. (1973)
- Din Atlasul Etnografic Român (AER) (Ghinoiu, ed.), în special Habitatul
Volumul III Transilvania, cu date privind teritoriul comunei Bucium (Ghinoiu, ed., 2011).
- sistematizarea cercetării de teren efectuate în perioada 19 iulie -3 august 2014, în
cadrul UdV Bucium Universităților de Vară de restaurare şi situri, "Restaurare Școala Veche şi
Repertoriu Rural, Bucium, Rper – ro, dar şi sintetizarea studiilor de teren, rezultate ale
colaborării ştiinţifice începute în 2011 cu asociația RPER [membră ICOMOS şi Europa Nostra],
în cadrul UdV –urilor Bucium – scheme grafice, interviuri
- Confruntarea sistematică a datelor teoretice şi a documentelor cu realitatea
observată pe teren şi integrarea cu diferitele domenii de cercetare (geografie, etnografie,
antropologie, arheologie, sociologie, etc)
5.2 Încadrare teritorială
Teritoriul comunei Bucium este situat în sudul Muntilor Apuseni, în întregime în Munţii
Metaliferi, într-un bazinet depresionar drenat de Valea Buciumanilor, superior al Văii
Abrudelului fiind parte a judeţului Alba. Munţii Apuseni sunt partea cea mai populată din
Carpaţii româneşti, studiile arheologice atestă o locuire încă din cele mai vechi timpuri.

a b
sursa: autor
Fig. 5.2 Apartenenţa teritoriului comunei Bucium.- (a) România (b) Munţii Metaliferi cu identificarea teritoriului ţării şi a comunei
Bucium

Teritoriul este învecinat la vest cu comuna Roşia Montană şi oraşul Abrud, în nord cu
comuna Lupşa, în est cu comuna Mogoş, în sud cu oraşul Zlatna si în sud-vest cu comuna
Ciuruleasa şi Lupşa. Administrativ, comuna are o suprafaţă de 8570 ha în care sunt repartizate

110
difuz pe întreg teritoriul 30 de sate de dimensiuni diferite: Angheleşti, Bisericani, Bucium Sat,
Bucium Şasa, Cerbu, Ciuculeşti, Coleşeni, Dogăresti, Fereşti, Floreşti, Gura Izbitei, Heleşti,
Izbicioara, Izbita, Jurcuieşti, Lupuleşti, Măgura, Muntari, Petreni, Poiana, Poieni, Stâlnişoara,
Valea Abruzel, Valea Albă, Valea Cerbului, Valea Negrilesii, Valea Poienii, Valea Şesii, Vãleni,
Vâlcea (Legea nr 2/1968). Accesul în comună se face prin DN 74, Alba Iulia – Abrud, oraşul
Abrud fiind cel mai apropiat ca şi staţie de cale ferată, Buciumul nu are cale ferată ceea ce
confirmă un teritoriu cu o urbanizare medie, cu un peisaj în mare parte nealterat, identificat de
altfel şi în Turnock (2006) (Fig.5.3)
Bucium este un spaţiu bine delimitat, opiniile legate de apartenenţa sa la o zonă
etnografică sunt ca aparţinând Ţării Moţilor, Ţării Abrudului (conform atestărilor istorice), a
Ţării Aurului (Barbieri, ed., 2013), dar specificitatea sa o identifică faţă de celelalte teritorii ale
acestor ‚ţări” fiind considerat în sine o subzonă etnografică „Buciumănimea” (Dunăre, 1972, p
131), prin valoarea sa economică şi cultura traditională locală.
Fig. 5. 3 Încadrarea Buciumului in 1914

sursa: Carpaţii: aşezări, drumuri de comunicaţie si parcuri, Căile ferate, Turnock, D. (2006). Settlement history and
sustainability in the Carpathians in the eighteenth and nineteenth centuries in Review of Historical Geography and
Toponomastics, vol. I, no.1, 2006, pp 31-60, http://mpra.ub.uni-muenchen.de/26955/1/MPRA_paper_26955.pdf [accesat
15.08.2015]

Peisajul actual este dominat de prezenţa pădurilor şi a păşunilor, dar şi de forme de relief
vulcanic, într-o etajare pe verticală cuprinsă între 620 m şi 1350 m. Cele două detunate: Detunata
Goală (coroane prismatice de bazalt verticale, iar la bază grohotiş de bazalt) şi Detunata Flocoasă
(acoperită de păduri) sunt consecinţă a eroziunii în timp a formelor de relief rezultate din
activitatea vulcanică neogenă şi rezervaţii naturale din 1936. (Fig. 5.4) Poiana Narciselor sau
Poiana cu narcise de la Negrileasa este parte din patrimoniul natural declarat din 1969 datorită
rarităţii floristice şi frumuseţii peisagistice. Activitatea vulcanică si-a pus amprenta asupra
dezvoltării unui relief vulcanic caracterizat în general prin masivitate, alternanţa înşeurilor cu
vârfurile conice sau acoperiţi cu păşuni sau fâneţe.

111
 Fig.5.4 Imaginea celor 2 detunate văzute de pe dealul Văii Şesii: Detunata Goală şi Detunata Flocoasă, Elemente de reper în
comuna Bucium.

Sursa: autor, iulie 2014

Prezintă o reţea hidrografică oferită de Abrud şi Valea Buciumanilor ce irigă întreg

teritoriul comunei. (Fig.5.5), dar şi de apele ce se scurg din haldele şi minele părăsite şi
neecologizate ce afecteză negativ fauna şi flora.
Relieful, fragmentat de văile afluente Abrudelului au imprimat dezvoltarea aşezărilor de
vale o formă alungită. În prezent, caracterul specific al comunei este dat de aşezarea satelor de-a
lungul cursurilor de apă, element important de-a lungul timpului, reflectând ocupaţia tradiţională
veche a locuitorilor, aceea a mineritului prin prezenţa şteampurilor dar şi prin apropierea
delocurile de extracţie (până la naţionalizarea minelor de aur in 1948 şi apoi in perioada
comunista până in 1990), dar şi creşterea animalelor, agricultură şi prelucrarea lemnului.
Clima este temperat continental, cu ierni ce pot persista vara până la 146 zile, iar iarna
până la 169 zile, primăverile sunt timpurii şi toamnele lungi şi insorite.
5.3 Elemente de reper în istoria peisajului cultural Bucium
Memoria aurului în definirea teritoriului
Buciumul este validat ca aşezare la sfârşitul secolului XVI (Cristache Panait, 1993, p 33)
în 1587 (Postăvaru, 2014, p 105), dar este atestat încă din epoca bronzului ca urmare a
descoperirilor de pe dealul Vâlcoi a patru inele de bucla din au ce datează din această perioadă si
se află la muzeul din Viena (Ciucudean, 2007). Aceasta descoperire dovedeşte, pe lângă
atestarea aşezării, şi exploatarea aurului în zonă, activitate importantă a civilizaţiei dacă, daco-
romană, medievală, modernă, contemporană a acestui teritoriu de-a lungul timpului, activitate ce
a dus la formarea peisajului cultural al comunei.
Urme de exploatare a aurului au fost confirmate de studiile arheologice realizate în zonă
conform Repertoriului arheologic al României al Institutului de Arhelogie Vasile Pârvan

112
(CIMEC, 2004) şi Ciucudean (2007) prin cultura materială descoperită, dar şi prin toponime
(Ghinoiu, ed, 2011, p 41).

Susa: autor
Fig. 5.5 Distribuţia spaţială a satelor, a reţelei hidrografice, a drumurilor din comuna Bucium

113
 Studiile asupra peisajului arheologic şi preindustrial al acestei arii au subliniat existenţa
unui potenţial economic înca din perioada antichităţii, romanii cunoscând exact localizarea
regiunii aurifere din Dacia, dovadă fiind organizarea la scară mare activitatea minelor de aur încă
din primii ani ai provinciei. (Transformation, 2007) (Fig 5.6)

sursa: Mihaela Mihalachi, Coriolan Opreanu, Sorin Cociş în cadrul proiectului european Transformation: Dezvoltarea
unei culturi unitare în provinciile nordice ale Imperiului Roman din Britania până la Marea Neagră.
http://www2.rgzm.de/Transformation/Romania/Mining/Image04rom.htm [accesat 07.08.2015]
fig. 5.6 Harta minelor de aur din Dacia.

Depozitul de aur din teritoriul comunei Bucium este situat în nord- estul Cadrilaterului
aurifer/ Poligonul aurifer al Munţilor Apuseni, fiind considerat unul dintre cele mai mari arii cu
aur din Europa (Ciucudean, 2007). (Fig 5.7). Caracteristicile solului şi subsolului, ale edificiilor
vulcanice dispuse pe două aliniamente NV- SE (Corabia şi Frasin) şi N-S (Roşia Poieni – Conţiu şi
Arama), unde se intâlnesc mineralizaţiile auro-argintifere, au dus la antropizarea peisajului prin
activitatea miniera, răspândite pe întreg teritoriu. Prin urmare, memoria aurului este simţită prin
semnele rămase de tipul de exploatare, prin formarea drumurilor, pentru a avea un acces mai uşor,
prin morfologia locuirii, a aşezării încă foarte puternică şi patrimoniul industrial lăsat în urmă este
foarte valoros prin peisajul minier.
Odată cu aceasta activitate si cu exportarea aurului au dus la formarea unui sistem
funcţional de comunicare între diferitele provincii şi comunităţi ce au depăşit scara locală (Anexa
3). În cercetarea făcută de Ciucudean (2007) asupra peisajului arheologic din zona Bucium –
Zlatna, se menţionează un posibil parcurs al Drumului Roman descoperit de Teglas, astfel
drumul urmărea Valea Ampoiului până la Dumbrava Ampoiului, unde era extras mercur. Apoi
continua către Arin sau Valea Ruda şi Muntele Vâlcoi - Corabia. De aici, Drumul Roman
traversa dealul Sudoareş, trecănd pe partea sudică pe lăngă Vârful Vâlcoi şi apoi către
Slăveşoaia.

114
 Ciucudean menţionează, de altfel, vârful muntelui Boteş pe acest drum şi de acolo drumul
urma Valea Izbitei, trecând prin Stâlnişoara, Izbicioara şi Gura Izbitei înainte să ajungă în
Bucium. (Fig. 5.8)

sursa: completare Wollmann, 1996 citat de Ciucudean, H. 2007. Landscape archeology in south-west Transylvania:
ancient gold mining in the Bucium-Zlatna region În Vainovski-Mihai, I., ed., 2007. New Europe College GE-NEC Program
2004-2005, 2005-200, 2006-2007, Bucureşti: New Europe College, p 282
Fig. 5.7 Încadrarea comunei Bucium în « Descoperiri romane din cadrul Cadrilaterului de Aur »
Sursa : Wollman, 1996 citat de Ciucudean, H. , 2008. Ancient gold mining in Transylvania: the Roșia Montană -
Bucium area, [pdf: http://www.simpara.ro/files/horia-ciugudean-caiete-ara-3.pdf]
Fig. 5.8 Inserarea teritoriului comunei Bucium în relaţie cu Drumul Roman a lui Wollman citat de Ciucudean
(prelucrare sursă)

Drumul roman, drum de culme puţin utilizat astăzi ce face legătura dintre Bucium şi
bazinul Bradului, poartă denumirea în Bucium Cerbu de Calea Bătrână, iar un alt segment din
drumul vechi ce trecea de la Abrud la Zlatna are denumirea de Calea cea Bătrână (conform PUG
1999). În partea de sud a muntelui Corabia, cercetările menţionează că exploatările romane au
fost la suprafaţă, peisajul din zona aceasta înca mai poartă urme ale activităţiilor/ exploatărilor
miniere din antichitate ce sunt vizibile şi în zilele noastre sub forma unor doline/ pâlnii, urme de
locuinţe, un rezervor de apă pentru exploatarea aurului, un canal ce conducea apa din vărful
dealului la poale, unde se făcea extragerea minierului (conform PUG, 1999) ( fig.5.9) (Fig.5.10).

115
a b
Sursa: (a) Ciucudean, H. 2007. Landscape archeology in south-west Transylvania: ancient gold mining in the Bucium-Zlatna
region În Vainovski-Mihai, I., ed., 2007. New Europe College GE-NEC Program 2004-2005, 2005-200, 2006-2007, Bucureşti:
New Europe College, p 282
(b) prelucrare autor Google Earth (Galeria Ieruga: latidudine 46o13’36.11” N Longitudine: 23o11’50.35”E)
Fig. 5.9.Imagini comparative (a) 1970 (b) 2015 a Muntelui Vâlcoi – Corabia lângă Bucium cu poziţionarea siturilor miniere
vechi. (1a-c intrarea în galeria Ieruga; 2. Gaura Perii , 3a-b laculrile artificale în situl Poduri ; 4a-b Lacurile artificiale şi canalele,
5a-b canale, 6. Drumul Roman spre Abrud, 7. Drumul Roman spre Zlatna – Ampelum
Fig. 5.10 Potecă cu urme de exploatare – segment din Drumul roman. Muntele Vâlcoi

Sursa: autor, 24 iulie 2014

Au existat şi mine inchise, de exemplu Mina Domnilor despre care vorbeşte şi Ovidiu
Bârlea în „Şteampuri fără apă” (1919) prin tipologia sa (asemănătoare cu minele din Roşia
Montană) şi din care s-a extras mult timp după perioada romană. Mina mai este cunoscută în
documente şi cu numele de Sfântu Petru şi Paulus (Fig. 5.9, 5.11) şi a fost inventariată şi
repertoriată ca patrimoniu rural în 2012 (Postăvaru, Hărmănescu, Bianu, 2013).

116
 Fig. 5.11 Mina Baia Domnilor, Stâlnişoară, Bucium

a b
sursa: (a) foto autor, (b) secţiune Ciucudean, H. 2007. Landscape archeology in south-west Transylvania: ancient gold mining in
the Bucium-Zlatna region În Vainovski-Mihai, I., ed., 2007. New Europe College GE-NEC Program 2004-2005, 2005-200,
2006-2007, Bucureşti: New Europe College, p 295

