Introducere în

ISTORIA VECHE A ROMÂNIEI

- NOTE DE CURS -

Lect. Univ. Dr. CRISTIAN IOAN POPA

2008

1
 Istoria veche a Romîniei

CURS 1

OBIECTUL DE STUDIU A ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI

Între cele patru mari perioade delimitate în istoria României, cea

veche nu este numai cea mai întinsă în timp, ci şi cu gradul de
complexitate cel mai ridicat. În acest interval, cuprins între cca.
2.000.000 a. Chr. şi sec. VII p. Chr. s-au derulat procese şi fenomene
istorice care au marcat, unele definitiv, istoria României. Prin politizare
excesivă şi o mitizare voită, evenimentele în cauză au avut şi încă mai
au un impact deosebit asupra conştiinţei contemporane, aflată în
căutarea unor rădăcini cât mai „viguroase”.
Teritoriul României de azi se află situat în sud-estul zonei Europei
centrale, poziţionare care l-a supus permanent unor curente culturale
şi influenţe venite pe trei direcţii principale: sud (Pen. Balcanică),
răsărit şi centru. În linii mari, acest spaţiu este flancat de râul Prut, M.
Neagră, Dunăre, Tisa şi bazinele inferioare al Mureşului şi Crişurilor.
Particularităţile de relief şi climă, pedologia şi hidrologia sa au
determinat evoluţii locale, regionale sau supraregionale însă,
întotdeauna, aflate în strânsă interdependenţă.

PERIODIZAREA ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI

Criteriile care stau la baza periodizării istoriei vechi trebuie alese

obiectiv, avându-se în vedere rezultatele cercetării arheologice,
cumulate, începând cu epoca fierului, cu cele sociologice, dar şi
fenomene istorice importante (constituirea regatului dac,
transformarea Daciei în provincie romană, etnogeneza românească).
Având totuşi în faţă o bogăţie de informaţii atât de diversă, nu pot fi
trasate limite cronologice absolute. Astfel, o tentativă de periodizare
are în vedere, în special, ordonarea cronologică a faptelor petrecute
de-a lungul acestui răstimp şi evidenţierea momentelor de apariţie şi
impunere a noului faţă de vechi.
În mod curent, istoriografia românească foloseşte un sistem
quatripartit, funcţional la nivelul informaţiei acumulate până în
prezent, anume:
- Preistoria;
- Protoistoria;
- Epoca romană;
- Epoca migraţiilor.

2
 Preistoria. Reprezintă perioada de timp situată între apariţia
primilor hominizi şi primele izvoare scrise, fiind şi cea mai lungă în
timp. Dacă în Orient sau Egipt, această perioadă sfârşeşte în jur de
3.000 a. Chr., iar în Grecia în jurul a 1.500 a. Chr, pe teritoriul
României, preistoria durează până în sec. V. a. Chr.
Preistoria înglobează două mari epoci, cu denumiri primite în
funcţie de materia primă utilizată de om la confecţionarea uneltelor
sale: epoca pietrei şi epoca metalelor.
Protoistoria. Termen consacrat în literatura românească de V.
Pârvan şi căzut ulterior în desuetitudine, termenul de protoistorie
începe să fie reutilizat astăzi. El acoperă în timp intervalul scurs de la
primele ştiri scrise (sec. V. a. Chr.) până la începutul sec. II p. Chr
(cucerirea romană).
Perioada coincide cu cea de a doua epocă a fierului, în care se
afirmă pe teritoriul României, cultura şi civilizaţia geto-dacică.
Epoca romană. În Dobrogea, această perioadă începe cu anul
46 p. Chr. şi durează până în sec. III, fiind urmată de o perioadă de
continuitate bizantină, până în sec. VI. Zona nord-dunăreană trece sub
dominaţia romană începând cu anul 106 p. Chr., când bună parte din
acest teritoriu se transformă în provincia Dacia, provoncie ce
dăinuieşte până la 270/275 p. Chr.
Epoca migraţiilor. După retragarea aureliană din Dacia începe
o perioadă de regres cultural şi econimic, cauzată şi ilustrată de valuri
succesive ale unor populaţii aflate în migraţie pe teritoriul României de
azi. Perioada primelor migraţii importante durează până în sec. VII a.
Chr., odată cu stabilirea slavilor.
Adoptând un criteriu paralel, epocile romană şi a migraţiilor
corespund perioadei etnogenezei româneşti.
Fenomenele derulate în istoria veche a României au fost datate
cu mijloace diferite, în funcţie de perioada aflată în atenţie. Cele mai
vechi mărturii ale prezenţei omului şi activităţilor umane sunt plasate
în timp cu ajutorul metodei C 14, în timp ce, cu protoistoria, sursele
scrise mijlocesc datări mult mai precise. În acelaşi timp, anumite
categorii de artefacte posedă valoare cronologică relativă, prin
comparaţie cu materiale de acelaşi tip apărute pe o arie mai restrânsă
sau mai extinsă.
Periodizarea istoriei vechi a României ţine cont de cele două
cronologii: relativă şi absolută.
Cronologia relativă stabileşte vechimea unui artefact în fucţie de
alte artefacte sau evenimente, precizând raporturi de
contemporaneitate, anterioritate sau posterioritate. Determinarea este
făcută îndeosebi prin utilizarea metodelor stratigrafică şi tipologică.
Cronologia absolută exprimă vechimea unui obiect în ani
calendaristici, prin utilizarea metodelor datărilor cu radiocarbon (C 14),
a varvelor, a dendrocronologiei sau prin analiza polenului.

3
 IZVOARELE ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI

Pentru nici o perioadă din istoria omenirii nu vom avea, vreodată,

o imagine completă; cu atât mai puţin pentru începuturile ei. Pe
măsură ce ne vom adânci în timp, informaţiile vor deveni mai sărace,
mai fragmentate şi mai dispuse controverselor în interpretare, astfel
încât procesele istorice devin tot mai greu de reconstituit.
Prin izvor istoric vom înţelege orice document original (scris sau
nescris) capabil să furnizeze informaţii despre om sau comportamentul
său.
Cele mai numeroase izvoare ale istoriei vechi a României sunt
cele arheologice. Începând cu protoistoria, ele vor fi dublate de cele
scrise antice. Deşi sunt opinii pertinente care contestă relevanţa altor
categorii de izvoare, decât cele clasice enunţate deja, nu poate fi omis
dintr-o cercetare ce pledează pentru o istorie totală, apelul la
descipline precum lingvistica (cu ramura sa paleolingvistica), etnologie,
folclor, tradiţii şi obiceiuri populare. Alte discipline concură şi ele la
reconstituirea mediului paleogeografic, a tehnologiilor cunoscute de
către om, a circulaţiei ideilor, dar ele nu constituie izvoare în sine, ci se
folosesc de sursele nescrise sau nescrise.
Într-o clasificare ce are ca şi criteriu definitor marja de
obiectivitate pe care o încorporează, pot fi distinse două mari categorii
de izvoare. izvoare primare (arheologice) şi izvoare secundare
(scrise).
1. Izvoarele arheologice (nescrise). Acestea reprezintă urmele
materiale ale vieţii şi activităţii omului. Pentru preistorie sunt singurele
surse avute la dispoziţie, fiind formate în majoritatea cazurilor din
materiale neperisabile; pe teritoriul României descoperirile de obiecte
realizate din materiale organice perisabile sunt foarte rare.
Interpretate echilibrat, acestea se constituie într-o sursă primară, de
certă valoare.
2. Izvoarele scrise.
Antichitatea ne-a lăsat trei categorii de izvoare scrise,
diferenţiate după suportul şi modul de redactare a lor: literare,
epigrafice (incluzând şi legendele monedelor şi ştampilele de olar) şi
papirologice.
2.1. Izvoarele literare.
Ştirile scrise antice referiri la evenimente petrecute începând cu
finele sec. VI a. Chr. şi, cu numeroase intermitenţe devin o sursă
secundară până la sfârşitul antichităţii. Ele fac referiri, în mod special,
la religie, structurile sociale şi politice ale populaţiilor de pe teritoriul
Rmâniei.
Fragmentele păstrate sunt opera unor istorici (Herodot, Tucidide,
Arian, Diodor din Sicilia, Trogus Pompeius, Dio Cassius, Eutropius,
Ammianus Marcellinus, Iordanes, Procopiu din Caesareea, Pseudo-
Mauricios, Kekaumenos), geografi (Strabon, Pliniu cel Bătrân,

4
Ptolemeu, Pomponius Mela sau hărţile atribuite geografilor din
Ravenna ori lui Peutinger-Tabula Peutingeriană), literaţi (Hesiod,
Sofocle, Publius Ovidius Naso, Horaţiu, Pliniu cel Tânăr), medici (Criton)
etc.
Subiectivismul sau necunoaşterea directă a realităţilor
consemnate de autorii antici impun prudenţă şi spirit critic, cumulat cu
o comparare permanentă cu izvoarele primare (arheologice).
2.2. Izvoarele epigrafice.
Documentele epigrafice cuprind întreag asuită de inscripţii
redactate pe piatră, metal, obiecte utilitare ceramice, materiale de
conmstrucţii, os sau tăbliţe cerate. Limba în care au fost redactate a
fost greaca şi latina.
Începând încă din secolul al XIX-lea, prin efortul lui Th. Mommsen
vor fi publicate două corpusuri impresionante ca volum, cel al
inscripţiilor greceşti: CIG (Corpus Inscriptionum Graecarum) şi al
inscripţiilor latine: CIL (Corpus Inscriptionum Latinarum). Experienţa
epigrafiştilor români este concretizată prin redactarea volumelor
zonale de inscripţii IDR (Inscripţiile Daciei Romane) şi cele din Scythia
Minor (Dobrogea).
Un loc distinct, după opinia unora, separat, îl ocupă în cadrul
izvoarelor epigrafice, cele numismatice; legendele monedelor fac însă
obiectul de studiu al epigrafiei. Piesele monetare găsite izolat sau în
tezaure oferă indicii importante despre economie, relaţii comerciale de
schimb, perioade tulburi (ascundere) sau chiar etnicul deţinătorului.
2.3. Izvoarele papirologice.
Fiind redactate pe papirus, ele sunt foarte rare şi provin fie din
Egipt, fie din Orientul Apropiat, conţinând referiri la istoria Daciei. Spre
exemplu, renumitul papirus Hunt se pare că a fost redactat în preziua
declanşării primului război dacic.
În Dobrogea, la Callatis a fost găsit, într-un mormânt, un sul de
papirus datat în sec. IV a. Chr., unul dintre cele mai vechi din Europa,
dezagregat însă după descoperire.
În încheiere, nu pot fi omise din discuţie toponimia, izvoarele
lingvistice, folclorice sau etnografice, paleoantropologice,
paleozoologice sau paleobotanice.

5
 Istoria veche a Romîniei

CURS 2

EPOCA PALEOLITICĂ (cca. 2.000.000-6.000 a. Chr.)

Paleoliticul, epoca veche a pietrei (gr. < pálaios = vechi şi

lithos = piatră) (sau epoca pietrei cioplite) reprezintă prima şi cea mai
îndelungată perioadă din istoria omenirii, cu durata de cca. 2 milioane
de ani. Convenţional, debutul său este marcat de făurirea primei
unelte din piatră cioplită.
În evoluţia sa au fost distinse trei mari perioade, inegale ca
durată: paleoliticul inferior, paleoliticul mijlociu, paleoliticul superior.
Imediat ulterior paleoliticului va evolua epipaleoliticul (gr. < epi =
după), urmat de mezolitic.
Mai mult decât pentru orice altă perioadă, evoluţia omului şi a
culturilor pe care le-a creat este într-o strânsă dependenţă de mediul
înconjurător. Ultima etapă din evoluţia geologică a Terrei, numită
Cuaternar a fost divizată în două mari perioade: Pleistocen şi Holocen.
Raportând această scară geologică la cea istorică, Pleistocenului
superior îi corespunde epoca paleolitică, urmat apoi de Holocen, la
începutul căruia va evolua mezoliticul.
Înainte de toate, se impune schiţată evoluţia climată a
Pleistocenului superior, având la bază analizele polinice din câteva
peşteri importante cu sedimente paleolitice. Primul stadiu glaciar este
caracterizat printr-un climat umed şi rece (cu un procent foarte ridicat
pentru conifere: 85% din totalul vegetaţiei – pinul 70 %, molidul 15 %).
Urmează, apoi, complexul interstadial Nandru, ce cuprinde patru faze
de vegetaţie şi două oscilaţii climatice calde. Dacă în prima fază de
vegetaţie Nandru 1, clima era încă rece şi umedă, în faza Nandru 2
avem o climă temperată, urmate de un episod stepic între fazele
Nandru 2 şi 3, corespunzătoare pe întreg teritoriul României unei
vegetaţii de tundră, sub cota de 300 m altitudine. În ultima fază de
vegetaţie Nandru 4 are loc o extindere a pădurilor de foioase.
Cu interstadiul Ohaba clima se va încălzi, fiind observate trei
oscliaţii climatice (Ohaba A, Ohaba B şi Herculane I).
Mult mai aspru a fost, în schimb, ultimul stadiu glaciar al
Pleistocenului, lucru ce a înlesnit extinderea ierboaselor. Până la
începutul Holocenului se interpun o serie de oscilaţii climatice
(Herculane II şi Româneşti, Erbiceni A şi Erbiceni B).
Prin paralelizarea acestor etape de evoluţie climatică de pe
teritoriul României cu cele din occidentul Europei s-a reuşit şi o
sincronizare a culturilor din cele două spaţii.
Economia prădalnică, bazată pe cules, vânătoare şi pescuit a
asigurat omului din paleolitic necesarul de hrană, la care se adăugau

6
produsele secundare (pielea, blana, oasele) din care se confecţionau
haine, se acopereau adăposturi sau se confecţionau unelte.
Descoperirea focului, atestată în Europa începând de acum 600.000-
700.000 ani a constituit o adevărată revoluţie, cu implicaţii majore în
plan tehnologic, psihic, în evoluţia socială şi spirituală a omenirii.
Dacă Africa deţine, din perspectiva teoriei evoluţioniste, primatul
în ceea ce priveşte apariţia celor dintâi oameni, la odată ce se situează
undeva în jur de 2.500.000 de ani, în Europa hominizii, în speţă Homo
erectus, apar mult mai târziu, pe la 1.500.000-1.000.000 ani.
Tendinţele actuale merg în direcţia acceptării în cadrul speciei Homo
sapiens a două stadii diferite: Homo erectus şi Homo sapiens, la care
se adaugă o subspecie, Homo sapiens neandertalensis, ce a populat
întreg continentul european, între cca. 135.000-35.000 ani.
Acum cca. 35.000 de ani apare pe continetul european omul
modern (Homo sapiens sapiens), făuritor al culturilor paleoliticului
superior şi utilizator al vorbirii ca mijloc de comunicare inter-umană.
Această specie nouă va coexista, după unele păreri, o perioadă de
timp, cu omul de Neanderthal.

