Sunteți pe pagina 1din 98

DIRECŢIA MUNICIPALĂ PENTRU CULTURĂ, SPORT, TURISM ŞI TINERET – MEDIAŞ

CULTURA MEDIEŞANĂ

III

MEDIAŞ – 2014

1

Consiliul ştiinţific Dr. Andeea Atanasiu-Croitoru – Muzeul Marinei Române din Constanţa Dr. Gherghina Boda – Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva Dr. Carmen Sofia Dragotă – Institutul de Geografie al Academiei, Bucureşti Dr. Mihaela Găvănescu – Colegiul Naţional „I.L. Caragiale”, Bucureşti; Academia de Ştiinţe Economice, Bucureşti Dr. Lavinia Gheorghe Muzeul de Arheologie şi Istorie Naţională, Constanţa Dr. Florina Grecu – Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti Dr. Constantin Ittu Muzeul Brukenthal din Sibiu Dr. Cătălina Mărculeţ – Institutul de Geografie al Academiei, Bucureşti Dr. Vasile Mărculeţ – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Dr. Sime Pirotici – Facultatea de Arhivistică a Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti Dr. Enache Tuşa – Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa Dr. Oana Tutilă-Bărbat – Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva Dr. Mihail Zahariade – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti

Comitetul de redacţie Lucian Teodor Costea director Dr. Vasile Mărculeţ – redactor şef – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Dr. Ioan Mărculeţ – redactor şef adjunct – Colegiul Naţional „I.L. Caragiale”, Bucureşti Delia Crişan – secretar de redeacţie – Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş Membri:

Drd. Viorel Ştefu – Muzeul Municipal Mediaş Helmuth Julius Knall Liceul Teoretic „St. L. Roth” din Mediaş Dr. Alexandru Bucur Sibiu Dr. Dan Bodea Colegiul Romano-Catolic, Bucureşti

Traducerea rezumatelor Limba engleză: Angela Porime; Crina Sincu; Theodora Mărculeţ; Anca Vulcănescu Limba franceză: Justina Coliban; Elena Jampa

Corespondenţa, schimburile de carte şi comenzile se vor trimite la:

La correspondance, les échanges et toutes commandes seront envoyés au:

The correspondence, the book exchange and the orders could be sent to:

Direcţia pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret Piaţa Corneliu Coposu, nr. 3 551017, Mediaş jud. Sibiu, România directiamunicipalamedias@yahoo.com

Editor: Direcţia Municipală pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret - Mediaş Număr publicat cu concursul Asociaţiei „Promediensis” din Mediaş.

În cadrul prezentului număr, redacţia s-a limitat la a asigura forma materialelor publicate. În consecinţă, unele dintre ele au suferit o serie de modificări faţă de forma dată de autori, fără a se face nici cea mai mică intervenţie în conţinutul lor. Responsabilitatea pentru ideile exprimate, conţinutul şi acurateţea corecturii materialelor publicate revine exclusiv autorilor.

ISSN 2285 4045 ISSN-L 2285 4045

2

NOTA EDITORULUI

Anuarul Cultura Medieşană a ajuns la al treilea număr. Din punctul nostru de

vedere, două elemente definitorii, continuitatea, şi creşterea înregistrată, de la număr la

număr în cei trei ani, atât sub aspect cantitativ, cât, mai ales, calitativ, sunt dovada certă a

interesului specialiştilor din diverse domnenii de a publica în paginile sale. Sperăm, de

altfel, că pe viitor numărul acestora va creşte semnificativ.

Asemenea numerelor anterioare, cel de faţă reuneşte între copertele sale o serie de

studii realizate pe baza comunicărilor prezentate de autori în cadrul Sesiunii Naţionale de

Comunicări Știinţifice organizată de Colegiul Tehnic „Mediensis” în parteneriat cu

Direcţia Municipală pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret din cadrul Primăriei

Municipiului Mediaş, în noiembrie 2013. Prezentul volum cuprinde un număr de 15

asemenea studii.

Concepută pe trei secţiuni – 1. Istorie, Arheologie şi Ştiinţe Politice; 2. Cultură şi

Civilizaţie; 3. Geografie şi Ştiinţele Mediului –, structura anuarului o urmează întocmai pe

cea a Sesiunii Naționale de Comunicări Știinţifice. Calitatea conţinutului său este asigurată

de studiile realizate de specialişti din întreaga ţară.

Asigurăm participanţii la sesiunea de comunicări, care sunt, implicit, şi potenţialii

autori ai studiilor din revistă, că Direcţia Municipală pentru Cultură, Sport, Turism şi

Tineret Mediaş va asigura, împreună cu partenerul său, Colegiul Tehnic „Mediensis” din

Mediaş, cadrul optim de desfășurare a acesteia. Aceeaşi atenţie va fi acordată şi apariţiei,

în continuare, a anuarului Cultura Medieşană.

Lucian Teodor Costea Director DMCSTT - Mediaş

3

ISTORIE ARHEOLOGIE ŞTIINŢE POLITICE

4

PLASTICA ENEOLITICĂ ȘI DIN EPOCA BRONZULUI DE LA TÂRNAVA, VALEA VIILOR ȘI MOTIȘ, JUDEȚUL SIBIU

Elena Jampa

Résumé: Plastique néolithique et de lʼépoque de bronze de Târnava , Valea Viilor et Motiș, dép.artement Sibiu. À Târnava - La nisip on a découvert un fragment dʼidole en terre cuite et un fragment de hache en terre. À Valea Viilor, Heveș - La dud on a découvert un fragment dʼdole en terre cuite, un fragment de protome zoomorphe en terre cuite, un fragment dʼautel, un pendant en pierre et toujours à Valea Viilor, Heveș - La șură on a trouvé des roues de petits chars votifs, une moule en pierre pour des bijoux et un fragment de fibule en bronze. À Motiș - Sub Schoprich on a trouvé un fragment de „tête de batton” en terre cuite dattant de lʼépoque du bronze. Cuvinte cheie: eneolitic, epoca bronzului, figurine antropomorfe, idoli, figurine zoomorfe, protomă, altar, car votiv, fibulă

bronz.

Mots clè: epoque néolithique, époque du bronze, figurines antropomorphes, idole, protome, autel, char votif, fibule en bronze, tête de batton en terre cuite.

În neolitic și eneolitic, în afară de vase din lut, au fost modelate și alte piese cu reprezentări figurative (statuete antropomorfe și zoomorfe, protome, vase antropomorfe și zoomorfe, machete de altare de cult). Aceste piese sunt puse în legătură directă cu manifestările legate de viața spirituală a comunităților umane. Reprezentările antropomorfe modelate din lut sunt cunoscute în literatura de specialitate sub diferite denumiri: sculpturi în lut, statuete, figurine, plastică de lut, idoli 1 . Figurinele antropomorfe erau folosite în practici ritualice și magice, dar sunt asociate și cu realități primordiale: sexualitate, conflict, sacrificiu, moarte. Practicile ritualice asigurau, prin obiectele utilizate și formulele invocate, schimburi permanente și un contact între cele două lumi (cea reală și cea supranaturală) 2 . Pentru respectarea ritualului trebuiau menținute canoanele realizării figurinelor antropomorfe. Semnele, decorurile figurinelor ar putea reda aspecte comune precum piese de vestimentație sau tatuaje, însă ar putea avea conotații mai profunde, legate de concepții cu privire la viață, cosmos etc. Majoritatea figurinelor descoperite sunt fragmentare, acestea erau distruse intenționat, ritualic. Majoritatea figurinelor erau reprezentări feminine, asociate cu cultul fertilității și fecundității, cu Zeița - Mamă. Însă figurinele nu aveau întotdeauna doar o funcție strict religioasă, fiind reprezentări umane la scară redusă ele puteau realiza relațiile cu alte persoane, cu strămoșii decedați 3 . Apartenența la sexul feminin sau masculin era asociată cu simboluri (triunghiuri în zona inghinală sau pe partea posterioară). Aceste figurine aveau și o valoare artistică, erau deseori decorate cu elemente care se regăsesc și pe ceramica epocii: spirale, benzi de linii oblice, triunghiuri, incizii, puncte 4 . Plastica culturii Petrești este reprezentată prin figurine antropomorfe și zoomorfe, altare miniaturale de cult, obiecte de podoabă sau de cult, mobilier miniatural, piese lucrate din lut, piatră, os sau chiar din cupru. Plastica antropomorfă este reprezentată îndeosebi prin figurine feminine și mai rar masculine, păstrate mai ales fragmentar. Spre deosebire de statuetele culturii Petrești din prima fază (A) de la Păuca, ornamentate cu linii sau benzi de linii paralele, adânci incizate, statuetele ultimelor faze (A-B, B), descoperite în așezările de la Poiana „În pisc”, Pianu de Jos, Câlnic, Noșlac sunt ornamentate cu romburi, triunghiuri sau suprafețe dreptunghiulare, incizate și umplute cu puncte 5 . Plastica culturii eneolitice Petrești a fost influențată de cultura Vinča -Turdaș și prezintă analogii cu culturile Precucuteni, Cucuteni, Gumelnița, etc. Literatura de specialitate menționează existența a numeroase locuiri eneolitice în județul Sibiu, cu material ceramic și litic specific, dar aparițiile de reprezentări figurative sunt mai puține. La Mediaș, în locuirea eneolitică de la „Lunca Ciorilor” a fost descoperită „o cană decorată cu un cap zoomorf” 6 . În hotarele comunei Târnava au fost localizate câteva locuiri eneolitice și din următoarele epoci. Pe partea dreaptă a pârâului Mihălț, în punctul situat lângă cimitirul săsesc a fost găsită în 1974 o figurină zoomorfă „reprezentând un șoarece, ornamentat pe corp cu puncte incizate” 7 . 1. În locuirea eneolitică descoperită în 2011, în partea de sud-vest a localității Târnava La nisip8 a fost găsită o reprezentare antropomorfă, un fragment de idol (fig.1). Figurina antropomorfă este ruptă, probabil chiar de când a fost utilizată sau, în mod cert, s-a distrus în timp. Fragmentul redă, realist, o parte din partea inferioară a piciorului, din coapsa dreaptă, cu o porțiune dorsală și puțin din gambă. Restul de talie este bine marcat, iar șoldul și coapsa sunt reliefate. Piesa a fost modelată din pastă fină, bine arsă, cu degresant nisip fin și mică, prezintă un slip

1 Gligor 2013, p. 25

2 Niculescu 2011 a, p. 30

3 Idem, p. 35

4 Idem, p. 38

5 Paul 1992, p. 100, Anton, p. 2

6 Blăjan, Tatai - Baltă 1978, p. 9

7 Blăjan, Tatai - Baltă, op. cit., p. 12

8 Ștefu 2011, p. 135-144; Jampa 2012, p. 9-13

5

roșiatic-cărămiziu. În prezent fragmentul este nedecorat, dar la o cercetare atentă se pot distinge două benzi circulare în jurul coapsei, care ar fi putut fi vopsite cu pigment și sub partea posterioară se observă un triunghi cu puncte fine incizate, motiv care se distinge și pe partea anterioară. Dimensiunile fragmentului figurinei antropomorfe: Î: 65 mm, D șold: 40 mm, d. talie: 20 mm. Fragmentarea figurinei nu permite stabilirea sexului, dar prezența triunghiului cu incizii punctiforme sugerează sexul feminin. Nu știm care au fost dimensiunile inițiale ale figurinei antropomorfe, dar fragmentul de reprezentare antropomorfă de la Târnava prezintă analogii cu alte reprezentări figurative antropomorfe, simple sau decorate, descoperite în arealul culturii Petrești: Alba Iulia Lumea Nouă 9 , Păuca, Petrești – Groapa Galbenă 10 , Cașolț 11 sau în alte arii culturale eneolitice: Gumelnița, Sălcuța - Copăcelu (jud. Vâlcea) 12 , Precucuteni la Ciomortani (jud. Harghita) 13 , Bîrlălești (jud. Vaslui) 14 etc. Fragmentul de reprezentare antropomorfă de la Târnava se înscrie ca tehnică de execuție, decor și pastă în liniile generale ale plasticii culturii Petrești. 2. Fragmentul de topor miniatural din lut descoperit la Târnava La nisip - imită toporașele din piatră (fig. 2). Topoarele miniaturale sunt cunoscute îndeosebi în bronzul timpuriu, în aria Coțofeni III, Schnekenberg, Glina sau în grupul Jigodin, fiind mai puține în mediul neolitic. În structura indo-europeană din perioada post-neolitică, securea, toporul poate fi interpretat ca obiect de cult dar și ca potență fertilizatoare 15 . Considerate obiecte cu caracter votiv, topoarele miniaturale se leagă de simbolistica religioasă a securii, prezentă în numeroase arii culturale și civilizații preistorice și antice” 16 . Unii arheologi acreditează ideea că aceste toporașe ar fi putut servi drept jucării pentru copii, piesele având o semnificație educativă (băieți – topoare, fete – alte piese, discuri, mărgele) 17 . Piesa de la Târnava, o jumătate de topor miniatural, are o formă alungită, amigdaloidă, cu muchii rotunjite, în secțiune este rotund, este prevăzut cu un orificiu mic, central, pentru agățat, este modelat din pastă roșie, parțial arsă, cu degresant nisip, are slip cafeniu – roșiatic, are două mici impresiuni triunghiulare aproape de orificiul central, pe cele două părți. Dimensiunile piesei din lut, care ar fi putut fi folosită cu scop ceremonial sau ca pandant, sunt: Î: 40 mm, l: 20 mm. Toporașul din lut de la Târnava prezintă analogie cu descoperiri asemănătoare de la Reghin (jud. Mureș) 18 . Opinăm că fragmentul de topor din lut ar putea fi încadrat cronologic culturii Coțofeni. La o distanță de 10 km de localitatea Târnava se află comuna Valea Viilor. În hotarele localității au fost identificate mai multe locuiri eneolitice (Petrești și Coțofeni), epoca bronzului (culturile Wietenberg, Schnekenberg, Noua), epoca daco-romană, epoca migrațiilor, iar în satul aparținător Motiș - Sub Schoprich o vastă locuire eneolitică și din epoca bronzului (Petrești, Coțofeni, Noua) 19 . 3. Fragmentul de reprezentare zoomorfă găsită în locuirea eneolitică de la Valea Viilor La dud, o protomă (fig. 3), face parte din categoria ceramicii cu decor zoomorf 20 , reprezintă un cap de bovideu, modelat, din aceeași pastă cu vasul la care a fost atașat, pasta este fină, roșie, bine arsă, fără slip, coarnele sunt bine reliefate, în prelungirea botului, pe părțile laterale ale capului sunt câte 4 puncte incizate, în semicerc. Fragmentul de vas, pe care se află protoma, este ușor concavă, sugerând forma capacului. Dimensiunile protomei: Î: 20 mm, L: 30 mm. Reprezentări zoomorfe sub forma unor statuete sau modelate pe vase se întâlnesc în toate culturile neolitice și din epoca bronzului 21 . În faza finală a culturii Petrești predomină reprezentările zoomorfe de cornute, uneori mai sunt reprezentate păsări, porcine, regăsite în chip de protome 22 . Protoma de la Valea Viilor prezintă analogie cu cea de la Brebeni (jud. Olt)– cultura Sălcuța 23 . 4. Piesa de podoabă, de mici dimensiuni, o mărgică din piatră (fig. 4), a fost găsită tot în locuirea eneolitică Petrești din Valea Viilor, Heveș - La dud, fiind confecționată dintr-o mică piatră de râu cenușie, căreia s-a făcut, pentru a fi purtată ca pandantiv, un mic orificiu bine șlefuit, asimetric, în maniera topoarelor din piatră. Piesa decorativă are Î: 30 mm, l: 20 mm, a fost utilizată, probabil, ca podoabă feminină 24 .

9 Ilieș 2008, p.30

10 Tulugea 2008, foto 14

11 Paul 1992, pl. L/6; pl. LI/6

12 Pătroi 2011, p. 7-18

13 Buzea 2006, pl. V

14 Nițu 1972, Iozsa 200; Gligor 2013, pl. II/6; Enea 2013; Hansen 2004; Monah 2013

15 Moldovan 2006, p. 27

16 Nițu 1972

17 Enea op. cit. p. 90; Moldovan 2006, p.27

18 Moldovan 2006, p.26

19 Jampa 2011, p. 16-20

20 Bîlcu, Ionescu, 1967, p.35

21 Hansen 2004,

22 Anton 2000,

23 Pătroi 2011, p. 7-18, Muzeul Montan-Reșița, Buzea 2006; Gligor 2013, p.28; Ignat 2001; Eduard 2013, Neagu 2012; Tuțulescu 2008, p. 36-42; Nițu 1972; Bîlcu, Ionescu, 1967, p.35, Pătroi 2008, p. 5-22; Sztancsuj 2007, p. 187-206; Ciută 2012, fig. 8/8, fig. 9/3

24 Beldiman, Stancs 2005, p. 9

6

5.

În așezarea eneolitică de la Valea Viilor - La dud, ceramica Petrești este simplă și pictată, pigmentul roșu

de pe ceramică se regăsește pe fragmentele unui altar miniatural (fig. 5). Altărașele erau utilizate în practici magico- religioase, fie erau folosite ca suporți pentru idoli sau ca opaițe. Aceste piese aveau platforma pătrată sau triunghiulară 25 . Fragmentul de picior de altar miniatural de la Valea Viilor Î: 25 mm este ușor curbat în interior, are baza rotundă și se

prelungește în arcadă, fiind modelat din pastă roșie, bine arsă, prezentând analogie cu altare descoperite în arealul culturilor Precucuteni: Olteni - Cariera de nisip (jud. Covasna) 26 , Gumelnița 27 , Petrești - Alba Iulia Lumea Nouă 28 . Fragmentele din pereții acestei piese sunt drepte, sugerând forma paralelipipedică a vasului, cu patru muchii și pereții drepți. Opinăm că fragmentul de altar face parte din aria culturii eneolitice Petrești. 6. Rotița de car miniatural (fig. 6) găsită la Valea Viilor, Heveș - La șură reprezintă figurativ, roata unui car, a fost modelată din pastă fină, cafenie, bine arsă, având ca degresant nisip, este nedecorată, are butucul proeminent pe o

singură parte, are perforația centrală, transversală, diametrul: 45 mm, l:15 mm. În același perimetru au mai fost descoperite două rotițe de car, întregi, similare, care prezintă analogii cu alte descoperiri din epoca bronzului (Sebeș - Valea Janului) 29 , Derșida (jud. Bistrița Năsăud) 30 . Rotițele de care de cult fac parte din categoria pieselor cu corpul plin, neornamentate, cu butucul proeminent, prevăzut cu o perforație centrală, transversală. Cele mai timpurii piese apar în eneolitic și perioada de tranziție, pentru ca în epoca bronzului să devină comune mai multor arii centrale. Rotițe din eneolitic au fost descoperite la nivelul culturilor Cucuteni, Gumelnița, Cernavodă, Coțofeni (Boarta, jud. Sibiu), Wietenberg, Otomani 31 . Piesele de același tip aparținând culturilor Wietenberg, Otomani, Tei erau decorate, cele din cultura Monteoru nu erau decorate. 32 În bronzul timpuriu, rotițele de care miniaturale au fost descoperite în mai multe așezări aparținând culturilor Vucedol-Zok, Glina, Schnekenberg, Niș 33 . Carelor din lut miniaturale li se atribuie o funcționalitate cultico-magică dar și de obiect ludic, jucărie 34 .

7. În locuirea din Valea Viilor, Heveș - La șură a fost găsită o piesă din bronz (fig. 7). Artefactul are forma

unei frunze, este ușor curbată spre interior, are o incizie îngustă – un șanț, pe partea mediană, marginile sunt rotunjite, cu câteva turtiri. Piesa a fost turnată din bronz, în partea mai lată a „frunzei” se observă o mică ruptură. Dimensiunile piesei: Î: 35 mm, L: 15 mm, g: 3 mm. Forma poate sugera un vârf de săgeată, dar nu are urma unui manșon inelar care ar fi fost fixat pe săgeată. Forma alungită, migdalată, cu decorul incizat central prezintă analogie cu pandantivele din bronz provenite din arealul culturii Noua 35 dar și cu fibula din bronz de la Suseni, jud. Mureș, care are ca pandante „frunze” alungite, fără decor. Opinăm că piesa decorativă de la Valea Viilor era, probabil, un fragment de fibulă, sau un pandantiv datând din epoca bronzului, cultura Noua, existând ceramică din această epocă în locuirea din Valea Viilor. 8. Fragmentul de ceramică cu reprezentare antropomorfă (fig.8) a fost găsit în locuirea din Valea Viilor, Heveș - La șură. Reprezentările antropomorfe de pe vasele neolitice oferă informații legate de vestimentația, încălțămintea, podoabele, coafurile oamenilor din acea epocă. Există însă și vase care doar sugerează forma corpului uman 36 . Unele vase antropomorfe și antropomorfizate au fost utilizate ca accesorii cultice, în cadrul riturilor de inițiere și de trecere, rituri funerare 37 . Reprezentări antropomorfe pe vasele neolitice apar încă din primele etape și sunt prezente în toate culturile 38 . Fragmentul de la Valea Viilor provine dintr-un vas de dimensiuni mari, din categoria celor de provizii, are o culoare roșie-cărămizie, este modelat din pastă grosieră și are ca degresant pietriș. Fragmentul prezintă o reprezentare antropomorfă modelată în relief, fiind vizibilă partea superioară a corpului uman, capul este alungit, cu mici impresiuni ce sugerează ochii și gura, brațele, fragmentate, sunt în poziție orantă, partea inferioară a corpului este îngustată, fără marcarea picioarelor. Dimensiunile piesei: Î:40 mm, l: 30 mm. Reprezentarea antropomorfă de pe vasul de la Valea Viilor prezintă analogii cu piese descoperite în arii culturale neolitice: Petrești - Șoimuș - La Avicola (jud. Hunedoara) 39 , Dudești 40 , Boian 41 .