Datorită resurselor sale, locuitorii acestui teritoriu au înfruntat popoarele migratoare după
plecarea romanilor din Dacia. O primă menţiune documentară a situaţiei din munţii Apuseni
datează din 1202 şi face referire la formarea Ţarii Abrudului (Terra Obruth) din care făcea parte
şi teritorul comunei Bucium. Întreg teritoriul al Ţării Abrudului este oferit de regelui Ungariei de
Stefan al V- lea episcopiei catolice, iar în 1320, Ţara Abrudului era deja un teritoriu în care se
afla şi zona minieră Zlatna, reuşind să rămână cu vechea organizare de cnezat alături de Ţara
Haţegului, Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei. Activitatea locuitorilor a continuat să fie cea a
mineritului, dar şi a agriculturii de subzistenţa, aşezările Ţării Abrudului formându-se pe vechile
vetre importante ca aşezări miniere, Abrudul fiind domeniu minier (până în 1848). Bucium
(înţeles de cioară, butuc rămas după tăiere) atestat în 1589 cu referinţe medievale (Buchyn si
Bucsin), a fost comună alcătuită din aşezări aşezate în apropierea zăcămintelor aurifere. De-a
lungul timpului, evenimentele istorice importante đin Ţara Abrudului nu i-a ocolit pe
buciumăneni.
Activitatea principală dintotdeauna a fost mineritul, fiind ţărani liberi şi luptând să-şi
păstreze drepturile de miner. Cele mai multe evenimente sunt legate de experienţa mineritului,
fie că este vorba despre perioada interbelică când încă funcţionau minele particulare şi cele
administrate de stat, când oamenii foloseau şteampurile pentru a extrage aurul din minereu, când
erau utilizate metode rudimentare pentru a săpa în stâncă, fie că este vorba despre perioada
comunistă când mijloacele private de exploatare a aurului au fost confiscate, iar oamenii lucrau
în minele statului. Aceste resurse ale teritoriului au fost motivul principal al acţiunilor
locuitorilor, dar şi a celor care au vrut să îi subjuge. Istoria Transilvaniei este direct legată de
istoria Buciumului: răscoala ţărănească din 1748, crearea „Fondului pisetal” la Abrud în 1790
(încurajarea mineritului, repararea urgentă a bazinelor de apă, a drumurilor miniere, investiţii în
domeniul minier) prin care ţărănimea săracă începea să aibă sarcini publice. Buciumanii sunt cei
117
care au considerat dintotdeauna că au fost mineri şi că activitatea aceasta este activitatea de bază
în buciumănime, răscolindu-se de fiecare dată când dorinţele nu le mai erau favorabile (răscoala
din 1817, răscoala din 1848- 1849 condusă de Avram Iancu, mişcarea memorandistă 1892-1895)
Este de menţionat că, din punct de vedere economic, teritoiul Buciumului era presărat de foarte
multe mine, astfel în secolul XVIII, au apărut o serie de colonişti germani, francezi, deci capital
străin, prin concesionarea minelor abandonate ca mina Baia Domnului sau „Petru şi Pavel” aşa
cum este ea cunoscută în romanul Şteampuri fără apă a lui Bîrlea (1979) (Fig. 5.11), împotriva
cărora localnicii s-au opus (1886). Dovadă stă „Verşul Buciumanilor”, transmisă în viu grai şi
publicat de curând (Ispas, 2014) care vorbeşte despre lupta dusă de aceştia împotriva francezilor.
Documentele vechi nu aduc informaţii economice asupra rentabilităţilor minelor, dar
potrivit memoriei locului, oamenii nu se îmbogăţeau, la o tonă de piatră măcinată rezultau 10 kg
de aur (Bîrlea, 1979). În discuţiile cu oamenii, ei menţionau că s-au ocupat cu mineritul
dintodeauna, cei mai mulţi nu au fost foarte bogaţi nici în perioada interbelică, nici în perioada
comunistă. În perioada interbelică, acest lucru ar putea să fi fost consecinţă a modului în care era
exploatat aurul (prin intermediul unor mine private, unde mai mulţi oameni se asociau, fie prin
intermediul unei mine administrate de stat şi primeau cotă parte, în funcţie de cât au învestit iniţial, o
dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni), sau datorită exploatării de către străini şi munca
continuă depusă, chiar în arendă, mai ales în cursul secoului XIX. După naţionalizarea din 1948, nu
au existat schimbări radicale deorece erau practicate şi numeroase activitaţi agricole.
Până la naţionalizare (LEGE Nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea
intreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi), minele erau private,
apoi au devenit proprietatea statului. În consecinţa, apare o evidenţa a tuturor minelor. (Fig.
5.12.a) care confirmă modificările peisajului sesizate în cercetarea de teren ( Fig. 5.12 a,b, c).
Mineritul a generat schimbări în cadrul peisajului la scara întregului teritoriu al comunei, prin
perioada lungă de exploatarea încă din antichitate, prin răspândirea sa pe întreg teritoriu, prin
prezenţa străinilor care au ajuns aici atât din dorinţa de a se îmbogăţi. Secvenţa temporală se
suprapune secvenţei spaţiale, a teritoriului, identificându-se astfel zone în care activitatea aceasta
a avut o pondere importantă. În consecinţa, o simplă inventariere a acestora, printr-o
suprapunerea datelor istorice, a memoriei locului prin discuţiile cu ţăranii, se disting semnele la
scara macro - peisajului, parte a patrimoniului preindustrial şi industrial local, semne ascunse –
elemente de economie ale peisajului cultural Bucium.
De menţionat este versantul Vâlcoi – Corabia care prezintă un patrimoniul cultural
bogat,atât din perioada romană cât şi din cea modernă (Fig. 5.12.c).

118
 b
Sursa: . (a) Arhivele Naţionale Alba Iulia (b) PUG 1999, Primăria Bucium

(c). Google Earth, 2013

Fig. 5.12 Muntele Vâlcoi. Poziţionarea minelor şi a Drumului Roman în peisajul actual (introducerea datelor conform
documentării din Arhiva Naţională Alba Iulia 2014, PUG Comuna Bucium 1999 şi completarea cu observaţiile de pe teren –
(interpretări aproximative)
Fig. 5.13. Perspectivă din zona Vâlcoi, zonă minieră din perioada romană

119
 Sursa autor, 24 iulie 2014

Tot din memoria colectivă a aurului, este important de menţionat evoluţia procesului
tehnologic. Dacă în perioada dacică studiile arheologice consideră că aurul era obţinut în primul
rând prin spălarea nisipurilor aurifere (Transformation, 2007), începând cu perioada romană,
exploatarea aurului a căpătat amploare şi s-a dezvoltotat odată cu progresul tehnologic.
Exploatările s-au dezvoltat, unde nu mai exista randament, se renunţa şi se făceau alte exploarări
pentru găsirea a unoi zăcăminte. Astfel până în 1990, când, oficial, au fost oprite toate
exploatările de pe teritoriul Buciumului, multe zone au fost degradate şi multe terenuri agricole
au fost ocupate. (Fig 5.14 – Haldele de la Roşia Poieni, au preluat din terenurile agricole ale
satului Muntari) )
Fig 5.14 Haldele de la Roşia Poieni, au preluat din terenurile agricole ale satului Muntari

Sursa: autor, 27 iulie 2012

120
 Aceste menţionări evidenţiază munca buciumanilor depusă, prin contribuţia individuală
sau colectivă pentru valoare lor de patrimoniu cultural, materializată într-un fond construit, în
care se păstrează o serie de construcţii vernaculare fie ale ţăranilor, fie a strainilor care
individualizează peisajul rural al comunei.
Memoria aurului în definirea aşezării săteşti
Bucium este alcătuit din 30 de sate, din care şase cu existenţă medievală aşezate în
apropierea zăcămintelor aurifere (în 1587): Bucium Sat, Cerbu, Izbita, Muntari, Poieni şi Saşa
(în prezent cu denumirea de Bucium Şasa), celălalte în număr de 24 fiind iniţial cătune, în
prezent sate aparţinătoare comunei conform documentăţiei de amenajarea teritoriului din 1999
(Legea nr 2/1968): Angheleşti, Bisericani, Ciuculeşti, Coleşeni, Dogăresti, Fereşti, Floreşti, Gura
Izbitei, Heleşti, Izbicioara, Jurcuieşti, Lupuleşti, Măgura, Petreni, Poiana, Stâlnişoara, Valea
Abruzel, Valea Albă, Valea Cerbului, Valea Negrilesii, Valea Poienii, Valea Şesii, Vãleni,
Vâlcea. Satele s-au dezvoltat spontan, din cătune mici formate iniţial din jurul a 2- 3 gospodării,
în care cadrul natural încaeste dominant, în condiţii istorico – geografice ce le-au impus un
anumit mod de dezvoltare, cu un specific cu trăsături aparte a acestei subzone etnografice,
rezultând astfel un peisaj etnografic cu o cultură tradiţională definită în principal de activitatea
minieră.
Satul Bucium Şasa (iniţial Şasa, apoi Bucium, în prezent reşedinţa de comună) a fost
întemeiat în imediata vecinătate a zonei aurifere Dealui Băilor – Frasinu şi a minerelui din
Conţu. Este satul cu întinderea cea mai mare, în zona de luncă, la confluenţa a două văi pe care
s-au dezvoltat ulterior celălalte sate din văi.
Satul Cerbu, în documente, este un sat cu teren agropastoral, toponimul său venind de la
substantivul Cerb- zonă bogată în cerbi datorită zonei de păşunat şi a aparţinut iniţial Abrudului.
Bucium Sat a fost constituit în apropierea minereurilor de pe Abruzel, de altfel
dezvoltându-se apoi de-a lungul văii şi a apei, a cărui avantaj o reprezintă în prelucrarea
minereului cu ajutorul şteampurilor, dispărute din peisajul buciumănean.
Satul Izbita s-a format la intrarea văii Izbicioara ce duce spre muntele Vâlcoi, sursă de
aur încă din perioada romană, zonă ce s-a dezvoltat ulterior ca locuire spre zona auriferă.
Satul Muntari este un sat format pe versantul muntelui dintre Buicum şi Roşia Montană
(la aproximativ 974 m), dintr-o aşezare temporară formată din gospodării pastorale numite
Muntari (muntar = persoană care are grijă de vitele trimise la păşunat), în apropierea minelor de
la Roşia Poieni.
Satul Poieni a fost aşezat la poalele masivului aurifer Corabia, în zona de vale, toponimul
sau menţionând că ar fi existat mai multe poieni create natural sau prin defrişări.
Poziţionarea spaţială a celor şase sate şi în relaţie cu resursele naturale, relieful, accesul şi
aşezările vecine identifică distribuţia activităţilor ce definesc, în timp, configuraţia întregului
121
teritoriu (Fig. 5.16), rezultând astfel morfoTipologiile satelor, antropizarea făcându-se treptat,
de-a lungul perioadelor istorice cele mai importante.
Fig. 5.16 Analiza comparativă a satelor vetre atestate. MorfoTipologii şi profile de încadrare teritorială.

Sursa: autor

Satele, ca tip istoric de aşezare menţionează că ocupaţia principală a locuitorilor de

prelucrarea minereului aurifer cu ajutorul şteampurilor (până la naţionalizarea din 1948) se
impunea ca viaţă rurală încă de la început şi în plan secundar, ocupaţiile agrare şi păstorale,
dezvoltările ulterioare făcându-se de-a lungul văilor şi cursurilor de apă spre zonele aurifere.
(Fig. 5.15).

Sursa: autor
Fig. 5.15 Organizarea satelor atestate şi a cătunelor în jurul lor

122
 Relieful imprimă dezvoltarea aşezărilor pe cele două trepete ale sale, treapta de platou
situată de la aproximativ 800 – 1200 – se prezintă sub forma unor interfluvii mai largi unde se
întâlnesc aşezările risipite (Muntari, Angheleşti, Petreni, Poieni, Bisericani) şi treapta de luncă
unde aşezările alungite iau forma văilor şi preiau toponimele apelor (Ghinoiu, ed, 2011, p.41)
(Valea Abruzel, Valea Poieni, Valea Şesii, Valea Negrilesii).
Nu există date clare legate de datarea şteampurilor, dar ele încep să apară pe hărţile
istorice definind morfoTipologia satelor, particularitate în structură tesutului rural a acelor
vremuri. (Fig.5.16, Fig. 5.17, Fig. 5.18), perioadă ce corespunde începând cu secolul XVII, odată
cu seria de colonişti germani şi chiar francezi şi a instalării în zonă a meşterilor mineri.
Cea mai cunoscută datare este a şteampului din Muzeul Satului din Bucureşti (1862),
care a aparţinut familiei Lupu din Poieni. În Fefeleaga, Agârbiceanu descria munca de căutare a
aurului foarte grea. Funcţionarea şteampurilor era limitată, ele funcţionau de obicei primavară,
deoarece in lunile de vară văile rămâneau fără apă (chiar dacă debitul era mai mare decât acum),
iarna se pregătea stocul de minereu (îl coborau de pe munte primăvara), dar în mină se lucra şi
iarna şi vara. Oamenii considerau zgomotul făcut de şteampuri în sat ca fiind „feeric”, le dădea
curaj să meargă noaptea prin sat „mai ales că cineva supraveghea şteampul pe parcursul nopţii şi
era mereu un lămpaş aprins la şteampuri” (interviu, 2014).

Sursa: http://geo-spatial.org/harti/ (accesat 15.07.2015)

Fig. 5.16 Valea Negrilesii, Bucium în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-73

Sursa: Niţă, M-D, 2013. Karte des Grossfürstentums Siebenbürgen - Harta Marelui Principat al Transilvaniei
[pdf] http://www.geo-spatial.org/download/karte-des-grossfuerstentums-siebenbuergen-harta-marelui-principat-al-
transilvaniei (accesat 10.07.2015)
Fig. 5.16 Harta Marelui Principat al Transilvaniei, 1862 Zona Bucium

123
 Sursa: arhiva Primăriei Bucium, iunie 2013
Fig. 5.17 Valea Abruzelului în planurile cadastrale funciare din 1900

Prin urmare, şteampurile folosite la zdrobirea minereului au constituit cândva o realitate a

comunei Bucium, ca de altfel în întreaga zonă auriferă a munţilor Apuseni, mineritul era de bază.
Organizarea gospodăriei din acele timpuri era următoarea: casa de locuit, şura, steampul şi
câteodată troiţa, iar ele au continuat să existe mult timp.
5.4 Elemente de peisaj cultural în definirea teritoriului
Evoluţia satelor dezvăluie o morfoTipologie spaţială puternic ancorată în istorie. În urma
ultimele două evenimente majore în istoria comunei, naţionalizarea din 1948 şi închiderea
minelor în 1990, atât satul cât şi peisajul au suferit mutaţii în urma adaptării la noul stil de viaţă,
ţăranii fiind obligaţi să se adapteze la activităţile de agricultură şi creşterea animalelor. Pe
această infrastructură istorică, memoria locului este încă foarte puternică, satul buciumanean
continuă să existe, dar suferind pe alocuri modificări. Schimbările majore intervenite influenţate
de modernitate şi de puternicele mişcări demografice, dar şi de posibilităţi scăzute de câştigare a
propriei existenţe, au făcut ca şi structura unor aşezări cât şi patrimoniul vernacular din comuna
Bucium să sufere schimbări dincolo de caracterul local identitar, fiind în prezent în pericol de
dispariţie şi odata cu el şi cultura tradiţională construită.
Inventarierea peisajului cultural rural al comunei se identifică cu redescoperirea
capitalului de experienţe adunate generaţie după generaţie şi transmis cu răbdare, dictând
organizarea echilibrată a teritoriului, dialogul între elementele fundamentale ale aşezării rurale,
gestiunea durabilă a resurselor naturale, arta de a construi şi de a se proteja de mediul climatic şi
natural, dar în acelasi timp modelând organizarea societăţilor umane, arta de a trai şi modul de
viaţă în comunitatea respectivă.
Inventarierea patrimoniului rural constă în valorificarea atât a arhitecturii vernaculare
(locuinţe tradiţionale, anexe ale activităţii), gospodăria cât şi a elementelor existente sau a
urmelor ascunse (peisajul minelor şi locul şteampurilor) cu valoare economică a peisajului
cultural (conform capitolului 2.1)

124
 Macro-peisajul, fundalul pe care se proiectează toate aspectele comunei, este în
continuare element de reper pentru comunitate, la care se raportează permanent (au fost
menţionate in capitolul 5.2 şi 5.3 Detunatele, Drumul Roman, Poiana cu Narcise).
Inventarierea elementelor de structură a ţesutului rural
Drumul şi apa
Satul buciumănean în peisaj este în continuare determinat de o antropizare medie, cadrul
natural fiind în continuare prezent, fiind animat din loc în loc de gospodării. (Fig 5.18)

Sursa: autor 2014

Fig, 5.18. Perspectivă de ansamblu asupra locuirii din Valea Şesii, perspectivă vizuală către versanţi

O caracteristică a satelor o prezintă lipsa unei vetre a satului clar definită, ea fiind
identificată la nivel de teritoriu prin zona de confluenţa între Bucium Şasa şi Valea Şesii, şi
punctual în celălalte sate, acolo unde valea se lărgeşte mai mult şi permite un fond construit mai
des. O referinţă asupra habitatului buciumănean o găsim şi în Bîrlea (1979): satul Poieni are
„casele înşiruite ca mărgelele pe o aţă pe firele vâlcelelor ce se strângeau în valea Nigârlesii”.
În Bucium avem satele de vale şi satele risipite pe dealuri. (conform fig.5.45.1-5.75 de la
sfârşitul capitolului în care sunt prezentate morfologiile şi profilele de încadrare teritorială a
fiecărui sat). În consecinţă, satele de pe dealuri nu prezintă modificări în ceea ce priveşte
morfologia (au rămas nuclee vernaculare bine definite) în schimb, datorită dezvoltării
economice foarte scăzute, patrimoniul vernacular construit este în pericol.
În cazul satelor de vale, sistemul parcelării este organizat exclusiv în funcţie de drumul
principal de pârâuri şi afluenţii săi. Profilul său variază în funcţie de firul de apă, iar satele sunt
construite secvenţial, în funcţie de relief, fie doar pe o parte a drumului, fie pe ambele părţi. (Fig.
5.19) (Fig. 5.20) Accesul în gospodării se realizeaza pe podeste individuale, atunci când aceasta
este dispusă pe albia minoră a pârâului. În anumite sate, străzile sunt conturate şi de prezenţa
maurilor (perete din zidărie seacă - maur), element de identitate locală. (Fig. 5.21)

125
Sursa : autor
Fig 5.19. Diferite relaţii ale drumului cu vecinătatea (apa, limita parcelei).

Sursa: Postavaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III, Bucureşti:
MasterPrint, Autori desene: Alina Lorena Pitulicu, Tania Piceavă
Fig.5.20 Diferite relaţii între apă, drum şi gospodărie

Sursa : autor
Fig 5.21. Maur, Valea Negrilesii

126
Sursa : autor
Fig 5.22. Identificarea spaţială a zonelor cu mauri şi a punctelor de perspectivă vizuală asupra satului Valea Negrilesii

127
 Dacă în anumite zone încă se păstrează urme de şteampuri (Fig. 5. 23) în alte zone, prin
proiectele ultimor ani de dezvoltare infrastructurii rutiere au dispărut o parte din elementele
peisajului cultural Bucium (mauri, izvoare). Acest fapt arată necesitatea inventarierii, dar şi
conştientizării localnicilor şi a administraţiilor asupra valorilor de cultură tradiţională.