Paleoliticul inferior.
Acestuia îi aparţin cultura de prund, aşa-numitul abbevillian-ul,
acheulean-ul şi clactonian-ul.
Primele unelte confecţionate de om sunt realizate din galeţi de
râu, prelucraţi rudimentar la un capăt, lateral, pe o singură faţă
(choppers) sau pe ambele feţe (chopping tools), dar par şi uneltele pe
aşchii, unele denticulate. Odată cu perfecţionarea tehnicilor de cioplire
se constată şi o standardizare, în cadrul căreia se vor face remarcate
protobifacialele.
Există în Europa două staţiuni, cea de la Tetoiu (Bugiuleşti)-Valea
lui Grăunceanu (Românie) şi Sainzelles (Franţa) unde lipsesc industriile
litice din depozitele fosilifere, dar în care este presupusă prezenţa
omului în relaţie cu acestea din urmă. Pe Valea lui Grăunceanu, în
nivelul fosilifer cu resturi de mamut (Mammuthus meridionalis) ar fi
apărut şi piese de os cu urme de prelucrare intenţionată, dar şi trei
pietre neprelucrate aduse aici de la o distanţă apreciabilă.
Descoperirile osoase aparţin lui C. S. Nicolăescu-Plopşor şi Dardu
Nicolăescu-Plopşor şi au fost interpretate de aceştia drept cele mai
vechi unelte de os de pe teritoriul României.
Alte numeroase unelte cioplite arhaice au fost descoperite în
special în aluviunile râurilor din zona piemontană cuprinsă între văile
Oltului şi Argeşului.
Ultima industrie a paleoliticului inferior este cea premusteriană,
în care predomină, în general, uneltele lucrate pe aşchii de debitaj
Levallois. Astfel de piese apar în staţiunile de la Ripiceni-Izvor şi Valea
Lupului.

7
 Paleoliticul mijlociu (cca. 120.000-35.000 a. Chr.)
Din punct de vedere cultural, paleoliticului mijlociu din România îi
corespunde musterianul, împărţit în două grupe: musterianul din
aşezări situate în are liber şi musterianul de peşteră.
Pentru musterianul peşterilor carpatine, ce constituie, după unii,
un facies aparte al Charentien-ului în această zonă a Europei,
reprezentative sunt săpăturile întreprinse în peşterile de la Nandru,
Ohaba Ponor şi Peştera Cioarei, în Carpaţii Meridionali. Cele mai vechi
depuneri, datate prin metoda C 14 se situează în jurul vârstei de
49.500 +-3.200/1.100 BP.
Pentru cealaltă grupă, a aşezărilor deschise, sunt de menţionat
cercetările de la Mitoc şi Ripiceni-Izvor (Moldova) sau în unele staţiuni
din Ţara Oaşului şi Maramureş. Spre exemplu, în aşezarea de la
Ripiceni (cu peste 12 m de depuneri) s-au dezvelit vetre de foc,
ateliere de prelucrare a uneltelor de piatră şi resturi faunistice. Aici
apar şi primele adăposturi-paravan, cu structura formată din defense
de mamut, oase mari şi crengi, probabil acoperite cu piei de animale.
Aceste structuri se constituie în precursoare a locuinţelor de tip colibă.
O variantă aparte a musterianului se întâlneşte în zona Porţilor
de Fier, cu un debitaj Levallois, cunoscut îndeosebi prin aşezarea de la
Gornea. Mai multe locuiri musteriene au fost identificate şi în
Dobrogea, la Castelu, Cheia, Cuza-Vodă, Mamaia-Sat. Singura aşezare
descoperită în Câmpia Română este cea de la Vădastra (jud. Olt).
Uneltele musteriene sunt lucrate, în general pe aşchii din cuarţ şi
cuarţit, mai rar din silex.
Vânătoarea a jucat un rol important în economia
neandertalienilor din această vreme. Acum peşterile vor fi populate, în
alternanţă cu locuirile umane, cu ursul de peşteră (ursus spelaeus).
Acest animal va fi vânat de locuitorii Peşteri Muierii de la Baia de Fier.
În acelaşi timp, la Ripiceni va fi vânat îndeosebi mamutul, iar la Ohaba
Ponor calul.

Paleoliticul superior (cca. 35.000-10.000 a. Chr.)

Grupele culturale specifice paleoliticului superior din România
sunt aurigancianul şi gravetianul. În nord-estul Moldovei, la Mitoc a fost
bănuit un facies musterian târziu, care ar fi făcut trecerea de la
paleoliticul mijlociu la cel superior şi chiar ar fi evoluat în această
ultimă perioadă, dar argumentele clare lipsesc.
Aurignacianul.
În cadrul acestei manifestări, pe lângă uneltele de tradiţie
musteriană, se accentuează procesul de „leptolitizare”, caracterizat
prin utilizarea tehnicii lamelare şi sporirea tipurilor de burine şi
gratoare. Sunt întâlnite şi câteva vârfuri de suliţă, lucrate din os şi corn
Aşezările deschise reprezentative pentru aurignacian sunt cele
de la Ripiceni-Izvor, Ceahlău, Mitoc-Malul Galben (în Moldova), Călineşti
II (Depresiunea Oaş), Giurgiu-Malul Roşu, Ciuperceni (Muntenia),

8
Tincova, Caşova (Banat). La Ceahlă-Dârţu a fost cercetat un spaţiu
amenajat ce cuprindea o vatră înconjurată de patru gropi ce aveau
menirea de a păstra focul. Tot în această staţiune au fost surprinse
urmele unui puternic incendiu, intenţionat, probabil în scopul defrişării
pădurii învecinate aşezării.
Locuirile în peşteră, precum cele de la Boroşteni, Baia de Fier,
Ohaba-Ponor, Cioclovina, Herculane-Peştera Hoţilor sunt de scurtă
durată sau temporare.
Gravettianul.
Gravettianul din România cunoaşte mai multe etape de evoluţie,
identificate în aşezările de la Mitoc-Malul Galben, Ceahlău-Dârţu,
Crasnaleuca etc. În această parte a Moldovei gravettianul se apreciază
îşi începe evoluţia acum 24.000-22.000 de ani. Perioada finală de
evoluţie este cunoscută şi sub denumirea de epigravettian, acoperind
perioada anilor 14.000-10.000 BP. Pe lângă aceste locuiri pemanente,
cel puţin în faza finală a gravettianului locuirile au un caracter
temporar, fapt ce sugerează pendulări permanente ale unor grupuri de
vânători. Dacă în Transilvania vânatul principal se pare că era calul, în
Moldova se vâna îndeosebi mamutul (precum la Ripiceni), o salbă
întreagă de locuiri gravettiene fiind legătură cu urmărirea şi vânarea
turmelor de reni ce migrau spre nord în sezonul cald.
Locuirile în cadrul cărora se observă spaţii special amenajate,
constau din vetre de foc, pete de arsură, pietre, piese litice şi resturi
de oase, delimitând, eventual, locuinţe de tipul colibelor. Astfel de
amenajări au fost cercetate la Mitoc, Bistricioara, Cotu-Miculinţi,
Ceahlău ş.a.
Utilajul litic este caracterizat de piese specifice: vârfuri La
Gravette, microgravettes, lamele á dos ş.a, confecţionate din silex de
bună calitate, exploatat din sursele locale. Spre finalul gravettianului
asistăm la o microlitizare accentuată a uneltelor. Acest tip de piese
apar şi în aşezările din Ţara Oaşului şi Maramureş, unde sunt
confecţionate, în special, din obsidian. Comunităţile gravettiene de pe
linia Prutului au fost atrase probabil de zăcămintele de silex aflate la
suprafaţă.
Uneltele şi armele din os şi corn constau din străpungătoare şi
„târnăcoape”, în aşezarea de la Cotu Miculinţi descoperindu-se
adevărate ateliere de prelucrare a osului şi cornului de ren, din care
provine şi o piesă interpretată drept „sceptru” (bâton de
commandement).
Obiectele de podoabă şi artă sunt puţine. Merită menţionat un
pandantiv ornamentat, descoperit la Mitoc-Malul Galben şi confecţionat
dintr-o aşchie corticală de silex, datat la 26.700 +_ 1.040 BP.
Arta parietală este documentată în România, în prezent, printr-o
singură descoperirire, cea de la Cuciulat (jud. Sălaj). Pe pereţii unei
mici săli ale acestei peşteri au fost observate mai multe reprezentări
(un cal în mişcare, o felină, o pasăre, o siluetă umană ş.a.) redate cu

9
culoare roşie sau cărămizie, fără contur. Picturile îşi găsesc bune
analogii, în acest sens, cu cele din zona Uralilor, din peştera de la
Kapova, formând împreună un cerc răsăritean al picturii parietale
paleolitice europene.
Fosielele umane ce aparţin acestei perioade constau într-un
craniu de femeie găsit la Cioclovina, resturi ale unui schelet tot de
femeie găsit la Peştera Muierii (Baia de Fier) sau descoperirea de la
Giurgiu-Ostrovu Mocanu aparţin lui Homo sapiens sapiens. În izbucul
din Peştera Ciurului, aflată în Munţii Pădurea Craiului au ost
descoperite amprentele a trei indivizi umani (un bărbat, o femeie şi un
copil).
Paleoliticul superior cuarţitic.
În zona Banatului Fl. Mogoşanu a definit o manifestare culturală
aparte, numită paleolitic superior cuarţitic, ce prezintă o evoluţie
paralelă cu aurignacianul şi gravettianul.

EPIPALEOLICITUL
(cca. 13.300-9.500 / 9.000 BP.)

Între epoca paleolitică şi cea neolitică se interpune o perioadă de

timp intermediară, reprezentată prin două grupe separate:
epipaleolitic şi mezolitic.
Epipaleoliticul (gr. < epi = după) reprezintă, în fapt, o continuare
a paleoliticului, ce caracterizează comunităţile gravettiene târzii ce
evoluează până spre finalul Preborealului, în rândul cărora uneltele
atinseseră un hipermicrolitism. Astfel de grupe au acoperit zona
Moldovei, Banatul şi Muntenia.
Probabil în paralel sau, mai degrabă într-o perioadă ulterioară are
loc pătrunderea, dinspre nord, a unor comunităţi alogene aparţinând
swiderianului, documentate prin descoperirile din Carpaţii Orientali
(Ceahlău, M-ţii Hăşmaş) şi ajunse aici prin urmărirea vânatului.
Zona Porţilor de Fier era ocupată acum comunităţi mici de
vânători-pescari-culegători aparţinând tardigravettianului de aspect
mediteranean, ce prezintă asemănări cu descoperiri din nordul Italiei.
Cercetări privind începutul acestei manifestări s-au efectuat în
peşterile Climente I şi Climente II de la Dubova (jud. Mehedinţi). O
etapă ulterioară de evoluţie se cunoaşte prin descoperirile de la Cuina
Turcului (Dubova), în rândul cărora se remarcă bogatul material litic
(cu 98% microlite), uneltele de os şi corn şi, în mod special, arta
mobiliară formată din piese decorate cu motive geometrice incizate.
Locuiri târzii sunt şi cele de la Veterani, Ogradena din zona Cazanelor
Dunării.
Înmormântările se făceau în poziţie chircită, peste schelet fiind
presărat un strat de ocru roşu, precum în peştera de la Climente II.

10
11
 MEZOLITICUL
(cca. 9.500 / 9.000-7.500-7.000 BP.;
cca. 8.000-6.500 a. Chr.)

Mezoliticul (gr. < mesos = la mijloc şi lithos = piatră). Văzut de

unii specialişti ca un epipaleolitic tranzitoriu spre neolitic, mezoliticul
de pe teritoriul României este în cele din urmă acceptat ca de sine
stătător. În această vreme evoluează şi sunt caracteristice cultura
tardenoasiană şi cultura Schela Cladovei.
Tardenoasianul.
Dinspre zona nord-pontică şi central-europeană vor pătrunde pe
teritoriul României cete izolate de vânători mezolitici, purtătoare a
tardenoasianului. La Erbiceni s-au cercetat trei complexe de locuire, de
formă ovală, în care au apărut bogate resturi. Penetrarea acestor
grupuri s-a produs dinspre nordul Mării Negre, dar şi prin nord-vestul
României, delimitându-se două arii principale, cu origini diferite: aria
răsăriteană (Moldova, Muntenia, Dobrogea) şi aria nord-vestică
(Câmpia Careiului).
Astăzi este o certitudine faptul că aceste grupe tardenoasiene nu
se transformă în culturi neolitice, nici măcar des invocatul microlitism
nefiind un argument, întrucât acesta îl vom regăsi abia în plin neolitic
şi nu la începuturile sale.
Cultura Schela Cladovei.
Cea mai evoluată cultură de aspect mezolitic din România este
cultura Schela Cladovei. Definită astfel de Vasile Boroneanţ, după
descoperirile din aşezarea eponimă, ea cuprinde un areal ce se
circumscrie zonei Porţilor de Fier, acoperind o perioadă de timp de cca.
400 de ani, cuprinsă între 8.040-7.640 BP.
Apariţia acestei culturi este favorizată şi de climatul de la
sfârşitul glaciarului, cu vegetaţie şi faună abudentă, aşezările de tip
Schela Cladovei ocupând ambele maluri ale Dunării, ajungând la sud,
până în Muntenegru. Originea sa, străină de mediul cunoscut anterior,
ar putea reprezenta, totuşi, o moştenire paleoliticului superior cuarţitic
din Banat. Originea comună şi legăturile cu cultura Lepenski Vir, din
Serbia nu au fost suficient argumentate.
S-au identificat, până în prezent, nouă aşezări, toate situate de
forme de relief joase, din vecinătatea Dunării, la Schela Cladovei,
Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Pescari-Alibeg, Ogradena.
Locuinţele sunt de dimensiuni variabile, unele prevăzute cu vatră
de foc (în nivelurile mai vechi de la Ostrovul Corbului de formă
elipsoidală, iar în cele mai recente, rectangulare) în interiorul lor
găsindu-se, adeseori, un inventar bogat, format din unelte de piatră
cioplită, os şi corn. În această aşezare a fost cercetată şi o locuinţă de
tip bordei, de mari dimensiuni, de formă cvasi-rectangulară, în
interiorul căruia au apărut trei niveluri de vetre.