25 Tulugea pdf, Nițu 1972

26 Ab 2008

27 Neagu 2012; Buzea, Mateș, 2008, p. 41-56; Pătroi 2008, p. 5-22; Ciută 2012, fig. 8/8; Costache 2003

28 Ciută 2012, analogie fig. 8/8, fig. 9; Pătroi 2008; Buzea 2006, pl. V/2

29 Popa 2010, pl. V/6, Schuster, 1996, pl. VII/6

30 Moldovan 2006, p. 28

31 Costache 2008; Schuster 1996, pl. VII/6, Popa 2010, pl. V/6

32 Daniel 2008; Rotea și colab. 2010, p.10

33 Nițu 1972

34 Costache 2008; Schuster 1996, pl. VII/6; Popa 2010, pl. V/6

35 Diaconu 2012, tab. 3/ fig, 23, 24

36 Sobaru, Andrei 2004

37 Boghian 2012, p. 118

38 Ștefan și colab. 2013, p. 52; Frînculeasa 2007, p. 18; Rădoescu 2011

39 Ștefan și colab. 2013, pl. III/1a

40 Rădoescu 2012, fig. 8/1, Frînculescu 2007, p. 18, p. 20

41 Rădoescu 2011, p. 70

7

9. Un fragment de „capăt de băț”a fost descoperit în locuirea din satul Motiș (com. Valea Viilor) - Sub Schoprich. „Capetele de băț” sunt obiecte de ceramică sau din piatră de diferite forme, asemănătoare fusaiolelor, dar spre deosebire de acestea, nu sunt perforate complet. Aceste piese sunt, în general ignorate, fiind considerate fusaiole, bucșe de car ritual, roți de car votiv sau chiar vase miniaturale 42 . „Capetele de băț” din ceramică prezintă similitudini cu sceptrele confecționate din materiale dure: piatră, corn de cerb, piese perforate de orificiul central. Piesele din lut pot avea forme sferice, rotund-ovale, tronconice cu multe variante, unele pot fi ornamentate cu caneluri, benzi umplute cu incizii, crestături fine, x-uri, alveole, linii punctate etc. „Capătul de băț” fragmentar de la Motiș a fost modelat din pastă roșiatică-cafenie, bine arsă, având ca degresant nisip, prezintă urme de ardere puternică în interior. Are forma unui vas miniatural tronconic, cu partea inferioară mai lată, bombată, partea superioară, care se fixa în băț, este oblică; interiorul este cilindric. Deoarece artefactul este rupt la capăt, nu se poate determina forma buzei. Piesa are un slip puternic, nu este decorată, însă prezintă două benzi oblice, abia vizibile, posibile caneluri oblice. Pereții au grosimi diferite, spre bază are grosimea de 15 mm, iar la capăt 10 mm. Piesa are următoarele dimensiuni: Î: 47 mm, diametrul părții bombate: 60 mm, diametrul bazei: 20 mm. „Capătul de băț” de la Motiș prezintă similitudini cu cel de la Sibișel (jud. Alba) 43 , din peștera Cauce (II) 44 , cu sceptrul din corn de animal de la Boarta (jud. Sibiu) 45 . Dacă sceptrelor din piatră li se atribuie utilizarea ca arme, sau ca valoare simbolică, având funcția de arme de paradă sau simboluri sociale 46 , „capetelor de băț” fragile, nu li se atribuie, cu certitudine, această utilitate, deși ar putut fi folosite ca armă sau drept „capăt de baston”. Aceste piese modelate din lut sunt mai frecvente culturilor bronzului mijlociu: Wietenberg, Monteoru, Tei, Noua, Verbicioara, Otomani etc 47 . Piesa de la Valea Viilor poate fi încadrată cronologic culturii Noua, semnalată prin ceramica din această locuire. Concluzii. Piesele de artă plastică descoperite cu prilejul cercetărilor de suprafață, în urma lucrărilor agricole, în locuirile eneolitice și epoca bronzului de la Târnava, Valea Viilor și Motiș completează tabloul descoperirilor arheologice făcute aici în ultimii ani și evidențiază creativitatea artistică a oamenilor acelor timpuri.

Bibliografie

Ab 2008 A. Ab, Modele miniatural de altare descoperite la Olteni - ,,Cariera de nisip”, situl B, jud. Covasna, „Angustia”, 12, 2008, p. 41-56. Anton 2013 A. Florin, Cultura Petrești, www facebook./people/Florin Anton.ro /pdf Băcueț Crișan 2013 – S. Băcueț Crișan, Arta miniaturală din situl de la Porț - Corău: statuete antropomorfe, „Annales Universitatis Apulensis, Series Historica”, 17/II, 2013, p. 83-101. Beldiman, Stancs 2005 C. Beldiman, D.- M. Stancs, Obiecte de podoabă neolitice din materii animale descoperite pe teritoriul României; brățări de os, „Revista Bistriței”, XIX, 2005, p. 9-30. Bîlcu, Ionescu 1967 – S. Marinescu Bîlcu, B. Ionescu, Catalogul sculpturilor eneolitice din Muzeul Raional Oltenița, 1967, www.cimec.ro , pdf Blăjan, Tatai-Baltă 1978 – M. Blăjan, C. Tatai - Baltă, Descoperiri din epoca neolitică și perioada de tranziție spre epoca bronzului în județele Sibiu, Alba și Cluj (I), Apulum, XVI, 1978, p. 9-36. Boghian 2012 D. Boghian, Unele considerații asupra vaselor cucuteniene antropomorfe și antropomorfizate, „Analele Moldovei”, XXXV, 2012, p. 107-136. Buzea 2006 D. Buzea, Modele de altare și măsuțe miniaturale aparținând culturilor Cucuteni – Ariușd descoperite la Păuleni Ciuc, Ciomortan, jud. Harghita, România, „Acta Terrae Septemcastrensis”, V, 2006, p. 127-159. Buzea, Mateș 2008 – D. L. Buzea, A. Mateș, Modele miniaturale de altare descoperite la Olteni ,,Cariera de nisip”, situl B, jud. Covasna, „Angustia”, 12, 2008, Arheologie, p. 41-56. Ciugudean 1978 H. Ciugudean, Noi descoperiri arheologice pe teritoriul județului Alba (I), „Apulum”, XVI, 1978, p. 50 Ciută 2012 – M. Ciută, Despre un complex inedit descoperit la Alba Iulia – Lumea Nouă (jud. Alba), www.cclsebes.ro/docs/Sebus_4_2012/o3 Marius Ciuta/ pdf Ciută , Ciută 2013 – M. Ciută, B. E. Ciută, Sceptrul neolitic timpuriu de la Limba – Bordane, între șaman și preot, „Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis”, 5, 2013, p. 11-30. Ciută , Marc 2009 – M. Ciută, A.-T. Marc, Două piese ceramice „minore” descoperite în situl Șeușa – „Gorgan”, com. Ciugud, jud. Alba, „Studia Universitatis Cibiniensis”, Seria Historica, VI, 2009, p. 23-32. Comșa 1995 – E. Comșa, Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul României, seria Biblioteca de arheologie, LIII, București, 1995. Costache 2008 C. Daniel, Catalogul rotițelor de car miniaturale din colecția Muzeului Județean Buzău, „Mousaios”, XIII, 2008,

p.75-102.

42 Rustoiu 2001

43 Rustoiu 2001, pl. III/21, VII/1

44 Luca și colab. 2005, pl. XXXV/2

45 Popa, Ștefu 2009, pl.2/1

46 Diaconu, Niculică 2011, p.194

47 Rustoiu, p. 62, pl. VII/1

8

Diaconu 2010 V. Diaconu, Unele considerații despre topoarele miniaturale de lut ars din epoca bronzului, „Mousaios”, XV, 2010, p.

63-72.

Diaconu 2012 V. Diaconu, Discuții privitoare la unele pandantive specifice bronzului târziu din nord-vestul și nordul Mării Negre, „PeuceSN, X, 2012, p. 21-38. Diaconu, Niculică 2011 – V. Diaconu, B.- P. Niculică, Sceptre de piatră aparținând epocii bronzului, descoperite în județul Suceava, „Tyragetia”, 2011, vol. V, nr. 1, p. 193-198. Dumitrescu 2012 V. Dumitrescu, Din nou despre sceptrele de piatră în formă de cap de cal, „Pontica”, 13, 2012, p. 45-52. Eduard 2013 S. C. Eduard, Noi date referitoare la plastica de lut din așezarea eneolitică de la Radovanu – La Muscele, în vol. Din preistoria Dunării de Jos, 50 de ani de la începutul cercetărilor arheologice la Babadag (1962-2010), Brăila, 2013. Enea 2013 C. S. Enea, Modele miniaturale din lut ale topoarelor eneolitice din spațiul carpato-danubian, în vol. Semper in honorem magistri Mircea Ignat, Editura Istros a Muzeului Brăila, Suceava, 2013, p. 87-107. Enea 2009 S. C. Enea, Necropolele neolitice și eneolitice din România. Mărturii ale simbolismului puterii și organizării sociale, în vol. In medias res praehistoria. Miscellanae in honorem annos LXV peragentis Professoris Dan Monah oblata, Iași, 2009, Edit. G. Bodi, p. 59-136. Frînculescu 2007 – A. Frînculescu, Aspectul cultural Stoican-Aldeni, repere de cronologie relativă, Peuce”, V, 2007, p. 7-32. Garvăn, Munteanu 2012 – D. Garvăn, R. Munteanu, Un sceptru cruciform descoperit la Traian – „Dealul fântânilor” (jud. Neamț), „Buletinul Muzeului Județean Teleorman”, Seria Arheologie, 4, 2013, p. 167-175. Gogâltan, Ignat – F. Gogâltan, A. Ignat, Transilvania și spațiul nord-pontic. Primele contacte (cca. 4500-3500 a.Chr.),

Gligor 2013 M. Gligor, Plastica antropomorfă din Transilvania. Tradiție și inovație, Annales Universitatis Apulensis, Series Historica”, 17/II, 2013, p. 69-83. Hansen 2004 S. Hansen, Figurine neolitice din sudul bazinului carpatic, „Analele Banatului”, XII-XIII, 2004-2005, p. 25-39. Harțuche 2009 – N. Harțuche, Sceptrele de piatră zoomorfe – interpretare și cronologie, „Pontica”, 10, 2009, p. 71-97. Ignat 2006 D. Ignat, Reprezentări plastice antropomorfe din așezarea neolitică de la Suplacu de Barcău, „Crisia” 2006, p.7-13. Ilieș 2005 – A. Ilieș, Un fragment de figurină antropomorfă descoperit la Alba-Iulia – „Lumea Nouă”, „Buletinul Cercurilor Științifice Studențești, Arheologie – Istorie – Muzeologie”, 11, 2005, p. 31-33. Iozsa 2004 A. Iozsa, Aspectele plasticii antropomorfe neolitice și eneolitice pe teritoriul României, www.litere.uvt.ro/vechi/revista-

Jampa 2011 E. Jampa, Semnalări de obiecte și situri arheologice la Valea Viilor și Motiș, „Comunicări științifice, X, 2011, p. 16-

20.

Jampa 2012 E. Jampa, Noi materiale arheologice descoperite în com. Târnava, județul Sibiu, „Cultura medieșană, I, 2012, p. 9-

13,

Kacso 2013 C. Kacso, Contribuții la cunoașterea ceramicii epocii bronzului de la Oarța de Sus – „Ghiile Botii” (I), „Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis”, 5, 2013, p. 111-139. Luca 2002a S. A. Luca, Noi descoperiri de plastică eneolitică la Tărtăria și Lumea Nouă, jud. Alba şi câteva probleme ale tipologiei și cronologiei acestora, „Apulum”, 39, 2002, p. 1-56. Luca 2002b S. A. Luca, Date despre ,,statueta de la Liubcova II”, jud. Caraș-Severin, „Acta Terrae Septemcastrensis”, I, 2002,

p.15-28.

Luca și colab. 2003 – S. A. Luca, Z. K. Pinter, A. Georgescu, Repertoriul arheologic al județului Sibiu, Sibiu, 2003. Luca și colab. 2005 – S. A. Luca, C. Roman , D. Diaconescu, H. Ciugudean, Cercetări arheologice în peștera Cauce (II) (sat Cerișor, comuna Lelese, județul Hunedoara), „Bibliotheca Septemcastrensis” V, Sibiu, 2005. Marc 2012 A. Marc, Considerații cu privire la „capetele de băț” din cultura Wietenberg, „Sargetia”, III (XXXIX), 2013, p. 91-101. Moldovan 2009 E. Moldovan, Contribuții la iconografia culturii Wietenberg, „Apulum, XLVI, 2009, p. 287-312. Moldovan 2006 E. Moldovan, Obiecte preistorice descoperite în preajma orașului Reghin (jud. Mureș), „Marisia, XXVIII, 2006, p.

25-32.

Neagu 2012 M. Neagu, Figurine gumelnițene descoperite în Bărăgan, „Pontica, 10, 2012, p.293-298. Neagoe 2012 M.I. Neagoe, Figurine antropomorfe aparținând culturii Cucuteni în colecția Muzeului regiunii Porților de Fier, Drobeta Turnu-Severin, p. 19-30, www.cclbsebes.ro Neagoe 2011 M. I. Neagoe, Despre idolii vinčieni, de tip „tesalic” descoperiți pe teritoriul comunei Hinova, județul Mehedinți, în Buletinul Muzeului Județean Teleorman, Seria Arheologie, Editura Renaissance, București, 3, 2011, p. 59-81, în www.ceeol.com Niculescu 2011a A. Niculescu, Simbolistica majoră a plasticii neolitice și eneolitice din spațiul carpato-danubiano-pontic în lumina noilor cercetări, rezumat Teza de doctorat, Alba Iulia, 2011. Niculescu 2011b A. Niculescu, Multiperspectivitate în interpretarea simbolisticii plastice antropomorfe din neolitic și eneolitic, „Terra Sebus. Acta Mvsei Sabesiensis”, 3, 2011, p. 91-96. Nițu 1972 – A. Nițu, Reprezentări zoomorfe și plastice pe ceramica neo-eneolitică carpato-danubiano-pontică, în „Arheologia Moldovei”, VII, 1972, p. 9-96, www.arheo.ro/images/arheologia moldovei.ro Paul 1992 I. Paul, Cultura Petrești, Editura Museion, București, 1992. Pătroi 2011 – C.N. Pătroi, Puncte de vedere privind elemente de tip Vinča din cultura eneolitică Sălcuța, „Litua. Studii și Cercetări”, XIII, 2011, p. 7-18. Pătroi 2012 – C.N. Pătroi, Trei altare de cult din cultura Sălcuța, „Litua. Studii și cercetări”, XIV, 2012, p. 7-16. Petrenko 2008 V. Petrenko, O reevaluare a problematicii sceptrelor eneolitice, „Danubius, XXXI, 2008, p.153-179.

9

Popa 2012 C.I. Popa, Contribuții la preistoria Văii Sebeșului (I). Locuiri Coțofeni din zonă deluroasă, „Acta Bibliotheca Mvsei Sabesiensis”, III, Alba Iulia, 2012. Popa 2010 C.I. Popa, Materiale aparținând bronzului timpuriu și debutului bronzului mijlociu din colecția Muzeului „Ioan Raica” din Sebeș, în „Sargetia”,I, 2010, p.79-98. Popa 2011 C.I. Popa, Din nou despre locuirea Petrești de la Răchita, în „Terra Sebus. Acta Mvsei Sabesiensis”, 3, 2011, p. 91-96. Popa 2013 C.I. Popa, Motive-simbol pe vasele ceramice Coțofeni: cercuri concentrice, spirale, spirale-ochelari, în „Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, 5, 2013, p. 77-110. Popa, Fazekaș 2012 – C.I. Popa, G. Fazekaș, Contribuții la cunoașterea plasticii antropomorfe din așezarea neolitică de la Suplacu de Barcău (jud. Bihor), „Sargetia”, III (XXXIX), 2013, p. 7-22. Popa, Simina 2004 C.I. Popa, N. M. Simina, Cercetări arheologice la Lancrăm – „Glod”, Alba Iulia, 2004. Popa, Ștefu 2009 – C.I. Popa, V. Ștefu, Materiale arheologice din colecția Muzeului Mediaș, „Crisia”, XXXIX, 2009, p. 7-17. Radu 2010 A. Radu, Descoperiri de plastică neolitică în Banat, „Banatica, 2010, p.9-29. Rădoescu 2012 – C.L. Rădoescu, Typologies et significations magiques – réligieuses des vases antropomorphiques, „Analele Universității Oradea”, XXII, 2012, p. 5-32. Rădoescu și colab. 2011 – L. Rădoescu și colab., Arhetipuri și gesturi religioase identificate în plastica antropomorfă a culturii Boian. Abordări interdisciplinare, în „Analele Universității ,C. Brâncuși”, 1, 2011, p. 67-97. Rotea și colab.2010 – M. Rotea, M. Tecar, T. Tecar, Donații de artefacte provenind din situl Wietenberg de la Derșida – „Dealul lui Balotă”, „Revista Bistriței”, XXIV, 2010, p. 9-28. Rustoiu 2001 G. Rustoiu, Tipologia „capetelor de băț” aparținând culturilor bronzului mijlociu din România, www.diam.uab.ro/istorie.uab.ro Sana 2010 D.V. Sana, Prima etapă a fierului în depresiunea Șimleul Silvaniei și în zonele învecinate. Descoperirile de tip Gava, Rezumat Teza de doctorat, Alba Iulia, 2010, p. 1-31, www.uab.ro/pdf, Schuster 1996 C. Schuster, Despre cărucioarele de lut din epoca bronzului pe teritoriul României, „ Dacia”, XIV, 2, 1996, p. 117-

137.

Sobaru, Andrei 2004 A.-L. Sobaru, M. R. Andrei, Vasele antropomorfe de pe teritoriul României, www.civa.uv.ro/Sobaru-Andrei Sztncsuj 2007 – Ș.J. Sztncsuj, Plastică și reprezentări zoomorfe din așezarea eneolitică de la Ariușd (Erősd), în „Acta Siculica”, 2007, p. 187-206. Ștefan 2011 –C.E. Ștefan, Așezarea neolitică de la Bârlălești –Stanția, jud. Vaslui, „Buletinul Muzeului Județean Teleorman. Seria Arheologie” 3, 2011, p. 155-170. Ștefan și colab. 2013 – C.E. Ștefan, R. Petcu, R. Petcu, Reprezentări antropomorfe din așezarea neolitică de la Șoimuș - La Avicola (Ferma 2), jud. Huneoara, în „Studii de Preistorie” 10, 2013, p. 49-66. Ștefu 2011 – V.Ștefu, Contribuții la repertoriul arheologic al localității Târnava (jud. Sibiu), „Terra Sebus. Acta Mvsei Sabesiensis, 3, 2011, p.135-144. Tulugea 2008 C.A. Tulugea, Plastica Starcevo-Criș din așezarea neolitică de la Copăcelu, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, „Buridava”, 6, 2008, p. 9-20. Tuțulescu 2008 – I. Tuțulescu, Două reprezentări plastice aparținând epocii bronzului, descoperite la Copăcelu – Valea Răii, în „Buridava”, VI, 2008, p. 36-42.

10

11

11

CU PRIVIRE LA EFECTIVELE FORŢELOR MONGOLE CARE AU ACŢIONAT ÎN ANUL 1241 ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

Dr. Vasile Mărculeţ

Abstract Concearning the Efectives of the Mongolian Forces that acted in 1241 in the Romanian Space. In the spring of 1241 the Romanian space was invaded by the Mongols. In the territories were the Romanians lived operated the group of forces situated at the left wing of the military dispositive thrown by Bātū against Hungary. In the Romanian space acted a group of Mongolian forces formed of three tümens commanded by the Princes Kādān, Bürī and Böček. The effectives engaged by the Mongols in the Romanian space reached a number of approximately 30,000 warriors. Approximately 20,000 of them operated in the intra-Carpathian regions and approximately 10,000 in the extra-Carpathian ones (Theodora Mărculeţ). Cuvinte cheie: Kādān, Bürī, Böček, spaţiu românesc, forţe mongole. Key words: Kādān, Bürī, Böček, Romanian Space, Mongolian Forces.