Sursa: Micu L. şi Nicolae A. în cadrul UdV2014 Bucium, arhivă RPER/UAUIM (date în curs de publicare în caiet V)
Fig. 5.23 Studiul de peisaj cultural. Studiu de identificare a şteampurilor istorice şi a specificitătii peisajului rural pentru
Valea Şesii realizat în cadrul UdV2014, Rper, studiu coordonat de autor, consultant ştiinţific şi autorul temei de peisaj cultural
rural din partea Facultăţii de Urbanism, UAUIM.
Fig. 5.24 Zona şteampuri obţinută din interviu - coordonate 46 16 21 N 23 10 36 E

Sursa: autor, iulie 2014

Gospodăria
Spaţializarea sa în cadrul teritoriului Bucium, aduce un aport peisajului rural identificat şi
a morfotipologiilor de locuire.(Fig. 5.25)

128
 Sursa: Postavaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III, Bucureşti: MasterPrint
Fig. 5.25 Inventarierea patrimoniului rural Bucium în cadrul UdV 2011, 2012, 2013. Identificarea lui în teritoriu.

„casa de lemn era pusă în lungul coastei pe o pivniţă de zid […] curtea împrejmuită cu un
palanc de scânduri […] sub târnaţ lângă uşa pivniţei”, „odaia de clocărit, iar iarna chiar de
dormit” […]„un şipot de brad muced îşi ţârâia apa într-un vălău prins de muşchi pe unde nu-l
bătea soarele”. (Bîrlea, 1979)
Inventarierea gospodăriei se face împreună cu inventarierea arhitecturii vernaculare ce
are la bază Fişa analitică de inventariere a monumentelor şi ansamblurilor istorice din Ordinul
nr. 2260 din 18 aprilie 2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere
a monumentelor istorice (Anexa 2).
Structura gospodăriei a suferit multe etape de dezvoltare, cu un parcelar spontan, şi cu
influenţele coloniştilor germani şi francezi (prin prezenţa pietrei atât în gospodărie cât şi în
construcţia locuinţei)
Gospodăria, chiar dacă nu mai prezintă şteamp, are în organizarea sa anexele
gospodăreşti cu profil agricol (şura), care funcţionează împreună cu locuinţa. Organizarea
gospodăriei se realizează în funcţie de condiţiile terenului, se extinde pe dealuri, limitele de
proprietate fiind marcate în lungul curbelor de nivel.
În satele de pe înălţimi, limitele sunt difuze, accesul făcându-se prin sunt prin chiar
trecerea dintr-o proprietate în alta. (Fig. 5.26)

Sursa: autor, iulie 2014

Fig. 5.26 Tipuri de trecere dintr-o proprietate în alta, în satele risipite

Sunt prezente atât cu latura scurtă la stradă, cât şi cu latura lungă, organizate iniţial de
relaţia cu apa – şteamp ( dacă izvorul trece prin faţa gospodăriei sau prin spatele ei)
129
 sursa: Postavaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III, Bucureşti: MasterPrint
Fig. 5.26 Tipologii de gospodării

În prezent o gospodărie cuprinde: (Fig. 5.27)

- Primul plan al gospodăriei cuprinde locuinţa, şura, acareturile şi gradina de zarzavat –
adâncimea variază în funcţie de declivitatea terennului
- Planul secund cuprinde livada, pe terenul în pantă
- Planul terţiar unde este dispusă fâneaţa – începe acolo unde panta devine mai lină
Această dispunere se putea realiza cu ajutorul maurilor pentru taluzare sau se foloseau
direct pantele terenurilor.

130
O caracteristică specifică culturii tradiţionale construite locale este sistematizarea terenului cu
declivitate ridicată pentru scurgerea apelor pluviale sau pentru alte activităţi din cadrul
gospodăriei, în special pentru aducerea unor aducţiuni în zona de şteampuri. Dovadă sunt urmele
poziţionării şteampurilor în diferite gospodării. (Fig. 5.28)

Sursa; autor, 27 iulie 2013

Fig. 5.27. Organizarea unei gospodării, plan gospodărie 993, Valea Şesii

Sursa: Loredana Micu şi Alexandra Nicolae în cadrul UdV2014 Bucium RPER, date arhivă RPER
Fig. 5.28 Studiul de peisaj cultural. Studiu de identificare a şteampurilor istorice şi a urmelor canalelor de aducţiune -
specificitătea peisajului rural pentru Gospodăria 865 Valea Negrilesii, realizat în cadrul UdV2014, Rper, studiu coordonat de
autor, consultant ştiinţific peisaj cultural rural din partea Facultăţii de Urbansm, UAUIM (plan şi secţiune)
131
 Arhitectura vernaculară. Sistem constructiv
Conform Ghidului Cemat (capitolul 1.2), arhitectura vernaculară cuprinde toate tipurile
de construcţii existente: casă, şură, biserică, moară, cuptor, pivniţe, șteamp (instalatie de măcinat
minereul). cariere de piatră, moară de apă, păstrăvărie, stăvilar, bazine, cruce, element de hotar, etc.
Toate tipologiile sunt elemente de economie, ele sunt legate de viaţa cotidiană şi de
contextul istoric, de perioada istorică, cu funcţiuni diferite (locuire, depozitare alimente sau pentru
moara si minereu, răscruce de drumuri, limită de hotar). Relaţia lor cu peisajul este dată de amplasarea pe
harta comunie şi identificarea vecinătăţiilor.

sursa: Postăvaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III, Bucureşti:
MasterPrint
Fig.5.29 (a) cuptor de făcut pâine, gopodăria Cornelia Lup, Lupuleşti, 450
Fig.5.30 (a) Povarnă, element de economie rurală în peisajul buciumănesc, Valea lui Ştefan, Poieni
(b) Izvor, accesat din drum, Valea Negrilesii

a b
Sursa : autor, 2014

132
 sursa: Postăvaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III, Bucureşti:
MasterPrint
Fig.5.31 (a) Şura absidală, Poieni, 582

Modul de acoperire în această zonă identifică caracteristicele geografice ale Buciumului,

astfel în Bucium şurile, care adăpostesc producţia, sunt acoperite cu şindrilă, iar în Roşia
Montană şi Mogoş sunt acoperite în mare parte cu paie. (Fig. 5.32)
Locuinţa tradiţională
„Casele se înşiruiau cu curţile alăturate, din bârne sure ori negre ridicate pe ziduri, şi cu
şindrila înnegrită de fum. Ferestrele, de două-trei palme, aveau zăbrele cu arcuri încovoiate în
chipul unor frunze cu loburile răsfrânte în lături, şi dindărătul lor mijeau glastre cu flori roşii,
portocalii sau vinete.” (Bîrlea, 1979)
Fig. 5.32 Anexe gospodăreşti. (a) Bucium (b) Mogoş

a b
sursa: autor
133
Sunt construcţii cu unul sau două niveluri si cu volum compact, cu partea de jos din piatra, efect
al colonizării germanilor veniţi să lucreze în mine. Târnaţul face legătura dintre spaţiu exterior şi
casă şi este foarte important în arhitectura vernaculară buciumană. Este o consecinţa biclimatică,
de aceea orientarea sa depinde de locul în care este amplasată locuinţa.

Sursa: prelucrare Postăvaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III,
Bucureşti: MasterPrint
Fig. 5.33. Planimetrii de locuinţă tradiţională în Bucium: 56 Angheleşti, 253 Ciuculeşti, 450, Lupuleşti, 465, Lupuleşti, 618,
Poieni

Excepţii: în gospodaria 460 – 461 Lupuleşti: „era peste măsură de mare şi nu semăna cu
nici una din Bucium. Clădită cu două etaje, din piatră şi cărămidă, nu avea târnaţ şi se arăta
rece şi mohorâtă, părând mai degrabă un fel de cazarmă. Ferestrele regulate, multele ochiuri,
priveau lumea cu indiferenţa celor de la casele săseşti de prin unele târguri ardelene.” (Bîrlea,
1979) (Fig. 5.34)

134
 b

c
Sursa: prelucrare Postăvaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III,
Bucureşti: MasterPrint
Fig. 5.34. Planimetrii de locuinţă tradiţională în Bucium: 148, Bucium Sat, 204 Cerbu, 235, Bucium Şasa, 465, Lupuleşti

Sistemul constructiv

135
 Sursa: autor 2012
Fig. 5.35. Sistem structural pereţi exteriori în Bucium Sat

Sursa: prelucrare Postăvaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III,
Bucureşti: MasterPrint
Fig. 5.36. Detaliu arcadă şi detaliu de talpa casei, Poieni nr 618 – in prezent un număr limitat de locuinţe.

Lemnul este materialul local şi răspândit în această zonă. Pereţii sunt realizaţi din bârne
orizontale cu îmbinări în coadă de rândunică, cu goluri delimitate de montanti verticali ce se
îmbină direct cu bârnele orizontale sau traverse astfel încât să permita lemnului să lucreze. De ici
au apărut şi diferite abordări de finisare la exterior (bârne verticale, închiderea târnaţului, etc)

136
Peisajul minelor în relaţie cu aşezarea satului

Sursa: autor
Fig. 5.37 Relaţia peisajului minelor cu satele Gura Izbitei şi Izbicioara

137
Sursa: autor
Fig. 5.38 Relaţia peisajului minelor cu Valea Abruzel

138
Sursa: Iulia Smărăndoiu, Oana Udrea, Tudor Cora, Roxana Marin în cadrul UdV Bucium 2015 Rper
https://www.uauim.ro/anunturi/udv2015/Studiu%20peisaj%20cultural%20Valea%20Abruzel%20-
%20UdV%20Bucium%202015%20lowres.pdf [accesat 24.08.2015]
Fig. 5.39 Studiul de peisaj cultural. Studiu de identificare a minelor, a şteampurilor istorice şi a specificităţii peisajului
rural pentru Valea Abruzel realizat în cadrul UdV2015 Rper, autorul fiind consultant ştiinţific şi autorul temei de peisaj cultural
rural din partea Facultăţii de Urbansm, UAUIM.

139
Sursa: autor
Fig. 5.40 Relaţia peisajului minelor cu Valea Şesii

140
 Sursa: autor

Sursa: autor
Fig. 5.41 Relaţia peisajului minelor cu Valea Şesii. Perete reper pentru cal sau măgar, utilizat în transportarea minereului de la
gura minei până în sat

5.5 Atitudini de intervenţie în reconfigurarea peisajului rural Bucium

Atitudini de intervenţie la nivel de organizaţie non-profit, RPER, din care se
mentionează:(1)Casa Colda - reabilitare prin tehnici de restaurare, (2011- 2015)
Fig. 5.42 Casa coda 2011, 2014

141
 sursa autor

(2) 6 troiţe şi cruci de drum din satele comunei Bucium au fost clasate ca monument
istoric, prin Ordinele Ministrului Culturi nr. 2034-2039, publicate în Monitorul Oficial nr. 108
din 12.02.2014, împreună cu zonele lor de protecţie. Obiectivele inventariate în cadrul UdV
Bucium II (2012) au fost clasate pe baza documentaţiilor elaborate de RPER, demonstrând
valoarea lor de bunuri semnificative pentru istoria, cultura şi civilizatia natională şi universală
(Postăvaru, 2014):
1. Crucea de drum cu troiţa, 1802, sat Bucium Sat [lângă casa nr. 166], cod LMI AB-IV-m-
B-21076
2. Crucea episcopului Andrei Şaguna, cu troiţa, 1897, sat Gura Izbitei [lângă casa nr. 405],
cod LMI AB-IV-m-B-21077
3. Crucea „de la Piaţă", 1880, sat Poieni [lângă casa nr. 604], cod LMI AB-IV-m-B-21081
4. Crucea „de la Ţârău", 1840-1870, sat Poieni [lângă casa nr.615], cod LMI, AB-IV-m-B-
21080
5. Crucea „de la Ţandrău",1878-1897, sat Poieni [lângă casa nr. 632], cod LMI AB-IV-m-
B-21078
6. Crucea „de la Valea lui Ştefan"1840-1870, sat Valea Negrilesii [lângă casa nr. 838], cod
LMI AB-IV-m- B-21079
7. Fig. 5. 43 Troiţele şi crucile de drum clasate

sursa: Postăvaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III, Bucureşti:
MasterPrint

(3)
142
 Sursa: Estras din: Postăvaru, I, Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014, Repertoriu patrimoniu rural Bucium, Caiet III,
Bucureşti: MasterPrint
Fig. 5. 44. Concurs Casa cea mai dichisită

Concluzii
În cadrul peisajului buciuman contemporan aşezarea rurală joacă un rol fundamental în
păstrarea identităţii şi specificităţii sale şi suscită adaptarea comunităţii spaţiului său rural locuit.
Astfel, este importantă recunoaşterea valorii moştenirii culturale a aşezării rurale, deci implicit a
culturii tradiţionale construite luând în considerare faptul ca aceasta nu are de-a face cu episoade
rare, tipologii simple vernaculare, ci cu modele de aşezări care sunt capabile să caracterizeze
zone de peisaj care sunt extinse în mod semnificativ.
Aşezările rurale, integrate în contextul peisajului din Buicum oferă un peisaj la scara
umană, fără elemente reper, ci cu elemente ale vieţii cotidiene ce răspund relaţiei dintre natură şi
activitatea oamenilor acestui teritoriu.
Noile inserţii să ţină cont de cultura tradiţională locală, de valorile de patrimoniu ale
propriei moşteniri culturale astfel încât să aibă potenţialul de a genera un model prin:
- Utilizarea gospodăriei ca model adecvat din punct de vedere al caracteristicilor
morfoTipologice, al configuraţiei şi al gabaritului în condiţiile unor noi funcţiuni ce necesită a fi
implementate.
- Păstrarea unităţii ţesutului rural existent şi a peisajului, păstrarea structurii
vernaculare (a nucleelor vernaculare conform fundamentării teoretice) prin modurile de
atitudinile de intervenţie: inserţii arhitecturale, ansambluri noi, mobilarea rurală la nivel de spaţiu
comunitar.
- Utilizarea materialelor locale, a volumelor şi proporţiilor unei arhitecturi
sustenabile adecvate scării aşezărilor comunei Bucium – sublinierea culturii tradiţionale
construite.
- Abordarea sustenabilă la nivel de peisaj şi patrimoniu (conform capitolelor
precedente) apa pluvială, caracteristicile sustenabile ale sistemului constructiv, etc.
Proiectul nu are termen de finalitate, fiecare moment de interferenţă dintre localnici şi
specialişti este un reper (Hărmănescu, 2014). Continuitatea lui oferă marcarea locului, a direcţiei
unei comunităţi şi aminteşte complexitatea vieţii rurală.