12
 În rândul uneltelor din piatră, predomină piesele realizate
rudimentar, din cuarţit şi gresii silicioase, mai rar silex. Bine
individualizate şi mult mai dezvoltate pentru această epocă şi cultură
sunt uneltele din corn de cerb, folosite ca „plantatoare”,
„scormonitoare” şi săpăligi cu gaură de înmănuşare; unele obiecte
sunt decorate prin incizare. Pietre de râu alveolate pe o parte sau plăci
de gresie, plate au folosit, probabil, la un râşnit primitiv.
În favoarea practicării unei cultivări primitive a pământului au
fost invocate mai multe unelte din corn de cerb, considerate de unii
specialişti (Al. Păunescu) „brăzdare”, iar de alţii (Vl. Dumitrescu)
simple săpăligi, utilizate la scormonirea solului nisipos, pentru
scoaterea unor rădăcini comestibile. Nici chiar polenul de Cerealia, cu
dimensiunile caracteristice speciilor cultivate, găsit în unele aşezări nu
poate fi o dovadă în sensul practicării unei cultivări primitive. Resturile
faunistice recoltate din nivelurile Schela Cladovei ilustrează o pondere
importantă a vânătorii, pescuitul fiind complementar; singurul animal
domesticit acum era câinele, folosit la vânătoare, pază, dar şi ca hrană.
În cadrul culturii Schela Cladovei avem de-a face, deja cu primele
necropole propriu-zise, cum e cazul celei din aşezarea eponimă. Alte
morminte au apărut la Ostrovul Corbului (un mormânt) şi Ogradena (un
mormânt). Morţii erau înhumaţi, în poziţie întinsă sau chircită, fiind
aşezaţi în gropi dreptunghiulare săpate în interiorul locuinţelor; se
întâlnesc şi mormintele duble. Unele schelete păstrau urme de ocru
roşu. Nu lipsesc nici piesele de inventar funerar (vârfuri de lance din
silex, obiecte din os). Numărul ridicat al scheletelor de copii indică o
mortalitate infantilă ridicată, în timp ce media calculată pentru indivizii
maturi atingea vârsta de 36,2 ani. Analizele antropologice au
determinat prezenţa unor indivizi de tip Cro-Magnon oriental.
***

Deşi a atins un stadiu de dezvoltare evoluat comparativ cu restul

culturilor epipaleolitice sau mezolitice cunoscute pe teritoriul României,
cultura Schela Cladovei nu poate fi atribuită unui mezolitic supus unei
transformări în sens neolitic. Despre comunităţi neolitice propriu-zise
putem vorbi în cazul altor descoperiri, despre care vom discuta în
rândurile de mai jos.

13
 Istoria veche a Romîniei

CURS 3

EPOCA NEOLITICĂ ŞI ENEOLITICĂ

Neoliticul (gr. < neos = nou şi lithos = piatră) urmează pe

teritoriul României epipaleoliticului şi mezoliticului, acoperind mileniul
6 până în prima jumătate a mileniului 3 a. Chr. Evoluţia sa este
continuată cu o nouă epocă, distinctă, în care se utiliza atât piatra, cât
şi cuprul la confecţionarea uneltelor, pentru care cel mai potrivit
termen este cel de eneolitic (lat. < aeneus = de aramă şi gr. < lithos
= piatră), cu evoluţia cuprinsă între jumătatea mileniului 3 a. Chr. şi
cca. 2.500 a. Chr.
În termeni general acceptaţi, neoliticul este împărţit astfel:
neolitic timpuriu, neolitic târziu (dezvoltat). Urmează evoluţia
eneoliticului, subîmpărţit în eneolitic timpuriu, eneolitic dezvoltat şi
eneolitic final. Momentul de trecere de la o epocă la alta este dat de
apariţia primelor obiecte lucrate din cupru, la care se adaugă şi o serie
de transformări pe planul dezvoltării sociale a comunităţilor.
Pentru datare se operează cu două cronologii: cronologia scurtă
şi cronologia lungă.

***

Evoluţia climatului la începutul holocenului a variat, pe perioade

mai lungi sau mai scurte de timp. La momentul apariţiei primelor
comunităţi de caracter neolitic, analizele sporo-polinice ne indică un
optim climatic, cuprins între anii 7.000-5.000 a. Chr., urmat de o
perioadă uscată şi caldă, astfel încât în perioada atlantică (cca. 3000 a.
Chr.) suprafaţa României era acoperită de păduri şi cu o vegetaţie
foarte asemănătoare celei de astăzi.
Începuturile epocii neolitice în spaţiul nord-dunărean este,
actualmente, destul de bine precizat. Dar pentru a putea diferenţia
epoca anterioară de cea discutată, trebuie, în mod necesar, să trasăm
caracteristicile neoliticului:
a) cultivarea cerealelor – o comunitate umană care nu cultivă
cereale, ci doar le culege nu este neolitică. În consecinţă, dovezile
practicării acestei îndeletniciri, pusă în general pe seama femeilor,
trebuie să se reflecte în descoperirile arheologice, prin unelte specifice
(brăzdare, piese componente de seceri, râşniţe) dar, în mod necesar, în
analizele sporo-polinice sau asupra grăunţelor carbonizate, ce trebuie
să evidenţieze specii cultivate (grâu, orz, mei).
b) creşterea animalelor. Deşi în mezoliticul din România este
domesticit primul animal (câinele), nu se poate vorbi încă de o

14
domesticire propriu-zisă a animalelor. Ea debutează odată cu
domesticirea animalelor care asigurau un necesar de hrană şi piele
(taurine, ovi-caprine, porcine). În eneolitic, odată cu folosirea plugului
cu tracţiune animală, domesticirea animalelor capătă noi valenţe,
acestea fiind folosite la cultivarea pământului.
c) utilizarea uneltelor din piatră şlefuită. Diferenţa sub aspect
tehnologic între paleolitic şi neolitic, în privinţa realizării uneltelor de
piatră este dată de utilizarea începând cu ultima epocă a uneltelor
şlefuite (simple, apoi perforate); ele coexistă cu cele realizate prin
cioplire. Perfecţionarea topoarelor va conduce la o demarare cu
eficienţă a procesului de defrişare, precum şi în prelucrarea lemnului
necesar ridicării construcţiilor.
d) ceramica – alături de aspectele necesare şi prezentate mai
sus, prezenţa ceramicii vine să completeze cultura materială a unei
comunităţi neolitice. Mai puţin valabil pentru teritoriul României,
ceramica nu reprezintă o condiţie strict necesară în etichetarea unei
descoperiri ca având caracter neolitic, întrucât existenţa neoliticului
aceramic (specific Asiei Mici) presupune tocmai lipsa acestei categorii
a culturii materiale.
Creşterea animalelor şi cultivarea pământului (indiferent de
mijloacele utilizate) vor determina, în mod covârşitor, un proces firesc
de sedentarizare a comunităţilor umane, prin acumularea unor rezerve
de hrană, depozitate în gropi sau vase de provizii.
Apar sau se dezvoltă noi meşteşuguri, între care cel al olăritului
va deţine un rol foarte important. Îmbinat cu un simţ artistic dezvoltat,
multe produse ceramice capătă reale valenţe artistice. Alături trebuie
menţionate meşteşugurile casnice: torsul, ţesutul, confecţionarea de
unelte şi armelor din piatră, os, corn sau cupru, dar şi a mijloacelor de
transport pe uscat (sănii) sau pe apă (monoxile).
Pe plan social, sedentarizarea comunităţilor a generat relaţii noi.
Acum trebuie să se cimenteze coeziunea de sânge, de la nivelul
familiei, prin apariţia ginţilor. La nivelul eneoliticului se constată chiar o
organizare tribală incipientă.. Femeii i-a fost acordat un rol foarte
important în această organizare, uneori chiar exagerat, vorbindu-se
pentru mult timp de un adevărat matriarhat.
La finele neoliticului, dar îndeosebi în epoca eneolitică vor fi
confecţionate şi utilizate obiecte lucrate din cupru şi aur, moment din
care putem asista şi la apariţia unui nou statut al bărbatului. După un
început timid, în care erau utilizate obiecte mărunte din cupru nativ, în
timpul şi, îndeosebi în cadrul evoluţiei culturilor eneolitice Tiszapolgár
şi Bodrogkeresztúr apare o adevărată metalurgie a cuprului, în cadrul
căreia sunt confecţionate unelte / arme de mari dimensiuni, ce
încorporau o cantitate mare de metal. Acest metal era obţinut,
îndeosebi, prin exploatarea resurselor locale, cele din Transilvania
ocupând un rol aparte; existenţa acestor piese indică practicarea
mineritului, ca ocupaţie specializată.

15
 ***

Preluând un termen comparativ, analog celui reprezentat de

impactul revoluţiei industriale asupra istoriei omenirii, Gordon Childe
va lansa conceptul de revoluţie neolitică, în dorinţa de a exprima cât
mai fidel saltul tehnologic şi cuceririle omului neolitic.
N. Ursulescu, discutând problematica procesului de neolitizare,
delimitează trei situaţii distincte, ce ar putea fi avute în vedere:
1. Zone ale neoliticului primar – în care se inventează modul de
viaţă neolitic.
2. Zone de neolitizare prin aculturaţie – în care formele
manifestărilor neolitice sunt preluate de către comunităţile
epipaleolitice/mezolitice, prin difuizunea ideilor din centrele
deja neolitice.
3. Zone de neolitizare prin colonizare – în cadrul cărora
neolitizarea era impusă de comunităţi deja neolitizate,
probabil aflate în căutare de noi terenuri agricole.
La modul concret, evidenţiat de cercetările arheologice din
România, prima teorie nici măcar nu poate fi luată în calcul.
Neolitizarea prin aculturaţie a fost mereu adusă în discuţie, în literatura
românească în ultimii 50 de ani, invocându-se, îndeosebi, unele
descoperiri din aria culturii Schela Cladovei, în cadrul cărora s-ar regăsi
dovezi ale unei cultivări incipiente a pământului. După cum însă am
subliniat şi mai sus, aceste dovezi sunt discutabile. O participare a
fondului local epipaleolitic / mezolitic la procesul de neolitizare nu are
suficiente argumente pentru a putea fi susţinut.
Prin urmare, teoria neolitizării prin „colonizare”, datorată unor
comunităţi deja neolitizate, pătrunse pe teritoriul României de azi este
singura demonstrată prin dovezi de natură arheologică, palobotanică şi
paleofaunistică.
Problematica neoliticului aceramic pe teritoriul României.
La începutul anilor ’60 ai secolului trecut, cercetători precum
Dumitru Berciu sau C. S. Nicolăescu-Plopşor, în dorinţa puţin exagerată
de a găsi şi pe teritoriul României urme ale unui neolitic aceramic,
asemenea celui semnalat deja la acea vreme în Anatolia şi în Thessalia
vor invoca şi susţine prezenţa şi la noi a unui asemenea orizont
cultural. Se aveau în vedere o serie de descoperiri, precum cele de la
Peştera La Adam din Dobrogea, de la Ceahlău-Dârţu, Băile Herculane,
Lapoş sau Ocna Sibiului ce au oferit materiale discutabile însă ca
încadrare cuturală sau context stratigrafic. Astăzi, asemenea opinii mai
sunt prezentate doar ca un stadiu al cercetărilor, pe deplin depăşit. Pe
fondul chiar al contestării, în lipsă de argumente clare, a unui neolitic
aceramic în întreg Balcaniul, descoperirile din România se exclud de la
sine.
***

16
 Neolitizarea spaţiului carpano-danubian nu poate fi înţeleasă
decât în conexiune cu fenomenele culturale care se petrec în bazinul
răsăritean al Mării Mediterane şi în Balcani, fenomene generate de
grupuri umane ce se deplasează dinspre Anatolia, în valuri succesive.
Comunităţile de vânători, pescari şi culegători de tip Schela Cladovei,
ca şi comunităţile înrudite de la sudul Dunării, de tip Lepenski Vir
aveau un mod de viaţă şi o tehnologie total diferite de cele specific
neolitice.
Pe baza cercetărilor din staţiunea de la Ostrovul Corbului, s-a
enunţat şi susţinut în ultimul timp ideea potrivit căreia la momentul
sosirii primelor grupe neolitice, populaţia locală, de tip Schela Cladovei
încă supravieţuia, însă evoluţia acesteia din urmă va fi curmat violent
şi definitiv. Argumentul îl costituia o serie de morminte de înhumaţie
ce prezentau urme de lovituri sau săgeţi înfipte în oase, atribuite iniţial
culturii Schela Cladovei. Dar, aşa cum afirma recent Al. Păunescu,
aceste morminte aparţin, în fapt culturii Starčevo-Criş, deci sunt mai
târzii şi nu au de-a face cu primul val de neolitizare.

Neoliticul timpuriu (cca. 6.600-5.500 a. Chr.)

Începuturile neoliticului pe teritoriul României se leagă, fără
echivoc, de procesul neolitizării Peninsulei Balcanice, în care sunt
implicate comunităţi venite din Anatolia de astăzi. Ele vor da naştere
aici primei manifestări culturale neolitice, denumită fie grupul Gura
Baciului-Cârcea, fie cultura Precriş.
Grupul Gura Baciului-Cârcea / cultura Precriş
Denumirile diferite propuse pentru această manifestare rezidă
din insuficienta sa definire, ca şi din divergenţele actuale de opinii faţă
de fenomenul în sine.
Cercetările lui Nicolae Vlassa la Gura Baciului, lângă Cluj au fost
primele care au evidenţiat existenţa pe teritoriul românesc a unor
descoperiri neolitice cu legături şi analogii în Balcani, la Proto-Sesklo
(Grecia) şi Karanovo I (Bulgaria). Vlassa sublinia aspectul foarte vechi
al acestor descoperirilor din primul nivel de la Gura Baciului intuind
anterioritatea lor faţă de cultura Criş.
Descoperirile de la Gura Baciului vor fi urmate de altele, similare,
produse la Ocna Sibiului-Triguri, Şeuşa (în Transilvania), Cârcea-Hanuri
şi Viaduct, Grădinile, Verbiţa, Schela Cladovei (în Oltenia), lărgind aria
ocupată acest prim val neolitic la cele două provincii româneşti.
Materiale recente apărute la Iosăşel (jud. Arad) pot aparţine aceluiaşi
orizont sau unuia chiar mai vechi, Monochrom după părerea exprimată
de Sabin A. Luca.
În cadrul culturii materiale se remarcă vasele ceramice de bună
calitate, cu suprafaţa de culoare roşie-sângerie, puternic lustruită.
Unele vase sunt pictate cu buline, motive diverse (romburi înlănţuite,
spirale) de culoare albă. O specie aparte o formează ceramica decoată