În primăvara anului 1241, spaţiul românesc a avut de suportat lovitura marii invazii mongole. În teritoriile locuite de români a operat gruparea de forţe situată la flancul stâng al dispozitivului militar aruncat de Bātū împotriva Ungariei. Planul de campanie împotriva regatului arpadian a fost conceput ca o ofensivă de mari proporţii, executată pe trei direcţii. Forţele din flancurile dispozitivului mongol urmau să execute o amplă operaţiune de învăluire din sud, prin teritoriile româneşti, şi nord, prin teritoriile poloneze şi germane, în timp ce cele din centrul acestuia urmau să atace frontal dinspre est. Într-o primă fază, planul urmărea să-i anihileze pe posibilii aliaţi ai Ungariei, iar în faza sa finală să permită concentrarea întregului potenţial militar mongol exclusiv împotriva forţelor maghiare 1 .

Cucerirea Europei răsăritene şi atacarea Ungariei. Asaltul mongol asupra Europei a fost decis la kurïltay-ul din 1235. Comanda supremă a forţelor mongole care urmau să desfăşoare operaţiunile militare din vest a fost încerdinţată de marele han nepotului său, Bātū, fiul lui Djochi, căruia, după dispariţia tatălui său, îi revenise conducerea ulus-ului primit de acesta în regiunile apusene ale Imperiului Mongol. Alături de Bātū, acţionau din dispoziţia suveranului unele dintre cele mai de seamă căpetenii mongole din familia domnitoare, în primul rând, nepoţii lui Ginghis-han: Ōrdu, Šiban, Berke şi Tangut (Sinkut, la alţi autori), fiii lui Djochi şi fraţii comandantului suprem; Güyük, Kādān şi Kaydu, fiii şi nepotul lui Ögödey; Bāydār şi Bürī, fiul şi, respectiv, nepotul lui Djaghatay; Möngke şi Böček, fiii lui Toluy. Lor li se adăuga Kulkan, unul din fiii lui Ginghis-han, dintr-o altă căsătorie, deci frate vitreg cu Ögödey. Mentorul militar al acestui comandament format din prinţi ginghishanizi şi supervizorul acţiunilor lor militare, un adevărat şef de stat major, a fost numit încercatul general şi strateg Sübödey ba’atur, vechiul tovarăş de arme al lui Ginghis-han 2 . Foarte probabil, în urma morţii lui Kulkan la Ike, în timpul luptelor pentru cucerirea Riazanului 3 , comanda tümenului său a fost luată de alt general. Într-o primă etapă, ofensiva mongolă a vizat supunerea Europei răsăritene, respectiv a lumii ruse şi a teritoriilor lucuite de cumani în Dešt-i Kîpčak. Marea invazie mongolă a debutat în anul 1236 prin atacarea şi desfiinţarea Khaganatului Bulgariei Mari de pe Volga şi Kama. Aproape concomitent, forţele mongole care operau în Iran, sub comanda principelui Čormaghan, au pătruns în Transcaucazia devastând Azerbaidjanul şi Armenia (1236) 4 . A urmat apoi invadarea teritoriilor baskirilor, merilor, mordvinilor, burtaşilor, alanilor, cumanilor şi a altor popoare din zonă. Campania împotriva cnezatelor ruseşti a fost precedată de un nou kurïltay, desfăşurat în toamna anului 1237. Ofensiva mongolă a fost favorizată de rivalităţile şi disensiunile din lumea rusă, care au anihilat orice posibilitate de acţiune conjugată împotriva invadatorilor. În consecinţă, cnezatele ruseşti au căzut cu rapiditate: Riazan (decembrie 1237), Vladimir (februarie 1238) şi o parte a teritoriilor Cnezatului de Novgorod, nu însă şi centrul acestuia, la începutul anului 1238 5 În vara anului 1238, ofensiva împotriva cnezatelor ruseşti a fost întreruptă. Majoritatea forţelor mongole, puse sub comanda lui Berke, şi-au concentrat atacurile în Dešt-i Kîpčak pentru a anihila definitiv orice rezistenţă cumană. În urma acestor operaţiuni militare, Cumania Albă, centrul Imperiului Kîpčak-ului, era cucerită. Concomitent, forţele mongole i-au lovit pe circasieni şi pe alani pe care i-au zdrobit şi au pătruns în Crimeea. Anihilarea rezistenţei cumanilor, circasienilor şi alanilor a permis forţelor mongole să reia acţiunea de cucerire a cnezatelor ruseşti. În anul 1239 sunt cucerite Cernigovul şi Pereiaslavl, iar în anul următor Marele Cnezat al Kievului (decembrie 1240) şi Cnezatul de Halici-Wolhynia, acesta din urmă fără să opună vreo rezistenţă.

1 Papacostea 1993, p. 94.

2 Decei 1978, p. 193-206; Sacerdoţeanu 1933, p. 28; Spinei 1999, p. 384; Cf. Chambers 1979, p. 49-50.

3 Spinei 1999, p. 388.

4 Grigorian 1993, p. 112.

5 The Chronicle of Novgorod, p. 80-84, AD 1236 [A.M. 6744]-A.D. 1238 [A.M. 6746].

12

Cucerirea Kievului şi a Haliciului consfinţea încheierea primei etape a ofensivei mongole spre vest. Iarna anilor 1241-1242 a fost folosită de Bātū pentru refacere şi pregătirea celei de-a doua etape a campaniei mongole: cucerirea Ungariei. În acest scop forţele mongole s-au concentrat în Rusia haliciană. Regatul arpadian cucerit urma să servească, dată fiind poziţia sa strategică, ca bază de atac asupra Europei apusene. Atingerea ultimului obiectiv ar fi însemnat extinderea ariei de hegemonie mongole de la Oceanul Pacific, în est, până la Oceanul Atlantic, în vest. La începutul anului 1241, Bātū a trecut la realizarea celei de-a doua etape a campaniei mongole: atacarea Ungariei. Planul de campanie împotriva regatului arpadian a fost conceput ca o ofensivă de mari proporţii, executată pe trei direcţii. Forţele din flancurile dispozitivului mongol urmau să execute o amplă operaţiune de învăluire din sud şi nord, în timp ce cele din centrul acestuia urmau să atace frontal dinspre est. Într-o primă fază planul urmărea să-i anihileze pe posibilii aliaţi ai Ungariei, iar în faza sa finală să permită concentrarea întregului potenţial militar mongol exclusiv împotriva forţelor maghiare 6 . În baza planului de luptă conceput, gruparea mongolă din flancul drept (nordic) al dispozitivului lui Bātū, comandată de Ōrdu, Bāydār şi Kaydu, a pătruns, la începutul lunii martie 1241, în Polonia, a înaintat pe direcţia principală Sandomierz-Krakowia şi pe alte două direcţii secundare, a zdrobit forţele regelui Boleslaw cel Cast la Chmielnik (18 martie) şi după ce a devastat Polonia Mică a pătruns în Silezia. La 9 aprilie 1241, la Wahlstatt, lângă Leignitz, pe malul stâng al Oderului, oastea ducelui Sileziei, Henric II cel Pios, deşi relativ numeroasă şi bine înarmată a fost înfrântă, însuşi ducele pierind pe câmpul de luptă. Abandonând ultima componentă a planului lor de luptă – atacul asupra Germaniei – forţele mongole din compunerea flancului drept (nordic), care au resimţit şi ele şocul confruntărilor cu oştile polono-sileziene, s-au îndreptat spre Moravia şi Boemia, unde măsurile defensive luate din timp de regele Waclaw I le-au creat însă serioase probleme. În aceste condiţii, limitându-se doar la unele acţiuni de mică amploare, corpul mongol s-a repliat spre sud, conform planului stabilit, pătrunzând în bazinul Dunării mijlocii, spre a face joncţiunea cu principala grupare militară, comandată de Bātū şi Sübödey. La începutul lui martie 1241, principalul corp expediţionar mongol, comandat de Bātū, secondat de Sübödey, dispus în centrul dispozitivului conceput de aceştia, a pornit din Rusia haliciană spre Ungaria. Măsurile de apărare iniţiate de regele Bela IV, respectiv fortificarea trecătorilor Carpaţilor, s-au dovedit complet ineficiente; mongolii au forţat Pasul Vereke şi au debuşat în Câmpia Pannonică, continuându-şi apoi înaintarea de-a lungul Tisei. Confruntarea decisivă mongolo-maghiară s-a consumat la 11 aprilie 1241 la Mohi, în apropierea confluenţei râului Sajó cu Tisa, şi s-a încheiat cu un adevărat dezastru pentru forţele maghiare. Pierderile suferite de armata maghiară au fost imense, însuşi regele salvându-se numai cu mare greutate: „Aproape întreaga oaste a regelui este distrusă şi însuşi Bela fuge dinaintea lor la mare (Ubi fere tota regni militia est deleta, ipse Bela coram eis ad mare fugiente)”, avea să consemneze, succint dar semnificativ, puţin mai târziu, cronicarul maghiar Simon de Keza în cronica sa 7 .

Efectivele forţelor mongole. Conform planului conceput de comandamentul mongol, a treia grupare de forţe, cea de la flancul stâng (sudic), al dispozitivului lui Bātū, comandată de prinţul Kādān, unul dintre marii strategi ai comandamentului mongol, secondat de Bürī şi Böček, a intrat în acţiune concomitent cu primele două. Un al patrulea comandant mongol, Bochetor, cum susţine Aurelian Sacerdoţeanu, pe baza informaţiilor transmise de Rogerius, nu a existat 8 . Numele său este, fără îndoială, o formă coruptă numelui şi titlului comandantului mongol, Böček ba’atur. Efectivele forţelor mongole care au operat în spaţiul românesc nu ne sunt precizate de surse. Rogerius relatează, spre exemplu, că mongolii au invadat Ungaria cu „cinci sute de mii de soldaţi înarmaţi” 9 . Efective identice pentru forţele mongole angajate împotriva Ungariei avansează şi alte surse literare maghiare, precum Gesta Hunnorum et Hungarorum a lui Simon de Keza, Chronicon posoniense, Cronicum pictum Vindobonense, Chronicon budense, Chronicon dubnicense 10 . Cifra este absolut neverosimilă. Considerăm însă că putem aproxima destul de bine respectivele efective plecând de la modul de organizare a forţelor mongole, statuat încă de Gingis-han. Şi mai verosimile vor deveni rezultatele demersului nostru prin asocierea cu sistemul de comandă impus de întemeietorul Imperiului Mongol. Organizarea armatei mongole realizată de Gingis-han avea la bază sistemul zecimal. Conform structurii conferite de marele han, forţele mongole erau organizate astfel: 10 oameni formau un arbans; 100 de oameni formau un

6 Papacostea 1993, p. 94; Cf. Chambers 1979, p. 81.

7 Simon de Keza, III, 12; Cf. Rogerius, XXVIII-XXX.

8 Rogerius, XX; Cf. Sacerdoţeanu 1933, p. 33.

9 Rogerius, XIX. 10 Simon de Keza, II, III, 12; Chronicon posoniense, § 47; Chronicon Hungarorum, II, II, 40; Cronicon pictum, LXXX; Chronicon budense, p. 199; Chronicon dubnicense, p. 104.

13

ja’uns (=10 arbans-uri); 1.000 oameni formau un migghans (=100 arbans-uri =10 ja’uns-uri); 10.000 de oameni formau un tümen (=1.000 arbans-uri =100 ja’uns-uri =10 migghans-uri), comandat de un general 11 . Efectivele exacte ale forţelor mongole la debutul marii invazii nu se cunosc. Referindu-se la acestea, Victor Spinei conchide că ele s-au ridicat la circa 130.000-150.000 de luptători 12 .

În opinia noastră, câteva precizări se impun totuşi. Parcurgând lista numelor marilor comandanţi mongoli la

debutul campaniei, constatăm că numărul acestora este de 14. Dacă este asociat fiecărui comandant mongol câte un tümen, efectivele forţelor mongole ar fi trebuit să se ridice la 140.000 de luptători. Suntem însă de părere că, aproape sigur, comandanţii supremi, Bātū şi Sübödey, nu au comandant corpuri proprii, cu excepţia, probabil, a unor gărzi personale. În concluzie, numărul comandanţilor mongoli care au exercitat comanda tümenurilor mobilizate la debutul campaniei s-a ridicat la 12, ceea ce ne permite să considerăm că efectivele totale ale forţelor mongole s-a ridicat la circa

120.000

de luptători. Adăugând efectivele gărzilor lui Bātū şi Sübödey, este posibil ca acestea să se fi apropiat de

130.000

de luptători.

În ceea ce priveşte evoluţia comandamentului mongol şi impactul său asupra efectivelor forţelor angajate la un

m oment dat în campanie, considerăm că şi aceste aspecte necesită câteva clarificări. Odată cu încheierea cuceririi spaţiului rusesc, Ögödey a dispus revenirea în Asia a lui Güyük, aflat în relaţii tensionate cu Bātū, şi a lui Möngke, foarte

probabil împreună cu tümenurile lor. Suntem în măsură să constatăm, că numărul comandanţilor mongoli care au condus corpuri de oaste împotriva Ungariei s-a redus la 10. Pe baza acestei constatări, putem afirma, fără riscul să

greşim prea mult, că în primăvara anului 1241 dispozitivul mongol aruncat de Bātū împotriva Ungariei era format din 10 tümenuri, însumând circa 100.000 de oameni. Împreună cu gărzile lui Bātū şi Sübödey efectivele se vor fi apropiat de

110.000 de luptători.

Dintre cele 10 tümenuri angajate de mongoli împotriva Ungariei, în spaţiul românesc, intra şi extracarpatic, au operat în timpul marii invazii mongole din 1241 un număr de trei tümenuri, comandate de cei trei prinţi gingishanizi,

Kādān, Bürī şi Böček. Admiţând că fiecare tümen dispunea la debutul operaţiilor militare de efectivul complet, respectiv de 10.000 de luptători, considerăm că efectivul total al forţelor mongole care au operat în spaţiul românesc a fost de circa 30.000 de luptători, respectiv aproape o treime din totalul forţelor mongole participante la campanie 13 .

O simplă analogie permite constatarea că efectivele mongole care au operat în spaţiul românesc au fost egale

cu cele care au acţionat la flancul drept (nordic) al dispozitivului lui Bātū. Informaţiile pe care le deţinem ne permit constatarea că în spaţiul polono-silezian au operat efective mongole de valoarea a trei tümenuri, comandate de prinţii Ōrdu, Bāydār şi Kaydu, însumând tot circa 30.000 de luptători.

În ceea ce priveşte efectivele mongole care au operat în Transilvania, constatăm că au fost de valoarea a două

tümenuri, însumând circa 20.000 de luptători, respectiv două treimi din totalul forţelor mongole care au operat în întreg

spaţiul românesc. O asemenea dispunere a forţelor mongole nu a fost una întâmplătoare. Ea s-a datorat, indiscutabil,

puterii militare superioare de care dispunea voievodatul intracarpatic, pe care, fără îndoială, mongolii o cunoşteau.

În sfârşit, cel de-al treilea corp expediţionar mongol din compunerea flancului stâng al dispozitivului militar al lui

Bātū, comandat de Böček, a operat exclusiv în regiunile româneşti extracarpatice. Efectivele acestui corp de oaste a fost

de valoarea unui tümen, însumând circa 10.000 de luptători.

În concluzie, în primăvara anului 1241, spaţiul românesc a avut de suportat lovitura marii invazii mongole. În

teritoriile locuite de români a operat gruparea de forţe situată la flancul stâng al dispozitivului militar aruncat de Bātū împotriva Ungariei, compusă din trei tümenuri, comandate de prinţii gingishanizi, Kādān, Bürī şi Böček.Efectivele angajate de mongoli în spaţiul românesc s-au ridicat la circa 30.000 de luptători. Dintre aceştia, circa 20.000 au operat în regiunile intracarpatice, iar aproximativ 10.000 în cele extracarpatice.

Bibliografie

Burgan 2008 M. Burgan, Empire of the Mongols, New York, 2008. Chambers 1979 J. Chambers, The Devil’s Horsmen. The Mongol Invasion of Europe, London, 1979. Chronicon budense Chronicon budense, recognovit I. Podhradczky, Budae, 1838. Chronicon dubnicense Chronicon dubnicense, recensuit M. Florianus, Lipsiae, 1884. Chronicon Hungarorum Chronicon Hungarorum posoniense, edidit Fr. Toldy, Budae, 1852. Chronican pictum Cronicon pictum Vindobonense (Cronica pictată de la Viena), edidit G. Popa-Lisseanu, în Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. XI, Bucureşti, 1937. Chronicon posoniense Chronicon posoniense, în Chronica minora, recensuit M. Florianus, Budapestini, 1885.

11 Plano Carpini 1996, p. 71; Turnbull, McBride 1980, p. 22; Burgan 2008, p. 24; D. Nardo 2010, p. 40-41.

12 Plano Carpini 1996, p. 385.

13 Gonţa 2010., p. 49; Epure 2004, p. 16-19.

14

Decei 1978 A. Decei, Invazia tătarilor din 1241/42 în ţinuturile noastre după Djāmi‘ ot-Tevārīkh a lui Fäzl ol-lāh od-Dīn, în Idem, Relaţii româno-orientale, Bucureşti, 1978, p. 193-206. Epure 2004 Violeta-Anca Epure, Invazia mongolă în Ungaria şi în spaţiul românesc, în „ROCSIR Revista Română de Studii Culturale (pe Internet)”, 1-2, 2004. Gonţa 2010 – Al. I. Gonţa, Românii şi Hoarda de Aur 1241-1502, Iaşi, 2010. Gregorian 1993 T. Grigorian, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti, 1993. Nardo 2010 D. Nardo, Genghis Khan and the Mongol Empire, Detroit-New York-San Francisco-New Haven, Conn-Waterville, Maine-London, 2010. Papacostea 1993 – Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993. Plano Carpini 1996 Friar Giovanni di Plano Carpini, The story of the Mongols whom we call the Tartars, Translated with an Introduction by Erik Hildinger, Boston, 1996. Rogerius Rogerius, Carmen miserabile – Cântecul de jale, edidit G. Popa-Lisseanu, în Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. V, Bucureşti, 1935. Sacerdoţeanu 1933 – A. Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european, Bucureşti, 1933. Simon de Keza Simonis de Keza, Chronicon Hungaricum Cronica ungurilor, edidit G. Popa-Lisseanu, în Fontes Historiae Daco- Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. IV, Bucureşti, 1935. Spinei 1999 V. Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iaşi, 1999. The Chronicle of Novgorod The Chronicle of Novgorod. 1016-1471, translated by R. Michell, N. Forbes, London, 1914. Trumbull, McBride 1980 St. Turnbull, A, McBride, The Mongols, London 1980.

R. Michell, N. Forbes, London, 1914. Trumbull, McBride 1980 – St. Turnbull, A, McBride, The Mongols

15

MATTHIAS CORVINUS, REGULUS OLACHORUM

Dr. Liviu Cîmpeanu

Abstract. Matthias Corvinus, Regulus Olachorum. Being a hero since his lifetimes, Matthias Corvinus was very popular in the historical consciousness of the Hungarian noblemen in the Early Modern Age and, later (since the 19-th century) among the Hungarian people. Despite his Romanian origins, very few things are known by the Romanians about king Matthias, because of the lack of any historical writings about him. The only aspects studied by the Romanian historiography are the relations of Matthias Corvinus with the voievodes Vlad the Impaler and Stephan the Great. This article resumes, without pretensions of completness, the conclusions of the latest studies in the Romanian, Hungarian and German historiography regarding king Mathias. It presents his "political" biography, since his youth as he was caught in the dangerous games of power, arosed after the death of his father, the crusader warlord John Hunyadi (1456), to his election as king (1458) and further on his conflicts with emperor Frederick III., with the Boehemian king George Podiebrad and with the Polish Jagiellonians, in the struggle for Bohemia and, again, the war with the Habsburgs, for Lesser Austria, Silezia and Lausatia (today in Saxony). There are also presented the Ottoman (border) wars of Matthias Corvinus, and some of the inernal issues, in which were envolved the voievodes Vlad the Impaler and Stephan the Great. Among the internal issues are exposed the concerns of king Matthias about the succesion of his illegitimate heir, duke John Corrvinus. Cuvinte cheie: Matia Corvinul, Ungaria Medievală, Regatul Sfântului Ştefan, Boemia medievală, Transilvania, Hunedoreştii. Keywords: Matthias Corvinus, Medieval Hungary, The Realm of St. Stephan, Medieval Bohemia, Transylvania, the Hunyadi family.