143
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 45 (a) (b) Sat Angheleşti

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 46 (a) (b). Sat Bisericani

144
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.47 (a) (b) Sat Bucium

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.48 (a) (b) Sat Bucium Sat

145
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 49 (a) (b). Sat Cerbu

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.50 (a) (b). Sat Ciuculesti

146
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 51 (a) (b). Sat Coleseni

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.52 (a) (b). Sat Dogaresti

147
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 53 (a) (b). Sat Feresti

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.54 (a) (b). Sat Floresti

148
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.55 (a) (b). Sat Gura Izbitei

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 56 (a) (b). Sat Helesti

149
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 57 (a) (b). Sat Izbicioara

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 58 (a) (b). Sat Izbita

150
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 59 (a) (b). Sat Jurcuiesti

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.60 (a) (b). Sat Lupulesti

151
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 61 (a) (b). Sat Magura

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 62 (a) (b). Sat Muntari

152
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.63 (a) (b). Sat Petreni

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 64 (a) (b). Sat Poiana

153
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.64 (a) (b). Sat Poieni

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 66 (a) (b). Sat Stalnisoara

154
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.67 (a) (b). Sat Valcea

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 68 (a) (b). Sat Valea Abruzel

155
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 69 (a) (b). Sat Valea Alba

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 70 (a) (b). Sat Valea Cerbului

156
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 71 (a) (b). Sat Valea Negrilesei

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.72 (a) (b). Sat Poieni

157
prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html
(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5. 73 (a) (b). Sat Valea Sesii

prelucrare sursa http://geoportal.gov.ro/viewers/ro_RO/index.html

(a) Imaginea satului cu delimitarea intravilanului existent în 2013 (a) şi 2005 (b)

Sursa: autorul
(b) Profil de încadrare teritorială sat - situaţie actuală
Fig. 5.74 (a) (b). Sat Valeni

158
 6 CONCLUZII
Cercetarea şi - a atins scopul şi obiectivele, a identificat strategii de integrare a
patrimoniului rural în teritoriu ţinând cont de modelele europene, strategii utile pentru elaborarea
şi implementarea proiectelor de arhitectură şi urbanism viitoare, pentru a preveni deteriorarea
peisajului rural şi pentru ameliorarea calităţii vieţii în aria ruralului în spiritul direcţiilor
promovate de Convenţia Europeană a Peisajului. Rezultatele cercetării au răspuns obiectivelor
proiectului şi s-au completat cu noi contribuţii prin valorificarea coordonării de către tutore şi a
perioadelor de mobilitate, ce au fost adus dezvoltat direcţii viitoare de cercetare a domeniului.
6. 1 Valorificarea perioadelor de mobilitate
Instituţiile gazdă şi modelele culturale europene nu au fost alese la întâmplare, demersul
cercetării urmat întâlnirilor de lucru cu coordonatorul științific Doamna Academician Doctor
Sabina Ispas şi documentarea teoretică de specialitate au adus în prim plan lipsa concentrării în
literatura românească actuală asupra relaţiilor patrimoniu rural - peisaj şi patrimoniu – peisaj
rural. Stagiul de cercetare în străinătate în cadrul instituţiilor de cercetare şi învățământ, împărțit
în două perioade a oferit cercetătorului posibilitatea de a lua contact direct cu diferite abordări a
modelelor europene asupra patrimoniului rural vernacular şi peisajului rural montan, ce pot fi
aplicate sau adaptate peisajului rural montan românesc.
Astfel, a fost importantă concentrarea pe consolidarea ‚vernacularului’ ca motor de
dezvoltare sustenabilă prin perioada de mobilitate în cadrul centrului de cercetare CI-ESG,
Portugalia printr-o documentare asupra literaturii de specialitate privind metodele şi
metodologiile de cercetare privind cultura constructivă locală şi integrarea atributelor
vernaculare în valorificarea peisajului rural, prin recunoaşterea patrimoniului vernacular
construit. De asemenea, cercetătorul a avut oportunitatea de a merge pe teren şi a identifica si
inventaria elemente specifice arhitecturii vernaculare portugheze a căror referinţe sunt în cadrul
teoretic al cercetării.
Ca aport al perioadei de stagiu cercetătorul a fost invitat să scrie un articol în cadrul
Proiectului SEISMIC V, în cartea Seismic Retrofitting: Learning from Vernacular Architecture,
Editors: Mariana R. Correia, Paulo B. Lourenco, Humberto Varum, Publisher: CRC Press (2015)
investigaţie dintre tipologiile de arhitectură vernaculară şi zonele seismice din România, privind
rezistenţa sistemelor constructive la efectele seismice, subliniind astfel Cultura Locală Seismică
în România. Această investigaţie, chiar dacă nu face obiectul acestei cercetări şi nu a fost
înserată ca un capitol [fiind o cercetare în sine], este indispensabilă în formularea unei strategii
integrate de dezvoltare a peisajului rural românesc, ca o conştientizare a culturii constructive
locale şi a tehnicilor locale a patrimoniului vernacular neprotejat existent, fiind de altfel
menţionată pe parcursul cercetării cu referinţa către articolul publicat. Soluţiile constructive

159
demonstrează valoarea cunoştinţelor locale cât şi capacitatea abilităţilor meşterilor locali şi ai
comunităţii de a găsi soluţii rezistente la hazarduri şi vulnerabilitate, iar principalul argument
este faptul ca au rămas comunităţile să locuiască în acest teritoriu. Astfel, prin această perioadă
de mobilitate s-au introdus în cercetare conceptul de cultură tradiţională locală, patrimoniu
vernacular/ arhitectură vernaculară şi conceptele sustenabilitate şi rezilienţă (întâlnite în capitolul
unu şi capitolul patru). De asemenea, au fost considerate validate principiile şi strategiile
patrimoniului vernacular în arhitectura sustenabilă din cadrul proiectului de cercetare al centrului
gazdă VERSUS - Heritage for Tomorrow. Vernacular Knowledge for Sustainable Architecture,
editat de Correia Mariana, Dipasquale Letizia & Mecca Saverio (2014), acestea fiind înserate în
capitolele unu şi patru).
A doua perioadă a stagiului realizată în cadrul Departamentului de Studii Urbane,
POLIMI, Italia s-a concentrat asupra literaturii de specialitate, a metodelor de intervenţie şi a
strategiilor de promovare şi integrare a peisajului rural montan contemporan. Alegerea Italiei ca
model cultural european de cercetare, sincronizare şi durabilitate s-a datorat abordării integrate a
peisajului, supus dispoziţiilor Codului Italian al patrimoniului, ca fiind "o parte omogenă a
teritoriului ale cărei caracteristici derivă din natura, din istoria umană sau din interrelațiile
acestora" [Text unic asupra bunurilor culturale - Testo Unico sui beni culturali, cuprinse în
partea a IIIa a Codului, Bunuri peisagistice, Codul a fost publicat cu Decretul Legislativ nr. 42 /
22.01.2004 (Decreto Legislativo n. 42 / 22 gennaio 2004) publicat în Gazzetta Ufficiale nr.
45/22.02.2004, Supplemento Ordinario n. 28.
Implicarea pe toata perioada a doua a stagiului într-un proiect aflat la început, dezvoltat şi
finanţat de administraţia regională, a completat documentaţia asupra modului de abordarea a
strategiilor de promovare a unui teritoriu, integrarea în dezvoltarea regioanală. Italia este una
dintre ţările în care există o abordare participativă a proiectelor, astfel cercetătorul a avut
oportunitatea de a participa la întâlniri între de administraţia locală, regională, specialişti, ONG-
uri şi comunitate pentru a găsi un echilibru în valorificarea patrimoniului şi a peisajelor lor.
Perioadele de mobilitate au contribuit la dezvoltarea unor direcţii noi ale cercetării prin
modelele culturale europene alese, completând şi chiar mai mult decât ceea ce s-a propus iniţial
prin proiect. Studiul acestor modele europene confirmă că peisajul rural european încă este
caracterizat de cultura tradiţională construită, cu preocupări diferite asupra peisajului rural şi a
patrimoniului, prin valorificarea principiile locale de dezvoltare rurală ca model de integrare şi
promovare.
Dacă inițial cercetătorul s-a gândit asupra unei abordări comparative a peisajului rural
românesc, prin aria de studiu, cu modele de peisaje rurale europene, în urma revizuirii literaturii
de specialitate, alături de o comparaţie la nivel de politic de peisaj şi strategii, a considerat
important în a insista asupra ariei de cercetare, folosind principiile dezvoltate în perioada de
160
mobilitate şi cercetările fundamentale în domeniul culturii locale construite comparative:
Enciclopedia of Vernacular Architecture of the World (Oliver 1997) şi Atlas of Vernacular
Architecture of the World (Vellinga, Oliver, Bridge 2007). România, în cadrul acestor cercetări
de amploare este reprezentată la un nivel general, dar există în prezent deschisă invitația pentru
fiecare ţară de a contribui la ediţie revizuită a Enciclopedei, cercetătorul considerând că o parte
din rezultatele studiului său postdoctoral pot constitui referinţă pentru noua ediţie revizuită ca un
mod promovare a patrimoniului şi peisajului rural românesc.
În cadrul proiectului, cercetătorul a luat ca referinţă această literatură alături de abordarea
din cercetarea anterioară doctorală şi a dezvoltat o sinteză analitică privind cadrul existent în
abordarea peisajului rural la nivel de politică și cultură în Europa.
6.2 Contribuţia cercetării
Cercetarea are la rezultat contribuţia la dezvoltarea sustenabilă a ariilor rurale în
următoarele moduri:
‐ contribuie cu înţelesuri noi şi adecvate ale posibilităților ariilor rurale prin
identificarea specificităţii, a culturii şi a dezvoltării unei griji pentru cultura tradiţională
construită.
‐ constituie un punct de pornire pentru stabilirea unui suport de cercetare în ceea ce
priveşte integrarea elementelor fundamentale rurale atât în cadrul educativ dar şi la nivel
administrativ cadrul aşezărilor rurale prin grija faţă de identitate şi resursele sale.
‐ se doreşte a fi un reper şi un cadru de reglementare util al patrimoniului rural
pentru elaborarea şi implementarea proiectelor de arhitectură, amenajări şi planificări rurale
viitoare, pentru a preveni deteriorarea peisajului rural şi pentru ameliorarea calităţii vieţii în aria
ruralului în spiritul direcţiilor promovate de Convenţia Europeană a Peisajului, a politicilor de
peisaj la nivel de ţară (exemple europene de valoare) – în prezent la nivel local nu există politici
privind integrarea acestuia în cadrul peisajului.
‐ Integrează patrimonial rural intr-o cercetare teoretică a peisajului, dar o raportează
la modele europeane, fiind o valoare crucială pentru comunitatea rurală deoarece restructurarea
rurală contemporană este dependentă de transformările contemporane ale peisajului, de utilizările
actuale ale terenului şi schimbările economio-sociale.
‐ Abordează conceptul de rezilienţă în cadrul aşezărilor rurale; sustenabilitate şi
rezilienţă sunt inseparabile pentru supravieţuirea aşezărilor rurale [şi umane în general] în
schimbările actuale de mediu. A răspunde cerinţelor de sustenabilitate si rezilienţa înseamnă o
consolidare în faţa schimbărilor de mediu, socio-economice şi socio-culturale – identificând
astfel moduri de intervenţie în peisajul rural.

161
 ‐ Subliniază rolul patrimoniului vernacular construit/ arhitecturii vernaculare în
componenţa peisajului rural contemporan, prin studiul de caz cu precădere al peisajului din
zonele înalte prea puţin valorificat.
‐ Identifică cultura tradiţională construită ca cerință importantă în instrumentele de
evaluare prezente la nivel european şi mondial precum LEED, BREEAM, Living Building
Challenge, SITES şi prin principiile actuale ale sustenabilităţii.
‐ Formulează o metodologie de valorificare a peisajului rural prin prisma
componentelor sale de patrimoniu cultural construit, strategie necesară în promovarea sa,
subliniind astfel importanţa peisajului rural
6.3 Direcţii de cercetare viitoare
‐ Cercetarea deschide noi direcţii de dezvoltare a interdependenţei patrimoniu –
peisaj rural. Prin contribuţia nouă se deschid direcţii către cultura tradiţională construită şi
schimbările suferite de –a lungul istoriei (diversitate culturală, egalitate la şanse, migraţiune,
etc), detalierea construcţiilor anexe (de producţie);
‐ Contribuţia la ediţie revizuită a cărții Enciclopedia of Vernacular Architecture of
the World (Oliver 1997), cu o parte din rezultatele intervenției in teren - considerând că o parte
din rezultatele studiului său postdoctoral pot constitui referinţă pentru noua ediţie revizuită
strategie de promovare a patrimoniului şi peisajului rural românesc.
‐ Integrarea metodologiei de valorificare a peisajului rural în cadrul metodologiilor
de inventariere a patrimoniului cultural construit, dar şi dezvoltarea acesteia prin studii de teren.
‐ Continuarea direcţiei patrimoniu - peisaj rural – rezilienţă şi instrumente de
evaluare sustenabilă şi identificarea factorilor ce pot dezvolta proiecte echilibrate în cadrul
peisajului rural.
‐ Dezvoltarea unor direcţii identificate în cadrul proiectului date de schimbare şi
tradiţie şi conectarea lor cu alte domenii de cercetare.
‐ Aplicabilitatea metodologiei de lucru pe diverse arii rurale româneşti şi
observarea rezultatelor;
‐ Publicarea rezultatelor şi conştientizarea interdependenței patrimoniu – peisaj
rural

162
ANEXA 1
Criteriile unice de selecţie aplicabile care dau valoarea universală siturilor din Convenţia
internaţională pentru protejarea patrimoniului cultural şi natural mondial (Paris, 1972) |
Convention Concerning the Protection of the World Cultural and Natural Heritage. UNESCO,
1972, Paris.
să reprezinte o capo-d’opera a geniului creator uman. CRITERIUL I:

creativitate individuală

să mărturisească un schimb de influenţe considerabile într-o perioadă CRITERIUL II:

dată sau într-o arie culturală determinată, despre dezvoltarea arhitecturii,
istoria ideilor şi a
tehnologiei, artei monumentale, a construcţiei oraşelor sau a creării unor
tehnologiei
peisaje.

să aducă o mărturie unică (sau cel puţin excepţională) asupra unei tradiţii CRITERIUL III:
culturale sau a unei civilizaţii vii sau dispărute.
istoria civilizaţiei

să ofere un exemplu eminent asupra unui tip de construcţie sau de CRITERIUL IV:
ansamblu arhitectural sau tehnologic sau de peisaj ilustrând perioade
dezvoltarea istorică
semnificative ale istoriei umane.

să fie un exemplu specific de aşezare umană tradiţională, de utilizare CRITERIUL V:

tradiţională a teritoriului sau a mării.
integrarea mediului
natural sau artificial

să fie direct sau material asociat unor evenimente, tradiţii vii, idei, CRITERIUL VI:
credinţe, opere artistice şi literare având o semnificaţie universală
credinţe şi tradiţii
eexcepțională
culturale

să reprezinte fenomene naturale sau teritorii de o frumuseţe naturală şi CRITERIUL VII:

de o importanţă estetică excepţională.
natura sublimă

să fie un exemplu reprezentativ al marilor stadii ale istoriei planetei CRITERIUL VIII:

istoria geologică

să fie un exemplu reprezentativ al proceselor ecologice şi biologice în CRITERIUL IX:

curs în evoluţia şi dezvoltarea ecosistemelor.
istoria evoluţiei şi a
biologiei

să conţină habitate naturale reprezentative şi foarte importante pentru CRITERIUL X:

conservarea în situ diversităţii biologice. conservarea
biodiversităţii

163
 ANEXA 2
ORDIN nr. 2260 din 18 aprilie 2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare si
inventariere a monumentelor istorice ANEXA Nr. 2:
(A)FISA ANALITICĂ de inventariere a monumentelor si ansamblurilor istorice- Abreviere FAI - M
1. IDENTIFICARE
1.1 Cod LMI
1.2 Categorie
1.3 Denumire oficială

2. LOCALIZARE
ADMINISTRATIVĂ
2.1 Stat
2.2 Judeţ
2.3 Localitate
2.4 Cod poştal
2.5 Stradă, număr actuale
2.6 Localitate anterioară
2.7 Stradă, număr anterioare
2.8 Coordonate geografice
2.8.1 Referinţe geografice
2.8.2 Identificare cartografică
2.8.3 Sistem cartografic utilizat Sistem Stereografic1970
2.8.4 Coordonate Y, X, Z

3. TIP DE PROPRIETATE
3.1. Stat
3.1.1. Proprietate publică a statului
3.1.2. Proprietate privată a statului
3.2. Mixt
3.3. Privat

4. DATARE
4.1. Epocă

164
4.1.1. Datare început
4.1.2. Datare sfârşit
4.2. Datare prin perioade
4.3. Datare prin intervale de date
4.4 Datare precisă

5. ISTORIC. PERSOANE SI
EVENIMENTE ASOCIATE
ISTORIEI
MONUMENTULUI
5.1. Istoric
5.2. Autor
5.3. Comanditar
5.4. Ctitor
5.5. Meşter
5.6. Pictor

6. DESCRIERE
6.1. Zona
6.2. Elemente de peisaj cultural si
natural
6.2.1. Peisaj cultural
6.2.2. Peisaj natural
6.3. Categoria de arhitectură
6.3.1. Funcţiunea actuală
6.3.2. Funcţiunea anterioară
6.4. Descriere obiectiv individual
6.4.1. Plan
6.4.2. Faţade
6.4.3. Formă acoperiş
6.4.4. Extinderi
6.4.5. Anexe
6.5. Structură

165
6.6. Materiale de construcţie
6.6.1. Materiale de construcţie
acoperiş
6.7. Tehnici de construcţie
6.8. Incadrare stilistică
6.9. Inscripţii -

7. CONSERVARE,
RESTAURARE,
AMENINŢĂRI
7. Starea generală de
conservare*)
7.2. Lucrări anterioare de restaurare .
7.3. Riscuri/ameninţări
7.3.1. Eroziune
7.3.2. Inundaţii
7.3.3. Alunecări de teren
7.3.4. Agricultură

8. DOCUMENTARE
8.1. Bibliografie
8.2. Dosare si rapoarte, în arhive
8.3. Hărţi, planuri, desene -Josephinische Landaufnahme, 1769-1783, p. 137 Rosia
Montana, Wikipedia

8.4. Fotografii
8.4.1. Fotografii satelitare
8.4.2. Fotografii aeriene
8.4.3. Fotografii alb-negru
8.4.4. Fotografii color
8.5. Atestare documentară

9. NIVEL CLASARE

166
9.1. Grupa valorică
-A
-B
9.2. Categoria după natura
obiectivului
-I
- II
- IV
9.3. Criterii de evaluare globală
9.4. Data si documentul protecţiei
9.5. Reglementări urbanistice

10. INVENTARIERE
10.1 Instituţia în cadrul căreia s-a
redactat fisa
10.2. Autorul fisei si calitatea
acestuia
10.2.1. Nume
10.2.2. Prenume
10.2.3. Calitatea acestuia
10.2.4. Semnătura autografă a
specialistului care a întocmit
fişa
10.2.5. Semnătura şi stampila
conducătorului instituţiei în
cadrul căreia s-a redactat fişa
10.3. Numărul procesului-verbal de
validare în comisia regională a
monumentelor istorice
10.3.1. Numărul documentului de
clasare
10.3.2. Data ordinului de clasare
10.4. Data redactării fisei

167
 ANEXA 3
Drumul roman şi resursele naturale ale Daciei (în relaţie cu sistemele constructive existente/ ariile
etnografice şi zonele seismice) prelucrare date Transformation (n.d), Hărmănescu, Georgescu (2015).