17
cu impresiuni şi ciupituri cu degetele. La Cârcea a fost găsit şi un
văscior lucrat din lemn.
Locuinţele au planul rectangular, cu colţurile puternic rotunjite,
majoritatea de tip adâncit (Gura Baciului); se cunosc însă şi locuinţe de
suprafaţă (Şeuşa).
În cadrul înmormântărilor, acum apare pentru prima dată
atestată incineraţia, la Gura Baciului.
Viaţa spirituală a acestor comunităţi este ilustrată prin plastica
de lut şi piatră, în rândul căreia se remarcă reprezentările de taurine
(dovedind existenţa unui cult al taurului). Descoperirea la Gura
Baciului, în cel mai vechi nivel a unor bolovani din piatră ciopliţi, sub
forma unor capete umane, indică unele moşteniri Lepenski Vir.
Pentru teritoriul României au fost evidenţiate I. Paul a distins
două faze de evoluţie (I-II), pe când Gh. Lazarovici aceste vestigii în
cadrul evoluţiei primare a culturii Starčevo-Criş (I A-C, II A).
Descoperirile acestei prime manifestări neolitice sunt în strânsă
legătură cu fenomenele sudice, precum cele cunoscute prin
materialele de la Donja Brankevina, Lepenski Vir, Grivac, Anzabegovo
din Balcani. Evoluţia sa acoperă ce de-a doua jumătate a mileniului 6 a.
Chr. (? – verifică !).
Complexul cultural Starčevo-Criş
După unii specialişti, acest complex cultural ia naştere din fondul
deja existent al grupului Gura Baciului-Cârcea / cultura Precriş şi din
ceea ce în Serbia este numit Protostarcevo, în timp ce alţii neagă
aportul local, legând-o direct de un nou val migrator sudic, la nivelul
culturii Sesklo, din marele complex cultural cardial (denumire dată
după decorul cu valve ale scoicii Cardium pe ceramică). Pe teritoriul
României va ocupa toate provinciile, mai puţin o parte din nord-vest
(ocupat încă de comunităţi paleolitice) şi Dobrogea, ultima, se pare,
acoperită la acea vreme de apele Mării Negre. Foarte recent însă,
materiale Starčevo-Criş au fost semnalate şi în acest ultim spaţiu.
Difuziunea culturală se va produce pe direcţia vest-est, cele mai
timpurii materiale descoperindu-se în jumătatea occidentală a
României.
Date fiind expansiunea sa foarte mare, care cuprinde şi zona
Serbiei, părţi din Slavonia şi Bosnia-Herţegovina, nordul Bulgariei şi
estul Ungariei, ca şi variantelor locale sesizate în spaţiile pomenite, cel
mai potrivit este să utilizăm denumirea de complex cultural, având ca
şi carcateristică unitatea în diversitate.
Aşezările sunt situate îndeosebi pe terasele joase ale
principalelor văi, dar se cunosc şi locuiri aflate în zone mai înalte sau în
peşteri. Economia este caracterizată de un început timid de cultivare a
pământului, în cadrul căreia se practica aşa-numita „agricultură-
grădinărit”. Mijoacele erau încă rudimentare: un plantator de lemn sau
din corn şi săpăligi din piatră.

18
 Locuinţele sunt, majoritatea, de tip adâncit (bordei), dar nu
lipsesc nici locuinţele de suprafaţă, de formă rectangulară, unele cu
vatră interioară.
Ceramica Starčevo-Criş continuă repertoriul formelor şi
ornamentelor fondului anterior, la care adaugă, desigur, noi variante.
Caracteristice vor deveni, în fazele finale, cupele cu picior, ca şi
ornamentele incizate şi ciupiturile cu degetul în genul „spicului de
grâu”, barbotina. Tot în faza finală, sub impulsul chalcoliticului balcano-
anatolian, ia naştere policromia (pictura cu negru, roşu şi alb).
Uneltele sunt confecţionate, în continuare, îndeosebi prin
cioplire; uneltele şlefuite sunt puţine şi arareori perforate.
Plastica antropomorfă şi zoomorfă este bine atestată. Statuetele
antropomorfe sunt stilizate, deosebindu-se câteva tipuri: prismatic,
coloană, cilindric, conic. Sunt prezente, în acelaşi timp şi aşa-numitele
„altăraşe” cu patru picioare, puse în legătură cu un anumit cult sau
interpretate ca lămpi destinate iluminatului.
Puţinele morminte cercetate în arealul acestei manifestări
culturale ne indică practicarea înhumaţiei, în poziţie chircită, foarte rar
fiind prezente şi mormintele duble. Încă nu se cunosc necropole, morţii
fiind îngropaţi în perimetrul aşezărilor.
În evoluţia internă a complexului Starčevo-Criş au fost delimitate
patru faze distincte (I-IV) care, trebuie spus, înglobează şi evoluţia
grupului Gura Baciului-Cârcea / cultura Precriş, situaţie în care, deci,
aceasta din urmă constituie o formă de manifestare timpurie. Dacă
privim lucrurile diferenţiat, atunci mai pot fi acceptate azi cel mult trei
faze evolutive.
Sfârşitul acestui mare complex cultural se datorează unor situaţii
specifice, în funcţie de arealul ocupat. Dacă partea vestică este
afectată de pătrunderea culturii Vinča timpurii, în zona de nord ea
încetează sub presiunea culturii ceramicii liniare.
Grupul Ciumeşti-Pişcolt
Ocupă partea de nord-vest a României, nord-estul Ungariei şi
sud-estul Slovaciei.
Acest grup ia naştere din sinteza unor comunităţi periferice
Starčevo-Criş şi cele ale culturii ceramicii liniare vechi, lucru ce se
poate observa în elementele comune celor două arii culturale.
Elementul individualizant este dat de ceramica pictată, cu motive
spiralice şi decorul incizat, utilizat pe scară largă.
Evoluţia sa târzie pătrunde în neoliticul dezvoltat, în cadrul
căreia, prin intermediul ceramicii pictate, se apropie mult de
descoperirile de tip Lumea Nouă.

Neoliticul dezvoltat (târziu)

Neoliticul dezvoltat este caracterizat printr-o puternică
fragmentare culturală determinată de pătrunderea comunităţilor
vinčiene şi a celor liniar-ceramice, care vor sparge şi înlocui unitatea

19
complexului Starčevo-Criş. Vor lua naştere, astfel, sinteze culturale noi,
care vor avea un aport subsanţial la geneza eneoliticului de pe
teritoriul României.
Cultura Vinča
Definită după aşezarea de tip tell din Serbia, cultura Vinča, prin
aportul direct ca şi prin grupele sau culturile desprinse din aceasta, a
jucat un rol determinant pentru evoluţia spaţiului din jumătatea vestică
a României, dar şi pentru sud-estul continentului european, în
ansamblu.
Mediul vinčian timpuriu s-a făcut resimţit încă înaintea
pătrunderii primelor comunităţi propriu-zise, prin influenţa exercitată
asupra fazelor târzii Starčevo-Criş. Această influenţă culturală este
urmată, îndeaproape, de un aport demografic, datorat pătrunderii unui
val de populaţie încă din faza timpurie (Vinča A1), ce a cuprins Banatul,
sudul şi sud-vestul Transilvaniei, Oltenia. În Banat, unde fenomenul se
petrece mai devreme, această penetrare se produce la sfârşitul fazei
Starčevo-Criş III B (Liubcova).
Ceramica vinčiană este de bună calitate, de culoare în general
cenuşie sau neagră, cu suprafaţa puternic lustruită, decorată cu benzi
incizate umplute cu puncte, pliseuri fine şi caneluri. Un loc aparte îl
ocupă antropomorfă, foarte bogată, în rândul căreia se detaşează
statuetele cu mască, de formă triunghiulară. Mediului vinčian îii sunt
caracteristice şi capacele antropomorfe sau zoomorfe.
Locuinţele evoluează de la tipul adâncit la locuinţe de suprafaţă.
În cadrul unor aşezări apar şi sisteme de apărare cu şanţuri şi palisade.
Descoperirea cea mai cunoscută din aria vinčiană, poate şi prin
misterul provocat de punerea la îndoială a autenticităţii ei, estecea a
tăbliţelor de lut cu scriere pictografică de la Tărtăria, găsite de N.
Vlassa într-o groapă de cult, alături 28 de idoli şi late obiecte. Această
descoperire, ca şi altele, precum cele de la Turdaş au ridicat problema
utilizării în această vreme a unei scrieri sacre, cu corespondenţe în
lumea mesopotamian.
Pentru cultura Vinča au fost stabilite patru faze de evoluţie (A-D),
dintre care doar primele trei sunt atestate şi pe teritoriul României.
Descoperiri Vinča reprezentative: Liubcova, Gornea, Zorlenţu
Mare, Limba, Romos.
Cultura Banatului
Această cultură se formează în urma contactului dintre
comunităţile Starčevo-Criş târzii şi cele vinčiene timpurii.
Evoluţia culturii, împărţită în trei faze, este contemporană cu
fazele Vinča A2-2, B şi C1. Ea nu este însă unitară. Contactele stabilite cu
grupurile din Câmpia Tisei (cultura Alföld, grupul Szakálhát au generat
noi fenomene de sinteză. Chiar în interiorul culturii se conturează două
grupuri aparte: grupul Parţa şi grupul Bucovăţ.
Reprezentativă pentru această cultură este aşezarea de la Parţa
(jud. Timiş) care ne relevă stadiul înalt de civilizaţie atins de aceste

20
comunităţi. Aici au fost cercetate locuinţe de mari dimensiuni, unele cu
etaj, dar şi o zonă sacră, ce cuprindea resturile celui mai vechi
sanctuar neolitic cunoscut în România.
Cultura Turdaş
Deşi multă vreme s-a vorbit despre o singură mare cultură,
cultura Vinča-Turdaş, cu timpul, cercetările au dovedit avem de-a face
cu două fenomene diferite, în care componenta Turdaş se naşte ca
variantă regională transilvăneană a culturii Vinča.
Momentul formării culturii se situează la nivelul fazei Vinča B2 şi
evoluează până la începutul fazei Vinča C, deci are o evoluţie de scurtă
durată.
Cultura materială este însă una de excepţie, explicabilă prin
impulsurile primite din Orientul Apropiat.
În rândul ceramicii se remarcă vasele patrulatere, decorate cu
benzi de incizii umplute cu puncte, peste care uneori apare şi o pictură
crudă cu roşu, motivele meandrice. Reprezentativă pentru ceramica
pictată este aşa-numita specie de tip Tăualaş, în care se foloseşte
pictura cu portocaliu, sângeriu şi cu bitum.
Complexul cultural Lumea Nouă-Cheile Turzii
Pe rama de răsărit a Munţilor Apuseni şi până spre centrul
Câmpiei Transilvane ia naştere o manifestare culturală aparte după
unii, componentă a unei alte culturi (Vinča), după alţii.
Cu o origine încă neclară, în rândul acesteia pot fi sesizate o
puternică componentă vinčiană, dar şi din partea ceramicii liniare, în
ceea ce priveşte ceramica nepictată. Nota particulară este dată de
ceramica pictată. Aceasta este de culoare roşie-sângerie pe o angobă
de culoare albă, sau cu bitum. Motivele sunt formate din linii curbe,
spirale, motive geometrice complexe, în evoluţia căreia au fost
observate mai multe etape.
Cert este că ceramica de tip Lumea Nouă apare în Transilvania la
finele fazei Vinča A şi continuă la nivelul fazei Vinča B 1-B2 şi şi se pare
că nu este altceva decât specia pictată a culturii Vinča.
În aşezarea eponimă de la Alba Iulia-Lumea Nouă au fost
cercetate mai multe complexe de locuire, alte descoperiri similare fiind
cunoscute de la Zau de Câmpie, Cheile Turzii ş. a.
Grupul Iclod
În centrul şi nordul Transilvaniei va lua naştere, pe fondul unei
migraţii turdăşene târzii în simbioză cu elemente Tisa II, grupul Iclod.
Descoperirile cel mai reprezentative s-au făcut în aşezarea
eponimă, unde a fost cercetată o aşezare fortificată şi două necropole
de înhumaţie cu inventar bogat (vase întregi, topoare de tip calapod
din piatră).
Ceramica de tip Iclod se păstrează încă o puternică componentă
turdăşeană, fiind încă utilizată pictura cu bitum. Se remarcă vasele cu
picior înalt şi vasele globulare.

21
 Gh. Lazarovici defineşte trei faze evolutive Iclod (I, II, III).
Importurile „precucuteniene” ca şi cele Petreşti asigură îi
contemporaneitate, parţială, cu aceste culturi.
Cultura Tisa II
Pe teritoriul României, cultura Tisa II reprezintă o manifestare cu
caracter periferic, ce acoperă doar părţile vestice (sudul şi centrul
Crişanei, Banatul).
Carcateristice sunt vasele cu patru muchii (patrulatere) şi decorul
textil; pictura apare în faza târzie, Herpály, considerată după alţii o
cultură distinctă.
Cultura ceramicii liniare cu capete de note muzicale
Originea acestei culturi bandceramice (Bandkeramik) o regăsim
în zona Slovaciei şi Ungariei, de unde grupuri de populaţie vor migra,
pe la nord de Carpaţi, de unde vor ocupa întreaga Moldovă, cu
excepţia zonei de sud-est, în detrimentul comunităţilor Starčevo-Criş,
pe care pe care le vor asimila şi înlocui. Se apreciază că este prima
cultură neolitică creată de comunităţile europene locale.
Din Moldova, o parte vor trece în Podişul Transilvan, ajungând
până Munţii Apuseni. Aici vor apărea descoperiri la Alba Iulia, Gligoreşti
ş. a., unde, se pare, vor avea un aport la formarea culturii Turdaş şi a
grupului Iclod. Materiale liniar-ceramice au ajuns, ca importuri, până în
Dobrogea, în mediu Hamangia şi în Oltenia, în cultura Vădastra.
Denumirea culturii este dată de punctele imprimate ce suprapun
liniile incizate în ornamentarea ceramicii, specifice variantei ce ocupă o
bună parte din centrul Europei. Caracteristice sunt cupele-bol, de
culoare cenuşie, ca şi topoarele de tip calapod, lucrate din piatră
şlefuită. Elementele de plastică sunt foarte rare.
Evoluţia acestei culturi cunoaşte trei faze distincte, ce acoperă,
în linii mari, a doua jumătate a milenilui 5 a. Chr. Prima fază este
atestată în zona de nord-vest a României, unde este şi o arie originară,
dar şi în centrul Transilvaniei, la Alba Iulia-Lumea Nouă ; faza a doua
este cea de expansiune maximă în Moldova şi Transilvania, în timp ce
faza târzie este întâlnită în aşezările de la Târpeşti şi Traian (Moldova).
Acest aspect târziu, intrat în contact cu cultura Boian va da naştere
culturii Precucuteni.
Cultura Dudeşti
Sub un impuls sudic, ce îşi are originea în Anatolia şi asimilând
elemente Starčevo-Criş târzii, în sud-estul Olteniei şi în sudul Munteniei
se formează cultura Dudeşti. Evoluţia sa cuprinde trei faze în zona
Olteniei şi patru faze în Muntenia.
Aspectul culturii materiale din fazele de început este asemănător
celei a culturii Vinča, fiind întâlnită o ceramică neagră, decorată cu
incizii şi caneluri. În faza finală apare decorul excizat, care va deveni,
ulterior, caracteristic culturilor Vădastra şi Boian.
Importurile de ceramică decorată cu note muzicale indică o
contemporaneitate cu această cultură.