Viaţa, domnia şi epoca regelui Matia Corvinul 1 au rămas în conştiinţa istorică a nobilimii maghiare şi, mai apoi, în cea a poporului maghiar o jumătate de mileniu, neîntrerupt. În Epoca Modernă (de la bătălia de la Mohacs - 1526 - până târziu, în sec. al XIX-lea), nobilimea a păstrat amintirea epocii vestitului rege, ca pe nişte vremuri semi-legendare în care Regatul Sfântului Ştefan era puternic şi respectat. La formarea acestei conştiinţe istorice au contribuit nu numai arhivele şi amintirile de familie ale nobilimii ci şi foarte popularele istorii tipărite ale lui Janos Thuroczy şi Antonio Bonfini (ambii au scris în latină şi şi-au publicat textele în a doua jumătate a sec. XV). O altă operă, la fel de populară în rândurile nobilimii, a fost prelucrarea istoriei lui A. Bonfini, datorată umanistului, reformatorului şi tipografului clujean Gaspar Heltai, din a doua jumătate a sec. XVI, operă scrisă şi tipărită în limba maghiară. Odată cu istoriografia modernă şi, mai ales, cu învăţământul public, tot mai răspândit din a doua jumătate a secolului XIX, Matia Corvinul a devenit unul dintre cele mai populare personaje ale istoriei naţionale maghiare: amintim aici lucrările istorice ale eruditului conte Joszef Teleki şi cele ale episcopului Vilmos Fraknoi. Rezultatele acestor studii au fost preluate ulterior în toate sintezele de istorie ale Ungariei, începând cu volumele jubiliare ale Millenium-ului (1895) şi până la cele din ziua de astăzi 2 . Dintre contribuţiile istoriografice moderne redactate în Ungaria şi în spaţiul german consemnăm aici doar lucrările monografice care au adus "la zi" subiectul Matia Corvinul: Lajos Elekes, Mátyás és kora, Budapesta, 1956; Katalin Kisfaludy, Matthias rex, Budapesta, 1983; Isabelle Ackerl, König Mathias Corvinus. Ein Ungar der in Wien regierte, Viena, 1985; Péter E. Kovacs, Matthias Corvinus, Budapesta, 1990; Zsuzsa Teke, Mátyás, a gyözhelten kiraly, Budapesta, 1990; Jörg K. Hoensch, Matthias Corvinus. Diplomat, Feldherr und Mäzen, Graz-Viena- Köln, 1998; Andras Kubinyi, Matthias Rex, Budapesta, 2008 (în limba engleză); Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale, 895-1526, Cluj-Napoca, 2006. În istoriografia românească nu există, din păcate, nicio lucrare monografică despre Matia Corvinul, nici măcar o traducere a vre-unei lucrări apărute deja în străinătate. Domnia regelui maghiar a fost tratată doar din perspectiva relaţiilor pe care le-a avut cu voievozii Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Abia mai nou, istoricul clujean Alexandru Simon s- a ocupat de domnia lui Matia Corvinul, tratând-o dintr-o perspectivă geopolitică şi comparativă într-o lucrare despre epoca regelui huniad şi a voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare 3 . Două conferinţe internaţionale dedicate marelui rege (Szeged, 2004 şi Cluj-Napoca, 2008) au îmbogăţit istoriografia (românească şi universală) cu o serie de studii ştiinţifice de amănunt, adunate în două volume, însă o monografie completă Matia Corvinul se lasă încă aşteptată. Matia Corvinul s-a născut la Cluj în 23 februarie 1443, ca fiu al renumitului comandant de oşti şi căpitan al cruciadei antiotomane, Iancu de Hunedoara şi a Elisabetei Szilagyi de Horogszeg, descendenta unei familii care s-a afirmat în acelaşi timp cu Hunedoreştii, ca homini novi. Mai târziu, în timpul domniei, adversarii politici ai regelui Matia

Prezentul articol este o expunere panoramică a politicii externe a regelui Matia Corvinul. Fără pretenţii de exhaustivitate, sunt prezentate sintetic ultimele concluzii ale istoriografiilor româneşti, maghiare şi germane, asupra acestui subiect.

1 Numele purtat de regele Ungariei este cel al apostolului Matia nu cel al evanghelistului Matei, înrădăcinat în mentalitatea publică românească, vezi Pop 2008, p. 15-18.

2 Hoensch 1998, p. 7-9.

3 Simon 2005 (2007).

16

(mai ales magnaţii Ungariei şi împăratul romano-german Friedrich al III-lea) vorbeau despre el ca despre un Valachorum regulus, desigur, în sens peiorativ, făcând aluzie la originile "umile" ale tatălui său. Cronicarul de curte al regelui, A. Bonfini, a încercat să întoarcă aceste formule "defăimătoare" în favoarea stăpânului său şi, printr-un artificiu livresc, a arătat că valahii, în general, sunt urmaşii romanilor iar familia regelui, în particular, său se trage din însăşi ginta Corvina, din Roma antică 4 . Se cunosc foarte puţine detalii despre copilăria lui Matia Corvinul, ceea ce a dus la multe speculaţii; este evident însă că a primit o educaţie aleasă, ca orice fiu de nobil şi magnat al regatului. La maturitate deţinea o cultură vastă, bazată pe lecturi variate, de la autorii clasici ai Antichităţii până la Cântecul lui Roland, lucrări filosofice (neoplatonice) şi teologice. Există mărturii fără echivoc a faptului că era elocvent în vorbit şi scris şi că era poliglot:

vorbea maghiară, română, latină, lingua sclavonica şi germană. De asemenea, este cunoscut faptul că toată viaţa a fost priceput în mânuirea armelor şi la călărie 5 . Tânărul fiu a lui Iancu de Hunedoara a intrat pe scena politică după moartea tatălui său, din august 1456, sub zidurile Belgradului. În luna noiembrie a aceluiaşi an, Ladislau de Hunedoara, fratele mai mare a lui Matia, l-a ucis pe Ulrich Cilli la Belgrad, tragicul eveniment reprezentând doar unul din multele episoade ale rivalităţii dintre familiile de magnaţi (Cilli, Garai) şi "noii îmbogăţiţi", Hunedoreştii. Mai mult, ambiţiosul Ladislau de Hunedoara l-a luat în prizonierat chiar pe regele Ungariei, Ladislau Postumul, pe care l-a dus captiv la Timişoara ca pe o garanţie a siguranţei sale. Ladislau de Hunedoara a obţinut de la rege funcţia de căpitan general al regatului, funcţie deţinută înainte de asasinatul Ulrich Cilli, şi jurământul regal că nu va fi pedepsit pentru uciderea magnatului, după care l-a eliberat din captivitate. În primăvara anului următor (1457) regele i-a atras pe fraţii Hunedoreşti în capitala regatului, la Buda, unde în martie au fost arestaţi şi judecaţi. Ladislau de Hunedoara a fost decapitat iar Matia (în vârstă de 14 ani) a rămas prizonierul regelui. După aceste evenimente, regele cu suita lui a plecat în Boemia, luându-l pe tânărul Matia cu el. Între timp, susţinătorii Hunedoreştilor şi, mai ales familia Szilagyi (rudele Elisabetei Szilagyi) s-au revoltat împotriva autorităţii regale, ducând multă vreme o luptă indecisă. În noiembrie 1457 regele Ladislau Postumul a murit la Praga, Matia Corvinul rămânând în continuare în detenţie, în "custodia" gubernatorului Boemiei, Gheorghe Podiebrad. Între timp, tronul vacant al Ungariei a cauzat certuri fără sfârşit între facţiunile nobiliare rivale. În cele din urmă, în ianuarie 1458, Dieta regatului a convenit să îl aleagă ca rege pe tânărul fiu a lui Iancu de Hunedoara, Matia, captivul de la Praga. Această decizie a fost singura soluţie pentru a pune capăt războilui civil care a zguduit Regatul Sfântului Ştefan în anul 1457. Hotărârea Dietei a fost comunicată gubernatorului Boemiei care, socotind-o în propriul avantaj (îi facilita propria alegere ca rege), l-a eliberat pe Matia şi l-a logodit cu propria fiică. Gh. Podiebrad a solicitat Ungariei 60.000 de fl. ca taxă de răscumpărare a lui Matia, dar a transformat suma în dota fiicei sale. Matia Corvinul a ajuns la Buda în 14 februarie 1458, zi în care a fost aşezat în mod solemn pe tron, fără a fi însă încoronat, Coroana Sf. Ştefan aflându-se în acel moment în mâinile împăratului romano- germna Friedrich al III-lea de Habsburg 6 (fig. 3). Cu acest şir de evenimente a început una dintre cele mai strălucite domnii din istoria Ungariei medievale, în timpul căreia Regatul Sf. Ştefan s-a confruntat cu conflicte la toate graniţele (de cele mai multe ori simultane): în V şi NV cu Imperiul Romano-German şi cu Boemia, în N cu Polonia, în E cu Moldova şi la S cu Imperiul Otoman. Primul conflict extern a lui Matia Corvinul a fost cel cu împăratul romano-german Fredrich de Habsburg, între anii 1459-1462. Conflictul a fost purtat pentru recuperarea Coroanei Sf. Ştefan, rămasă în mâinile Habsburgilor după moartea împăratului-rege Sigismund de Luxemburg (+ 1438). Războiul s-a încheiat cu Pacea de la Wiener-Neustadt (1463) prin care regele Ungariei recupera preţiosul artefact în schimbul a 80.000 fl. Urmarea acestor evenimente militare a fost încoronarea solemnă a lui Matia ca rege apostolic al Ungariei în 29 martie 1464 7 . Următorul conflict extern a fost cel cu Boemia: Gheorghe Podiebrad (încoronat ca rege al Boemiei în 1458) (fig. 2) a adoptat husitismul, fiind declarat eretic în 1466 şi ridicându-i-se dreptul de a fi rege. În 1468 Viktorin Podiebrad, fiul regelui şi gubernatorul mărcii Moravia, a atacat Austria. În vigoarea tratatului de la Wiener-Neustadt (1463), împăratul Friedrich al III-lea i-a cerut ajutorul lui Matia Corvinul, care a intervenit cu trupe în Boemia (în Moravia, Silezia şi Lausatia). Mai mult, la 3 mai 1469, nobilii catolici ai Boemiei l-au proclamat pe Matia Corvinul ca rege al Boemiei, în Dieta de la Olomouc (Olmütz) ceea ce a dus, pe lângă invazia oştilor regatului Ungariei, la un război civil în interiorul regatului Boemiei. Aceste conflicte nu s-au potolit la moartea lui Gheorghe Podiebrad, în 1471, deoarece regele defunct a lăsat prin testament Coroana Boemiei lui Vladislav Jaggiello, fiul regelui Poloniei, Cazimir IV Jagiello. Prevederea testamentară a implicat şi Polonia în războiul pentru stăpânirea Boemiei, Matia trebuind să poarte acum război şi cu

4 Simon 2007, p. 209-210 (acest studiu a inspirat titlul prezentului articol).

5 Copilăria şi tinereţea lui Matia Corvinul la Hoensch, 1998, p. 23-43; Kubinyi 2007, p. 21-23; idem, 2008, p. 23-25. Pál 2006, p. 318-321.

6 Jocurile politice din 1456-1458 în care a fost implicat Matia Corvinul şi circumstanţele în care a fost aşezat pe tron la Hoensch, 1998, p. 45-57; Kubinyi 2007, p. 23-26; idem, 2008, p. 25-35; Pál, 2006, p. 318-321.

7 Conflictul lui Matia Corvinul cu Friedrich de Habsburg la Hoensch, 1998, p. 59-76; Kubinyi 2007, p. 26-28; idem, 2008, p. 53-72; Pál, 2006, p. 320.

17

Polonia. Situaţia s-a complicat şi mai mult în 1471, când o facţiune nobiliară din Boemia s-a răsculat şi a cerut aducerea la tron a prinţului Cazimir, fiul lui Cazimir al IV-lea şi fratele lui Vladislav Jagiello. Răscoala a eşuat însă în acelaşi an. Războiul lui Matia Corvinul cu Polonia pentru stăpânirea Boemia a durat între 1471-1474 şi s-a încheiat cu un armistiţiu pe trei ani (până în 1477) şi cu tratative pentru rezolvarea chestiunii Boemiei. Concluziile acestor tratative au fost incluse în tratatul de la Brno, din 1479, prin care Boemia era împărţită între corbul huniad şi vulturul jagiellon: Matia Corvinul a primit pe viaţă dreptul de a stăpâni provinciile Moravia, Silezia şi Lausatia iar Vladislav Jagiello a primit Boemia şi dreptul de a răscumpăra de la Ungaria provinciile amintite, după moartea regelui Matia, în schimbul sumei de 400.000 de florini 8 . Înainte de finalizarea acestui conflict apusean, în 1477, Ungaria a fost implicată într-un nou război cu Imperiul Romano-German, al cărui suveran nu îl recunoştea ca rege al Boemiei decât pe Vladislav Jagiello. Matia Corvinul a atacat imediat Austria şi a asediat Viena, obligându-l pe împărat să încheie Pacea în termenii impuşi de el. Pacea a adus doar un scurt răgaz deoarece niciuna din părţi nu avea de gând să o respecte, războiul izbucnind între 1480-1487, şi încheindu-se cu victoria regelui Ungariei. Matia Corvinul a cucerit principalele cetăţi şi oraşe fortificate, inclusiv Viena (1485) şi Wiener-Neustadt (1487), oraşele-capitală ale imperiului. Pacea de la St. Pölten din 1487 consfinţea stăpânirea lui Matia Corvinul asupra Austriei de Jos şi a Stiriei. Stăpânirea regelui huniad se întindea astfel, de la E la V, de la Braşov, în răsăritul Transilvaniei până în Lausatia (provincie care, de la Pacea Westfalică 1648 şi până astăzi aparţine de Land-ul Saxonia), la Bautzen. Deasupra porţii citadelei acestui oraş fortificat, a fost aşezată la 1486 o imagine din piatră, în semi-profil, a regelui Matia în ipostază de Sacra Majestas (fig. 1), ca simbol al autorităţii sale. După cucerirea Vieniei, Matia a rezidat şi la Viena, unde l-a ajuns moartea în 1490 9 . În ceea ce priveşte politica orientală a regelui huniad, el s-a confruntat cu pericolul otoman încă din 1460 când, ameninţarea otomană s-a înteţit la Dunăre. Deşi a tergiversat implicarea directă în conflictul lui Vlad Ţepeş cu Imperiul Otoman (1461-1462), circumstanţe pe deplin lămurite în istoriografia română 10 , Matia s-a văzut obligat să poarte propriul război cu Imperiul Otoman, în 1463-1464, a cărui miză a fost provincia Bosnia. Această provincie fiind iniţial pierdută (1463), regele a trebuit să se concentreze asupra organizării apărării graniţelor de sud ale regatului, de-a lungul cărora a fost purtat războiul 11 . În ciuda unor raiduri de pradă ale otomanilor la graniţele de sud ale Regatului Sf. Ştefan, perioada 1464-1473 a fost una de pace, în care regele Ungariei s-a concentrat asupra complicatelor probleme din Apus. În următorul deceniu, 1473-1483, oştile Ungariei au purtat la hotarul sudic al regatului o serie de lupte cu Imperiul Otoman, fără a se angaja într-un război hotărâtor. Dintre aceste campanii militare şi raiduri menţionăm campania din Bosnia din 1475, când oştile maghiare comandate de Dracula (Vlad Ţepeş) şi Vuk Brankovic au recuperat o parte din teritoriul provinciei şi au făcut o serie de grozăvii demne de numele celor doi comandanţi: pârjoliri, trageri în ţeapă şi alte atrocităţi; ajutorul dat lui Ştefan cel Mare împotriva sultanului Mehmed al II-lea, în vara anului 1476 şi campania de reînscăunare a lui Vlad Ţepeş; invazia otomană în sudul Transilvaniei, terminată cu hecatomba de pe Câmpul Pâinii, în 1479; şi o nouă campanie în Bosnia la 1480. După moartea lui Mehmed Cuceritorul (1481), Ungaria a început o serie de tratative de pace cu Imperiul Otoman, care s-au materializat într-un tratat de pace semnat de rege şi de Baiazid cel Sfânt (Veli) în 1483. Deoarece tratatul în cauză nu a avut o clauză specială privitoare la cetăţile lui Ştefan cel Mare, Chilia şi Cetatea Albă, otomanii au profitat de breşa juridică şi au lansat o campanie sultanală asupra celor două cetăţi, care a avut ca urmare anexarea lor definitivă în hotarele Imperiului Otoman. Ca despăgubire, voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, a primit cetăţile ardelene Ciceul şi Cetatea de Baltă, cu feudele apartenente 12 . Faptele demonstrează că Matia Corvinul nu a fost interesat de războiul antiotoman, deosebit de costisitor şi fără beneficii majore de ordin teritorial sau de altă natură, nefiind dispus, din acest motiv, să investească foarte mult în susţinerea lui. Luptele cu turcii de la hotarele sudice ale regatului său, au fost privite de către rege doar ca o problemă secundară, cu rezolvare provizorie, a marilor conflicte purtate cu suveranii şi regatele din vestul şi nordul Europei. Situaţia a fost cu totul altfel în ceea ce priveşte problemele din interiorul graniţelor regatului, probleme în care s- au amestecat şi voievozii Ţărilor Române. Primul conflict intern cu care s-a conftuntat Matia Corvinul a fost cu răscoala lui Ladislau Garai şi a magnaţilor din vestul regatului Ungariei, care l-au chemat la domnie pe împăratul romano-german Friedrich al III-lea, în 1459. Această răscoală a fost motivul imediat al declanşării primului război cu Imperiul Romano-

8 Conflictul pentru stăpânirea Boemiei la Hoensch, 1998, p. 97-137, 169-170; Kubinyi 2007, p. 30-33; idem, 2008, p. 85-99; Pál, 2006, p. 323-326.

9 Cel de-al doilea conflict cu Imperiul German la Boemiei la Hoensch, 1998, p. 161-218; Kubinyi 2007, p. 36-37; idem, 2008, p. 98-104; Pál, 2006, p. 326.

10 Profesorul Şerban Papacostea a arătat în mod convingător că regele Ungariei l-a angrenat pe vasalul său din Ţara Românească într-un război antiotoman, doar pentru a primi de la Papalitate, în calitate de suzeran, fonduri de cruciadă, pe care apoi le-a deturnat şi le-a folosit în primul război cu Imperiul German. Vlad Ţepeş a fost acuzat apoi de înaltă trădare şi comportament inuman (originea povestirilor germane despre Dracula Vodă) şi a fost arestat, vezi Papacostea, 2001, p. 127-138.

11 Primul conflict pentru Bosnia la Hoensch, 1998, p. 77-81; Kubinyi 2007, p. 27-28; idem, 2008, p. 71-72; Pál, 2006, p. 322.

12 Războiul cu turcii la Kubinyi 2008, p. 107-120; problema pierderii Chiliei şi a Cetăţii Albe, respectiv cea a despăgubirii voievodului Moldovei cu cetăţile Ciceul şi Cetatea de Baltă la Edroiu, 2007, p. 151-160.

18

German 13 . În acelaşi timp s-a iscat încă un conflict între tânărul rege şi unchiul său Mihail Szilagyi, din Transilvania. În acesta s-a implicat şi voievodul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş: fiind de partea lui Szilagy, el intervine în câteva rânduri în Ţara Bârsei, împotriva saşilor braşoveni, susţinătorii loiali ai regelui. În contrapartidă, braşovenii l-au susţinut ca pretendent pe Dan cel Tânăr, care în 1460 a invadat Ţara Românească dar a fost înfrânt, capturat şi ucis de către Vlad Ţepeş 14 . Conflictul lui Matia cu unchiul său s-a aplanat în acelaşi an, dar bătrânul conte a fost capturat de turci şi ucis. Următorul conflict intern a avut loc tot în Transilvania, în 1467: din cauza unor reforme fiscale (care erau net în favoarea regelui) şi a impunerii unor dări extraordinare, nobilimea transilvăneană s-a revoltat şi s-a adunat la arme la conventul de la Cluj Mănăştur. Într-o adevărată demonstraţie de forţă, Matia Corvinul aflat în fruntea oastei regale, a înaintat în marş forţat înspre tabăra răsculaţilor de la Cluj-Mănăştur şi i-a supus. Regele a acordat amnistie generală, cu excepţia unor fruntaşi de rang inferior ai răscoalei 15 . Cronicarul de curte a lui Matia Corvinul, Antonio Bonfini, sugerează

că voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare (fig. 4), nu ar fi fost străin de evenimentele din Transilvania. De aceea, regele a intreprins campania în Moldova, din toamna anului 1467, terminată cu sângeroasa bătălie de noapte de la târgul Baia 16 . După soluţionarea stării de rebeliune din Transilvania, poziţia lui Matia Corvinul a fost stabilizată în interior, astfel încât a putut să se concentreze asupra politicii externe, adică asupra războiului pentru stăpânirea Boemiei şi apoi asupra celui pentru stăpânirea Austriei.