168
 GLOSAR DE TERMENI
Amenajarea peisajului
Înseamnă acţiunile cu pregnant caracter prospectiv, vizând punerea în valoare, refacerea
sau crearea de peisaje.(conform Convenţiei Europene a Peisajului) (sursa: AMTRANS 1A01 /
Model conceptual și metodologic-Glosar termeni de specialitate, 2002).
Autoritate
Putere, drept de a da dispoziţii cu caracter obligatoriu, de a impune cuiva ascultare.
Organ al puterii de stat competent să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu; reprezentant
al acestei puteri. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic-Glosar termeni de
specialitate, 2002).
Conservare
Ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru menţinerea într-o stare favorabilă şi
refacerea habitatelor naturale şi a populaţiilor de specii de faună şi floră sălbatice. (Legea nr. 462
/2001 pentru aprobarea OUG nr. 236 /2000 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice)
Dezvoltare durabilă
Satisfacerea necesităţilor prezentului, fără a se compromite dreptul generaţiilor viitoare la
existenţă şi dezvoltare.
Documentaţie de amenajare a teritoriului şi de urbanism
Ansamblu de piese scrise şi desenate, referitoare la un teritoriu determinat, prin care se
analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile de amenajare a
teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor pe o perioadă determinată.
Epistemologia
Numită şi Teoria cunoaşterii ştiinţifice, (din grecescul Episteme - “cunoaştere” si logos -
“studiu”), este o parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii aşa cum se desfăşoară în
cadrul ştiinţelor, cercetează valoarea acesteia, în raport cu obiectivitatea şi validitatea rezultatelor
ştiinţifice, analizează şi explică posibilitatea şi necesitatea teoretică a ştiinţei (Dicţionar
Enciclopedic, Vol II ( D-G ), Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1996, p229)
Habitat
Locul sau tipul de loc în care un organism sau o populație există în mod natural. (sursa:
AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic-Glosar termeni de specialitate, 2002).
Indicator
Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social-
economic din punct de vedere al compoziţiei structurii, schimbării în timp, al legăturilor
reciproce cu alte fenomene, etc. (Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1987)
169
 Expresie cu ajutorul căreia pot fi caracterizate laturile cantitative şi calitative ale
diferitelor fenomene sau procese economice , sociale, tehnice, la nivelul unor teritorii şi perioade
de timp determinate. Fiecare indicator are o anumită formă de exprimare, în funcţie de procesele
pe care le ilustrează: în mărimi absolute, în mărimi relative, sub formă de mărimi medii sau
indici. (Mic lexicon ilustrat a noţiunilor de sistematizare, Ed. Tehnică, Bucureşti 1983)
Acoperă întreg domeniul studiat, în evoluţie, fiind indicatori de caracterizare a situaţiei
existente şi indicatori de caracterizare a evoluţiei în timp – pentru determinarea elementelor
pozitive sau negative intervenite şi a surprinde tendinţele care se manifestă, asigurându-se astfel
posibilitatea unor intervenţii în timp util a organismelor competente.
Trebuie să asigure compatibilitatea (indicatori de normalitate, medii, optimi sau praguri
minime şi maxime) şi să faciliteze evaluarea eficienţei în programele existente la nivelul
organismului urban / teritoriului. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic-
Glosar termeni de specialitate, 2002).
Managementul peisajului
Acțiuni întreprinse din perspectiva dezvoltării durabile care să asigure întreținerea
regulată a peisajului, astfel încât să ghideze și să armonizeze schimbări cauzate de procese
sociale, economice și naturale. (sursa: Convenția EC privind protecția peisajului, 2000) .
Mediu
Totalitate a factorilor naturali externi omului (atmosfera, lumina, temperatura, relieful,
vegetației, etc. precum și celelalte ființe vii), ca elemente geografice și biologice cu care
formează o unitate, stabilită pe baza unor strânse interacțiuni, constituind mediul primar, precum
și cadrul artificial (cultura, civilizația, sfera fenomenologică ce-l înconjoară spațial sau
temporal), constituind mediul secundar. Mediul are un rol preponderent în procesul evoluției
omului, care, la rândul său, fiind un component activ al mediului, reprezintă un factor de
transformare a acestuia. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic-Ghid
termeni de specialitate)
Mediu durabil
Înseamnă a lăsa lumea într-o stare care să permită locuitorilor viitorului să beneficieze de
o calitate a vieţii cel puţin asemănătoare cu cea de care am beneficiat noi (Ch. Kibert la Prima
Conferinţă Internaţională asupra Construcţiilor Durabile, din 1994) (Urbanproiect – Cod de
practică privind evaluarea gradului de alterare a dezvoltării durabile a mediului construit, 1998)
Mediul construit
Reprezintă categoria care cuprinde toate terenurile ocupate de clădiri, drumuri, exploatări
miniere, cariere etc., inclusiv spațiile auxiliare ale acestora, destinate deliberat activităților
umane. Sunt incluse, de asemenea, anumite tipuri de spații deschise care sunt legate strâns de
aceste activități, cum ar fi: depozitele de deșeuri, terenurile virane din zona construită, parcuri și

170
grădini orășenești. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic-Ghid termeni de
specialitate)
Mediul natural
Ansamblul componentelor, structurilor și proceselor fizico-geografice, biologice și
biocenotice naturale, terestre și acvatice, având calitatea intrinsecă de păstrător al vieții și
generator de surse necesare acesteia. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și
metodologic-Ghid termeni de specialitate)
Model de analiză comparativă
Destinat cântăririi avantajelor şi dezavantajelor diferitelor variante de dezvoltare, avute în
vedere procesul de decizie în domeniul urban şi găsirii celei mai bune dintre ele. (Urbanproiect -
Modelarea – proces al proiectării spaţiului amenajat, 2002)
Model fenomenologic
Model de generare şi alocare a activităţilor în spaţiu.
Teoria locării = teoria amplasării sau teoria utilizării terenului; ea constă în : analiza
activităţilor rezidenţiale, de muncă, de servicii şi dotări, etc. rezultate din existenţa unei populaţii
pe un teritoriu definit şi analiza relaţiilor dintre activităţile şi terenurile alocate lor, precum şi a
fluxurilor (de oameni, materiale, etc.) care se dezvoltă între amplasamente. (Botez, M., Celac,
M., – Sistemele spaţiului amenajat, 1980)
Model spaţial
Este definit ca imaginea unui spaţiu amenajat conceput ca un sistem socio-spaţial,
construit cu ajutorul unei metodologii explicite. (Botez, M., Celac, M., – Sistemele spaţiului
amenajat, 1980)
Obiectiv de calitate a peisajului
Înseamnă formularea de către autorităţile publice competente, pentru un anumit peisaj, a
aspiraţiilor populaţiilor în ceea ce priveşte caracteristicile cadrului lor de viaţă;
Paradigma
Model de practică ştiinţifică ce pot fi întâlnite în lucrări ştiinţifice clasice în manuale, care
stau la baza instrucţiei unui grup disciplinar, care, pe baza lor, învaţă să formuleze şi să rezolve
noi probleme, „realităţi ştiinţifice exemplare, care pentru o perioadă oferă probleme şi soluţii-
model unei comunităţi de practicieni” , în Thomas Kuhn, Th. S. Kuhn, Structura Revolutiilor
stiintifice,Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica,1976, p 35.
Patrimoniu
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cuiva care pot fi evaluate în bani şi a bunurilor la
care acestea se referă.

171
 Bunuri materiale şi spirituale care aparţin unui popor, transmise de la strămoşi, moştenire
culturală. (sursa: Mic lexicon ilustrat al noţiunilor de sistematizare( 1983) , ed. Tehnica,
Bucureşti
Patrimoniu cultural
Este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepțională, istorică, arheologică,
documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică,
filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale
evoluției mediului natural și al relațiilor omului cu acestea, ale potențialului creator uman și ale
contribuției românești la civilizația universală. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și
metodologic - Glosar termeni de specialitate, 2002)
Patrimoniu natural
Ansamblul componentelor și structurilor fizico-geografice, floristice, faunistice și
biocenotice ale mediului natural a căror importanță și valoare ecologică, economică, științifică,
biogenă, sanogenă, peisagistică, recreativă și cultural-istorică au o semnificație relevantă sub
aspectul conservării diversității biologice floristice și faunistice, al integrării funcționale a
ecosistemelor, conservării patrimoniului genetic, vegetal și animal, precum și pentru satisfacerea
cerințelor de viață, bunăstare, cultură și civilizație ale generațiilor prezente și viitoare. (sursa:
AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic-Glosar termeni de specialitate)
Peisaj
Înseamnă o porţiune de teritoriu aşa cum este percepută de populaţii al cărei caracter
rezultă din acţiunea şi interacţiunea factorilor naturali şi / sau umani;
Planificare spaţială (strategică)
Activitate la nivel de stat cu scopul planificării, organizării şi dezvoltării teritoriului
naţional. Prin compararea şi armonizarea cerinţelor spaţiale concurente se pun în evidenţă
principiile şi obiectivele dezvoltării durabile echilibrate a regiunilor. Formele de realizare a
planificării spaţiale sunt planurile de land şi cele regionale; pe plan naţional aceasta se aplică prin
“legea planificării spaţiale”. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic-Glosar
termeni de specialitate)
Planificarea peisajului
Acțiune anticipată în scopul consolidării, restaurării sau creării peisajului. (sursa:
Convenția EC privind protecția peisajului, 2000)
Politica peisajului
Înseamnă formularea de către autorităţile publice competente a principiilor generale,
strategiilor şi orientărilor care permit adaptarea unor măsuri speciale în vederea protejării,
gestionării şi amenajării peisajului. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic
- Glosar termeni de specialitate)

172
 Politica privind peisajul
Expresia unor principii generale, strategii și ghiduri emise de o autoritate publică
competentă care permit luarea de măsuri specifice în scopul protecției, managementului și
planificării peisajului. (sursa: Convenția EC privind protecția peisajului, 2000)
Protecţia mediului
Ansamblu de acţiuni şi măsuri privind protejarea fondului natural şi construit în localităţi
şi în teritoriul înconjurător.
Regiune funcţională
Regiune în care unul sau mai multe fenomene comune conectează aşezările într-un întreg
funcţional organizat. (Erdeli, G. – Dicţionar de geografie umană, ed. Corint, Bucureşti, 1999).
Sit
Totalitatea elementelor naturale sau /și amenajate care se impun printr-o percepție
unitară. Situl subordonează peisajul printr-o dominantă configurativă. (sursa: AMTRANS 1A01 /
Model conceptual și metodologic- Glosar termeni de specialitate)
Teritoriu
Parte din suprafaţa Pământului alcătuită din uscat, apele interioare şi apele teritoriale, ca
şi din spaţiul aerian de deasupra lor. Teritoriul naţional – cuprins în interiorul frontierelor de stat.
Zona Cluster
Concentrări teritoriale de profile productive interconectate
Termenul defineşte o concentrarea geografică de companii interconectate - furnizori
specializaţi, furnizori de servicii, firme în activităţi relaţionale şi instituţiile asociate (universităţi,
agenţii de standarde şi asociaţiile de comerţ) în domeniile particulare în care pot intra în atât în
competiţie cât şi în cooperare.
Existenţa cel puţin a unei activităţi de "vârf" care să ocupe cel puţin 0,2% din forţa de
muncă locală. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic-Glosar termeni de
specialitate)
Zonă de protecţie
Suprafeţe în jurul sau în preajma unor surse de nocivitate, care impun protecţia zonelor
învecinate (staţii de epurare, platforme pentru depozitarea controlată a deşeurilor, puţuri seci,
cimitire, noxe industriale, circulaţie intensă etc.).
Zonă funcţională
Parte din teritoriul unei localităţi în care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi
de urbanism, se determină funcţiunea dominantă existentă şi viitoare. Zona funcţională poate
rezulta din mai multe părţi cu aceeaşi funcţiune dominantă (zona de locuit, zona activităţilor
industriale, zona spaţiilor verzi etc.). Zonificarea funcţională este acţiunea împărţirii teritoriului

173
în zone funcţionale. (sursa: AMTRANS 1A01 / Model conceptual și metodologic-Glosar termeni
de specialitate)
Zonă protejată
Suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau natural, a unor
resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în care, prin
documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se impun măsuri restrictive de
protecţie a acestora prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie.(conform Legii privind
Amenajarea Teritoriului si Urbanismul 350/2001).
Zonă rurală
Zonă constituită din localităţi rurale în care populaţia trăieşte din venituri provenite în cea
mai mare parte din activităţi agricole. (Materiale documentare Urbanproiect)
Zonă tampon
Zona care are o lăţime orizontală de 100m măsurată de la linia de ţărm în direcţia
uscatului. (Legea nr. 597 /2001, privind unele măsuri de protecţie şi autorizare a construcţiilor în
zona de coastă a Mării Negre)

174
 
 
ABREVIERI
AVAW Atlas of Vernacular Architecture of the World
CEMAT Conferinta Europeana a Ministrilor responsabili cu Amenajarea Teritoriului
si a Peisajului
CEP Convenţia Europeană a Peisajului
BREEAM Building Research Establishment Environmental Assessment Methodology
EVAW Encyclopedia of Vernacular Architecture of the World
WHL World Heritage List
IFLA International Federation of Landscape Architects
ICOMOS Consiliul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor
LEED Leadership in Energy & Environmental Design
RPER Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie
SITES Sustainable Sites Initiative
UICN Uniunea Internatională pentru Conservarea Naturii
ICCROM International Centre for the Study of the Preservation and Restoration of
Cultural Property
UNESCO United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization
UdV Universitatea de Vară de restaurare si situri, "Restaurare Școala Veche si
Repertoriu Rural, Bucium

175
BIBLIOGRAFIE
Agnoletti, M., 2010. Paesaggio rurale – strumenti per la pianificazione strategica,
Milano: Edagricole.
Al-Hathloul, S. & Mughal, M.A., 2004. Urban growth management: the Saudi
experience. În Habitat International 28(4): 609–623.
AMTRANS 1A01, 2002. Model conceptual și metodologic. Glosar termeni de
specialitate, Bucureşti: UrbanProiect.
Antrop, M., 2005. Why landscapes on the past are important for the future. În Landscape
and Urban Planning, pp: 21-34.
Antrop, M., 2004. Landscape change and the urbanization process in Europe. În
Landscape and Urban Planning, vol.67, nr.1-4, pp: 9-26.
Apolzan, L. 1987. Carpaţii - Tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Arman, M. et al., 2009. Challenges of responding to sustainability with implications for
affordable housing. Ecological Economics 68(12): 3034–3041.
Ashmore, W., Knapp A.B. , eds., 1999. Archaeologies of Landscape, Oxford: Blackwell.
ASSUNTO, R., 1986. Peisajul și estetica, Bucureşti: Meridiane.
Associacao dos Arcquitectos Portugueses, ed. 1980. Arquitectura Popular em Portugal,
Lisbon : AAP
Asquith, L., Vellinga, M., eds. 2006. Vernacular Architetcure in the Twenty-First Century.
Theory, education and practice, London and New York: Taylor&Francis
Bahtin, M. ,1982. Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti: Univers.
Bauche, Ph., 1752. Essai de geographie physique, ou l’on propose des chaînes de
montagne qui traversent le mers comme les terres. În Memoires de mathematique et de physique,
Paris: Academie Royale de sciences, pp: 399-416.
Beaujeu - Garnier, J., Chabot, G., 1963. Traite de Geographie Urbaine, ed. 2, Paris:
Librairie Armand Colin.
Bellefon , P. De., 2001. Mont-perdu, Pays de cirques et canyons. În Patrimoine et
Paysage culturels, Brusseles: Confluences.
Bembea, I., 2010. Patriotul Emil Dandea şi vremurile în care a trăit, Cluj-Napoca:
Cartea Cărţii de Ştiinţă.
Bernea, E., 1997. Spaţiu timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti: Humanitas.
Beroutchavili N, Bertrand, G. ,1978. Le geosyseme ou Systeme territorial naturel. In
Revue geographique des Pyrenees et du Sud - Ouest, pp: 167-80.
Berque, A., 1995. Les Raisons du paysage, Paris: Galliamard.