22
 Aspectul cultural Sudiţi
Pătrunderea din Moldova a unor grupuri ale culturii cu ceramică
liniară cu note muzicale în spaţiul de nord-vest al Munteniei şi în sud-
estul Transilvaniei, va genera, în urma contactului cu comunităţile
Boian, faza Bolintineanu, apariţia aspectului cultural Sudiţi.

Eneoliticul timpuriu (cca. 5.000-4.500 a. Chr.)

Perioada eneolitică reprezintă momentul de maximă înflorire a
culturilor cu ceramică pictată, ca şi, pe plan metalurgic, utilizarea
obiectelor şi uneltelor din cupru de mici sau mari dimensiuni.
Eneoliticul pătrunde în spaţiul românesc, pentru prima dată, sub
impulsul chalcoliticului balcano-anatolian în regiunile sudice.
Sub aspectul habitatului, acum înregistrăm începutul unei
sistematizări a locuinţelor în cadrul aşezărilor, apariţia primelor aşezări
fortificate iar în sud, a aşezărilor de tip tell. În cadrul aşezărilor încep să
se delimiteze zone destinate special practicării cultului. Astfel se ridică
primele sanctuare, prin monumentalitate şi spectacularul
descoperirilor detaşându-se cele de la Căscioarele (cultura Boian) şi
Parţa (cultura Banatului).

Sporul demografic, dar şi mutaţiile în planul complex

alcredinţelor, determină apariţia primelor necropole mari, precum cele
de la Cernavoda (peste 500 de morminte Hamangia), Cernica (peste
350 morminte Boian).
Culturile specifice eneoliticului timpuriu, sunt: Vinča târzie (faza
Vinča C), Boian, Vădastra şi Hamangia.
Cultura Vinča C
Caracteristică pentru neoliticul târziu, cultura Vinča îşi încheie
evoluţia prin fazele sale târzii (C-D) în eneolitic. Faza C a culturii o
întâlnim în descoperiri din Banat, Transilvania şi Oltenia (grupul Rast),
pentru ca ultima fază (D) să-şi restrângă arealul doar la zona
Banatului.
Aşa-numitul “şoc Vinča C” va afecta teritoriul aflat pe cursul
superior şi mijlociu al Mureşului, formând înTransilvania un grup
aparte, care va pune capăt evoluţiei culturii Turdaş şi va crea
premisele formării culturii Petreşti.
Metalurgia cuprului la comunităţile vinčiene târzii este ilustrată
prin topoarele de mari dimensiuni, de tip Pločnik.
Grupul Suplacu de Barcău
Indentificat în zona de nord-vest a României, acest grup
reprezintă o sinteză între grupul Iclod şi cultura Tisa
Se detaşează, în cadrul ceramicii, pictura cu roşu pe o angobă
alb-gălbuie sau negricioasă, dar şi pictura cu o substanţă bituminoasă.
Aceasta din urmă apare, ca un cap de pod, până în aşezarea de la
Gligoreşti, situată în centrul Transilvaniei. Pictura prezintă similitudini

23
ce cea întâlnită în descoperirile de la Alba Iulia-Lumea Nouă, Cheile
Turzii, sau în grupul Iclod.
Caracteristică acestui grup este numărul mare al topoarele din
piatră şlefuită, cu secţiunea plan-convexă, arareori perforate. Apar
izolat, în perimetrul aşezărilor, morminte de incineraţie în urnă sau în
groapă.
Cultura Hamangia
O altă cultură născută printr-un process de migraţie şi difuziune
anatoliană, este cultura Hamangia. Aceasta ia naştere în urma unei
pătrunderi pe coasta de vest a Mării Negre, fie pe uscat, fie pe mare.
Aria ocupată cuprinde Dobrogea, cu sporadice urme la nord de Dunăre
şi în nord-estul Bulgariei.
Cultura materială este total diferită de cea a culturilor învecinate.
Ceramica este decorată cu şiruri de împunsături fine, ce formează
motive meandrice şi benzi unghiulare, iar formele vaselor sunt zvelte.
Deosebit de originală şi excepţională prin realizare, este plastica
antropomorfă, de sorginte anatoliană, carcacterizată prin statuete cu
gâtul prismatic şi lung, fără cap şi corpul masiv, cu steatopigie
pronunţată. Merită a fi amintite, în acest sens, cele două statuete din
lut ars descoperite în cimitirul de la Cernavoda, aşa-numitul „Gânditor”
şi perechea sa feminină.
Acum apar şi obiecte lucrate din marmură (o statuetă, un vas ş.
a.).
La Cernavoda a fost cercetată o mare necropolă de înhumaţie, cu
peste 350 de morminte.
Cele patru faze de evoluţie a culturii Hamangia (Medgidia,
Goloviţa, Ceamurlia, Mangalia) s-au derulat în a doua jumătate a
mileniului 5 a. Chr. Importurile Boian şi Precucuteni III în aria
hamangiană indică sincronismul şi contactele de schimb între cele trei
arii culturale.
Cultura Hamangia şi adus un aport important la geneza culturilor
Boian şi Gumelniţa şi exercitând influenţe puternice în plastica
precucuteniană timpurie.
Cultura Vădastra
A ocupat sud-estul Olteniei, sud-vestul Munteniei, formându-se
pe fondul culturii Dudeşti, pe care s-au grefat influenţe sudice şi liniar-
ceramice. Cultura, ce evoluează pe parcursul a două faze (I-II) îşi află
originea în complexul mai vast al culturilor cu ceramică neagră, din
care face parte şi Vinča, Dudeştiul, păstrând într-o prima fază de
evoluţie caracteristici similare acestora.
Ulterior aspectul culturii materiale se modifică sensibil. În
ceramică, ornamentaţia devine mult mai complexă, tehnicile
modificându-se, trecându-se de la incizie fină la incizii adânci şi excizie.
Ornamentele predilecte vor deveni spirala şi meandrul executate prin
excizie, umplute cu pastă albă. Întâlnim, în acelaşi timp, vase

24
antropomorfe cu forme unicat, ori ase pe care sunt aplicate figuri
umane, cu afinităţi anatoliene (Troia).
Specifice pentru faza a doua vor deveni aşezările de tip tell,
formate din locuinţe mari de suprafaţă. În cultivarea pământului,
începe să fie utilizat plugul primitiv (aratrum) cu tracţiune animală.
Importurile ceramicii liniare sugerează legăturile şi
contemporaneitatea celor două culturi.
Cultura Boian
La contactul dintre cultura Dudeşti şi cultura ceramicii liniare va
lua naştere cultura Boian. Aceasta face parte complexul cultural Boian-
Gumelniţa, reprezentativ pentru neoliticul şi eneoliticul de la Dunărea
de Jos.
Aria ocupată de triburile Boian acoperă, la început, Muntenia, de
unde, în faza a doua (Giuleşti) se extinde şi la sud-estul Transilvaniei,
pentru ca în faza a III-a (Vidra) expansiunea să atingă Dobrogea, iar
spre sud, nordul Munţilor Balcani.
E. Comşa a delimitat patru faze de evoluţie, denumite după
localităţile reprezentative: Bolintineanu, Giuleşti, Vidra şi Spanţov.
În cadrul ceramicii se constată, precum în cazul culturii Vădastra,
la o trecere de la decorul incizat şi de la caneluri fine la decorul
excizat, încrustat cu alb. Culturii Boian îi aparţine şi cea mai veche
statuetă lucrată din os, găsită în România. Obiectele confecţionate din
cupru se înmulţesc în faza finală.
Aşezările din fazele finale sunt de tip tell, unele fortificate. La
Radovanu a fost cercetată exhaustiv o astfel de aşezare. Locuinţele
sunt de formă rectangulară, cu podeauă de lut bătătorit.
La Cernica, Gh. Cantacuzino a cercetate o necropolă de
înhumaţie, prima de acest fel din România. Mormintele aveau
inventarul format din ceramică, podoabe de os şi cupru.
Viaţa spirituală a comunităţilor Boian sunt elocvent exprimate
prin descoperirea unui sanctuar de mari dimensiuni la Căscioarele
(faza Spanţov). Două coloane de lut ars, pictate cu motive geometrice
indică existenţa, în acea vreme, a unui cult al coloanei.
Începuturile culturii Boian pot fi plasate în a doua jumătate a
mileniului 5 a. Chr., evoluţia sa târzie atingând prima parte a mileniului
4 a. Chr. În câteva aşezări din Muntenia au apărut câteva importuri
Precucuteni III.
Problematică rămâne, după unii, existenţa unei ultime faze,
Tangâru, care ar reprezenta, în fapt, o fază distinctă, de trecere spre
cultura Gumelniţa. Acum are loc o înaintare la vest de Olt, precum şi în
Dobrogea.
Cultura Precucuteni
În sud-estul Transilvaniei, contactul dintre cultura ceramicii
liniare „cu note muzicale” şi comunităţile Boian, din faza Giuleşti se va
forma o nouă entitate, cultura Precucuteni. Din acest spaţiu originar se
va realiza o expandare înspre centrul şi vestul Moldovei, ajungând în

25
faza finală până la Nipru, zone unde se va afirma ca primă componentă
a marelui complex cultural Precucuteni-Cucuteni. Descoperirile din
Republica Moldova şi Ucraina (din fazele II-III) sunt cunoscute sub
numele de Tripolie A1 şi A2. Cum menţionam, au fost definite trei faze
evolutive (I-III), ultima de maximă expansiune.
Aşezările sunt de mari dimensiuni, unele fortificate, precum la
Traian (cel mai vechi şanţ de apărare din Moldova), Târpeşti, Târgu
Frumos. Locuinţele sunt de formă rectangulară, cu podina realizată pe
un pat de crengi şi frunze sau cu platforme.
Cultura materială din prima fază preia multe elemente din
componenta Boian (ceramică canelată şi excizată – dinţi de lup, capace
de vase cu mâner), în tandem cu topoarele de tip calapod, preluate din
mediul culturii ceramicii liniare cu note muzicale. În faza a doua începe
să fie utilizat, în paralel, şi decorul imprimat, pentru ca în ultima fază
decorul să se rezume doar la motive incizate şi imprimate, rar fiind
utilizată şi pictura.
Plastica antropomorfă s-a aflat, într-o primă fază sub semnul
influenţei directe a culturii Hamangia, pentru ca, ulterior, aceasta să se
cristalizeze în forme proprii, cu redarea stilizată a capului, şolduri
proeminente, majoritatea modelate în poziţie şezând (unele stând pe
scăunele de lut special destinate). La Târpeşti, în faza Precucuteni III s-
a descoperit o replică a celebrului „Gânditor” de la Cernavoda. Vase
conţinând numeroase statuete pictate au apărut în aşezările de la
Poduri şi S, probabil truse destinate cultului. Acest lucru este sugerat
de contextul găsirii lor, în cadrul unor construcţii, precum la S,
interpretate ca sanctuare. În mediul precucutenian apar şi primele
exemplare din aşa-numitele „hore”. Plastica antropomorfă
precucuteniană a constituit şi ea, la rându-i, model pentru cea
petreşteană timpurie.
O problemă aparte o constituie numeroasele materialele
Precucuteni descoperite în aproape toate aşezările turdăşene şi
petreştene timpurii din Transilvania şi interpretate drept importuri. O
parte a acestora ar putea constitui bunuri culturale Boian, altele, într-
adevăr Precucuteni, însă nu este exclus ele să reprezinte o specia
distinctă, proprie culturilor Turdaş şi Petreşti, rezultată în urma
influenţelor exercitate de cele două culturi cu ceramică excizată.
Datele C 14 ne indică o evoluţie a culturii Precucuteni pe
parcursul ultimului sfert al mileniului V a. Chr., până în al doilea sfert al
mileniului 4 a. Chr.
Aspectul cultural Stoicani-Aldeni
În zona de contact a culturilor Gumelniţa (A), Precucuteni (III) şi
Cucuteni( A) se formează, din inreferenţa celor trei manifstări, aspectul
Stoicani-Aldeni. Aria ocupată de acesta, acoperă sud-estul Moldovei şi
nord-estul Munteniei.

26
 Prin săpăturile de la Stoicani, Aldeni, Suceveni ş. a. Au fost
distinse trei faze de evoluţie, în cadrul căreia se foloseşte ceramica
decorată cu caneluri, pictură cu culoare albă şi grafit.

Eneoliticul dezvoltat
Eneoliticul dezvoltat este caracterizat, fenomenologic, în primul
rând de confecţionarea şi utilizarea uneltelor din cupru, grele, de mari
dimensiuni. Este de presupus exploatarea zăcămintelor cuprifere locale
în cazul comunităţilor transilvănene (Tiszapolgár, Bodrogkeresztúr) sau
a celor sârbeşti, din zona minelor Rudna Glava şi Aibunar, pentru
culturile Gumelniţa şi Sălcuţa. În acelaşi timp, uneltele din silex şi
piatră sunt folosite pe aceeaşi scară, în paralel, ceea ce justifică
folosirea, în continuare, a termenului de eneolitic.
Din punct de vedere tehnologic, un pas important este făcut prin
descoperirea turnării metalului în tipare (simple sau bivalv).
O serie de piese, unele de mari dimensiuni (vezi statuetele-
pandantive) sunt lucrate din aur, în tehnica au repoussé, precum cele
descoperite la Moigrad, Târgu Mureş (în aria culturii Bodrogkeresztúr),
Traian (în aria Cucuteni), Gumelniţa şi Sultana (în aria Gumelniţa).
Meşteşugul ceramicii atinge culmea dezvoltării sale, folosindu-se
acum, pentru întâia oară, în aria culturii Cucuteni, precursoare ale roţii
olarului. Se folosesc cuptoare pentru ceramică, în care erau atinse
temperaturi ridicate, fapt ce permitea o ardere foarte bună, neatinsă
decât în epoca clasică.
Cultura Petreşti
Şi-a primit numele după staţiunea eponimă aflată cu cursul
mijlociu al văi Sebeşului.
Originea culturii, încă controversată, este legată, cel mai
probabil, de o pătrundere sudică (din areal Dimini) ce a dat naştere în
Banat grupului Foeni, fără a fi negat aportul local turdăşean târziu. Cert
este că astăzi sunt descoperite tot mai multe materiale similare celor
din Banat în aşezări petreştene din centrul şi sud-vestul Transilvaniei.
Aria principală de răspândire rămâne centrul şi sud-vestul
Transilvaniei, cu extensii în aproape întreg arealul intracarpatic şi în
Banat (prin grupul Foeni).
Aşezările, unele de mari dimensiuni (Pianu de Jos, Ghirbom,
Păuca, Mihalţ, Caşolţ) sunt situate pe terasele râurilor, dar şi pe locuri
înalte, retrase. Au fost constatate şi procese de roire din aşezări-
matcă. Locuinţele sunt fie adâncite, fie de suprafaţă, ultimele în număr
mult mai ridicat în ultimele faze de evoluţie. Caracteristică locuinţelor
de suprafaţă sunt platformele cu planul rectangular, realizate din
lemne despicate şi, ulterior lutuite.
În cadrul ceramiii se remarcă vasele carenate (cu umărul
pronunţat) şi vasele-suport, cu piciorul înalt. Pictura , de o excelentă
calitate este aplicată pe o angobă alb-gălbuie; culorile folosite sunt
roşul, albul, negrul, foarte rar verdele. În cadrul primei faze este