O altă problemă internă de care Matia a trebuit să se îngrijească a fost succesiunea la tron. După cum arătam

la începutul acestor rânduri, Matia Corvinul s-a logodit (1458) şi căsătorit (1461) cu Ecaterina Podiebrad. Prima soţie a regelui, decedată la 1464, nu i-a dăruit niciun urmaş. Doisprezece ani mai târziu, la 1476, Matia s-a căsătorit cu Beatrix de Aragon însă nici cea de-a doua soţie nu i-a dăruit vre-un urmaş. Singurul urmaş al regelui a fost ducele Ioan Corvin, născut la 1473 dintr-o relaţieilegitimă cu Barbara Edelpöck din Viena. Cu foarte mare dificultate, Matia Corvinul a reuşit să îşi impună fiul ilegitim la tronul Ungariei, fiind recunoscut doar de către o parte a nobilimii maghiare. După moartea regelui, survenită la Viena în 1490 (în urma unei lungi suferinţe de gută), ducele Ioan Corvin a fost nevoit să renunţe la pretenţiile sale asupra tronului Ungariei, în contextul unui nou război civil 17 . Deoarece tronul Ungariei fusese disputat de Maximilian I de Habsburg şi de regele Boemiei, Vladislav Jagiello, ducele Ioan Corvin a renunţat la pretenţiile sale în favoarea pretendentului jagiellon, acrodându-i chiar acestuia din urmă sprijinul său. Astfel, şi-a menţinut toate bunurile moştenite de la tatăl său precum şi înalte dregătorii de stat, până la moartea sa, survenită în 1504 18 .

În ciuda tuturor problemelor interne şi externe, cu care s-aconfruntat în cei 32 de ani de domnie, cel denumit de

către adversari săi regulus Olachorum (regişorul românilor), a avut una dintre cele mai strălucite domnii din Regatul Sfântului Ştefan.

Bibliografie

Cîmpeanu 2009 – L. Cîmpeanu, Nefericitul voievod Dan cel Tînăr. Intervenţiile Ungariei în problemele dinastice ale Ţării Româneşti, „Acta Mvsei Napocensis”, Historica II, 45-46, 2008-2009, Cluj-Napoca, 2009, p. 13-20. Edroiu 2007 N. Edroiu, An Aspect of the Political and Private Relations between Matthias Corvinus and Stephan the Great: The Transylvanian Estates of the Rulers o of Moldavia, „Mélanges d'Histoiere Générale”. Novelle Série, vol. I, ed. L. Koszta, O. Mureşan, Al. Simon, Cluj-Napoca, 2007, p. 151-160.

Gorovei-Szekely, 2005 – Şt. S. Gorovei şi Maria M. Szekely, Princeps omni lauda maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, Putna, 2005.

Gündisch 1972 – K.G. Gündisch, Participarea saşilor la răzvrătirea din anul 1467 a transilvănenilor împotriva lui Matia Corvinul, î„Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Series Historia, XVII, 1972, 2, p. 21-30.

Hoensch 1998 J.K. Hoensch, Matthias Corvinus. Diplomat, Feldherr und Mäzen, Graz-Viena-Köln, 1998.

Kubinyi 2007 - Andras Kubinyi, Matthias Corvinus: The Man and the King, „Mélanges d'Histoiere Générale“. Novelle Série, vol. I, ed. L. Koszta, O. Mureşan, Al. Simon, Cluj-Napoca, 2007, p. 21-42.

Kubinyi 2008 A. Kubinyi, Matthias Rex, Budapesta, 2008.

Papacostea 2001 – Ş. Papacostea, Cu privire la geneza şi răspândirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Ţepeş, Idem, „Evul Mediu Românesc. Realităţi politice şi curente spirituale”, Bucureşti, 2001, p. 127-138.

Pál 2006 – E. Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale, 895-1526, Cluj-Napoca, 2006

13 Vezi trimiterile de la nota 6.

14 Cîmpeanu, 2009, p. 13-20.

15 Gündisch, 1972, p. 21-30.

16 Situaţia dintre Matia Corvinul şi Ştefan cel Mare s-a tensionat ca urmare a asediului Chiliei (1462), respectiv a cuceririi acesteia (1465) de către voievodul Moldovei, precum şi a raidurilor acestuia din Secuime. Atitudinea duşmănoasă a voievodului Moldovei faţă de Radu cel Frumos şi, sprijinirea cu bani şi arme a răsculaţilor transilvăneni în 1467, a dus la campania de represalii a lui Matia în Moldova, în toamna anului 1467. Vezi Gorovei-Szekely, 2005, p. 59-60 (problema campaniei de la Baia este "adusă la zi"); Hoensch, 1998, p. 92-93; Kubinyi, 2008, p. 82-84.

17 Hoensch, 1998, p. 219-236; Wiesflecker, 1959, p. 26-75.

18 Hoensch, 1998, cu întreg contextul.

19

Pop 2008 I.-A. Pop, Familia Hunedoreştilor. De la nume la renume, „Magazin Istoric”, 11, 2008, p. 15-18.

Simon 2005 (2007) Al. Simon, Ştefan cel Mare şi Matia Corvinul. O coexistănţă medievală, Cluj-Napoca, 2005 (2007).

Simon 2007 Al. Simon, Antonio Bonfini's "Valachorum regulus": Matthias Corvinus, Transylvania and Stephan the Great, „Mélanges d'Histoiere Générale”. Novelle Série, vol. I, ed. L. Koszta, O. Mureşan, Al. Simon, Cluj-Napoca, 2007, p.

209-226.

Wiesflecker 1959 H. Wiesflecker, Das erste Ungarnunternehmen Maximiliams I. und der Preßburger Vetrag (1490/91), în "Südost- Forschungen", vol. XVIII, Tom I, Oldenbug-München, 1959, p. 26-75.

Forschungen", vol. XVIII, Tom I, Oldenbug- München, 1959, p. 26 -75. Fig. 1 F i g

Fig. 1

Forschungen", vol. XVIII, Tom I, Oldenbug- München, 1959, p. 26 -75. Fig. 1 F i g

Fig. 3

Forschungen", vol. XVIII, Tom I, Oldenbug- München, 1959, p. 26 -75. Fig. 1 F i g

Fig. 2

Forschungen", vol. XVIII, Tom I, Oldenbug- München, 1959, p. 26 -75. Fig. 1 F i g

20

Fig. 4

O FAMILIE DE BOIERI MUNTENI: DUDEŞTII. ÎNTREGIRI ISTORICE, GENEALOGICE ŞI CURSUS HONORUM

Mihai Iorga

Résumé. Une famille de boyards de Valachie: Dudeştii. Les complétements historiques, généalogiques et cursus honorum. La famille Dudescu fait son apparition sur la scène politique roumaine au début du XVIIe siècle. L’histoire de la famille Dudescu se concentre autour d’héritiers de Dumitru Dudescu, considéré comme le fondateur de cette illustre famille de boyards valaques. Par leur habilité, en profitant de leur position politique, mais aussi de leur parenté avec les familles les plus importantes de Valachie, certains, comme Constantin Dudescu et Nicolae Dudescu, joueront un rôle clé dans l'histoire du pays. Pendant ce temps, Dudeştii gravissent les marches du pouvoir, en obtenant de titres parmi les plus importants: grand logofăt (chancelier), grand vornic (justicier), grand vistier (trésorier), jusqu’à la plus haute dignité de la Valachie, celle de Ban de Craiova (Constantin Dudescu et Nicolae Dudescu). Ils acquièrent des richesses considérables. Nicolae Dudescu détenait une immense fortune, il était le plus riche boyard du pays, mais sa fortune sera dilapidée par son incapable de fils, Constantin. Cuvinte cheie: boier, genealogie, cursus honorum, mare logofăt, mare vornic, mare vistier, mare ban, Dudeştii. Mots-clés: boyard, généalogie, cursus honorum, grand logofăt, grand vornic, grand vistier, grand ban, Dudescu.

Nu este uşor a se afla începuturile unei familii căci cel dintâi nume pomenit în actele vremii nu înseamnă că el este întemeietorul familiei. Primul reprezentant al familiei Dudescu, care va juca un important în istoria Ţării Româneşti, îndeosebi în secolul al XVIII-lea, este Luca din Dudeşti, amintit de un document din 18 iunie 1594. Mai înainte de această dată, istoria familiei Dudescu este cu desăvârşire necunoscută. De la Luca din Dudeşti şi până la Dumitru, cunoscut în documentele vremii sub numele de Dudescu, adevăratul întemeietor al familiei, informaţiile sunt aproape inexistente. Insuficienţa documentelor, din perioada de început a acestei familii, face ca istoria sa să fie nesigură, de aici păreri contradictorii cu privire la originea sa. De exemplu, N. Stoicescu spune că familia Dudescu avea o origine modestă 1 . O. George Leca consideră că ,,era o familie înfloritoare încă din secolulu al XVI-lea şi desigur mult mai veche, înrudită cu Basarabii” 2 . Abia după 1608 ştirile despre familia Dudescu se vor înmulţi. De acum, reprezentanţii de seamă ai acestei familii, vor fi consemnaţi tot mai des în documentele de cancelarie, cât şi de cronicarii vremii. Concomitent cu constituirea unui domeniu feudal întins 3 , pe care l-au păstrat şi l-au mărit, ajungând, în secolul al XVIII-lea, printre cei mai bogaţi boieri ai ţării, Dudeştii se vor ridica şi pe treptele puterii, ocupând cele mai înalte demnităţi: mari vornici, mari logofeţi, mari vistiernici şi chiar mare ban. Poziţia lor materială şi politică le-a facilitat înrudirile cu cele mai ilustre familii ale Ţării Româneşti, unii descendenţi ai Basarabilor, de unde şi părerea unor istorici că se trăgeau din Basarabi. Primul reprezentant al acestei familii, cunoscut din documentele istorice, este, după cum am spus mai înainte, Luca din Dudeşti. El este menţionat, în calitate de martor, într-un document din 18 iunie 1594. Este singura informaţie documentară despre Luca din Dudeşti. Mai ştim că a fost căsătorit cu Anca, despre a cărei origine nu avem informaţii. Dintr-un document din 27 februarie 1598 aflăm că Anca şi copii săi Oprea, Vâlcu şi Dumitru cumpără o mare parte din satul Drăceşti, 475 de stj., iar din satul Bârzeşti au cumpărat 7 răzoare de vie 4 . Faptul că Anca cumpără aceste proprietăţi împreună doar cu băieţii săi ar sugera ideea că la acea dată Luca murise. Din acest document reiese şi faptul că cei doi au avut trei copii: Oprea, Vâlcul şi Dumitru. Dacă despre Oprea şi Vâlcul aici se opresc informaţiile, probabil au murit destul de timpuriu, alta este situaţia în ceea ce-l priveşte pe Dumitru. Toată istoria Dudeştilor se grupează în jurul lui Dumitru şi desigur a urmaşilor săi, timp de aproape două secole. Dumitru Dudescu. Perioada de la începutul vieţii lui Dumitru Dudescu este destul de obscură. Până în anul 1608 nu dispunem de informaţii documentare, pe baza cărora să reconstituim istoria sa, de aici şi confuziile, care au apărut, cu referire la perioada de început a vieţii sle. Astfel, O. George Leca vorbeşte de două persoane cu numele de Dumitru Dudescu, tată şi fiu. După el, tatăl era, pe vremea lui Mihai Viteazul, mare vornic, sol al marelui domn la Alba Iulia, îi înfrânge pe turci la Kiselet şi a pierit în 1598, tăiat din ordinul domnului pentru trădare. Celălalt Dumitru Dudescu este fiul precedentului, mare vistier în 1630 5 . Aceeaşi idee o susţine şi Hagi Mosco când ne vorbeşte de Dumitru Dudescu mare vornic în timpul lui Mihai Viteazul, tăiat din ordinul domnului pentru trădare 6 . Plecând de la aceste informaţii îşi fomulează părerea, în acest sens, şi pr. dr. Vincenţiu Curelaru. Aceste informaţii nu au o bază documentară. Cronicarii, care relatează evenimentele din timpul lui Mihai Vitezul, nu vorbesc de un Dumitru Dudescu

1 Stoicescu 1971, p. 173.

2 Leca 2000, p. 267.

3 Despre constituirea domeniului feudal al familiei Dudescu vezi Iorga 2013, p. 69-75.

4 D.R.H., B, XI, doc. 276.

5 Leca 1937, p. 203.

6 Moscu 1929, p.11.

21

mare vornic, în acest timp. Nici chiar Leca, în lista marilor vornici, anexă a cărţii sale din 1937, nu îl include pe Dumitru Dudescu, ca mare vornic, în timpul lui Mihai Viteazul. Este un Dumitru mare vornic în timpul lui Mihai Viteazul, implicat în aceste evenimente, dar acesta este Dumitru din Cepturi 7 , consemnat şi în lista dregătorilor Ţării Româneşti, elaborată sub coordonarea lui Damaschin Mioc, în această demnitate, între 23 martie 1597- 9 martie 1602 8 . Despre Dumitru din Cepturi mare vornic, în timpul lui Mihai Viteazul, vorbeşte şi N. Iorga, fără a aminti de Dumitru Dudescu mare vornic implicat în evenimentele descrise mai sus 9 . Cu adevărat ascensiune politică a lui Dumitru Dudescu începe cu primele decenii ale secolului al XVII-lea, în contextul vremurilor tulburi, care au marcat istoria Ţării Româneşti după moartea lui Mihai Viteazul. Ştiri sigure, despre ascensiunea sa politică, deţinem din prima domnie a lui Radu Şerban (1602-1611). Actul din 29 august 1608 ne informează că Dumitru logofăt şi fii săi stăpâneau o mare parte din Căldăruşani 10 . În această dregătorie îl găsim până la 20 octombrie 1610, când Dumitru al doilea logofăt semnează un zapis, prin care este confirmată cumpărarea de către boier a unei mari părţi din satul Tătarul, de la Oprina 11 . În 1613 este încă al doilea logofăt. La 29 martie 1613, domnul Radu Mihnea îi dăruieşte lui Dumitru Dudescu al doilea logofăt şi lui Aldimir pitar satul Bucşa, din Ialomiţa, ,,pentru slujbă dreaptă şi credincioasă, care au slujit domniei mele cu multă trudă şi prin alte ţări străine” 12 .Timp de doi ani, 1614- 1616, documentele îl consemnează ca fost logofăt 13 . Este mare pitar ante 2 decembrie 1616 14 . Fost mare pitar, 2 decembrie 1616- 6 martie 1617 15 . Va reveni în demnitatea de al doilea logofăt, în timpul primei domnii a lui Alexandru Iliaş (1616-1618). La 28 aprilie 1618, domnul întăreşte lui Dumitru Dudescu al doilea logofăt ,,ocină în Ciumernic şi cu un ţigan” 16 . Sub domniile lui Gavril Movilă, Radu Mihnea, Alexandru Coconul şi Alexandru Iliaş, (a doua domnie), este prezent în divanul domnesc ca al doilea vistier şi uneori vistier, semnând acte ca martor, ori este prezent în acte prin care, domnii citaţi, îi întăresc diferite priprietăţi 17 . Din decembrie 1631 şi până la 2 iunie 1632 semnează, ca martor, patru documente, în calitate de vel sluger 18 . Este din nou al doilea vistier, începând cu 20 iunie 1632. Acum Dumitru al doilea vistier, cumpără de la Negre şi Vintilă ocinile acestora din Borzeşti de Sus 19 . În conflictul dintre Radu Iliaş şi Matei aga din Brâncoveni, Dumitru este de partea lui Radu. Alegerea se dovedeşte nefericită, Radu este înfrânt la Plumbuita şi fuge în Moldova, la tatăl său, împreună cu un număr de boieri, printre ei fiind şi Dudescu care ,,n-au vrut să aştepte pre Matei vodă, ci s-au dus la Alexandru vodă în Moldova, ca să vie cu fie-său, Radu vodă aici în ţară” 20 . Împreună cu alţi boieri munteni vor interveni în favoarea lui Radu Iliaş, pe lângă sultan, însă ,,sultanul Murad, împăratul, nimic pâra lor nu au băgat în seamă, ci i-au trimis la vizirul să stea în faţă21 . Sultanul numeşte domn pe Matei Basarab. În scurt timp, cea mai mare parte din boierii pribegi recunosc pe Matei Basarab şi revin în ţară. Iertat de domn se întoarce în ţară şi Dudescu primind, treptat, toate proprietăţile confiscate, şi reintegrat în sfatul domnesc sub diferite demnităţi. Este vistiernic la 10 aprilie 1633, când semnează un zapis prin care Andrei spătar, fiul lui Vlad Rudeanul recunoaşte, în urma unei judecăţi, că Drăgan al doilea postelnic este mai volnic să cumpere ocini în Deleni, jud. Olt 22 . La 16 iunie 1633, Matei Basarab porunceşte căpitanului Ursu să restituie lui Dumitru vistier viile şi morile din Scurteşti. Din document mai aflăm că Dudescu a fost trimis la Ţarigrad ,,în slujba domniei mele şi a ţării” 23 . Este încă vistier la începutul anului 1634 24 . O lună mai târziu documentele îl consemnează mare vistier. La 5 mai 1634 Dumitru Dudescu mare vistier, semnează ca martor un hrisov prin care domnul Matei Basarab întăreşte lui Tudor al doilea vornic, întors din pribegie, ocină la Răteşti cu mori în jud. Saac 25 . Începând cu această dată semneză un

7 Despre acest Dumitru mare vornic găsim următoarea informaţie în Letopiseţul Ţării Româneşti: ,,iar Mihai vodă prinse de veste, îşi strânse toate oştile şi trimise o seamă de oşti cu Dumitru vornicul împotriva lui Mahmud paşa. Şi să întâmpinară oştile în sat la Chiselet şi fură turcii biruiţi”. Nicolaescu 1910, p. 131.

8 Mioc (coord) 1961, p. 568.

9 Iorga 1968, p. 64, 163, 210, 251, 260, 347.

10 D.I.R., B, XVII/1, doc. 260.

11 C.D.Ţ.R., II, document din 10 oct. 1610.

12 D.I.R., B, XVII/2, doc. 158. Expresia din document ,,prin alte ţări străine” după cum spune N. Sticescu, se referă la o solie în Ardeal. Stoicescu 1971, p. 173.

13 Stoicescu 1971, p. 173.

14 Stoicescu 1971, p. 173. După M. Adam, dregătoria de mare pitar o are chiar mai devreme, începând cu 22 iunie 1616. Adam 1961, p. 188.

15 Stoicescu 1971, p. 173.

16 D.I.R., B, XVII/3, doc. 194.

17 Pentru conformitate vezi D.I.R. B, XVII/3, doc.14; D.I.R., B, XVII/4, doc.111, 134, 371; C.D.Ţ.R., III, doc. 24, 317. 389, 471.

18 D.R.H., B, XXIII, doc. 289, 324, 358, 361.

19 D.R.H., B, XXIII, doc. 393.

20 Cronicari munteni 1961, I, p. 153; Şincai 1978, p.69; Magazin Istoric, XVI, p. 316.

21 Cronicari munteni 1961, I, p. 154.

22 D.R.H., B, XXIV, doc. 33.

23 D.R.H., B, XXIV, doc. 101.

24 D.R.H., B, XXIV, doc. 187.

25 D.R.H. B, XXIV, doc. 253. Vezi şi Stoicescu 1971, p. 173, unde spune că Dudescu este mare vistier începând cu 6 mai 1634, aceeaşi dată este şi în Mioc coord 1961, p. 574.

22

număr însemnat de documente, ca mare vistier, în calitate de martor. Pierde această dregătorie, fiind învinuit că, în calitate de trimis al domnului la Ţarigrad, a furat din haraci 26 . Pentru a plăti furtişagul îşi vinde sau zălogeşte toate proprietăţile. Fost mare vistier între 21 decembrie 1636-11 iunie 1641 27 . Este iertat de domn şi cu ajutorul fiului său Radu va recupera şi o mare parte din moşiile pierdute. Mare vornic între 21 decembrie 1641-22 decembrie 1643 28 . După 22 decembrie 1643 documentele îl menţionează ca fost mare vornic. Din acest timp are loc prăbuşirea acestui mare demnitar. Istoria consemnează dispariţia sa ca urmare a condamnării la moarte, de către domnul Matei Basarab, din cauza unor nereguli făcute la Ţarigrad 29 . Data morţii sale nu este cunoscută. Două documente din anul 1649, unul din 5 iunie şi celălalt din 20 iulie, ne spun că, în acel timp, Dumitru Dudescu era mort. Deci, moartea sa ar fi avut loc, cu probabilitate, în anul 1648. Dumitru Dudescu a fost căsătorit cu Maria, a cărei origine nu o cunoaştem. Despre ea ne vorbeşte documentul din 1 mai 1634 30 . Împreună au avut trei fete şi un băiat: Ruxandra, Stanca, Marica şi Radu. Ruxandra a fost căsătorită cu Gavril Spătar, fiul lui Mârza mare vornic 31 . Ruxandra este prezentă alături de soţul său în câteva documente 32 . Nu au avut copii. Stanca căsătorită cu Mirică paharnic, fiul lui Nedelco Boteanu 33 . Împreună au avut un fiu, Nedelco ce nu a urcat treptele nuciunei dregătorii. Marica (Maria) căsătorită cu Preda sluger, fiul lui Buzinca mare vistier. Căsătoria se

pare că a avut loc în jurul datei de 20 mai 1629, deoarece la această dată Al. Iliaş întătreşte jupâniţei Marica ,,o silişte

din sat ce se chiamă Hâmzăeşti [

de jupân Dumitru Dudescu împreună cu Buzinca biv vel vistiar” 34 ,

probabil ca dar de nuntă. Autorii volumului 25 din D.R.H, la pg. 384, (indice de nume) ne spun de un Pană logofăt, fiul lui Dumitru şi frate cu Radu şi Rxandra. Cum este singura informaţi pe care o avem, ne pronunţăm cu rezerve, până când şi alte informaţii vor veni să confirme acest lucru. Radu Dudescu. Nu cunoaştem data naşterii sale, însă având în vedere că în anul 1626 este deja postelnic, putem afirma că la acea dată avea până la 30 de ani, fiind cunoscut faptul că, membrii familiilor boiereşti mai însemnate,

ajungeau în dregătorii între 25-35 ani 35 . Deci naşterea sa ar fi avut loc pe la sfârşitul domniei lui Mihai Vitezul, între 1595-

1597.