176
 Berque, A., 1994. Cinq propositions pour une théorie du paysage, Seyssel: Champ
Vallon.
Berque, A., 1990. Mediances, de milieux en paysages, Paris: PUF, pp: 44.
Bertrand, G., 1995. Le paysage entre la Nature et la Société, Revue géographique des
Pyrénées et du Sud - Ouest, 1978. În Roger, A, Ed.,1995. La théorie du paysage en France,
Seyssel: Champ Vallon, p 49.
Bertrand, G., 1978. Le paysage entre la Nature et la Société, Revue géographique des
Pyrénées et du Sud - Ouest.
Birnbaum, C. A., ed., 1992. Preservation Forum. "Focus on Landscape Preservation".
Washington, D.C.: National Trustfor Historic Preservation, Volume 7, No. 3, May/June.
Bhatta, B., 2010. Analysis of urban growth and sprawl from remote sensing data,
Springer.
Bîrlea, O. Şteampuri fără apă, roman, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1979
Black, I.S., 2003. (Re)reading architectural landscapes. În Studying cultural landscape,
London: Robertson I., Richards P., Arnold, pp: 19-46.
Blandin, P, Lamotte, M., 1985. Ecologie des systemes et amenagement fondements
theoretiques et principes mothodologiques. În Fondaments rationnels de l’amenagement d’un
territorie, Paris: Masson, pp: 139-163.
Blaga, L., 1968. Despre conştiinţa filosofică, Timişoara: Editura Facla.
Blaga, L., 1990. Izvoade, Bucureşti: Editura Humanitas.
Blankenship, J.D., 2011. Reading Landscape: Mid-Century Modernism and the
Landscape Idea, University of Massachusetts – Amherst, Dissertations and Theses, Paper 324.
Boas , F., 1887. The Study of Geography, Science 9 no.210.
Bogdan, I., 2014. Peisaj cultural – patrimoniu în Europa şi România. În Academica, rev
nr 6-7, anul XXIV 284-285, pp 72-76.
Bosia, D., 2015. Studies on vernacular architecture in Italy: The experience of G. Ciribini
(1913–1990). In Vegas, García Soriano & Cristini, eds., 2015. Vernacular Architecture:
Towards a Sustainable Future – Mileto, London: Taylor & Francis Group.
Boitreaud, D., 1972. Cartographie des relations visuelles entre les points d’une
topographie. În rev. Architecture d’Aujourd’hui (AA), no. 164, Paris, p 17-21.
Botez, C. M, Celac M., 1980. Sistemele spaţiului amenajat, modelare, optimizare,
previziune, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Breda, A.M, 1990. Politica per l’amministrare e valorizatione in Francia. În Scazzosi, L.
1999, Politiche e culture del paesaggio, confronti internazionali, Roma: Gangemi.
Brunhes, J., Bowman, I., Dodge, R. E., 1912. Human Geography: An Attempt at a
Positive Classification: Principles and Examples, Chicago: Rand McNally.

177
 Brunhes, J., 1912. La geographie humaine, Paris: Alcan.
Brunet-Vinck, V., 2004. Méthode pour les Atlas de paysages. Enseignements
méthodologiques de 10 ans de travaux, Ministère de l’écologie et du développement durable.
Buggy S., 1994. Parks Canada Architectural History Branch, Cultural Landscapes in
Canada: Draft Article.
Brunn, D.S., Williams F.J., 1983. Cities of the world- World Regional Urban
Development, Harper Collins.
Buttimer, A. , 1971. Society and Milieu in the French Geographic Tradition, Chicago:
Rand McNally.
Butură, V., 1978. Etnografia poporului român. Cluj – Napoca: Dacia.
Calado, DE., 1999. Vilarinho da Furna. A Memoria, ESG: Ideal Guimares
Campaign to Protect Rural England 2003. Campaigning for Countryside Character. [pdf]
http://www.cpre.org.uk/resources/countryside/landscapes/item/1930-campaigning-for-
countryside-character [accesat 25.11.2014]
Cataldi, G., 2015. Tipologie dell’abitare. Ipotesi evolutive e quadro metodologico. În
Reimao Costa, M., Gomez Martinez, S. & Ribeiro, V. 2015. Arquitetura tradicional no
Mediterraneo Ocidental, International Conference Book, Lisboa: Argumentum, pp. 38-49.
Carlos, G.D. et al., 2014. Settlements morphology. În Versus Heritage for tomorrow.
Vernacular Knowledge for Sustainable Architecture - Correia, M., Dipasquale, L.,Mecca, S.,
Eds. pp. 91- 95
Caisne, (le) M., 1972. Site et environnement. În rev. Architecture d’Aujourd’hui (AA),
no. 164, Paris.
Casini, L., 2000. Nuove prospettive per uno svillupo sostenabile del territorio,
L’Agricoltura verso il terzo milennio, Bologna: Academia Nazionale di Agricoltura, pp: 571-
605.
Castex J., Panerai P., 1972. (Groupe Syntaxe), Autopsie d’un village – Marcillac. În rev.
“Architecture d’Aujourd’hui” (AA), no.164, Paris, pp: 22-24.
Cauquelin, A., 2007. L’invention du paysage, P.U.F. - Quadrige, Essais Debats, Paris.
(editia revizuită).
Cauquelin, A., 2002..Le site et le paysage, Paris: Presses Universitaires de France, Paris.
CATPAP Project, Catalogue of the Architectural and Landscape Heritage of the do Alto
Minho, http://esgallaecia.inwebonline.net/ (accesat 12.06.2015)
CEMAT, 2003. Guide Europeen d’observation du patrimoine rural, Bucureşti: Ed.
Universității Ion Mincu.
CDCAS, 2004. Documentare privind aspectele amenajării complexe a zonelor aferente
intrărilor în orașe, Bucureşti.

178
 Cerasi, M., 1972. Methode de notation, l’Homme et le territoire. În rev. Architecture
d’Aujourd’hui (AA), no.164, Paris.
Certeau, M. de., 1980. L'Invention du quotidien, 1. Arts de faire et 2. Habiter, cuisiner,
éd. établie et présentée par Luce Giard, Paris: Gallimard.
Chenet, F. ,1996. Le paysage et ses grilles, Paris: L’Harmattan.
Choay, F. ,1998. Alegoria patrimoniului, Bucuresti: Simetria.
Choay, F. ,2002. Urbanismul. Utopii şi realităţi, Bucureşti: Paideea.
Choay, F., 2014. Patrimoniul la răscruce. Antologie de luptă. Trad. Kazmer Kovacs
Bucureşti: Ozalid.
Ciocănea, D.M., 2010. Conceptul de dezvoltare urbanistică în peisajul cultural rural.
Dezvoltare spaţială - principiile unei politici de amenajare durabilă pentru Europa. În Măgura –
Past and Present (Art-Landscape Trasnsformations EC Project 2007-4230), ISBN 978-972-
8922-92-1, Ed.Renaisance, pp. 49-56.
Ciontu, C., 2007. Agrotehnica, București: Cartea Universitară.
Ciribini, G., 1936. Indagini e ricerche intorno alla casa italiana. Tesi di Laurea. Milano:
Regio Istituto di Ingegneria.
Ciribini, G., 1942. Per un metodo nelle ricerche sull’architettura rustica, Centro
nazionale universitario di studi alpini. Milano: Edizioni Tecniche Polver.
Ciribini, G., 1943. La casa rustica nelle valli del Rosa: Valsesia ed alta valle dell’Anza.
Torino: Edizioni Montes.
Ciucudean, H. 2007. Landscape archeology in south-west Transylvania: ancient gold
mining in the Bucium-Zlatna region În Vainovski-Mihai, I., ed., 2007. New Europe College GE-
NEC Program 2004-2005, 2005-200, 2006-2007, Bucureşti: New Europe College, p 282
http://www.nec.ro/pdfs/publications/ge-nec/2004 2007/HORIA_ION_CIUGUDEAN.pdf
[accesat 20.07.2015]
Ciucudean, H., 2008., Ancient gold mining in Transylvania: the Roșia Montană - Bucium
area. In Caiet ARA Valabil la http://www.simpara.ro/files/horia-ciugudean-caiete-ara-3.pdf
[accesat 20.07.2015]
Clement, G., 2004. Manifeste du Tiers Paysage, Paris: Edition Sujet/Objet.
Cocean, P., 1979. Valorificarea agricolă a reliefului carstic din Munţii Apuseni. În Studii
şi cercetări de geologie, geofizică, geografie. Geografie, Tomul XXVI, Bucureşti: Editura
Academiei Republicii Socialiste România.
Collot, M., 1989. La poésie moderne et la structure d'horizon, Paris: PUF.
Conea I. ,1935. Clopotiva, un sat din Hațeg – Monografie sociologică, Bucureşti:
Institutul de Studii Sociale al României.

179
 Constantinescu Mircești, C., 1976. Păstoritul transhumant și implicațiile lui în
Transilvania și Țara Româneasca, în sec XVIII-XIX, Bucureşti: Ed. Academiei R.S. România.
Conzen, M.P., Rumney, A., Wynn, G., eds., 1993. A Scholar’s Guide to Geographical
Writing on the American and Canadian Past, Chicago and London: University of Chicago Press.
Correia, M., 2009. Evolution of the sustainability concept. În Goncalves de Azavedo
(Ed.) (2009), Energias renovaveis / Renewable Energies, ed. Atelier Nunes e Pa, pp. 70-76.
Correia, M., Dipasquale, L.,Mecca, S., Eds., Versus Heritage for tomorrow. Vernacular
Knowledge for Sustainable Architecture.
Corbin, A. ,1996. Paysage et environnement : pour une théorie de la dissociation. În Jean-
Pierre Le Dantec, Jardins et paysages, Paris: Larousse.
Corner, J., 1999. Recovering Landscape: Essays in Contemporary Landscape Theory,
New York: Princeton Architectural Press, pp:12.
Cosgrove, D., 1994. Cultural Landscapes, A European Geography (ed. Unwin, T.),
Edinburgh Gate, Longman.
Cosgrove, D., 1984/1998. Social Formation and Symbolic Landscape, Madison: The
University of Wisconsin Press.
Cosgrove, D., 1998. Cultural Landscapes. În Unwin, T (ed.), A European Geography,
Edinborough Gate: Longman.
Coteanu, I. & al. 1984. DEX, Bucureşti: Ed. Academiei Republicii Socialiste Romania.
Crăciun, C., 2010. Metabolismul Urban. O abordare Neconventionala a Organismului
Urban, București: Ed. Universitară Ion Mincu.
Crăciun, C., 2010. Culegere de documente legislative în domeniul peisajului natural,
antropic și cultural în amenajarea teritorului și urbanism, București: Ed. Universitară Ion
Mincu.
Crăciun, C., 2009. Macro-scape. În Urbanismul, Serie Nouă nr 3, Bucureşti – 550 ani, An
II, Bucureşti, pp: 32-33
Creţu V. T., 1988. Existenţa ca întemeiere, Timişoara: Facla.
Cristea, D., Sandu, A., Radulescu, M., 2005. Metodologie de reconfigurare a bazei
spațiale a planurilor de amenajare a teritoriului în vederea integrării în Uniunea Europeană,
București: Ed. Universitară Ion Mincu.
Daniels S., Cosgrove, D., 1994. Introduction: Iconography and Landscape, the
Iconography of the Landscape: Essays on the Symbolic Representations, Design and Use of Past
Environments, Cambridge: Cambridge University Press.
Davidescu, D., 2010. Atlasul Agricol al României, București: Ed. Academiei Române.
De Certeau, M., 1990. L’invention du Quotidien, Paris: Gallimard.
De Landa, M., 2000. Thousand Years of Nonlinear History, London: Zone Books.

180
 Decamps H. et O., 2004. Au printemps des paysages, Paris: Buchet/Chastel.
Dejeant Ponce, M., 2009. Peisaj şi patrimoniu rural, o legătură indisolubilă. În
Urbanismul, Serie Nouă nr 2, Satul ca peisaj cultural, An II, Bucureşti, pp. 12-13
Descola, P., 2005. Par-delà nature et culture, Paris: Gallimard.
Descartes, R., 1957. Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi de a căuta
adevarul în ştiinţe, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică.
Doinaş, Ş.A., 1999. Locus poeticus. In Secolul 20 nr. 1-2-3. Loc – locuire - poluare,
Bucureşti: ed. Uniunea Scriitorilor din România, pp. 10-12.
Donadieu P., Perigord M., 2005. Cles pour les paysage, Paris: GeOphrys.
Dorman, R. L., 1993. The Re-Discovery of America: The Regionalist Movement and the
Search for the American Folk. In The Revolt of the Provinces: The Regionalist Movement in
America, 1920-1945, Chapel Hill: The University of North Carolina Press.
Dramstad, W.E.,Olson, J.D.,Forman, R.T.T., 1996. Landscape ecology principles in
landscape architecture and Land-Use Planning, Washington: Harvard University Graduate
School of Design- Society of Landscape Architects .
Dumitru, M., Diminescu, D., Lazea,V., 2004. Rural development and the reform of
Romanian agriculture, București: Romanian Centre for Economic Policies.
Dunăre, N., 1972. Zonarea etnografică a judeţului Alba. În Unirea. Almanahul Judeţului
Alba, 1972, pp. 130-131
Eftenie, M., 2002. Concepţie şi proiectare în urbanism prin considerarea utilizatorului –
receptor ca factor de referinţă, Bucureşti: Ed.Universitară Ion Mincu.
Einstein, A., 1992. Cum văd eu lumea ?, Bucureşti: Humanitas.
Eliade, M., 1992. Sacrul şi profanul, Bucureşti: Humanitas.
Eliade, M., 1990. Drumul spre centru, Bucureşti: Univers.
Enache, M., 1986. Sistematizarea teritoriului. Aplicaţii statistice, Bucureşti: Ed. Tehnică.
Fabbri , P., 2003. Paesaggio, pianificazione, sostenabilita, Milano: Alinea.
Faye, P. , et al 1974. Sites et Sitologie, Paris: Editions J-J Pauvert.
Farina, A., 2006. Principles and methods in landscape ecology. Towards a science of
landscape. London: Springer.
Fossati, D., Rossi, A. eds. 2006. Loto Landscape Opportunities. La gestione paesistica
delle trasformazioni territoriali. Complessità territoriale e valorizzazione del paesaggio, Milano:
Gangemi Editore.
Fowler P. J. ,2003. World Heritage Cultural Landscapes 1992-2002 /World Heritage
Papers 6. UNESCO: World Heritage Center.
Francis E. P., 1997. Termenii filozofiei greceşti, Bucureşti: Humanitas.