27
întâlnită, adesea, monocromia de culoare sângerie, pe vase cu
suprafaţa puternic lustruită, pentru ca în ultimele două faze să
predomine bi- şi tricromia, formând motive spiralice şi meandrice.
Foarte rare sunt obiectele din cupru, cum, foarte slab
reprezentată este şi plastica antropomorfă (doar 25 exemplare)
comparativ cu culturile neolitice ce i-au precedat.
I. Paul a distins, pe baza analizei tipologico-stilistice a ceramicii
pictate, trei faze de evoluţie a culturii, notate cu A, A-B şi B, ce se
datează între începutul şi mijlocul milenilui 5 a. Chr.
Cultura Petreşti a jucat, se pare, un rol important în geneza
ceramicii pictate Cucuteni, cu care a fost, parţial, contemporană.
Sfârşitul îi este marcat de pătrunderea unor comunităţi Decea
Mureşului şi a altora aparţinătoare orizontului „toartelor pastilate”.
Cultura Gumelniţa
După cum am văzut, faza Spanţov a culturii Boian este
considerată e unii specialişti ca o fază de trecere spre cultura
Gumelniţa. Acesta este fondul de bază pe care naşte noua cultură, la
care se adaugă şi elemente Hamangia şi sud-dunărene, de tip Mariţa.
Aria de răspândire a culturii este una vastă, între Munţii Carpaţi
şi Balcani ce cuprinde Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei, nord-estul
Olteniei, dar şi regiuni din afara României (Moldova, Ucraina, Bulgaria),
elemente gumelniţene ajungâng până la Dikili-tash, în Greci
Reprezentative sub aspectul habitatului sunt aşezările
pluristratificate, de tip tell, precum cele de la Hârşova, Gumelniţa,
Căscioarele, Tangâru, Boian etc.. Rareori sunt întâlnite locuiri fortificate
cu şanţuri de apărare. Locuinţele sunt, în general, de tip platformă, cu
podina de formă rectangulară; apar şi locuineţe cu pridvor, de tip
megaron (Petru Rareş).
Metalurgia cuprului este reprezentată prin acele cu capul dublu
spiralic, cu analogii în lumea sudică, topoarele masive de tip Vidra.
Ceramica prezintă o mare diversitate de forme; întâlnim
străchini, castroane, vase de tip askos şi rhyton. Excelează ceramica
pictată, fie înainte, fie după ardere, cu alb, roşu crud sau grafit cu
motive spiralice şi geometrice.
Fenomenul gumelniţean se datează, în special, în prima jumătate
a mileniului 5 a. Chr. Evoluţia sa a fost împărţită în două faze (A şi B),
fiecare cu câte două etape (A! şi A2; B1 şi B2). Ultima subfază (B2)
Gumelniţa, numită, în genere, grupul sau aspectul cultural Brăteşti,
este întâlnită doar în zona subcarpatică a Munteniei, formându-se ca
rezultat al presiunii exercitate de triburile Cernavoda I.
Cultura Sălcuţa
Face parte din cadrul complex cultural Sălcuţa-Krivodol-Bubanj,
varianta Sălcuţa acoperind Oltenia şi sud-estul Banatului. Aceasta se
constituie pe fondul vinčian târziu şi gumelniţean timpuriu, sub
impulsul bronzului timpuriu balcanic. Împreună cu cultura Gumelniţa

28
face parte din cercul culturilor cu ceramică pictată cu grafit din sudul
României.
Aşezările sălcuţene sunt de tip tell, cu locuinţe de suprafaţă
rectangulare, prevăzute cu una sau două încăperi.
Ceramica prezintă forme derivate din cele vinčiene şi asemănări
cu cea gumelniţeană, ambele utilizând pictura crudă sau cu grafit.
Cultura Cucuteni
Fără îndoială, prin cultura Cucuteni, eneoliticul românesc a atins
maxima sa înflorire.
Născută din elementele Precucuteni târzii (III), dar şi cu
participări Petreşti şi Gumelniţa, marele complex cultural Ariuşd-
Cucuteni-Tripolje va reuşi să acopere sud-estul Transilvaniei, Moldova,
nord-estul Munteniei, spre nord ajungând până în sud-estul Poloniei, iar
spre est până la Nipru.
Aşezările cucuteniene au beneficiat de ample cercetări
sistematice, cele de la Hăbăşeşti şi Truşeşti fiind investigate exhaustiv.
Se vorbeşte chiar de existenţa, în mediul cucutenian a unor aşezări cu
caracter protourban. Preocuparea pentru sistematizarea spaţiului de
locuit reiese clar din planimetria aşezărilor tocmai pomenite; la
Truşeşti vatra cuprindea 98 de locuinţe dispuse în rânduri paralele ce
se grupau în jurul unei curţi centrale, pr când la Hăbăşeşti, cele 44 de
locuinţe formau două cercuri învecinate. În unele cazuri, aşezările sunt
fortificate cu şanţuri de apărare.
Similar mediului petreştean, sunt confecţionate locuinţe
rectangulare, cu platformă, de mari dimensiuni, cu una sau două
încăperi.
De o excepţională calitate tehnică şi artistică ceramica pictată
înainte de ardere, pe forme precum castroane, pahare, suporturi,
fructiere, vase binoclu sau pe linguriţe de lut ars. Culorile folosite erau
roşu, alb şi negru, motivele ornamentale întâlnite fiind spirala,
menadrul, rombul, în fazele A-B şi B pictându-se, schematizat, figuri
antropomorfe, reprezentări de animale de pradă şi păsări. O realizare
de excepţie este cunoscuta „horă” de la Frumuşica, redând personaje
feminine înlănţuite într-o horă.
Începând cu subfaza A3, în mediul cucutenian îşi va face apariţia,
constant, o categorie ceramică intrusivă, numită convenţional de „tip
C”, cu originea în regiunea nord-pontică. Aceasta se caracterizează
prin aspectul său rudimentar, degresarea cu scoici pisate şi decorul
realizat cu un pieptene (Kammkeramik) şi cu şnurul răsucit sau
înfăşurat.
Plastica antropomorfă cucuteniană este extrem de numeroasă
redând, cu puţine excepţii, personaje feminine cu steatopigie,
modelate după tipicuri precucuteniene.
Obiectele lucrate din cupru nu sunt foarte numeroase; cu faza A-
B utilizându-se, datorită legăturilor cu zona transilvăneană, şi topoare
de cupru cu braţele în cruce.

29
 Problematică rămâne, la nivelul documentaţiei actuale, problema
mormintelor culturii Cucuteni, extrem de puţine cunoscute raportat la
numărul impresionant de aşezări identificate.
Vl. Dumitrescu, preluând sistemul de periodizare a culturii
elaborat de H. Schimdt la începtutul sec. XX va distinge trei faze
Cucuteni (A, A-B şi B), fiecare cu mai multe subfaze, datate între 4.600-
3.700 a. Chr. Sfârşitul acestei impresionante manifestări culturale este
datorat pătrunderii unor populaţii nomade nord-pontice.

Eneoliticul final
Cultura Tiszapolgár
Ia naştere din elemente Tisa târzii şi ale grupului Iclod, ocupând
iniţial regiunile Crişana, Banat şi nordul Transilvaniei, pentru ca,
ulterior, după încetarea culturii Petreşti să ocupe şi regiuni din partea
vestică a Transilvaniei.
Forma ceramică specifică este vasul înalt, cu picior traforat,
specifice fiind şi proeminenţele în formă de „cioc de pasăre”.
Metalurgia cuprului va lua un având deosebit, confecţionându-se
îndeosebi topoare, iar din aur piese de podoabă..
Cultura Bodrogkeresztúr
Peste arealul culturii Tiszapolgár se va forma cultura
Bodrogkeresztúr.
Aşezările, ce ocupă zonele joase, sunt mai puţin cercetate, de
investigaţii mai temeinice beneficiind situl de la Pecica-Forgaci (jud.
Arad), unde au fost delimitate două niveluri de locuire. Cultura
Bodrogkeresztúr este cunoscută îndeosebi, prin monumentele
funerare.
Formele ceramice specifice sunt aşa-numitele „oale de lapte” şi
ghivece de flori, troconice. Unele dintre vase au la baza torţilor pastile
de lut. Totuşi, faza incipientă nu utiliza încă torţile pastilate.
Metalurgia cuprului atinge apogeul său, frecvente fiind topoarele
masive cu braţele în cruce (tipul Jászladány) cunoscute prin numeroase
descoperiri izolate sau depozite. Acest tip de piese apare, ca importuri,
până în mediul cucutenian. Se remarcă, de asemenea, podoabe de aur,
prezentând imagini antropomorfe stilizate (ex. descoperirile de la
Moigrad şi Oradea).
Grupul Decea Mureşului
În centrul Transilvaniei vor pătrunde, spre sfârşitul evoluţiei
culturii Tiszapolgár, grupuri de populaţie de origine nord-pontică, care
vor naştere grupului Decea Mureşului.
Cercetările efectuate la Decea Mureşului au pus în evidenţă o
necropolă de înhumaţie, cu un inventar format din ceramică, piese de
podoabă, măciucă cu patru protuberanţe din piatră care îşi găsesc
corepondenţe în descoperirile de la nordul Mării Negre sau în necropola
contemporană de la Csóngrad, demonstrând, astfel, caracterul intrusiv

30
al acestor comunităţi. Un sceptru zoomorf din piatră de la Vinţu de Jos
aparţine, de asemenea, acestui grup.
Până nu demult, aşezările nu erau cunoscute, dar cercetările de
la Aiud şi Şeuşa au evidenţiat locuiri în care se constată un fenomen de
sinteză a culturii materiale cu mediul Tiszapolgár.
Cultura Cernavoda I
Din stepele nord-pontice vor pătrunde, în zona Dobrogei şi în
Muntenia comunităţi care vor da naştere culturii Cernavoda I. Prezenţa
acestora s-a făcut simţită încă din fazele timpurii Cucuteni şi
Gumelniţa, prin ceramica de „tip C” şi prin mormintele tumulare de
înhumaţie, cu scheletele presărate cu ocru roşu.
Aria de populare va fi dobândită prin ocuparea teritorului folosit
de comunităţile gumelniţene, pe care le vor asimila. O serie de unelte
lucrate din silex sau elemente de plastică antropomorfă se vor regăsi
în continuare, ca moşteniri Gumelniţa.
Ceracteristica principală a culturii materiale este dată de
ceramica cu scoici pisate în pastă şi decorul cu şnurul. De asemenea,
trebuie menţionate capetele zoomorfe din piatră (sceptre), descoperite
izolat sau în morminte (Casimcea).

31
 Istoria veche a României

CURS 4

PERIOADA DE TRANZIŢIE SPRE EPOCA BRONZULUI

Este perioada în care, continuându-se procesul de unificare

culturală început la finele eneoliticului, se va constitui, în jumătatea
vestică a României un alt mare complex cultural: blocul Coţofeni-
Baden. Aria ocupată prin cele două culturi acoperă un spaţiu extrem de
vast, din nord-vestul Bulgariei, Macedonia, Serbia, Banatul, Oltenia,
Transilvania, Crişana, Câmpia Tisei, Transdanubia, Moravia, Slovacia şi
o parte a Austriei. Fondul comun din care ia naştere acest complex
trebuie căutat în blocul cultural Cernavoda III-Boleraz, cu origini la
Dunărea de jos. Totuşi se pot sesiza deosebiri importante, date,
desigur, de aspectele regionale.
Mutaţiile importante produse în acest interval au fost legate,
multă vreme, de populaţii cu un caracter instabil, purtătoare şi parte a
fenomenului de indoeuropenizare. Cercetările recente au dovedit însă
că sedentarizarea atinsese un nivel ridicat, cu toate că creşterea
animalelor deţinea o pondere însemnată.
„Schimbul”de culturi şi populaţii nu trebuie văzut ca un proces
brusc şi epurator, ci ca pe unul de asimilare şi continuitate, în cadrul
căruia amprenta definitorie este dată de noile forme de civilizaţie.-
Dacă în prima parte a perioadei modul de viaţă conservă mult
din caracterul neolitic, spre partea finală formele de manifestare devin
tot mai pregnant apropiate cele specifice epocii bronzului. Desigur,
reprezentativă pentru acest moment este cultura Coţofeni, care
rămâne ilustrează cât se poate de sugestiv procesul de trecere (de
tranziţie) de la vechiul mod de viaţă eneolitic, la cel al epocii bronzului.
În cealaltă jumătate, estică, asistăm la o continuare, în alte
forme a complexului Cucuteni-Tripolje, prin numeroasele elemente
păstrate în cultura Horodiştea-Gorodsk-Erbiceni.

Cultura Cernavodă III este continuatoarea directă a c.

Cernavodă I, dar pe o arie mai restrânsă la jumătatea vestică a
Câmpiei Munteniei şi sudul Olteniei (unde a dat naştere aspectului
cultural Celei). Iniţial a ocupat şi teritorii din Dobrogea.
Conţinutul material al c. Cernavodă III este puternic influenţat de
tradiţiile târzii ale c. Gumelniţa şi Sălcuţa, ca şi de impulsurile venite
din bronzul timpuriu egeo-halladic (Troia I târzie). Caracteristice pentru
ceramică sunt torţile tubulare, brâurile în relief şi decorul canelat, la
care se adaugă menţinerea scoicii pisate în pastă (moştemire de la c.
Cernavodă I).

32
 Ocupaţia principală a comunităţilor Cernavodă III era creşterea
vitelor şi a cailor, acest din urmă element fiind un argument pentru
atribuirea caracterului indo-european al acestor comunităţi, ştiindu-se
că generalizarea folosirii cailor este legată de populaţiile indo-europene
de stepă.
Datorită marii lor mobilităţi, în consens cu caracterul economiei
lor, purtătorii c. Cernavodă III au contribuit, la începutul eneoliticului
final, la procesul de uniformizare culturală, care cuprinde întreg bazinul
Dunării, din Slovacia şi vestul Ungariei (c. Boleráz) până în Dobrogea şi
din sudul Poloniei până la Munţii Balcani.