Prima dregătorie este cea de postelnic. La 10 decembrie 1626, Radu postelnic Dudescu cumpără, în satul Scurteşti 4 pogoane de vie, de la Vlad Rădichii 36 . Tot ca postelnic semnează un zapis la 29 septembrie 1627, iar la 10 octombrie 1627, postelnicul Radu Dudescu primeşte de la Al. Iliaş întărire peste 10 stj. de vie în Scurteşti, primite de la Vlad Rădichi, ca urmare a înfrăţirii lor 37 . Ultimul act prin care este pomenit ca postelnic este cel din 28 mai 1628, când semnează ca martor o pricină de judecată 38 . La 16 aprilie 1629, Radu Dudescu este deja logofăt. Acum, domnul Al. Iliaş, întătreşte lui Radu logofăt ocină în Cătun, jud. Dâmboviţa, un vecin, mai mulţi ţigani şi un vad de moară 39 . Din documentele pe care le semnează ca martor, între 22 mai 1630 – 5 mai 1631, aflăm că Radu Dudescu era spătar 40 . Zapisul din 13 februarie 1632, prin care mai mulţi megieşi din Ioneşti, jud. Vlaşca, se vând rumâni jupânesei Maria vistereasa, este semnat ca martor, printre alţi boieri, şi de Radu Dudesacu fără dregătorie, ca la 20 februerie 1632, un alt zapis, să îl semneze ca logofăt 41 . De acum şi până la moartea sa el va rămâne în sfatul domnesc ca logofăt. În timpul conflictului dintre Radu Iliaş şi Matei aga din Brâncoveni, a rămas în espectativă. Nu îl găsim alături de tatăl său în pribegie în Moldova, rămâne în ţară. Matei Basarab îl păstrează în dregătoria de logofăt. La 20 decembrie

].cumpărate

26 D.R.H., B, XXV, doc. 406.

27 D.R.H., B, XXV, doc. 427; C.D.Ţ.R., V, doc. 410, 419, 507.

28 Mioc coord. 1961, p. 568; Grecianu 1916, p. 12, 282; C.D.Ţ.R., V, doc. 567; Greceinu 1913, doc. 208.

29 Istoria Românilor 2003, p. 112.

30 C.D.Ţ.R., IV, document din 1 mai 1634. 31 C.D.Ţ.R., VI, doc. 1122.

32 Vezi C.D.Ţ.R, VI, doc.715 şi D.R.H., VI, doc.183.

33 C.D.Ţ.R., VIII, doc.788. Prin acest document Constantin Şerban întăreşte jupânesei Stanca fiica lui Dumitru Dudescu fost mare vornic ocină în satul Drăgeşti pe Argeş. Această moşie şi rumâni au fost ai lui Mirică paharnic, de la părinţii lui Nedelco clucer din Boteni. Vezi şi Stoicescu 1971, p. 119.

34 D.R.H., B, XXII, doc. 279.

35 Stoicescu 1968. p. 69.

36 D.R.H., B, XXI, doc.164.

37 D.R.H., B, XXI, doc. 268, 271.

38 D.R.H., B, XXII, doc. 87.

39 D.R.H., B, XXII, doc.356.

40 D.R.H., B, XXIV, doc.104, 125, 241.

41 D.R.H., B, XXIV, doc. 324 şi 329.

23

1632, Radu Dudescu logofăt de la visterie, semnează ca martor, un hrisov prin care domnul Matei Basarab întăreşte lui Dumitru logofăt, jumătate din satul Mogoşoaia, jud. Ilfov 42 . Alături de tatăl său contribuie la refacerea domeniului familiei, dar şi la extinderea sa. Un document din 21 decembrie 1636, de la Matei Basarab ne informează că Radu Dudescu îşi vinde o parte din avere, pentru a acoperi furtişagul tatălui său din haraciul ţării 43 . Se dezice de tatăl său şi domnul Matei Basarab judecând că ,,având Radu logofăt coconi mărunţi şi casă grea, dă poruncă ca nimeni din datornicii tatălui său să nu aibă treabă cu averea lui Radu logofăt, nici a soţiei sale” 44 . Chiar şi după condamnarea tătălui său, pentru nereguli la Ţarigrad, Radu Dudescu se bucură de atenţia domnului Matei Basdarab. Noul domn Constantin Şerban îl numeşte ispravnic la construcţia Mitropoliei alături de Gheorghie Şufariul din Târgovişte 45 . Pentru ultima dată îl găsim citat la 28 august 1656, când domnul Constantin Şerban porunceşte lui Radu Dudescu logofăt ,,să fie volnic a lua pe Vlad Vânătorul, cu fraţii lui şi fii lui, şi a-i aduce în satul Dudeşti, la bir pentru că aceşti oameni au fost rumâni, din legătura lui Mihai” 46 . După această dată moare. Radu Dudescu a fost căsătorit mai întâi cu fiica lui Fierea Leurdeanu mare logofăt 47 . Această soţie, al cărui nume nu îl cunoaştem, a murit la scurt timp de la căsătorie. Se căsătoreşte a doua oară cu Cătălina, fiica lui Vlad Rudeanu 48 . Cătălina a supraviţuit soţului său. La 9 martie 1659 se judeca cu Mănăstirea Sf. Troiţă pentru o moară pe care jupâneasa a ridicat-o pe o moşie a mănăstirii, din satul Ciumernic 49 . Din prima căsătorie, Radu Dudescu logofăt nu a avut urmaşi, în schimb cu Cătălina a avut mai mulţi copii, doi băieţi: Dumitru şi Radu şi patru fete: Elena, Ana-Ancuţa, Chera şi Marica. Dumitru, după numele bunicului, s-a născut în anul 1635. Prin documentul din 22 aprilie 1635, Hrizea mare ban, naşul său, dăruieşte la naşterea lui Dumitru, feciorul lui Radu logofăt, moşie la Ciumernic 50 . Moare la scurt timp după naştere. Documentul din 31 mai 1646, prin care domnul Matei Basarab întăreşte lui Radu logofăt , ocina de la Ciumernic, nu mai aminteşte de acest fiu. Elena a fost căsătorită cu Moise spătar, din Cândeşti, fiul lui Mihalcea vornic din Pătârlage 51 . Anca-Ancuţa - căsătorită cu Constantin căpitanul Vărzarul, fiul lui Radu armaş 52 . Anca moare în 1652, fără a avea urmaşi. Marica s-a căsătorit cu Vâlcu Grădişteanul, fiul lui Bunea Vâlcu mare vistier. Fiica Maricăi, Marga s-a căsătorit cu Mihai Cantacuzino spătar, fiul postelnicului C. Cantacuzino 53 . Chera, cea de-a patra fiică a lui Radu Dudescu, nu ştim cu cine s-a căsătorit. Nu o găsim părtaşă la împărţire averii surorii sale, Ancuţa, în 1652, probabil murise la acea dată Radu II Dudescu s-a născut probabil în jurul anului 1630. Prezenţa sa în documente este destul de rară. Mai multe informaţii ne transmit cronicile vremii. Singura dregătorie de care s-a bucurat a fost aceea de căpitan, citat destul de târziu. Este vorba de actul din 9 august 1679 prin care Badea Bălăceanu vel vornic, C. Brâncoveanu vel agă, Hrizea vel vistier, dau poruncă unui vtori portar spre a cerceta pricina dintre Radu căpitan Dudescu şi mănăstirea Radu vodă în privinţa unei mori pe apa Dâmboviţei 54 . Un alt act, din 20 septembrie 1680, ne informeză că Radu căpitan Dudescu a încercat, în timpul lui Radu Leon (1664-1669), să vâdă lui Şerban Cantacuzino, boier pe atunci, moşie la Cârstieneşti pe apa Colentinei, însă, atunci, nu i-a trebuit lui Şerban, dar îa anul 1680 ,, făcând măria sa Şerban vodă mănăsrire la Cotroceni, soţia sa şi fii săi (ai lui Radu, n.n.) i-au văndut lui Şerban Cantacuzino, acum domn” 55 , moşia de la Cârstieneşti. Ca ginere a lui Gheorghe Băleanu mare ban, vrând nevrând a fost implicat în luptele dintre Cantacuzini şi Băleni. Cronicile vremii nu reţin fapte care să dovedească implicarea directă în aceste lupte. Nu îl găsim, pe Radu căpitan Dudescu, în rândul boierilor fugiţi în Ardeal, odată cu retragerea de la domnie a lui Constantin Şerban. Nu ştim nici dacă a jucat vreun rol, în acţiunile celor fugiţi, de a sprijini ,, disperat eforturile lui Şerban de a recăpăta tronul” 56 . Nu

42 D.R.H., B, XXIII, doc. 451.

43 D.R.H., B, XXV, doc. 427.

44 D.R.H., B, XXV, doc. 427.

45 Cronicari munteni 1961, I, p.164.

46 C.D.Ţ.R., VIII, doc. 1009.

47 D.R.H., XXV, doc. 427. Stoicescu ne spune că Fierea Leurdenu mare logofăt a mai avut o fiică, pe care nu o numeşte, căsătorită cu Radu Dudescu. Stoicescu 1971, p. 173.

48 C.D.Ţ.R., VII, doc. 748; D.R.H.,B, XXXVII, doc. 248.

49 C.D.Ţ.R., IX, doc. 769.

50 D.R.H., XXV, B, doc. 58.

51 C.D.Ţ.R., VII, doc. 748; C.D.Ţ.R., IX, doc. 179 şi doc. 514.

52 C.D.Ţ.R., VIII, doc. 611

53 Stoicesu 1971, p. 140, 189, 748.

54 Vasilescu 1929, p. 12.

55 Grecianu 1913, p. 308.

56 Fotino 1859, p. 159.

24

este citat nici în anul 1673, alături de Gheorghe Băleanu vel vornic, când împreună cu ginerele său Hrizea vornicul, Stoica paharnic, Radu Ştirbei, se strâng noaptea în casa Bălenilor pentru a complota împotriva Cantacuzinilor 57 . Odată cu venirea la tron a lui Gheorghe Duca, adus de Cantacuzini, Gheorghe Băleanu, Stroe vornic, Ivaşcu logofăt, Hrizea vistier, Neagoe banul Săcuianul, Ilie Armaş şi mulţi alţi boieri mehedinţeni fug înTransilvania 58 . Radu Dudescu rămâne în ţară, dar va cădea victimă uneltirii Cantacuzinilor care ,,erau credincioşi pe lângă domn, au vrut să

facă nevoie lui Stroe vornic ( revenise în ţară intre timp) şi Radului Dudescu

mărurisând cum l-ar fi trimis boiarii pribegi cu carte la Stroe vornic şi la Radu Dudescu şi sfredelind un ciomag, zicând că acolo au fost cărţile”. Duca vodă dând crezare acestor uneltiri ,,au închis pe acei boiari năpăstuiţi şi, scoţându-i la divan şi eşindu mărturia mincinoasă şi multe pedepse le-au făcut boiarilor acestora, mai vârtos că pe Dudescul l-au muncit cu hiară arsă pe piept, până la moarte” 59 . Dovedindu-se mincinoase, mărturiile Cantacuzinilor, Duca i-a scos din temniţă şi de atunci Radu Dudescu se va bucura de atenţia domnului. Va fi alături de Şerban Cantacuzino, cu a cărei soră îl va căsători pe fiul său, Radu. Moartea sa va surveni cu puţin înainte de 1680, având în vedere că la 20 septembrie 1680, el nu este prezent în actul de vânzare a moşiei de la Cârstieneşt, semnat de soţia sa şi de fiii săi. A fost căsătorit cu Neacşa, fiica lui Gheorghe Băleanu mare ban 60 . Neacşa a supraviţuit soţului său ani buni. La 15 mai 1687, Grigore Bălăceanul postelnic dă scrisore la mâna vărului Răducanului Dudescu cum să se ştie că ,,rămânând dumneei naşei Neacşei Dudescăi nişte zestre nedată de la moşu-meu, ne-am tocmit cu dumnealor de a mai lăsat din zestre şi am lăsat şi eu nişte bani, taleri 140, care aveau dintr-o rănduială, ce am de la Duca vodă la dumnealui tata Radu Dudescu” 61 . La 1700 mai trăia. Într-o scrisore din 8 iulie 1700, Grigore Băleanu îi scria lui Radu că vine la Dudeşti să-l viziteze pe el şi pe Neacşa 62 . Din căsătoria lui Radu căpitan Dudescu cu Neacşa au rezultat patru băieţi: Radu, Gheorghe, Hrizea şi Andrei, citaţi într-un act, la data de 20 septembrie 1680, cînd aceştia împreună cu mama lor, Neacşa, vor vinde lui Serban Cantacuzino moşie în satul Cârstieneşti 63 . Este singura dovadă documentară care aminteşte de trei dintre fii săi, Hrizea, Gheorghe şi Andrei. A avut şi o fiică, Maria, despre care ştim, dintr-un zapis, că Radu, dădea surorii sale, Maria, nişte moşii, zestre la Flocoşi 64 . Maria a fost căsătorită cu Matei, fiul lui Gligore biv vel logofăt Băleanu 65 . Împreună au avut pe Aniţa, căsătorită cu Dincă Brătăşanu, şi un fiu Aslan, de la care nu au rămas urmaşi 66 .

Radu III Dudescu este unul dinre cei mai iluştrii reprezentanţi ai familiei Dudescu. Îndeosebi în a doua parte a vieţii sale a ocupat dregătorii importante, situîndu-se printre cei mai de seamă boieri ai ţării. Începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea şi până la moartea sa în 1716 îl găsim, permanent , atât în documentele vremii, cât şi în cronicele acelor timpuri. Nu este cunoscută data naşterii sale. Prima dată îl găsim citat, alături de mama sa Neacşa şi ceilalţi fraţi ai săi, în zapisul din 20 septembrie 1680. Despre el pomeneşte şi scrisoarea vărului său Gligorie Băleanu, din 1 iunie 1696, de unde reiese că nici la acea dată nu avea vreo dregătorie. În decembrie 1697 este deja postelnic. Acum Hrizea, ginerele lui Ilie Iuzbaşa din Nănişori şi femeia sa Angheluşa vând lui Radu postelnic Dudescu, toată partea lor de moşie din dealul Juguranilor 67 . De la această dată ascensiunea sa este rapidă. Este postelnic până şi după anul 1701. La 30 iunie 1701 un act pentru moşia Ciumernic îl citeză încă postelnic 68 , pentru ca trei ani mai târziu, în aprilie 1704 şi 24 mai 1704, să fie citat în calitate de căpitan de margine 69 . Este tot căpitan de margine în aprilie 1705, când domnul Constantin Brâncoveanu pregăteşte nunta fiicei sale cu fiul lui Iordache Ruset, Nicolae postelnic. În întâmpinarea mirelui şi a invitaţilor din Moldova este trimis Radu vel căpitan za margine 70 . La 13 mai 1706, domnul Constantin Brâncoveanu ,,socotind că alte trebi dinspre Poartă nu are, au mers la preumblare, au mers şi au luat prânzul în sat la Dudeşti la Radu căpitan” 71 . La 15 octombrie 1706 Radu sluger, biv vel căpitan za margine şi Ianache Văcărescu sunt trimişi, de domn, la Istambul în locul lui Iorga mare sluger. Semnează ca vel clucer la 21 decembrie

şi

aşa scoaseră o mărturie mincinoasă,

57 Grecianu 1913, p. 337

58 Cronicari munteni 1961, I, p. 429. Fotino 1859, p. 202.

59 Cronicari munteni 1961, I, p. 433-434; Magazin Istoric, Tom. 2, p. 7.

60 Vezi Grecianu 1913, p. 306, nota 1. şi p. 337.

61 Grecianu 1913, p. 310.

62 Vasilescu 1929, p. 12.

63 Grecianu 1913, p. 308.

64 Grecianu 1913, p. 312.

65 Greceinu 1913, p. 312.

66 Grecianu 1913, p. 325 şi nota 6 la aceeaşi pagină.

67 Vasilescu 1929, p. 13.

68 Greceinu 1913, p. 313.

69 Rădulescu 1972, 4, 1972, p. 663 şi 666.

70 Cronicari munteni 1961, II, p. 253.

71 Cronicari munteni 1961, II, p.145. Vezi şi Rădulescu 1972, p. 666.

25

1707, un act prin care domnul Constantin Brâncoveanu iartă de rumânie pe Oprea, feciorul Oanei din Albeşti 72 . Va ocupa destul de puţin această dregătorie, pentru că la 7 iunie 1708 este vel sluger. În acestă dregătorie, Radu Dudescu vel sluger va semna, ca martor, un hrisov prin care domnul confirmă răscumpărarea din rumănie a lui Ion şi feciorii săi, de la mănăstirea Strâmba, pentru 90 taleri 73 . Pentru a doua oară este trimis la Ţarigrad în locul lui Bujorenul, al doilea vistier, unde stă până la 7 martie 1709. Sosind în ţară, la 2 aprilie ,,măria sa vodă cu bunăvoinţă primindu-l şi mulţumindu-i dă dreapta slujbă şi osteneală ce au făcut în treba ţării şi a domniei şi cu conteş de-al măriei sale l-au îmbrăcat cu pacele de samur” 74 . În acestă demnitate rămâne până în anul 1711, timp în care semnează ca martor mai multe documente 75 . Pentru a treia oară, Radu Dudescu vel sluger este trimis la Ţarigrad ,,pentru chivernisirea trebilor [ ] căutând trebile şi poruncile ce ar fi” 76 . Între anii 1712-1714 este vel paharnic calitate în care apare semnatar, ca martor, în câteva documente 77 . Împreună cu socrul său, stolnicul Constantin Cantacizino şi alţi boieri, părăsesc pe Constantin Brâncoveanu, îl vor pârâ la Poartă „de jăcaş ( jucăuş n.n.), de viclean şi de altele” 78 . La scurt timp de la venirea pe tron a cumnatului său, Ştefan Cantacuzino, Radu Dudescu este ridicat la dregătoria de mare logofăt. Semnează ca martor, în calitate de mare logofăt, un act din 20 aprilie 1714 79 . Radu Dudescu şi banul Constantin Ştirbei sunt trimişi, de domnul Ştefan Cantacuzino, la Istambul, cu bani şi plocoane să pârască pe Brâncoveanu încât să nu scape cu viaţă, ,,încă şi răutete au făcut pământului aceşti boieri, că adaos haraciului cu 60 de pungi de bani şi nişte saraiuri, cu banii ţării le-au făcut hoget pe numele lui Ştefan vodă” 80 . La 22 martie 1716 este biv vel logofăt 81 . Probabil după această dată este ridicat la dregătoria de spătar. Până la venirea, în scaunul Ţării Româneşti, a lui Nicolae Mavrocordat este numit caimacam, alături de Mihail spătarul Cantacuzino, Radu Golescu logofăt şi Şerban Bugereanul. A treia zi, după ce a venit în Bucureşti, noul domn a dat dregătorii boierilor, celor ce li s-au cuvenit, printre care şi Radu Dudescu numit vel logofăt. Nu pentru mult timp, deoarece la 6 martie 1716, Nicolae Mavrocordat face schimbări în divan înlocuindu-l pe Dudescu din dregătoria de mare logofăt 82 . În scurt timp, bănuit că împreună cu boierii Cantacuzini umblă cu vicleşugiri, la ordinul marelui vizir Ali paşa, este luat împreună cu Mihai spătarul Cantacuzino, dus la Poartă şi cu toate eforturile făcute de domn şi alţi boieri pentru a-l scăpa că ,,este tânăr şi cu coconi mici” 83 , Radu Dudescu este ucis, din porunca marelui vizir Ali paşa. A fost căsătorit cu Maria Cantacuzino, fiica stolnicului Constantin Cantcuzino şi sora domnului Ştefan Cantacuzino 84 . Căsătoria ar fi avut loc la câţva ani după 1690, având în vedere că fiul său Constantin, în anul 1716, este amintit ca vel comis, o dregătorie ce nu putea să o primească decăt pe la 25 de ani. N. Iorga afirmă că mariajul lui Radu Dudescu cu Maria Cantacuzino a avut loc înainte de 1701 85 , o dată care este, desigur, mult prea tânziu. Cei doi soţi au avut trei băieţi: Radu, Ştefan şi Ioan. Ştefan, al doilea fiu al lui Radu Dudescu III şi al Mariei Cantacuzino, este cunoscut destul de puţin. Pentru prima dată este consemnat într-un zapis din 22 martie 1716, prin care Dudescu biv vel logofăt vinde lui Gligore Băleanu vel logofăt partea sa de moşie de la Ciumernic, unde Ştefan Dudescu, fără dregătorie, semnează alături de tatăl său şi de fratele său Constantin Dudescu biv vel comis 86 . Mai târziu semnează ca martor zapisul din 29 iunie 1738, unde este citat ca vel medelnicer 87 şi tot ca vel medelnicer semnează un act din 1739 88 . Şapte ani mai târziu, Ştefan Dudescu biv vel paharnic semnează, ca martor, trei acte 89 . După acestă dată, ştirile despre el dispar. Ioan Dudescu, cel mai mic fiu al lui Radu III Dudescu, nu apare în actul din 22 martie 1716, ceea ce ne duce cu ideea că era prea mic să semneze un act. Radu Popescu în a sa cronică ne spune că înainte de 1727 a fost mare

72 D.R.A. 1961, I, doc. 217.

73 D.R.A. 1961, I, doc. 222.

74 Cronicari munteni 1961, II, p.168.

75 D.R.A. 1961, I, doc. 225, 232, 234, 237, 241, 243, 245.

76 Cronicari munteni 1961, II, p.175.

77 Grecianu 1913, p. 78; Grecianu 1916, p. 145, 224.

78 Cronicari munteni 1961, II, p. 346.

79 Năsturel 1914, p. 91; D.R.A., 1961, doc.268.

80 Cronicari munteni 1961, II, p. 346-347.

81 Grecianu 1913, p. 316 .

82 Cf. Vasilescu 1929, p.13.

83 Cronicari munteni 1961, I, p. 496. Domnul Nicolae Mavrocordat a dat poruncă fratelui său Ianache dragomanul să cheltuiască chiar şi 20 de pungi ca să-l scape.