181
 Franceschi – Zaharia, C. (2013) Trei trasături ale peisajului, în dialog cu arhitectură. În
Arhitectura nr. 5(647)/2013. Peisaj, Bucureşti: UAR, pp 76-83.
Foucault, M. ,1994. Altfel de spaţii, traducere de Bogdan Ghiu (Paris: Ed. Gallimard),
Piteşti: Paralela 45.
Gaivoroschi, V., 2002. Matricele spatiului traditional, Bucureşti: Paideea.
Garin, E. ,2008. History of Italian Philosophy, Volume 1, Amsterdam: Rodopi B. V.
Gausa, M., et al. 2003. The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, Barcelona:
ACTAR.
Geddes, P., 1915. Cities in Evolution, an introduction to the town planning movement
and the study of cities, London:, William& Norgale.
Geoffrey J. M.& Preston E. J., 1993. All Possible Worlds: A History of Geographic Ideas
,New York: Wiley.
Georgescu, E.S. (1990). Present aspects of the aseismic protection of rural buildings in
Romania. In Proceedings of Thirteenth regional seminar on earthquake engineering, 14-24
September 1987, Turkish National Committee for Earthquake Engineering Publication no:5,
Istanbul
Gheorghiu, A., 1991. Proporţii şi trasee geometrice în arhitectură, Bucureşti: Editura
Tehnică
Gheorghiu T. O., 2008. Locuirea tradițională rurală din zona Banat – Crişana. Elemente
de istorie si morfologie, protective si integrare, Timişoara: Eurobit.
Ghinoiu, I., 2011. Coord. Habitatul. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic
Român. Volumul III. Transilvania, Academia Română, Bucureşti: Ed. Etnologică.
Giurcăneanu, C., 1988. Populația și așezările din Carpații Românești, Bucureşti: Ed.
Științifică și Enciclopedica.
Gissi E., 2011. Conoscere e comunicare il Paesaggio, Milano: Ed. FracoAngeli.
Glassie, H.,1975. Folk Housing in Middle Virginia: A Structural Analysis of Historic
Artifacts, Knoxville: University of Tennessee Press.
Groza, O., 2003.Teritorii (scrieri, dez-scrieri), Bucureşti: Editura Paideia.
Gomart, E., 2004. Re- reading Preservation. In Koolhaas, R, ed., 2004, Content, p 458 -
459
Gomes, A.F., 2014. Vernacular settlements in Serra da Peneda, Portugal: The case of
Rouças and Gavieira. În Vernacular Heritage and Earthen Architecture: Contributions for
Sustainable Development - Correia, Carlos & Rocha, Eds., 2014 Taylor & Francis Group,
London, ISBN 978-1-138-00083-4, pp. 477- 482
Goia, I. A., 2011. “Peisajul etnic” – un concept problematic. În Anuarul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca.

182
 Grezel, N., 1972. La notion de site, Mithe et ambiguites. În Architecture d’Aujourd’hui
(AA), no.164, Paris, pp: 25-26.
Goncalves de Azevedo (ed.), 2009. Energias renovaveis / Renewable Energies, ed.
Atelier Nunes e Pa
Guidani, S, Doepper, U., 1990. Architecture vernaculaire. Territoire, habitat et activities
productives, Lausanne, Suisse: Presse Polytechniques et Universitaires Romandes.
Guidoni, E., 1987. Primitive Architecture. History of World Architecture, London: Faber
and Faber, Electra.
Guillaud, H., 2014. Defining vernacular architecture. În Versus Heritage for tomorrow.
Vernacular Knowledge for Sustainable Architecture - Correia, M., Dipasquale, L.,Mecca, S.,
Eds. pp. 32-33
Gusti G., 1974. Forme noi de aşezare, Bucureşti: Editura Tehnică.
Halbwachs M. ,1997 / 1950. La mémoire collective, Les Presses universitaires de France,
Paris: Albin Michel.
Halbwachs M., 1925. Les cadres sociaux de la mémoire, Paris: Les Presses universitaires
de France.
Hall, S., 2002. The work of representation. În: Representation. Cultural representation
and signifying practices, London: Hall S., Sage Publication, pp: 13-74.
Hartshome, R., 1939. The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in
the Light of the Past , Lancaster: Pa. Association of American Geographers.
Haning, G.,1972. Recherches sur les trames agraires - Logique des structures foncieres et
paysages. În Architecture d’Aujourd’hui (AA), no. 164, Paris, pp: 27-30.
Hărmănescu, M., 2011a. Problematica peisajului în gândirea contemporană în Sârbu, C.,
2011. Peisaj Cultural şi Dezvoltare, Bucureşti: Ed. Universitară Ion Mincu, pp 69 -79.
Hărmănescu, M., 2011b. Peisajul – un teritoriu făcut şi locuit. În Dabiha, A-M., 2011.
Peisaj- Arhitectură- Tehnologie- Ambient, Bucuresti: Ed. Universitara Ion Mincu, pp:111-118.
Hărmănescu, M., 2012. Sense of a place: Liveability and tourism quality in territories,
Proceedings of the 6th International Conference of the International Forum on Urbanism-
Tourbanism, ed. Escola Tecnica Superior D’Arquitectura de Barcelona, UPC
Hărmănescu M, Popa A., 2012, Peisajul productiv şi necesitatea actuală de gestiune
durabilă. În Dabija, A-M., 2012, Provocări în spaţiul construit. 120 de ani de învătământ
superior de arhitectură, Bucureşti: Ed. Universitară Ion Mincu.
Hărmănescu, M., 2013. Potenţial şi valorificare a peisajului rural în cadrul peisajului
cultural. Abordare teoretică la nivel teritorial, Bucureşti: UAUIM [doctorat]

183
 Hărmănescu, M., 2014. Living the Space from Ţara Haţegului: Building Places and
Landscapes as Collective Identity and Memory. În Crăciun, C. Boştenaru, M, 2014. Planning
and Designing Sustainable and Resilient Landscapes, Dordrecht: Springer, pp.17-32
Hărmănescu, M., 2015a. Rurality today? Landscape and Heritage Sustainable
Management în Panait (ed), 2015. Re[search] through architecture Proceeding, Bucureşti:
Editura Ion Mincu,
http://icar2015.uauim.ro/dld/cd/ICAR2015_Section_2_Innovation_and_Experiment.pdf [accesat
20.08.2015]
Hărmănescu, M., Georgescu, 2015. Seismic culture in Romanian vernacular architecture
în Correia M., R, , P Lourenco P. B & Varum, H. (Eds), 2015. Seismic Retrofitting: Learning
from Vernacular Architecture, London: Taylor & Francis, pp 117-118.
Hărmănescu, M., 2015b. In progress - Developing European Rural Landscape. În Antonio
Sandu, Ana Frunză (Eds), 2015, Rethinking Social Action. Core Values Working Papers of the 6 th
LUMEN International Scientific Conference LUMEN 2015, London: Lumen Publishing Media, Pp 324-
325
Hegel, G. W. F., 2006. Lineamenti di filosofia del diritto, Milano: Bompiani.
Heynen, H, Loeckx, A., 1998. Scenes of Ambivalence: Concluding remarks on
Architectural Patterns of Displacement. În Journal of Architectural Education.
HSP/GC/23/CRP.4/Rev.1 Draft resolution on sustainable urban development through
access to quality urban public spaces
Ianoş I., 1987. Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Bucureşti: Ed. Academiei
(RSR).
Ianoş I., 2000. Sisteme teritoriale, o abordare geografică, Bucureşti: Ed. Tehnică.
ICOMOS, 1964. Carta de la Veneţia [pdf] http://acs.org.ro/ro/legislatie /
http://www.icomos.org/charters/venice_e.pdf/ [accesat 10.06.2015]
ICOMOS, 1966 Resolutions on the Regeneration of Historic Urban Sites [PDF]
http://www.icomos.org/publications/93towns7b.pdf [accesat în 10.06.2015]
ICOMOS 2008. Despre salvarea spiritului locului, Declaratia de la Québec. Canada.
Ionescu, G., 1957, Arhitectura populară romînească, Bucureşti: Editura Tehnică.
Ispas, S., 2014. În Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”,
Serie Nouă, Tomul 25, IV. Documente din Arhiva Institutului de Etnografie Și Folclor „C.
Brăiloiu”, Bucureşti: Editura Academiei Române, p 237- 257.
Ivănescu, E., 2014., Exploring Identity. The nomad Archive. Bucharest: Ion mIncu
University Press.
Jackson, J. B., 1980. The Necessity for Ruins, The Necessity for Ruins and Other Topics,
Amherst: The University of Massachusetts Press.

184
 Jackson, J.B., 1951. The Need of Being Versed in Country Things. În Landscape: Human
Geography of the Southwest 1, no. 1, pp: 4.
Jackson, J.B., 1959. The Imitation of Nature. În Landscape. vol. 9, no. 1.
Jackson, J.B., Autumn 1952. Human, All Too Human, Geography. În Landscape:
Magazine of Human Geography 2, no. 2 , pp: 5.
Jackson, J.B., 1966. An Engineered Environment. În Landscape, vol. 16, no. 1.
Jackson J. B., 1969. A new kind of space. În Landscape, vol. 18, no.1.
Jackson, J. B., 1984. Discovering the vernacular landscape, New Haven: Yale University
Press.
Jackson, J.B., 1994. A Sense of Place, a Sense of Time, New Haven: Yale University
Press.
Jackson, S., Fuller, D., Dunsford, H., Mowbray, R., Hext, S., MacFarlane R. and Haggett,
C., 2008. Tranquillity Mapping: developing a robust methodology for planning support, Report
to the Campaign to Protect Rural England.[pdf] Centre for Environmental & Spatial Analysis,
Northumbria University, Bluespace environments and the University of Newcastle upon on Tyne
[accesat 25.11.2014]
Jameson, F., 1991. Postmodernism or, The Cultural Logic of Late Capitalism, Duke
University Press.
Jokilehto, J., 2005. Working Group ‘Heritage and Society, Definition of Cultural
Heritage – References to Documents in History, ICCROM. [PDF]
http://cif.icomos.org/pdf_docs/Documents%20on%20line/Heritage%20definitions.pdf [accesat
în 04.05.2015]
José González-Cebrián Tello, Miguel Ferreira Villar, 2013, Guía de buenas prácticas
para la intervención en núcleos rurales, Consellería de Medioambiente, Territorio e
Infraestructuras [accesat la http://www.tysmagazine.com/guia-para-la-intervencion-en-los-
nucleos-rurales/]
Korti, M., Scarzzela, P., Trivella, L., 2006. Gli elementi del paesaggio pastorale del lario
intelvese identificazione, recupero, rifunzionalizzazione. În Atti Incontri Tramontani XVI
edizione, Costa Valle Imagna, Bg, 22-24 settembre 2006 [pdf]
http://www.ruralpini.it/file/Alpeggi/Alpeggi%20-%20Tramontani_in_extenso2.pdf, [accesat
15.08.2015]
Krauss R., 1985. Sculpture in the Expanded Field., The Originality of the Avant-Garde
and Other Modernist Myths, Cambridge: MIT Press.
Kroeber , A.L., 1917. The Superorganic. In April-June, 1917. American Anthropologist
19, No. 2.

185
 Kuhn, S. ,1962. The structure of the Scientific Revolutions, Chicago: University Chicago
Press.
Kuleshova, M., 2007. Cultural Landscapes. În The World Heritage List, Moscova:
Heritage Institut.
Lafrenz Samuels, K, 2008. Value and significance in archaeology. În Archeological
Dialogues, 15 ( Special Issue 01), pp 71-97.
Lange, S., 1999. Soggetti Storia Paesaggio, Milano: Mursia.
Larcher Graca, L. Rita dos Santos, H.M., 2000. Cadernos da Montana. Penada 1, Espaco
2 Grafico
Latour B., 1999. Politiques de la nature, Paris: la Découverte.
Le Moigne, J. L.,1977; 1994. La theorie du systeme general,/ Theorie de modelasion,
Paris: Press Universitaire de France.
Lefebvre L., 1922. La Terre et l'évolution humaine. Introduction geographique a
l’histoire, Paris: La Renaissance du Livre
Lefebvre H., 2004. Rhythm analysis: Space, Time and Everyday Life, London:
Continuum.
Lefebvre H., 1974. La production de l’espace, Paris: Anthropos.
Lefebvre H., 1970. Du rural à l’urbain, Paris: Anthropos .
Lefebvre , H., 2003;1968. Urban Revolution, The University of Minnesota Press, pp. 45.
Leopold, A., 1949. A Sand County Almanac , Oxford: Oxford University Press.
Levinas E., 1998. De l‘existence à l’existant, Paris: Vrin.
Leite, A. () As pesqueiras do Rio Minho. Economia, sociedade e patrimonio, Porto:
Corema.
Lyotard, J. F., 1988-1. Scapeland. În Revue des sciences humaines, pp. 209.
Liiceanu, G., 2005. Despre limită, Bucureşti: Humanitas.
Lowenthal, D., 1985. The Past is a Foreign Country, Cambridge: Cambridge University
Press.
Lynch,K. , 1964. The view from the road, Cambridge MA: MIT Press.
Lynch, K. , 1960. The Image of the city, Cambridge MA: MIT Press.
Lyotard J.-F. , 1988-1. Scapeland, Paris: Revue des sciences humaines.
Maier, R.O., 2009. Meşteşuguri ţărăneşti tradiţionale în spaţiul românesc, Bucureşti: Ed.
Etnologica.
Machedon F. 2006. Metode de analiza morfologică a ţesuturilor urbane, Bucureşti: Ed.
Universitară Ion Mincu.
Maldiney H. ,1973. Regard, parole, espace, Lausanne: L'Âge d'Homme.
Martignoni, J. ,2008. Latinscapes, Land&scapeSeries, Barcelona: Gustavo Gili.

186
 Maslow, A., 1987. Motivation and personality. (3rd Edition) New York, NY: Addison-
Wesley.
Mazzino, F., Ghersi, A.,2003. Un atlante dei paesaggi italiani, Milano: Alinea.
Meinig, D.W., 1979. Reading the Landscape: An Appreciation of W.G. Hoskins and J.B.
Jackson. În The Interpretation of Ordinary Landscapes: Geographical Essays, New York:
Oxford University Press, ed. D.W. Meinig , pp. 212.
Meyer, E., 1997. The Expanded Field of Landscape Architecture. În Ecological Design
and Planning, Thompson, G. & Steiner, F. eds., New York: John Wiley & Sons , pp. 45-79.
Mendras, H. , 1971. Sociologie de la campagne française, Paris : PUF.
Mercier D., 2004. Le commentaire de paysages en géographie physique, Paris: Armand
Colin, Collection U-Géographie.
Merlin P., Choay F. ,1988. Dictionaire de l’Urbanisme et de l’Amenagement, Paris:
Presses Universitaires de France (PUF).
Mihailescu V., 1934. O hartă a aşezărilor rurale din România, BSRG, (LIII).
Mihali, C., 2001. Anarhia sensului o fenomenologie a timpului cotidian, Cluj: Idea
Design Print.
Mostaedi, A., 2002. Awaji- Yumebutai. În Architectural Design, Public Spaces, Links,
pp. 156.
Mountinho, M., 1979. A architectura popular portuguesa. În Imprensa Universitaria, no.
7, Lisboa: Editorial Estampa.
Myga-Piątek, U., 2008. Between Tradition and Modernity of the Cultural Landscape
Research. Discussion On Methodology. În Methodology of landscape research Dissertations
Commission of Cultural Landscape, No. 9, Sosnowiec: Commission of Cultural Landscape of
Polish Geographical Society, pp. 5.
Mumford, L., 1945. Technics and Civilisation, New York: Harcourt Brace.
Ministero per I beni e le attivita culturali, 2006. Landscape Opportunities for Territorial
Organization. Landscape Management of Teritorial Transformation. Good practicies and
Existing Knowledge, Roma: Gangemi.
Muratoni, S., 1967. Architettura e civilta in crisi. Roma: Centro studi per storia di
Urbanistica.
Nietzsche , F. W., 1984. Human, All Too Human: A Book for Free Spirits , Lincoln:
University of Nebraska Press.
Nistor, S. ed. 2010. Anuarul Centrului de Studii de Arhitectură Vernaculară, UAUIM,
Dealu Frumos, vol. II Bucureşti: Editura Ion Mincu.
Nogue J., 2008. El Paisaje en la cultura contemporánea, Madrid: Biblioteca Nueva, col.
Paisaje y Teoría.