Cultura Baden (- Pecel)

Are o mare arie de răspândire, din Cehia, Slovacia şi Austria de
Jos până în vestul ţării noastre, şi din sudul Poloniei până în nordul
Serbiei şi Croaţiei. Pe teritoriul României este atestată în zonele de
câmpie din Crişana şi Banat. Spre est se învecina cu c. Coţofeni.
Originea sa pare a se afla în baza culturală neo-eneolitică a
bazinului Dunării Mijlocii, peste care s-au infiltrat influenţe nord-
vestice, răsăritene şi, mai ales, sud-estice, cu analogii până în Anatolia.
Puternica influenţă sudică se vădeşte clar în utilizarea predilectă a
canelurilor pentru decorarea ceramicii.
Din punct de vedere a ritului funerar, purtătorii c. Baden
practicau atât inhumaţia, cât şi incineraţia, denotând caracterul
eterogen al comunităţilor ce formau această cultură.
Cultura Kostolac
S-a format în nord-estul Serbiei, pe fondul variantei sudice a c.
Baden, dar cu influenţe ale bronzului macedonean. În România se
răspândeşte doar în sudul Banatului, unde intră în contact cu c.
Coţofeni, dar influenţe ale sale se resimt chiar până în centrul
Transilvaniei. Caracteristice sunt vasele ornamentate cu împunsături
punctiforme şi încrustate cu alb, decor preluat din bronzul timpuriu
macedonean.
Ritul funerar foloseşte atât inhumaţia, cât şi incineraţia.

Cultura Coţofeni
Originea culturii Coţofeni este astăzi bine precizată, prin
participarea unui fond Celei şi Cernavoda III. Aria de răspândire a
culturii este deosebit de vastă, dar a fluctuat pe parcursul evoluţiei
sale: Transilvania, Oltenia, vestul Munteniei, zona montană a Banatului
şi Crişanei, estul Serbiei, nord-vestul Bulgariei. Acest areal întins, ca şi
rezenţa unor variante regionale, destul de numeroase, naşte firesc
întrebarea, dacă nu sunt cumva, numai chiar în cazul de faţă, în faţa
unui complex cultural Coţofeni, parte a marelui bloc Baden-
Coţofeni.
Numărul locuirilor şi aşezărilor Coţofeni identificate până astăzi
pe teritoriul României depăşeşte cifra de 1300, majoritatea

33
concentrate în spaţiul intracarpatic. Dacă într-o primă fază aşezările se
regăsesc, îndeosebi în zonele joase de terase în faza finală apar, în
paralel, numeroase locuiri pe înălţimi, care ajung, precum la Piatra
Ilişovii, în Banat, la peste 1200 m. În zona înaltă de dealuri a
Transilvaniei apar şi aşa-numitele aşezări cu terase (în fapt, terasări
ale pantelor abrupte, sub vârful unui promontoriu). Sunt ocupate şi
numeroase grinduri de pe Dunăre, în sudul Olteniei. În această ultimă
regiune cunoaştem şi singurele aşezări Coţofeni fortificate, la Pleniţa şi
Castrele Traiane.
Locuirea cu cea mai complexă stratigrafie, cea de la Băile
Herculane-Peştera Hoţilor, unde s-au identificat 17 niveluri succesive, a
oferit şi posibilitatea periodizării interne a culturii, P. Roman distingând
trei faze de evoluţie I (de cristalizare), II (de ) şi III (de regionalizare).
Locuinţele sunt de tip adâncit (bordei, semibordei) şi de
suprafaţă, ultimele se pare preferate în ultima fază de evoluţie. Un
număr mare de locuinţe de suprafaţă, de formă patrulateră, cu pridvor
în faţă (15) au fost crecetate în singura aşezare săpată exhaustiv din
arealul Coţofeni, cea de la Câlnic.
Tipul de habitat ne sugerează şi tipul de economie, cu caracter
mixt al populaţiilor Coţofeni. Pe lângă cultivarea pământului, o pondere
ridicată o deţinea creşterea animalelor (ovi-caprine, bovidee).
Metalurgia Coţofeni este una puţin dezvoltată, numărul restrâns
de piese descoperite (mici obiecte de uz casnic, arme şi podoabe)
demonstrând elocvent regresul înregistrat comparativ cu epoca
anterioară.
Ritul şi ritualul funerar, în ciuda numărului mare de situri
descoperite, este foarte puţin cunoscut. Se practica cert incineraţia în
urnă (Mediaşul Aurit) dar şi înhumaţia în morminte plane (Vădastra).
Problematică rămâne, în continuare, atribuirea înmormântărilor sub
tumul şi fenomenului Coţofeni sau numai grupelor aparţinând deja
bronzului timpuriu.
În prima fază de evoluţie au putut fi observate, în sud-estul
Transilvaniei un contact direct cu comunităţi ale culturii „amforelor
sferice”. Relaţii strânse, care au dat naştere şi unor aspecte zonele, de
interferenţă a avut cu cultura Baden, în fazele I-II. În ultima fază
relaţiile cu cultura Kostolac, au dat naştere în Banat unei variante
regionale Coţofeni-Kostolac, iar în zona clisurii dunărene unei aspect
de mixtură cu cultura Vučedol.
Finalul acestei culturi este marcat de formarea în centrul şi sud-
vestul Transilvaniei a grupului cultural Livezile, care preia multe
elemente locale, coţofeniene.
În date absolute, evoluţia culturii Coţofeni se încadrează între
cca. 3.500-2.600 a. Chr.

Cultura Horodiştea-Erbiceni ocupă zona Moldovei de nord şi

centrale. Ea îşi are originea în fondul cultural al ultimelor subfaze

34
cucuteniene, peste care se adaugă, succesiv, elemente răsăritene,
astfel că în ceramică se constată tradiţii cucuteniene (pictură cu
motive liniare geometrice), alături de ceramică bogat ornamentată cu
şnurul sau incizată. O creaţie originală a purtătorilor acestei culturi o
reprezintă aşa-numitele opaiţe (cădelniţe), având un căpăcel cilindric
pe gura foarte îngustă, precum şi tipul de idol cu gâtul încovoiat.
Economia triburilor c. Horodiştea era una de caracter mixt, agro-
pastoral. Locuinţele continuă în parte tradiţiile constructive
cucuteniene, nelipsind însă nici cele de tipul unor colibe de suprafaţă
modeste sau chiar semiadâncite.
Unealta caracteristică este toporul de silex, parţial şlefuit spre
vârf.
Ritul funerar constă din morminte plane, în care se depun vase
tipice, îndeosebi pictate.
În faza finală a acestei culturi, ea a avut puternice
întrepătrunderi cu cultura învecinată, Folteşti-Cernavodă II, cu care va
forma în cele din urmă un complex cultural unitar (Horodiştea-Folteşti).

Cultura amforelor sferice este numită după tipul caracteristic

de vas: oala cu corpul globular. Mai este cunoscută şi sub numele de
c. mormintelor în ciste, după specificul ritului funerar. Aparţinând unei
populaţii de păstori, această cultură are o arie imensă de răspândire,
din centrul Germaniei până pe Bug.
În România, c. amforelor sferice pătrunde dinspre sudul Poloniei
şi Ucraina subcarpatică, ocupând nordul Moldovei. Atestările ei
constau, până în prezent, doar din morminte izolate. Ritul funerar este
cel al incineraţiei, cu depunerea resturilor în ciste sau cutii de piatră

Cultura Folteşti-Cernavodă II s-a format, într-o primă etapă,

în sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei, extinzându-se apoi în
Dobrogea şi estul Munteniei (unde a ocupat parţial arealul deţinut de
purtătorii c. Cernavodă III). A luat naştere pe fondul c. Cernavodă I, dar
prin revitalizarea unor elemente locale de tradiţie gumelniţeană şi
cucuteniană, ca şi prin asimilarea unor influenţe sudice egeo-
anatoliene.
Caracteristica principală a ceramicii acestei culturi o constitue
dispariţia scoicii pisate din pastă, ca şi rara utilizare a decorului şnurat.
Se folosesc însă, pentru decor, şirurile de crestături şi brâuri mărunt
crestate. Prin aspectul său, se apropie de c. Horodiştea-Erbiceni, cu
care a format, în cele din urmă un vast complex cultural ce va continua
şi la începutul epocii bronzului (Horodiştea-Folteşti).
Sfârşitul acestui complex este pus în legătură cu pătrunderea în
Moldova, la începutul epocii bronzului, a unor noi populaţii pastorale
nord-pontice, cunoscută sub numele de grupul mormintelor tumulare
cu ocru în groapă simplă, şi cu extinderea treptată a c. Monteoru din
nord-estul Munteniei şi a c. Costişa dinspre nord.

35
 Istoria veche a României

CURS 5

EPOCA BRONZULUI
(cca. 3.000-1.150 a. Chr.)

Cu epoca bronzului începe ultima mare secvenţă a preistoriei,

cea a epocii metalelor, formată din epoca bronzului şi epoca fierului.
Pentru teritoriul României trecerea la formele de viaţă specifice
epocii bronzului s-a produs gradual, inegal de la o zonă la altă. Vor
coexista, în spaţii diferite, comunităţi care deja au făcut acest pas şi
altele care încă aparţin tranziţiei spre epoca bronzului; cele dintâi fiind
şi purtătoare ale noului fenomen; influenţele exercitate asupra
culturilor locale vor grăbi ireversibil adoptarea tiparelor de cultură şi
civilizaţie proprii epocii bronzului.
Stadiul atins de comunităţile perioadei de tranziţie, îndeosebi de
triburile Coţofeni din faza finală, în cadrul cărora se practica o
economie mixtă, în care încep să se folosească obiecte lucrate din
bronz arsenic iar credinţele se modificaseră în sens urano-solar a
facilitat integrarea teritoriului actual al României în aria bronzului
central şi sud-est european.
Fenomenologic vorbind (deci din prisma apariţiei primelor
obiecte lucrate din bronz) epoca în discuţie începe cu utilizarea aliajului
Cu+Sn, iar în planul produselor, prin apariţia topoarelor din bronz cu
gaură de înmănuşare transversală şi apariţia primelor depozite de
bronzuri (vezi depozitul de la Baniabic). Sfârşitul epocii este marcat
prin dispariţia marilor depozite de bronzuri şi folosirea primelor obiecte
confecţionate din fier.
Sedentarizarea accentuată, ca şi apariţia unei stratificări sociale
evidente va conduce va începe să se reflecte în cultura materială prin
apariţia primelor „cetăţui”, locuri dominante fortificate, adevărate
reşedinţe tribale, mici copii a cetăţilor miceniene.
Noul mod de viaţă a impus, definitiv, organizarea de tip
patriarhal, în rândul căreia se cristalizează, în fome incipiente, prima
aristocraţie militară, parte a unei societăţi în care deja se atinsese
stadiul unei „democraţii militare”.
Din punctul de vedere al evoluţiei economice, punctăm aici
generalizarea utilizării, în agricultură, a plugului cu brăzdar de lemn
sau de corn, apariţia şi folosirea secerilor din bronz. Reprezentări de pe
vase ceramice aparţinând bronzului târziu ne indică folosirea tracţiunii
animale în agricultură. Creşterea vitelor va avea o pondere mult mărită
faţă de perioada anterioară.
Acum se va utiliza, pe scară largă şi carul cu două sau patru roţi.
Dacă primele erau utilizate ca şi care de luptă, asemenea arealului

36
caucazian, de origine, vehiculele cu patru roţi, expresiv transpuse, cu
rol cultic, în replici miniaturale în lut, erau probabil folosite în activităţi
curente sau în cadrul unor ceremonii religioase.
Credinţele magico-religioase specifice epocii bronzului se vor
canaliza, în principal, pe adorarea unei divinităţi solare. Acest lucru se
va reflecta şi în adoptarea, se scară largă a ritului incineraţiei în spaţiul
carpato-danubian.
Purtătoare ale fenomenului complex al epocii bronzului sunt
considerate, apoape unanim, a fi triburile prototrace, parte a marii
familii indoeuropene, într-un moment în care aceştia apar, pentru
prima oară, pomeniţi în scrierile miceniene ca locuind spaţiul aflat la
nordul Greciei isotrice.
Periodizarea şi cronologia epocii bronzului
Una din periodizările cel mai adesea utilizate pentru bronzul
carpato-dunărean, este cea elaborată de Paul Reinecke. Acesta
împărţea epoca bronzului în patru mari perioade, notate cu A, B, C şi D.
Realităţile impuse de cercetările din ultimele decenii au adus corectări
necesare sistemului lui Reinecke; s-a demonstrat, astfel, că epoca
bronzului începe înainte de a sa fază A şi îşi încheie evoluţia după faza
D.
Opiniile actuale nu converg însă unanim în acest sens. După unii
specialişti (Al. Vulpe) epoca bronzului debutează odată cu cercul
cultural Baden-Coţofeni, deci la nivleul perioadei de trecere spre epoca
bronzului, aflându-ne, în acest caz, în situaţia de a începe înaintea
apariţiei sale în zona egeo-mediteraneană, unde îşi află, de altfel,
focarul.
Din acest moment putem opera şi cu aşa-numita cronologie de
contact, prin care o serie de descoperiri, pe bază de importuri, pot fi
raportate la cronologia elaborată în urma studierii izvoarelor scrise din
Mesopotamia şi Egipt.
Multe obiecte lucrate din bronz vor folosi ca element de datarea
a unui sit arheologic şi, prin extensie, a unei manifestări culturale
oferind repere cronologice reale în stabilirea relaţiilor interculturale cu
zonele mai mult sau mai puţin învecinate. Astfel a fost posibilă
racordarea bronzului românesc la cel egeo-anatolian, din zona Alpilor
sau din zona Mării Baltice. Multe din punţile de legătură sunt sugerate
de piesele produse sau vehiculate de importantele centre metalurgice
transilvănene, fie că este vorba de obiecte lucrate din bronz, fie din
aur.
În momentul de faţă, pentru bronzul românesc este utilizat, fără
excepţie un sistem de periodizare tripartit: bronz timpuriu, bronz
mijlociu şi bronz târziu.

Bronzul timpuriu

37
 Trecerea la nouă epocă istorică s-a făcut pe teritoriul României
gradual. Primele comunităţi care vor dobândi caracteristicile specifice
epocii bronzului le vom cunoaşte pentru regiunile sudice.
Asemănările multiple dintre culturile perioadei de tranziţie şi cele
ale bronzului timpuriu (habitat, economie, obiceiuri funerare) fac,
adesea, imposibilă o delimitare foarte exactă între fenomene. Exemplul
classic ne este oferit de cultura Coţofeni, care prin faza sa finală
întruneşte toate atributele specifice grupelor culturale ce o vor înlocui.
În acest sens, delimitarea perioadei timpurii a epocii bronzului de
perioada anterioară este rezultatul unei convenţii, necesare în vederea
stabilirii unui limbaj comun.

Grupul Zimnicea
Începuturile noii epoci sunt tributare spaţiului sud-dunărean, de
unde grupuri de populaţie vor trece Dunărea, dând naştere în sudul
Munteniei primei manifestări a epocii bronzului carpato-dunărean.
Aceasta este ilustrată prin descoperirile din necropola de la
Zimnicea, ce a aparţinut unei populaţii pătrunse de la nordul Munţilor
Balcani.