84 Despre această căsătorie vezi Cantacuzino 1902, p. 286, 328, 320.

85 Cantacuzino 1902, p.287, nota 1.

86 Grecianu 1913, p. 316.

87 Grecianu 1916, p. 231.

88 Grecianu 1913, p. 348.

89 Vezi D.R.A. 1961, I, documente din 19 iunie, 5 august şi 13 septembrie 1746.

26

vistier. Alături de Manolache biv-vel-clucer s-a implicat în complotul împotriva lui Nicolae Mavrocordat. La întoarcere de la Ţarigrad, este oprit la Izlaz, unde a murit, fiind bolnav 90 . Constantin Dudescu, cel mai mare fiu al lui Radu III Dudescu, va cunoaşte în timpul vieţii sale o ascensiune dintre cele mai răsunătoare, ajungând până la importanta dregătorie de mare ban, adică al doilea om după domnitor şi umplând mijlocul secolului al XVIII cu intrigile şi jocurile politice, ceea ce î-l va îndreptăţi pe domnul Constantin Racoviţă să spună că Dudescu ,,tulbură toată ţara şi strică odihna tuturor domnilor91 . Evoluţia politică a importantului demnitar va justifica într-u totul vorbele domnului. Nu ştim când s-a născut. Probabil naşterea sa să fi avut loc înainte de 1695, având în vedere că la 1716 era deja vel comis, o demnitate care impunea posesorului o vârstă de cel puţin 25 de ani. Numirea sa, de timpuriu, în această dregătorie se datora, în parte şi prestigiului de care se va fi bucurat familia Dudescu, dar şi datorită încrederii din partea domnului Nicolae Mavrocordat 92 . Odată cu venirea la tron a lui Nicolae Mavrocordat, domnul făcând schimbări în divan îl numeşte vel comis în locul lui Mihail Cantacuzino. În actul din 22 martie 1716 este biv vel comis, ceea ce înseamnă că fusese schimbat 93 . În a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730 ) este din nou vel comis. Acum, cu sprijinul domnului, se va căsători cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir, aşa cum aranjase, Radu Dudescu. Biv vel comis la 24 decembrie 1723, când semnează, ca martor, cartea veliţilor boieri ce vor mărturisi, împreună cu părintele Vlădică, că moşiile Doiceşti şi Bărbăteşti au fost ale lui Mihai Bărbătescu, biv cel şătrar 94 . În timpul domniei lui Mihail Racoviţă (oct. 1730- oct.1731) este vel spătar, demnitate pe care o păstrează, în cea ce-a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat şi la începutul domniei lui Grigorte al II-lea Ghica (1733-1735). Hrisovul din 16 octombrie 1735 îl citează ca mare logofăt 95 . În această demnitate este prezent în divanurile lui Constantin Mavrocordat şi Mihail Racoviţă, semnând acte ca martor. Ultimul act semnat ca vel logofăt datează din 3 februarie 1742, un zapis pentru Radul Bălăceanu al doilea spătar, pentru nişte case în Bucureşti 96 . Între februarie 1742- 19 februarie 1745 nu-l mai găsim citat în documente, pentru ca la 19 februarie 1745 să fie citat ca fost mare dregător. Acest lucra ar indica deja începutul conflictului cu Constantin Mavrocordat. Se împacă cu domnul şi la 13 iulie 1747 este vel vornic, martor în zapisul prin care Martha călugăriţa vinde naşului său Şerban Polcovnicul, partea sa de moşie din Brânceşti 97 . Grigore al II-lea Ghica, în cea ce-a doua domnie îl ridică la cea mai înaltă demnitate; mare ban al Craiovei. Ca mare ban Constantin Dudescu porunceşte pârcălabilor şi locuitorilor care s-au răscumpărat din satele Dobriceni şi Bogdăneşti să dea dijma în produse şi să presteze claca mănăstirii Arnota, sub ameninţarea că vor fi întemniţaţi 98 . La 1 septembrie 1748, marele ban Constantin Dudescu dă încuviinţare egumenului de la Strehaia ,,să adune pe toţi locuitorii de pe moşie pe siliştea veche, lângă mănăstire şi să-i oblige să dea dijma şi să presteze claca” 99 , probabil fugiseră de pe siliştea veche. În următorii patru ani documentele îl amintesc fie mare spătar, fie mare vornic 100 . În timpul lui Matei Ghica (1752-1753), lipsa de experienţă a domnului şi abuzurile săvârşite de sfetnicii din camarila sa grecească, au menţinut împotriva sa, o stare de nemulţumire. Printre boierii, care îşi exprimă nemulţumirea, se află şi Constantin Dudescu biv vel vornic. Aceştia trimit o plângere la Stambul, arătând abuzurile săvârşite, ca urmare, domnul este mazilit. În schimb uneltirile capuchehaielor duc la arestarea lui Constantin Dudescu, care era în drum spre Istambul, fiind surghiunit în insula Mitilene împreună cu soţia sa 101 . Va fi eliberat din surghiun la intervenţia lui Constantin Racoviţă, noul domn, şi adus la Bucureşti. Relaţiile viitoare, dintre boieri, în frunte cu Dudescu, cu noul domn vor fi deternimate de lăcomia şi aroganţa celor doi sfetnici greci: spătarul Manolache Gelepul şi ginerele acestuia Iordache Geanet postelnicul. Boierii nemulţumiţi se vor grupa în jurul lui Constantin Dudescu fost mare vornic şi domnul de teamă să nu-şi piardă tronul se va împăca cu boierii potrivnici. În urma tratativelor cu fruntaşii boierilor şi anume Barbu Văcărescu şi Constantin Dudescu, domnul acceptă să gonească pe cei doi greci, boierii reuşind să limiteze

90 Cronicari munteni 1961, I, p. 555- 556.

91 Cantacuzino 1902, p. 136.

92 Cronicarii vorbesc de faptul că Mavrocordat iubea mult pe Dudescu. Radu dudescu a lăsat întrega familie în grija domnului. Nicolae Mavrocordat chiar l-a căsătorit pe Constantin cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir, pe cheltuiala sa ,,şi osebită căutare au arătat casei Dudescului, ferind-o totdeauna de dăjdii şi de alte supărări”. Cronicari munteni 1961, I, p 534.

93 Vasilescu în Istoria Olteniei ne spune că, la 17 martie 1716, N. Mavrocordat face schimbări în guvern, înlocuind printre alţii şi peConstantin Dudescu vel comis.

94 Grecianu 1916, p. 29.

95 Grecianu 1916, p. 31, 158, şi Năsturel 1914, p. 114.

96 Năsturel 1914, p.163; Greceanu 1913, p. 321.

97 Grecianu 1913, p. 420.

98 D.R.A 1961, I, doc. 480.

99 D.R.A 1961, doc. 481.

100 Pentru conformitate vezi doc. din 15 feb. 1750; doc. din 15 feb. şi 27 feb 1751 şi doc. din 15 apr.1792. Năsturel 1922, p. 89, 90, 93

101 Cantacuzino 1902, p. 123.

27

veniturile domniei la 3000 pungi, cu adaosul veniturilor provenite din vămi şi ocnele de sare 102 . În urma acestei înţelegeri, Constantin Dudescu va fi numit mare vornic, dregătorie pe care o păstrează şi în timpul viitoarei domnii a lui Constantin Mavrocordat şi în timpil lui Scarlat Ghica. Împăcarea cu cei doi domni nu durează multă vreme. În cea de-a şasea domnie a lui Constsntin Mavrocordat (761-1763 ) ambiţiosul Constantin Dudescu este din nou în fruntea boierilor nemulţumiţi. Împreună cu Dumitraşcu Ghica a luat legătura cu fiul său, Nicolae Dudescu, care se afla la Poartă şi au pârât sultanului, că în domnia anterioară, Constantin Mavrocordat a luat din ţară 10 000 de pungi cu bani.Deşi neîntemeiată pâra, sultanul îl mazileşte pe Mavrocardat şi în fiare este trimis la Istambul, iar până la numirea noului domn, Constantin Dudescu este numit caimacam 103 . Ambiţia sa de a fi prim sfetnic se loveşte de rezistenţa domnului Constantin Racoviţă, când ,,ceata Dudescului iar începuse mişcări de turburări” 104 . Ca să înşele pe Dudescu, domnul, îl învesteşte pe fiul său Nicolae, cu dregătoria de mare vistier, iar marelui boier nu-i oferă nicio dregătorie, în schimb ,,l-a îmbrăcat cu blană de samur, şi a dat poruncă ca nimic să nu se urmeze fără sfatul lui” 105 . Pe de altă parte, a scris lui Stavrache, capuchehaia sa la Poartă, să-l scape de Dudescu. În urma uneltirilor lui Stavrache, boierii opozanţi, în frunte cu Dudescu, sunt închişi timp de patru luni de zile. În ianuarie 1764 populaţia din Bucureşti se răscoală şi scoate pe boieri din temniţă. Acum se întâmplă şi moartea domnului Constantin Racoviţă. Noul domn Ştefan Racoviţă, fratele celui mort, înainte de a pleca spre Bucureşti cheamă la Istambul pe cei doi Dudeşti şi pe doi Cantacuzini. Fiul său Nicolae refuză să se ducă la Istambul, sesizînd pericolul. Sosiţi la Istambul aceştia sunt mustraţi de domn, îndeosebi pe Constantin, avertizându-l ,,până când nu te părăseşti a face amestecături ţării şi de a turbura pe domni” 106 . Sunt cuvinte profetice care semnalează sfârşitul carierei sale politice. Bătrân şi obosit se retrage la mănăstire. Moare în anul 1766. Constantin Dudescu a fost căsătorit cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir, eveniment care a avut loc pe la anul 1719. Prezenţa sa în actele vremii este destul de ştearsă. O găsim alături de soţul său în exil pe insula Mitilene. Probabil a murit înainte de a se călugări Constantin. Cei doi soţi au avut numai doi copii: un băiat, Nicolae şi o fată, Zoiţa. Zoiţa a fost căsătorită cu Matei Cantacuzino, despre care Genealogia Cantacuzinilor spune că era o femeie desfrânată şi care şi-a părăsit copiii mici la Bucureşti, fugind la Constantinopol, unde îl pârăşte pe fratele său Nicolae Dudescu 107 . Când revine în ţară este închisă la mănăstirea Mărgineni, unde stă mai bine de un an. Va fi eliberată la intervenţia lui Mihai Cantacuzino vistiernicul, care dorea să o căsătorească pe fiica sa, Păunica, cu Costandin, fiul Zoiţei 108 . De aici nu se mai ştie nimic de ea. Nicolae Dudescu. Nu cunoaştem data naşterii sale, însă ştiind că tatăl său s-a căsătorit în anul 1719, putem stabilii cu aproximaţie data naşterii sale, ori în anul 1720, ori în anul 1721. Intră în viaţa politică de tânăr, bucurându-se de sprijinul tatălui său. ÎÎ găsim implicat în toate jocurile şi intrigile politice ale tatălui său, cunoscând şi consecinţele acestora, dar şi urcând treptele ierarhiei politice, până la cea mai mare demnitate, aceea de mare ban. Prima sa dregătorie, aceea de vtori logofăt, este consemnată între 12 ianuarie- 27 decembrie 1744 109 . Între 1753-1755 mai multe documente îl amintesc ca vel paharnic 110 . În vara anului 1755, N. Dudescu, care era mare stolnic, este alături de tatăl său, Barbu Văcărescu şi episcopul de Râmnic, Grigorie Socoteanu, împotriva domnului Constantin Racoviţă 111 . În 1761, Nicolae Dudescu era la Poartă ca reprezentant al ţării şi în înţelegere cu tatăl său pune la cale răsturnarea lui Constantin Mavrocordat, al treilea domn pe care îl atacau cei doi Dudeşti. În anul 1764, domnul Costantin Racoviţă îl numeşte mare vistier 112 . Urmează o altă mare demnitate, aceea de mare vornic. La 14 ianuarie 1768, Nicolae Dudescu vel vornic, împreună cu alţi boieri trimit doi martori care să jure într-un proces dintre Mănăstirea Argeş şi sătenii din Măicăneşti 113 . Face parte din Partida Naţională, alături de vornicii Scarlat Câmpeanu şi Ştirbei, logofătul Băleanu şi Grigore Ghica. Cu prilejul tratativelor de la Focşani din 1772 între turci şi ruşi, mediate de austrieci şi prusaci, o serie de boieri munteni, printre care şi Nicolae Dudescu mare vornic al Ţării de Jos, s-au adresat, prin memorii, fie ambasadorului Austriei, fie contelui Orlov, ori generalului Obrescov, reprezentanţii Rusiei 114 .

102 Vezi Istoria Românilor 2003, vol VI, p. 462; Cantacuzino 1902, p.123.

103 Cantacuzino 1902, p. 130-131.

104 Cantacuzino 1902, p. 133.

105 Cantacuzino 1902, p. 134.

106 Cantacuzino 1902, p. 139.

107 Cantacuzino 1902, p. 287

108 Cantacuzino, p. 287.

109 Rădulescu 1972, p.669.

110 Grecianu 1913, p. 132; Grecianu 1916, p. 132, 133, 426. Prin zapisul din 25 iulie 1753, N. Dudescu cumpără de la Smaranda Bălăceanu doi ţigani, iar la 21 februarie 1755, aceeaşi Smaranda îi vinde un sălaş de ţigani.

111 Istoria României 2003, p.462.

112 Cantacuzino 1902, p. 133.

113 Andreescu 2004, doc. 133.

114 Cantacuzino 1902, p. 448-515.

28

Un document din 30 iulie 1775 îl consemnează ca mare vornic al Ţării de Sus 115 . La 30 august 1775, printr-un zapis un număr de lociutori din satul Sărăţei se angajază să lucreze viile vel vornicului Nicolae Dudescu, arătând în amănunt şi muncile pe care le vor presta 116 . Domnul Alexandru Ipsilanti îl numeşte mare ban. La 30 aprilie 1777 în Anaforaua divanului, urmată de hotărârea domnului, privind judecata locuitorilor, din trei mahalale de pe marginea Bucureştiului, cu vornicul Badea Ştirbei, stăpânul moşiei Fundeni, pentru clacă şi monopolul băuturilor, Nicolae Dudescu senează ca mare ban 117 . Semnează ca fost mare ban, zapisul din 20 decembrie 1779, prin care Nicolae Argentoianul biv vel pitar, împreună cu fiica sa, vând domnului Al. Ion Ipsilanti 15 pogoane de vie în dealul Budureăţilor, jud. Sac. O lună mai târziu, la 23 ianuarie 1779, Nicolae Dudescu semnează din nou, ca mare ban, Anaforaua veliţilor boieri către domn, referitoare la neînţelegerile locuitorilor din satul Bârzeşti, jud. Vâlcea, cu egumenul mănăstirii Bistriţa 118 . La 11 mai 1782 este încă mare ban. La acea dată pitarul Scarlat Hristu, însărcinat cu cererea sătenilor Putineiu, face cunoscut stăpânului moşiei, banul Nicolae Dudescu, cauzele nemulţumirilor locuitorilor şi cererea lor de a fi schimbat ispravnicul, sub ameninţarea că se vor strămuta în altă parte 119 . A murit în jurul anului 1795 şi a fost îngropat în curtea bisericii Sf. Apostoli din Bucureşti, unde este mormântul familiei Dudescu 120 . A fost căsătorit cu Aniţa Stirbei, fiica lui Nicolae Ştirbei

şi

a Mariei Golescu. Pe cât de prezent este soţul său în documentele vremii, pe atât de stearsă este prezenţa sa. Pe ea

o

găsim menţionată într-un act din 24 mai 1784, prin care Maria Băleanu lasă, prin testament, moşia sa de la Leurdeni

nepoţilor săi de frate: paharnicul Răducanu Golescu şi Aniţa Dudescu 121 . Nicolae Dudescu şi Aniţa Ştirbei au avut cinci copii: Safta (Sevastiţa), Maria, Smaranda (Marta), Elena şi Constantin. Lui Constantin, tatăl său îi lasă o uriaşă avere. El şi nu tatăl său face acea călătorie memorabilă la Paris, unde a impresionat pe parizieni prin atitudinea, bogăţia şi luxul său 122 . Viaţa plină de excese îl duce la ruină. Moare sărac. Cu el se sfârşesc descendenţii familiei Dudescu în linie masculină. Dudeştii din secolul al XIX-lea sunt descendenţi Zoiţei, fiica lui Constantin Dudescu, care avu a fiică, Ana, căsătorită cu Grigore Caribol. Unul din nepoţii lor, Alexandru, a luat numele de Dudescu, perpetuând numele de familie al mamei sale. Se continuă, în felul acesta, familia Dudescu în linie feminină.

Bibliografie

Adam 1961 M. Adam, Lista unor dregători de categoria a doua în secolele XV-XVII (Ţara Românească), „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, V, 1961. Cronicari munteni 1961 Cronicari munteni, vol. I, II, (ediţie îngrijită de M. Gregorian), Bucureşti, 1961. Cantacuzino 1902 Genealogia Cantacuzinilor de banul Mihai Cantacuzino – publicată şi adnotată de N. Iorga, Bucureşti,1902. C.D.Ţ.R. – Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale, vol. II,III,IV; V, VI, VII; VIII,IX, 1974- 2012 D.I.R., B Documente privind Istoria României, B, Ţara Românească, veacul XVII, vol. I (1600-1610); vol. II, (1611-1615); Vol. III, (1616- 1620); vol. IV, (2621-1625), Bucureşti, 1951. D.R.H., B – Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească vol. XXI (1626-1627); vol. XXII (1628-1629); vol. XXIII, (1630- 1632); vol.XXIV (1633-1634); vol. XXV (1635- 1636), Bucureşti, 1965, 1969, 1974, 1985. D.R.A. 1961 Documente privind relaţiile agrare , Veacul al XVIII-lea, vol. I,Ţara Românească, Bucureşti, 1961. Fotino 1859 D. Fotino, Istoria generală a Daciei (traducere de George Sion), Bucureşti, 1859. Georgescu 1960 Fl. Georgescu, Documente privind istoria oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1960. Grecianu 1913 – Şt. D.Grecianu, Genealogii documentate ale familiilor boiereşti, vol. I, Bucureşti, 1913. Grecianu 1916 – Şt. D.Grecianu, Genealogii documentate ale familiilor boiereşti vol. II, Bucureşti, 1916. Iorga 1968 N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1968. Iorga 2013 M. Iorga, Contribuţii la istoria familiei Dudescu. Formarea domeniului feudal, „Colegium Mediense, Comunicări Ştiinţifice”, XII, 2013, 3, p.69-75. Istoria Românilor 2003 – Istoria Românilor, vol. V, Bucureşti, 2003. Leca 1937O. George Leca, Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României, Bucureşti, 1937. Leca 2000 - O. George Leca, Familii boiereşti române. Istorie şi genealogie după izvoare autentice, Bucureşti, 2000. Magazin istoric Magazin istoricu pentru Dacia, Tom, 2. Mioc coord. 1961 D. Mioc (coord.), Lista dregătorilor din sfatul domnesc al Ţării Româneşti în sec.XV-XVII, „Studi şi Materiale şi Materiale de Istorie Medie”, 4, 1961.