187
 Nora P., 1984-1992. Les lieux de mémoire, Vol. 1, Paris: Gallimard.
Ochiniciuc C., 2006. Arhitectura şi schimbarea climatică, Bucuresti: Ed. Universitară
Ion Mincu.
Oliver, P, ed., 1997. Encyclopedia of Vernacular Architecture of the World, Cambridge:
Cambridge University Press
Oliver, P., 2006. Dwellings. The vernacular House World Wilde, London: Phaidon Press
Limited.
Oliver, P., 2007. Build to Meet Needs. Cultural Issues in Vernacular Architecture, Oxford:
Architectural Press Elsevier.
Olsson, G., 1994. Heretic Carthography. Fennia, 172 (2).
Olsson, G. , 2000. Trinita. In Mappa Mundi Universalis. A Commentary on the Power of
Cartographic reason, Uppsala: Uppsala International Art Contemporary Art Biennial
Olwig, C.K.R., 1996. Recovering the substantive nature of landscape. În Annals of the
Association of American Geographers, no. 86 (4), pp. 630-653.
Operational Guidelines for the Implementation of the World Heritage Convention.
UNESCO. WHC-99/2. 1999 (February).
ORDIN nr. 2260 din 18 aprilie 2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare
si inventariere a monumentelor istorice, valabil la http://www.cimec.ro/Legislatie/Legislatie-
culturala.html [accesat 10.08.2015]
Ortega Y Gasset, J., 1993. Ce este filosofia? Ce este cunoaşterea? Bucureşti: Humanitas.
Paquette,S., Domon, G., 2003. Changing ruralities, changing landscapes: exploring social
recomposition using a multiscale approach'. În Journal of Rural Studies 19, p 425-444
Panuccio, P., nd. Peisaj şi planuri urbanistice. Documentare privind politicile europene in
domeniul peisajului. Aplicarea reglementărilor Convenţiei Europene a Peisajului în strategiile
de dezvoltare urbană şi teritorială, Bucureşti: INCD Urbanproiect.
Paolinelli, G., 2004. La frammentazione paesistica. In Rizzo G.G.,2004. Leggere luoghi
per fondamenti di urbanistica, Roma: Aracne.
Patrulius, R., 1975. Locuinţa în timp şi spaţiu, Bucureşti: Editura Tehnică
Patru-Stupariu I., 2010. Peisaj şi gestiune durabilă în teritoriu, Bucureşti: ed.
Universităţii.
Pătroescu, M., 1996 - 1998. Dinamica peisajelor rurale din România. Studiu de caz:
Câmpia Română, CNCSIS: Raport de Cercetare CCMESI
Pinchemel, P. et G. ,1988. La face de la Terre, Paris: A. Colin.
Pinon P., 1972. Relations entre formes d’occupation du sol. În Architecture
d’Aujourd’hui, (AA), no.164, Paris, pp. 4-12.

188
 Pleşu, A. , 1992. Pitoresc şi melancolie: analiză a sentimentului naturii in cultura
europeană, Bucureşti: Humanitas.
Popa, A. 2011. Abordarea peisajului la nivel european. Sinteza documentară. În Analele
Arhitecturii, Bucureşti: Ed. Universitara Ion Mincu, nr. 1/2011, pp. 59-82.
Popa, A., Hărmanescu M., 2012. Peisajul rural productiv și necesitatea actuală de
gestiune durabilă. În Provocări în spatiul construit 120 de ani de învățământ superior de
arhitectură, (coord.Dabija, A.M.), București: Ed. Universitară Ion Mincu, pp. 49-60.
Popa, N., 1999. Ţara Haţegului – Potenţial de dezvoltare al aşezărilor omeneşti,
Timişoara: Brumar.
Pope A., 1996. Ladders, New York: Princeton Architectural Press, pp. 32.
Popescu Criveanu, I. 2013. Metodologia de identificare şi evaluare a peisajului. În.
Arhitectura nr. 5(647)/2013. Peisaj, Bucureşti: UAR, pp 50-61
Popescu, N. C-tin., 2011. Satul şi oraşul în arhitectura civilă românească veche,
Bucureşti: Ed. Etnologica.
Postăvaru I., Hărmănescu, M., Bianu, Ş., 2014. Repertoriu patrimoniu rural Bucium,
Caiet III, Bucureşţi: MasterPrint
Postăvaru, I.,2013. Comemorare discretă. Crucile de drum şi troiţele din Bucium. În
Zacharis Vultur, I., ed., 2013. Anuarul Centrului de Studii de Arhitectură Vernaculară Dealu
Frumos. Memorialul Vernacular Bucureşti: Editura Universitară Ion Mincu, pp 105 - 118
Pumain D., Paquot T., Kleinschmager R., 2006. Dictionaire La ville et l’urbain, pp. 20.
Raymond, W., 1958. Culture is Ordinary, in Highmore, B., (2002). Londra: The
Everyday Life Reader London: Routledge.
Roger A. ,1997. Court Traité du paysage, Paris: Galliamard, Bibliothéque des Scinces
Humaines.
Roger, A. ,1995. La théorie du paysage en France, Seyssel: Champ Vallon.
Ratzel, F., 1891. Anthropogeographie, 2. Die geographische Verbreitung des Menschen,
Stuttgart: Engelhorn.
Rubenstein, J., 2011. The Cultural Landscape, An Introducen to Human Geography,
Prentice Hall.
Reinaud, A., 1974. La geographie entre le mythe et la science. Essai d’epistemologie,
Travaux de l’Institut de geographie de Reims, pp. 18-19, pp.87-125.
Ricq C., 1972. La Region, espace institutionnel et espace d’identite. În Espace et societe,
no. 41, Paris, pp. 113-129.
Rowntree, L. B., 1996. The Cultural Landscape Concept in American Human Geography.
În Concepts in Human Geography, eds. Carville Earle, Kent Mathewson and Martin S. Kenzer
London: Rowman & Littlefield Publishers, Inc., p 127

189
 Ruskin, J., 1956. The Seven Lamps of Architecture, London: ed. J.M. Dent and Sons.
Sabates-Wheeler, R., 2005. Cooperation in the Romanian Countryside,an insight into
post-soviet agriculture, Maryland: Lexington Books.
Sandu, A. M., 2008. Sâmburele care face sã creascã, Bucureşti: Ed. Fundaţiei Arhitext
Design.
Sandu, A.M. ,2007. Sub semnul paradoxurilor, Bucureşti: Ed. Fundaţiei Arhitext Design.
Sârbu, C., 2010. Schimbări umane şi interacţiuni în peisajul cultural rural. În Ţânţăreanu,
E., Nemţescu, R., Măgura – Past and Present (Art-Landscape Trasnsformaţions EC Project
2007-4230), Bucureşti: Ed.Renaisance, pp. 9 -14.
Sfinţescu, C.,1929. Superurbanismul. Ideologie- Doctrină- Tecnică, Bucureşti: Bucovina
I.E. Torouţiu.
Sauer, C., 1925. The Morphology of Landscape. În University of California Publications,
Geography 2, pp. 2.
Leighly, J., ed. (1963). Land and life: a selection from the writings of Carl Ortwin Sauer
, Berkeley and Los Angeles: University of California Press.
Scazzosi, L. ,1999. Politiche e culture del paesaggio,confronti intemazionali, Roma:
Gangemi.
Scazzosi, L., 2001 . Politiche e culture del paesaggio,nuovi confronti, Roma: Gangemi.
Scazzosi, L., 2002. Leggere il paesaggio,confronti intemazionali, Roma: Gangemi.
Scazzosi, L., n.d. Politici şi culturi ale peisajului. Experienţe internaţionale in
confruntare. Documentare privind politicile europene in domeniul peisajului. Aplicarea
reglementărilor Convenţiei Europene a Peisajului în strategiile de dezvoltare urbană şi
teritorială, Bucureşti: INCD Urbanproiect.
Schama, S. ,1999. Le paysage et la mémoire, Paris: Seuil.
Schulz C. Norberg., 1986. Genius Loci. Toward a Phenomenology of Architecture,
Bruxelles: Pierre Mardaga.
Sitte, C., 1996. L’art de batir les viller, Paris: Seuil.
Simonds, J.O., 1967. Arhitectura peisajului, Bucureşti: Ed. Tehnică.
Socco, C. 2007. La valutazione del carattere del paesaggio/ Working paper P04/07, OCS
- Dipartimento Interateneo Territorio – Torino: Politecnico e Università di Torino.
Socco, C., 2007. La valutazione del carattere del paesaggio/ Working paper P04/07,
OCS - Dipartimento Interateneo Territorio - Politecnico e Università di Torino.
Stan, A., 2009. Peisajul periferiilor urbane,revitalizarea peisageră a zonelor periferice,
București: Ed. Universităţii Ion Mincu.
Straus, E., 1989. Du Sens des Sens. Contribution â l'étude des fondements de la
psychologie, Grenoble: Millon Jerome.

190
 Swain, G., Swain N., 2009. Eastem Europe Since 1945. In seria The making of modern
world, New York: Palgrave MacMillan, Basingstoke.
Taillefer R., 1972. La sciente du paysage. În La pensee geographique contemporaine,
menages offerts au professeur Andre Meynier, saint Bireuc, Presses de l’Universite de Bretagne,
167-73.
Thebaud, P., 2001. Le paysage en quatre dimensions – Pour une nouvelle approuche de
la concertation, Paris: Edition de Kerlan, Coll. “Urbanisme et Paysage”.
Toublanc, M., 2004. Paysage en Herbe, Dijon: Educagri.
Tuan, Yi-Fu., 1974. Topophilia: A Study of Environmental Perception, Attitudes, and
Values, New York: Columbia University Press.
Tudora, I., 2006. Peisajul / peisajul urban – scurtă incursiune sau o încercare de
definiţie, Grant CNCSIS Spaţiul public şi reinserţia socială a proiectului artistic şi
arhitecturalartă, comunităţi urbane, mobilizare, Consorţiu Nr.23/2006, Bucureşti: Ed.
Universitară Ion Mincu.
Vallance, S., Perkins, H.C. & Dixon, J.E., 2011. What is social sustainability? A
clarification of concepts. În Geoforum, 42(42): 342–348.
Vanautgaerden, Liesl, Co-production of sustainable landscapes? Department of
Architecture, Urbanism and Spatial Planning, K.U.Leuven, Kasteelpark Arenberg 1, B-3001
Heverlee, Belgium.
Vădineanu, A., 1992. Dezvoltare durabilă, Vol 1 Teorie şi practică, Bucureşti: editura
Universităţii din Bucureşti.
Vecco, M., 2010. A definition of cultural heritage: From the tangible to the intangible. În
Journal of Cultural Heritage, Volume 11, Issue 3, July 2010, pp. 321-324.
Vert C., 2002. Tipuri de peisaje rurale în Banat, Ediţia a II-a, Timişoara: Mirton.
Veiga de Oliveira, E. Galhano, F, Pereira, B., 1988. Construcoes Primitivas em Portugal,
Lisboa: Publicacoes dom Quixote.
Vellinga, M., 2007.Atlas of Vernacular Architecture of the World, Abingdon, Oxon:
Routledge.
Vitale M., 1972. Le grand Paysage, l’Homme et le Territoire; În Architecture
d’Aujourd’hui (AA); no.164, Paris, pp. 73-75.
Vidal De La Blanche P., 1908. Les conditions geographiques des faits sociaux. În
Annales de Geographie, no.11, pp. 13-23.
Vidal De La Blanche P., 1911. Les genres de vie dans la geographie humaine. În Annales
de Geographie, no. 20, pp. 193 212, pp. 289 -304.
Vico, G., 1730. Principi di una Scientia Nova seconda, preluat din Garin, E. (2008)
History of Italian Philosophy, Volume 1, Rodopi B. V. Amsterdam, pp. 699-703.

191
 Vos W., Meekes H., 1999. Trends in European cultural landscape development:
perspectives for a sustainable future. În Landscape and Urban Planning, no. 46, pp. 3-14.
Wallace, Mc.Harg, Roberts T., 1972. L’Homme et le territoire. În Architecture
d’Aujourd’hui (AA); no. 164, Paris, pp. 58-61.
Walker, B., C. S. Holling, S. R. Carpenter, and A. Kinzig. 2004. Resilience, adaptability
and transformability in social–ecological systems. Ecology and Society 9(2): 5.
http://www.ecologyandsociety.org/vol9/iss2/art5/. [accesat 28.08.2015]
Wallbaum, H. et al., 2012. Indicator based sustainability assessment tool for affordable
housing construction technologies. Ecological Indicators 18: 353–364.
Wiggering, H., et. al. 2010. Inovations in european rural landscapes, London: Springer.
Wilson C., Groth P., 2003. Everyday America. Cultural Landscape Studies after JB.
Jackson, California:University of California Press.
Woodcraft, S., 2012. Social sustainability and new communities: moving from concept to
practice in the UK. Proc. Social and Behavioral Sciences 68: 29–42.
WCED, 1987. Raportul Brundtland [pdf]
http://www.bneportal.de/fileadmin/unesco/de/Downloads/Hintergrundmaterial_international/Bru
ndtlandbericht.File.pdf [accesat 24.11.2014].
UN ESCAP & UN Habitat, 2008. Housing the Poor in Asian Cities. Bangkok: UN
ESCAP. Nairobi: UN Habitat.
UNESCO, 1972. Convention Concerning the Protection of the World Cultural and
Natural Heritage. Operational Guidelines for the Implementation of the World Heritage
Convention. WHC-99, Anexa 3, Paris: World Heritage Center UNESCO.
http://www.unesco.org.uk/convention_on_the_protection_of_world_cultural_and_natural_herita
ge_%281972%29 [accesat 24.11.2014].
UNESCO, 2005. Xi'an declaration on the conservation of the setting of heritage
structures, sites and areas, 15th General Assembly of ICOMOS.
http://www.international.icomos.org/xian2005/xian-declaration.htm [accesat 3.10.2014]
UNESCO, 2007. Brief Descriptions: Sites Inscribed in the World Heritage List. Paris:
World Heritage Center UNESCO.
UNESCO- ICOMOS, 2010. Établir une proposition d’inscription au patrimoine mondial.
Urbanismul – serie nouă, 2009. Satul ca peisaj cultural, nr 2, an II, Bucureşti: Fundaţia
Arhitext Design
URBAN PROIECT, 2003. Metodă operativă de guvernare a transformărilor teritoriale în
acord cu convenţia europeană a peisajului/ Politici şi abordări comparate ale peisajului în
Europa. În Program Nucleu- INTERREG IIIB- CADSES, Bucuresti: URBAN PROIECT.

192
 Yu. A. Vedenin, M. E. Kuleshova ed., 2007. Cultural landscape as a heritage site. În
World Heritage, Moscova: Heritage Institut.
Zevi, B., 1995. Contrastoria dell’archiettura in Italia. Paesaggi e citta, Milano: Tascabili
Economici Newton.
**** 1933. Carta de la Atena, https://en.wikipedia.org/wiki/Athens_Charter [accesat
15.07.2014]
**** LEGE Nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea intreprinderilor industriale,
bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.
**** 1954. Convenţia Culturală Europeană, Paris.
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=27992 [accesat 15.07.2014]
**** 1973 Atlasul  R.S.R.,  Institutul  de  Geografie  al  Academiei  RSR,    Bucureşti:  Editura 
Academiei RSR 
**** 1983. Mic lexicon ilustrat al noţiunilor de sistematizare, Bucureşti: Ed. Tehnică.
**** 1992. United Nations Conference on Environment and Development Rio de Janeiro.
**** 1999. PUG Comuna Bucium 1999, Primăria Comunei Bucium, jud Alba.
**** 2004. Sistema de Informacion Geografica para el Territorio rural Galicia- Norte
Portugal, Segreteria Xeral de Planificacion e Desenvolvemento Camarcal
**** 2000. Conventia Europeana a Peisajului, Florenta.
www.cimec.ro/Monumente/ConventiaEuropeanaapeisajului.htm [accesat 15.07.2014]
**** 2004. Peisaje culturale istorice- ELEMENTE DE PEISAJ. În INTERREG IIIB
CADSES.
http://www.presidency.ro/static/Cadrul%20National%20Strategic%20Rural.pdf [accesat
20.06.2015]
**** 2004. CIMEC http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=3077 [accesat 10.08.2014]
http://www2.rgzm.de/Transformation/Romania/Mining/Image04rom.htm [accesat 07.08.2015]
**** 2013. Cadrul Naţional Strategic. Comisia prezidenţială pentru politici publice de
dezvoltare a agriculturii [pdf]
**** n.d. Atlas de Portugal, Instituto Geografico Portugues
**** n.d. Transformation: Dezvoltarea unei culturi unitare în provinciile nordice ale
Imperiului Roman din Britania până la Marea Neagră.
**** n.d. Ecole nationale superieure du paysage, 2003. Actes du seminaire. Etapes de
recherches en paysage, nr. 5, Versailles: Ecole nationale superieure du paysage.

193