115 Georgescu 1960, doc. 70.

116 D.R.A. 1961, I, doc. 598.

117 D.R.A. 1961, I, doc. 623.

118 D.R.A. 1961, doc. 648.

119 D.R.A. 1961, I, doc. 686.

120 Leca 2000, p. 269.

121 Greceanu 1913, p. 332 şi 409.

122 Dacă Nicolae Dudescu a murit în anul 1795, este exclusă prezenţa sa, în timpul Consulatului în capitala Franţei, aşa cum susţine O. George Leca şi Felician Sârbu în lucrarea Revoluţia Franceză, Napoleon Bonaparte şi Ţările Române.

29

Mosco 1929 E. Hagi Mosco, Boierii lui Mihai Viteazul. În jurul unei improvizaţii istorico-genealogice, „Arhivele Olteniei”, VII, 1929,

43-44.

Năsturel 1914 – General P.V. Năsturel, Genealogia Năstureilor, „Revista de Istorie, Arheologie şi Filologie”, XV, 1914 şi XVI, 1922. Rădulescu 1972 – Th. Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea. Liste cronologice şi cursus honorum, Stoicescu 1968 N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători ai Ţării Romăneşti şi Moldovei, sec. XIV-XVII, Bucureşti .1968. Stoicescu 1971 N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971. Şincai 1978 – Gh. Şincai, Cronica românilor, vol. III, Bucureşti, 1978. Vasilescu 1929 Al. Vasilescu, Oltenia sub austrieci, 1716-1739, vol. I, Bucureşti, 1929.

30

ÎNTREGIRI: ORIGINILE MĂNĂSTIRI SFÂNTA TROIŢĂ DIN BUCUREŞTI

Drd. Florența Teleman

Abstract: The origins of the Holy Trinity Monastery from Bucharest.In the center of Bucharest, in an atmosphere filled with the footsteps of the passersby, rises, imposing and haughty, though severely tested over the centuries, The Radu Vodă Monastery, once an important place of worship in the city seat of Alexander II Mircea, named The Holy Trinity. Memories regarding the dominant presence of Christian spirituality on sites, that this monastery still imposes through the word and the song that raises from the altar, seem to disappear in ancient times, in the first decades of the sixteenth century. About this only the sources of history can say more. Cuvinte cheie: biserică de lemn, Alexandru al II-lea Mircea, ctitor, Mănăstirea SfântaTroiță din București. Keywords: wooden church, Alexandru II Mircea, founder, The Holy Trinity Monastery in Bucharest.

În mijlocul orașului București, poziționată pe un mic deal din dreapta râului Dâmboviţa și în spatele unor impunători brazi și castani, găsim o frumoasă mănăstire domnească de secol XVI, cunoscută azi cu numele de Radu Vodă. Este fosta Mănăstire Sfânta Troiță, arsă de turcii lui Sinan Pașa și rectitorită pe aceleași temelii, de numele căreia se leagă eforturile ctitoricești ale neamului voievodal al Mihneștilor, coborâtor din Vlad Țepeș. Edificiul de cult actual nu mai păstrează însă nimic din contribuția comanditarului inițial, Alexandru al II-lea Mircea 1 , ce „a dat în dar Treimii

această biserică de demult2 , și a urmașului său la tron, Mihnea Turcitul 3 , care „a săvârşit şi a împlinit şi a zugrăvit şi a înfrumuseţat şi a isprăvit de tot4 așezământul. Ceea ce admirăm astăzi este rodul muncii lui Radu Mihnea Vodă 5 , nepotul întâiului ctitor, care „iar a zidit această sfântă biserică şi mănăstire mai sus spusă, din temelia ei6 , „după prima clădire, cum a fost clădită de Alexandru voevod” 7 , dar și a fiului său, Alexandru Coconul 8 , care a finalizat „ce, cât a rămas nesăvârşită de zugrăvit de Radu Vodă9 . Ca în istoria oricărei mănăstiri, și în privința Mănăstirii Sfânta Troiță există momente care nu au fost pe deplin clarificate, fie urmare insuficientei documentări, fie datorită dispariției totale a surselor de documentare. În cazul Mănăstirii Sfânta Troiță, între numeroasele întrebări legate de trecutul său fără un răspuns clar se numără și cea privind

luminatul Domnŭ Io

Alecsandru Vv., nepotŭ lui Mihnea Vv. celu bătrânŭ10 . În istoriografie, prima mențiune despre posibilitatea existenței anterioare a unui edificiu religios pe locul unde s- a ridicat Sfânta Troiță o găsim la Dionisie Fotino, care ne spune că Alexandru Vodă a „prefăcutŭ din noŭ Mănăstirea Vodă din București în anulŭ 157511 . Informația a fost preluată ulterior și de alți istorici 12 , o parte găsind și câteva argumente în documentele vremii pentru susținerea acestei ipoteze 13 , ce par a fi confirmate și de rezultatele săpăturilor arheologice 14 . Pentru că în documentele publicate sau cercetate până la această dată, nu am găsit nicio referire la existența, pe locul unde a fost zidită Sfânta Troiță, a unui așezământ de cult anterior, am verificat îndeaproape izvoarele scrise păstrate până azi ce conțin informații despre începuturile mănăstirii, inclusiv argumentele aduse de înaintașii noștri. Astfel, istoria bisericii mănăstirii începe cu primul an de domnie al lui Alexandru Vodă, anul 1568, conform unei vechi pisanii a bisericii 15 care nu a aparținut însă primei clădiri din piatră a edificiului religios ci, cel mai probabil, a fost

existența anterioară a unui lăcaș de cult pe locul unde s-a ridicat mănăstirea „din temelie

de

Cercetare finanţată prin proiectul „MINERVA – Cooperare pentru cariera de elită în cercetarea doctorală şi post-doctorală”, cod contract:

POSDRU/159/1.5/S/137832, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane

2007-2013.

1 Cf. Rezachievici 2001, p. 255-272.

2 Conform pisaniei greceşti actuale; Chitulescu 2009, p. 13.

3 Cf. Rezachievici 2001, p. 273-280 şi 301-308.

4 DIR, B, veac XVII, vol. III, doc. 67, p. 79.

5 Cf. Istoria românilor 2003, pp. 1031-1032.

6 DIR , B, veac XVII, vol. III, nr. 67, p. 79.

7 Ibidem, nr. 218, p. 243.

8 Cf. Istoria românilor 2003, p. 60 şi 1031-1032.

9 Pelimon 1858, p. 209-210.

10 Pelimon 1858, p. 209-210.

11 Fotino 1859, p. 58-59.

12 Bucureşti. Rezultatele 1954, p. 139. Posibil preluată şi de Bezviconi 1947, p. 373, nota 1; Ionaşcu 1959, p. 59; Ionescu, Popescu 1992, p. 70.

13 Giurescu 1966, p. 61; Stoicescu 1981, p. 259; Ionescu, Popescu 1992, p. 72; Chitulescu 2009, p. 4.

14 Bucureşti. Rezultatele 1954, p. 140-144; Ionaşcu 1959, p. 59-65.

15 Vechea pisanie a fost publicată, până să fie înlocuită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de Pelimon, în 1858, p. 209-210 şi de Musceleanu 1873, p. 72. Între călătorii ruşi care au vizitat ţara noastră se numără şi eruditul cărturar Porfirie Uspenski care, în drumul său spre Constantinopol din anul 1846, a trecut şi prin Bucureşti şi Iaşi. În jurnalul său de călătorie a consemnat, pentru data de 4 august cercetarea (sic)

31

așezată deasupra uşii de la intrarea în așezământ odată cu încheierea lucrărilor de rectitorire întreprinse de Radu Vodă Mihnea și finalizate de Alexandru Coconul. Dar Fotino ne spune de prefacerea din nou a mănăstirii în anul 1575, informație care a fost interpretată de unii istorici ca referindu-se la existența anterioară a unei așezări religioase înălțate de Mihnea cel Rău 16 pe locul unde, pornind cu acest an, Alexandru Mircea a început zidirea Sfântei Troițe 17 . Se prea poate însă ca în decursul anului 1574, an despre care știm că pentru domnul ctitor a avut o importanță convârșitoare, căci în acest an a pierdut dar a și recâștigat tronul Țării Românești 18 , lucrările de fondare a edificiului monastic aflate în plină desfășurare să fi fost stopate pe perioada derulării evenimentelor amintite și chiar în scurtul interval cât domnia Munteniei a fost preluată de rivalul la tron, să fi suferit oareșice stricăciuni îndreptate ulterior. Pentru ipoteza că Alexandru al II-lea Mircea și-ar fi ridicat mănăstirea în urma evenimentelor din anul 1574 ori începând cu anul 1575 nu avem nicio dovadă. Căci dacă ar fi fost așa, poate nu în toate documentele legate de relația sa cu Biserica, dar cel puțin în cele în care sunt evocate momentele grele prin care a trecut în anul 1574 și despre care domnul oferă atât de multe precizări de ordin religios și de comemorare a amintirii ajutorului dat de doi slujitori credincioși, ne-am fi aşteptat să fi fost evidențiat actul de ctitorire 19 . Nici cele mai vechi documente de arhivă în care este consemnat numele mănăstirii nu ne dau mai multe indicii despre începuturile lăcașului, demersul nostru fiind îngreunat și de faptul că cel mai vechi act care menționează

mănăstirea datează din anul 1577 20 și că pe lângă acesta, doar un al doilea document 21 întocmit de Cancelaria domnească a lui Alexandru Mircea Vodă pe numele Sfintei Troițe și emis la un interval de aproximativ o lună și jumătate de primul a scăpat vicisitudinilor timpului. În documentul care atestă mănăstirea, ctitorul ne spune doar că „am socotit cu râvna din tinerețea domniei mele și am zidit această sfântă, dumnezeiască Mitropolie cu toată osârdia”, și o localizează „de din jos de București22 , fără alte date privind locul sau împrejurările zidirii. Despre locul zidirii aflăm însă informații din hrisoave mult mai recente, din cele de danie și întărire pe numele Sfintei Troițe a unui loc tot „din jos de București, (de) lângă mănăstire”, unde era „palanga pe care a făcut-o Sinan Pașa, în zilele lui Mihaiu voievod”, loc „de moștenire al

de

miluire una după alta și întărite cu mare blestem pe acel loc și dedină cu care a miluit sfânta mănăstire cu hramul sfânta troiță23 (s.n.). Dacă din documente aflăm despre zona cu întăriturile ridicate în anul 1595 de Sinan Pașa că era moștenită de ctitor de la înaintași și poziționată lângă mănăstire, din consemnările unui martor ocular la lucrările de fortificare întreprinse aici 24 , dar și din rezultatele săpăturilor arheologice aflăm că practic întreaga mănăstire a fost împrejmuită 25 , însă fortificațiile au fost concentrate spre nord, est și sud, căci spre vest apele Dâmboviței formau o mlaștină care fereau mănăstirea de un asalt din acea parte 26 . Așadar, se confirmă doar faptul că Alexandru II Mircea și-a ridicat mănăstirea destinată a fi reședința celui mai înal ierarh al Țării Românești la București pe un loc stăpânit ereditar. În documentele de arhivă îl mai aflăm pe Alexandru Vodă ca ziditor „din temelie” 27 al lăcașului cu hramul Sfânta Troiță, fără vreo mențiune legată eventual de pomenirea strămoșilor în calitate de ctitori anteriori pe același loc. Am adăuga aici că inclusiv lipsa unui al doilea hram reprezintă un indiciu important în formularea unei încheieri privind obiectul cercetat, căci dacă pentru edificiile cu un singur hram săpăturile arheologice au dovedit doar în unele cazuri prezența pe același loc a fundațiilor unor edificii anterioare, pentru cele dedicate mai multor hramuri, această posibilitate tinde să se transforme în certitudine 28 . Argumentele găsite în sursele documentare și prezentate de istoricii citați ca pledând pentru ridicarea Mănăstirii Sfânta Troiță pe urmele unui așezământ religios anterior constau în mențiuni din două acte păstrate din acele vremuri, unul emis de fiul ctitorului, Mihnea Turcitul, la anul 1586, și altul semnat de Alexandru Iliaș în 1616.

sfintei mănăstiri”(s.n.), dăruit inițial de Alexandru Vodă și întărit de urmașii săi, pentru care existau „cărți

făcute

mănăstirii „Sf. Treime, numită mai pe scurt de popor: Radu-Vodă”. Potrivit autorului „biserica din ea, cum se vede din inscripţie, a fost zidită de Alexandru, fiul lui Mircea voevod, în 1568”, în Bezviconi 1947, p. 373. Existenţa acestei vechi pisanii ne-a mai fost confirmată şi de regăsirea textului ei într-unul din manuscrisele semnate de Maior Dim. Pappasoglu, în care se reflectă munca de documentare desfăşurată de acesta în legătură cu trecutul nostru; a se vedea Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Colecţia Manuscrise, nr. crt. 729, rola 190, cadrele 108-109.

16 Giurescu 1966, p. 61; Bucureşti. Rezultatele 1954, p. 139.

17 Pentru acest an al ctitoririi optează Tunusli 1863, p. 138; Ionaşcu 1959, p. 59 şi 61; Bucureşti. Rezultatele 1954, p. 139-140; Ionescu, Popescu, 1992, p. 70.

18 Rezachievici 2001, p. 262-263.

19 DRH, B, VII, nr. 206, p. 272-275 şi DRH, B, VIII, nr. 47, p. 76-78.

20 DRH, B, VII, nr. 81, p. 131-134.

21 DRH, B, VII, nr. 91, p. 148-150.

22 DRH, B, VII, nr. 81, p. 133.

23 DIR, B, veac XVII, vol. IV, nr. 227, p. 211; DRH, B, veac XXII, vol. XXI, nr. 280, p. 460; DRH, B, veac XVII, vol. XXII, nr. 182, p. 364.

24 Călători străini 1971, p. 611.

25 Bucureşti. Rezultatele 1954, p. 147-151.

26 Ionaşcu 1959, pp. 66-68.

27 DIR, B, veac XVII, vol. II, nr. 313 p. 354; DIR, B, veac XVII,vol. III, nr. 239, p. 270; DIR, B, veac XVII,vol. III, nr. 435, p. 478; DRH, B, XXI, nr. 280, p. 460.

28 Puşcaşu 2001, p. 113.

32

În primul dintre ele, Mihnea Vodă descrie mănăstirea ca fiind „zidită, împodobită şi dreasă şi clădită de domnia mea şi de părintele domniei mele, Io Alexandru Voevod29 (s.n.), termenului „dreasă” atribuindu-se de unii cercetători înțelesul de „refăcută” . Opinăm că înțelesul cuvântului „a drege” este cel de „a reparara”, „a îndrepta”, „a întrema” chiar și în mijlocul unei enumerări de acest gen, nicidecum de a ridica o nouă construcție pe baze vechi sau de a întemeia din nou, cum s-a interpretat în studiile menționate. În continuarea acestei idei, documentele atestă că mănăstirea a fost „zidită din temelie30 ori „zidită și ridicată din temelie” 31 de Alexandru Voievod în timp ce, pentru edificiile reconstruite pe vechi fundații, am întâlnit formulele „au fost făcută den temelie iar32 sau „iar a zidit33 (s.n.) și chiar detalierea reparațiilor făcute, dacă numai la asta s-au limitat lucrările 34 . Sugestiv este în acest sens și modul în care Radu Mihnea a prezentat rectitorirea Sfintei Troițe, notând că și-a „pus de gând a întemeia și a zidi și a face și a întări și a înnoi această sfântă mănăstire a domniei mele35 sau că a început „a drege și a înnoi sfânta și dumnezeiasca mănăstire și sfântu loc al sfintei mănăstiri până nu să risipește și nu piere” 36 . În acest ultim caz, fiind vorba de rectitorirea unui lăcașul ridicat initial din cărămidă 37 dar incendiat de turci, se justifică întrebuințarea termenului „a drege” pentru refacerea lui deși, așa cum au confirmat și lucrările de restaurare a bisericii mănăstirii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, înnoirea nu s-a limitat doar la refacerea părților superioare, ci s-au folosit noi temelii, identice ca plan însă de dimensiuni mai mari 38 . Observăm că termenul de „a înnoi” comportă o semnificație importantă în cazul unei reconstrucții, evidențerea acestui lucru datorându-se faptului că îl întâlnim în al doilea document menționat ca fiind important în argumentația istoricilor favorabili ipotezei privind ridicarea zidurilor Sfintei Țroițe pe locul ocupat anterior de un alt edificiu. Este vorba de o carte domnească prin care Alexandru Iliaș ne informează că Mănăstirea Sfânta Troiță „a fost înnoită şi zidită din temelia ei de bătrânul răposatul Alexandru voevod 39 (s.n.), mențiune care, într-adevăr, ar putea fi interpretată în sensul unei noi fondări pe baze vechi. În prezentul document cuvântul este însă relativ des utilizat 40 , dat fiind și faptul că prin el se confirmă întinsul domeniu mănăstiresc de la acea dată, totodată prezentându-se evoluția cronologică a intrării diverselor moșii sau țigani în proprietatea mănăstirii și în legătură cu care subliniem faptul că cele mai vechi danii ajunseseră în stăpânirea așezământului monastic urmare bunăvoinței lui Alexandru II Mircea. Ori în cazul unei reconstrucții ne-am fi așteptat ca domnii anteriori să fi asigurat trăinicia vechiului lăcaș prin danii, privilegii și imunități asemănătoare. Concluzia noastră că utilizarea termenului de „înnoită” în legătură cu fondarea realizată de Alexandru Mircea este pur întâmplătoare o întemeiem și pe un hrisov ulterior semnat de Alexandru Iliaș, ce consemnează despre

(acesta) iarăși a început, cu ajutorul lui Dumnezeu, să

rectitorirea Sfintei Troițe că, „în zilele lui Radul voievod

, zidească și să ridice sfânta mănăstire din temelie după alcătuirea dintâi, cum a fost alcătuită de bătrânul și răposatul Io Alexandru voievod41 (s.n.). Că e vorba de o a doua reclădire pe același loc ne-o confirmă și Gavril Movilă care ne informează că „în zilile Radului voevod,…, domnia lui au gândit pentru dumnezeu în inima lui, ca să zidească a doua oară din temelie, de au făcut mănăstirea sfânta Troiță …, cum au fost și mai nainte” 42 (s.n.). În privința rezultatelor săpăturilor arheologice efectuate în sectorul de la Radu Vodă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși s-au găsit urme de locuire sub nivelul Mănăstirii Sfânta Troiță constând în resturi de chirpici, este greu ca, luând în calcul doar acest slab nivel de locuire, să se poată pretinde că s-au găsit, cu certitudine, urmele celui mai vechi lăcaș religios de pe înălțimea Radu Vodă, mai ales că urme materiale asemănătoare s-au găsit aproape în toate locurile săpate pe colină 43 iar specialiștilor le-a fost greu de stabilit cărei perioade din veacul al XVI-lea sau chiar de la sfârșitul secolului al XV-lea au aparținut 44 . Totodată, vizitând biserica, ne atrag atenția portretele ctitorilor, pictate în ulei pe peretele vestic al bisericii într-o frecă de secol XIX, care nu știm dacă păstrează personajele inițiale de secol XVII și în care regăsim, lângă Alexandru Vodă, un jupan Barbu Vornicul alături de un copil și de jupâneasa lui, Preda. Numele ultimilor le regăsim consemnate și

29 DIR, B, veac XVI, vol V, nr. 284, p. 270.

30 DIR, B, veac XVII, vol. II, nr. 313, p. 354; Ibidem, vol. III, nr. 435, p.

31 DIR, B, veac XVII, vol. II, nr. 239, p. 270.

32 DIR, B, veac XVII, vol. IV, nr. 34, p. 31-32.

33 DIR, B, veac XVII, vol. III, nr. 67, p.79.

34 De pildă, în cazul mănăstirii Glăvăciogul, Alexandru Coconul ne spune că „a fost mănăstire domnească şi lavră mare şi mult a dat şi răposatul bunic al domniei mele Mihnea voievod, când a fost domnia lui în domnie aici în Ţara Românească, de a lucrat şi a îndreptat şi a făcut în jurul mănăstirii şi clopotniţă de piatră la sfânta mănăstire Glăvăciogul şi a înnoit pe unde a trebuit”; a se vedea DRH, B, XXI, nr. 26, p. 40.

35 DIR, B, veac XVII, vol. II, nr. 233, p. 255.

36 DIR, B, veac XVII, vol. II, nr. 147, p. 151.

37 Ionaşcu 1959, p. 66-62.

38 Balş 1975, p. 51.

39 DIR, B, veac XVII, vol. III, nr. 67, p.79.

40 De 5 ori.

41 DRH, B, vol. XXII, nr. 72, p. 159.

42 DIR, B, veac XVII, vol. III, nr. 435, p. 479.