Grupul Roşia
Aria de răspândire a acestu grup cultural se restrânge la
peşterile de pe rama vestică a Munţilor Apuseni şi la câteva desocperiri
izolate, care ating spre sud râul Mureş.
În cadrul ceramicii se remarcă vasele asimetrice, lucrate fin, fără
ornamentaţie, ce indică legături cu unele grupe culturale din Ungaria.
Mormintele sunt de înhumaţie, cele mai cunoscute fiind cele din
izbucul Topliţei. Metalurgia a atins nivelul topoarelor de tip Baniabic
sau Dumbrăvioara.

Cultura Glina III-Schneckenberg (după stratul III al aşezării

din tell-ul de la Glina şi aşezarea de la Schneckenberg-Dealul Melcilor
de lângă Braşov), reprezintă, după unii nu o singură cultură cu două
variante, ci mai curând două culturi înrudite, respectiv Schneckenberg-
Năieni în Transilvania şi nordul Munteniei şi Glina în restul Munteniei şi
în Oltenia. Această cultură s-a răspândit, la început, în centrul
Munteniei, apoi în sud-estul Transilvaniei, Oltenia, vestul şi sudul
Munteniei, contribuind la dispariţia c. Coţofeni şi Cernavoda III.
La geneza c. Glina-Schneckenberg a participat şi fondul c.
eneolitice Gumelniţa şi Cernavoda I, la care s-au adăugat şi alte
elemente din c. Cernavoda II şi din grupul mormintelor tumulare cu
ocru, din est, precum şi din cel al paharelor în formă de pâlnie (c.
Trichterbecher) şi, eventual, al amforelor sferice, din nord.
În evoluţia c. Glina s-au deosebit trei etape, dintre care una, de
început (Proto-Glina), cu elemente de tradiţie Cernavoda II, urmată de
alte două, care corespund fazelor Schneckenberg A şi B.

38
 Purtătorii c. Glina-Schneckenberg, locuind în colibe situate în
aşezări cu poziţie înaltă sau pe terase joase, iar uneori şi în peşteri, se
îndeletniceau cu cultura plantelor şi creşterea vitelor. Din inventarul
arheologic se remarcă cuţitele curbe de silex, topoarele de luptă din
piatră, unele arme din aramă (topoare plate şi cuţite) şi bronz
(împungătoare, ace, pumnale, topoare plate), roţile miniaturale şi
modelele de care din lut, precum şi ceramica, caracterizată prin ceşti şi
căni, decorate cu şnurul.
Comunităţile Schneckenberg aveau obiceiul depunerii morţilor în
poziţie chircită, în interiorul unor “ciste” cu pereţii din lespezi de
piatră : înmormântările puteau fi simple sau colective. Acest obicei se
pare că este preluat de la populaţiile „amforelor sferice”. Rar este
practicată şi incineraţia.
În zona Buzăului au apărut o serie de descoperiri înrudite cu cele
de tip Schneckenberg, care au primit, după numele aşezării şi
necropolei cel mai bine cercetate, numele de Năeni. Al. Vulpe
utilizează, mai prudent, pentru întregul ansamblu de artefacte numele
de ceramică de tip Năeni-Schneckenberg. Pentru zona subcarpatică
moldovenescă, această manifestare stă nemijlocit la geneza culturii
Monetoru.
În Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureşului şi pe unii afluenţi
din M-ţii Apuseni ai acestuia, s-au constituit grupurile Şoimuş şi
Livezile-Bedeleu, cu aşezări de înălţime şi forme ceramice din c.
Coţofeni şi Glina, având, probabil, un oarecare rol în geneza c.
Wietenberg; în sud-est se plasează grupul Jigodin, pus în legătură cu
pătrunderea purtătorilor ceramicii şnurate din centrul Europei, iar în
nord-vest c. Nyrseg, răspândită mai ales în Ungaria şi sud-estul
Slovaciei. În sud-estul Transilvaniei este definit grupul Zăbala, pe baza
unei singure aşezări şi a unei singure necropole şi ocupă zona
actualului judeţ Covasna. În linii mari evoluţia sa este posterioară, în
acest spaţiu, evoluţiei culturii Coţofeni şi este contemporană cu faza
Schneckenberg A.

Bronzul mijlociu
Caracteristica fundamentală a acestei perioade este apariţia şi
evoluţia unor culturi “clasice” pentru teritoriul României, clar
individualizate, regional, având numeroase legături cu lumea sudică,
îndeosebi miceniană. Înflorirea deosebită a unora dintre ele (Monteoru,
Wietenberg, Otomani) este de pus pe seama formării unor triburi sau
uniuni tribale bine organizate, cu o ierarhizare politico-militară,
asimilată, din punct de vedere etnic, unei populaţii prototracice.

Cultura Monteoru
Cultura Monteoru apare pe fondul anterior Năeni-Schneckenberg
şi cu o participare din partea grupului Odaia Turcului, ocupând zona

39
deluroasă a Siretului inferior, ulterior şi bazinul Bistriţei, dar, încă din
primele faze şi sud-estul Transilvaniei.
Cele mai importante cercetări s-au întreprins în aşezarea
eponimă de la Sărata-Monteoru (jud. Buzău), unde s-au identificat 13
niveluri de locuire din epoca bronzului. Observaţiile minuţioase din
acest sit au permis stabilirea unei periodizări foarte fine, numerotate în
ordine cronologică, I c4-3, I c3, I c2, I c1, I b, I a, II a şi II b.
Ceramica se individualizează prin câteva forme specifice: ceaşca
cu toartă prevăzută cu prag şi vasul etajat. Ornamentaţia cuprinde, în
linie evolutivă, motive geometrice incizate, apoi în relief, urmate în
fazele finale de un decor canelat dominat de motive solare.
Purtătorii c. Monteoru, agricultori şi crescători de vite, amestecaţi
din punct de vedere antropologic (elemente mediteranoide
predominante şi altele de origine central-europeană), încep să ridice
“burguri” cu construcţii din piatră şi lemn (platforme pentru locuinţe,
turnuri de supraveghere şi sanctuare), care atestă legăturile cu sudul,
respectiv cu civilizaţia miceniană. Aceste construcţii din piatră,
atestate la Sărata Monteoru (BZ), Fitioneşti (VN) şi Răcătău (BC), şi
armele din bronz pot constitui dovezi cu privire la o formă de
organizare socială superioară, ce se va generaliza în cea de a doua
epocă a fierului.
În aria monteoreană au fost cercetate necropole de mari
dimensiuni, precum cele de la Cândeşti (cu peste 800 de morminte),
Sărata Monteoru.
Evoluţia culturii se încheie în jurul anului 2.200 a. Chr.
Cultura Costişa
La nord de aria Monteoru evolua în bronzul mijlociu cultura
Costişa, ce acoperea zona bazinului Bistriţei şi cursul inferior al râului
Moldova. Prin natura sa, această manifestare prezintă un caracter
intrusiv, legându-se, probabil, de grupul Bilyi Potik din Ucraina
Subcarpatică.
Aşezările, puţin cercetate, ocupă zona de terase şi deal. Cele de
la Costişa şi Siliştea sunt fortificate. Cultura materială este mai puţin
cunoscută; în rândul ceramicii caracteristice sunt ceştile cu una sau
două torţi, amforele decorate, predilect, cu triunghiuri haşurate.
Comunităţile Costişa au ocupat şi o parte a sud-estul
Transilvaniei, unde au format aspectul Ciomortan.
Expansiunea triburilor monteorene spre nord a determinat o
restrângere a culturii Costişa doar la bazinul Moldovei.
În Banat, din aceeaşi vreme cu c. Glina-Schneckenberg, este
atestat începutul c. Periam, pus în legătură cu complexul Periam-
Mokrin-Pančevo, răspândit în sud-vestul României şi regiunile vecine
din estul Ungariei, nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei.
Această cultură, cu două perioade în evoluţia ei, s-a constituit din
elemente Vučedol şi Zók, cu impulsuri din Macedonia şi Grecia. Ea se
caracterizează prin ceşti cu una sau două torţi şi decor incizat, prin

40
unele obiecte de podoabă, din aramă sau bronz (pandantive în formă
de ochelari, brăţări, coliere etc.), precum şi prin ritul funerar al
inhumaţiei.
Pe baza acestei culturi s-au format c. Pecica, Vatina, Gârla Mare-
Cârna şi Verbicioara, din Bz. mijlociu şi târziu, din sud-vestul României.
În ceea ce priveşte c. Pecica (după tell-ul cu mai multe niveluri
de locuire de la Pecica - AR), aceasta este cunoscută, mai demult, şi
sub denumirea de c. Periam-Pecica, iar mai recent sub numele de c.
Mureşului. Ea a avut o evoluţie lentă, de-a lungul mai multor faze,
până către sfârşitul epocii bronzului, cu legături în c. Otomani şi Vatina.
Comunităţile c. Pecica sunt localizate pe Mureş, până la Deva şi,
spre sud, până în Banat, unde este atestată faza ei cea mai veche.
Aceste comunităţi au prelucrat bronzul în cuprinsul aşezărilor, după
cum o dovedesc tiparele pentru pumnale, vârfuri de lance şi topoare
cu gaură transversală pentru mâner descoperite în aşezarea eponimă.
Nivelul mai ridicat al producţiei metalurgice din această cultură poate
fi pus în legătură cu schimburile mai active de materie primă, dar şi de
alte obiecte din regiunile Tisei şi Mureşului. Pe această cale au ajuns
aici şi unele produse de faianţă şi chihlimbar.
Ritul de înmormântare era inhumaţia în poziţie chircită în
morminte plane.
Cultura Vatina (după o localitate din Banatul sârbesc) este
răspândită în zona Banatului, a Tisei şi Savei inferioare, s-a constituit la
începutul epocii bronzului şi a durat până la finele Bz. mijlociu. Se
caracterizează prin căni cu una sau două torţi, castroane şi alte tipuri
ceramice, decorate cu motive incizate (ghirlande, spirale, triunghiuri),
unelte şi arme din piatră, os, corn şi, mai puţin, din bronz (topoare,
săbii). Ritul funerar era inhumaţia.
Cultura Verbicioara, răspândită în aproape toată Oltenia,
Banat, vestul Munteniei, Voivodina, Serbia şi nord-vestul Bulgariei, s-a
desprins din c. Vatina, din grupul Periam-Mokrin-Pančevo, fiind în
contact şi influenţată, în decursul a cinci faze de evoluţie, de c. Pecica,
Vatina, Gârla Mare-Cârna, Tei, Monteoru şi Zimnicea.
Aşezările c. Verbicioara ocupau înălţimile, fiind fortificate cu
şanţuri de apărare, sau terasele joase. In ceea ce priveşte inventarul
acestor aşezări, se întâlnesc unelte din piatră, silex, os şi corn
(brăzdare de plug). Obiectele de bronz sunt puţine. Ceramica are
caracteristică ceaşca cu două torţi supraînălţate, decorată cu
triunghiuri, romburi şi motive solare (roţi, cercuri concentrice) incizate,
precum şi vasele-cuptor portabile.
Ritul funerar a fost iniţial inhumaţia, iar în ultimele două faze
incineraţia.
Cultura Tei, contemporană cu c. Verbicioara, s-a constituit pe
fondul Cernavoda II, Glina şi pe baza unor influenţe sudice, din
Macedonia. Comunităţile c. Tei s-au extins din zona de câmpie a
Munteniei până în regiunea de dealuri şi munte şi, peste Carpaţi, în

41
colţul de sud-est al Transilvaniei, iar la sudul Dunării până la M-ţii Stara
Planina din Bulgaria.
În evoluţia acestei culturi s-au deosebit cinci faze, din care
primele trei în Bz. mijlociu, iar ultimele două în Bz. târziu,
contemporane cu c. Coslogeni.
Comunităţile Tei locuiau în aşezări cu poziţie joasă sau mai
înaltă, neîntărite, ocupându-se cu agricultura, în principal, dar şi cu
creşterea vitelor. Din inventarul aşezărilor fac parte foarte multe unelte
şi arme din piatră şi silex (cuţite curbe de silex sau gresie, lame de
formă trapezoidală, pentru seceri, topoare de piatră). Sunt mai puţine
uneltele, armele şi podoabele din bronz. Dintre armele de bronz se
remarcă topoarele, pumnalele şi spada lungă şi subţire (zisă şi
miceniană). Nu lipsesc nici obiectele din aur şi argint, cum o atestă
tezaurele de la Perşinari (DB) şi Turnu Măgurele.
Caracteristice pentru ceramică sunt ceştile cu una sau două torţi,
decorate, în tehnica împunsăturilor succesive, cu motive spiralice
încrustate cu alb.
Cultura Wietenberg
Specifică bronzului “clasic” transilvănean, cultura Wietenberg şi-
a primit numele după aşezarea de la Sighişoara-Dealul Turcului sau
Wietenberg.
Problema originii culturii este încă discutată, bănuindu-se un
aport local din partea grupului cu ceramică striată şi decorată cu
ornamente textile, dar aspectul descoperirilor timpurii arată o ată
componentă, greu de precizat la momentul actual.
Posibilităţile de periodizare, teoretice până la un moment dat au
beneficiat de rezultatul concret oferit săpăturile de la Derşida (jud.
Sălaj), unde N. Chidioşan a observat trei niveluri successive de locuire,
pe baza cărora a definit primele trei faze (I, II, III) din evoluţia culturii.
O fază finală (IV) este documentată, cu puţine excepţii, în întreg
arealul Wietenberg.
O încercare recentă de periodizare aparţine lui Nikolaus Boroffka,
care distinge patru faze evolutive, dar le notează cu litere latine (A, B,
C şi D).
Cultura materială este de o bogăţie şi varietate excepţională.
Ceramica ocupă un loc important în cadrul descoperirilor. În fazele II-IV
se remarcă prezenţa vaselor de bună calitate, cu suprafaţa lustruită,
decorate cu motive geometrice (spirale, meandre, romburi executate
prin incizie şi încrustate cu pastă albă. Formele specifice sunt
castroanele lobate, străchinile scunde, bogat ornamentate sau
„afumătorile”.
Strânsele legături cu civilizaţia miceniană sunt dovedite şi de
ornamentele de pe topoarele de luptă, cât şi de săbiile lungi şi subţiri
din tipul Boiu-Sauerbrunn. Atât săbiile, cât şi topoarele de luptă cu disc
sau “apărătoarele de braţ” din bronz, din descoperirile izolate sau din
depozitele din aria c. Wietenberg (Turda - CJ, Ighiel şi Sebeş - AB),

42
atestă activitatea războinică a purtătorilor acestei culturi, care s-au
răspândit în mai multe zone ale Transilvaniei, afectând în bună măsură
comunităţile tribale cu care au venit în contact.
În viaţa spirituală se întâlnesc aceleaşi elemente legate de cultul
solar, ca şi în celelalte culturi din aceeaşi vreme. Ritul funerar
predominant este cel al incineraţiei, inhumaţia fiind întâlnită în mai
mică măsură, aşa cum dovedesc necropolele de la Bistriţa (BN) şi
Sibişeni (AB).
În Crişana, între cursul inferior al Mureşului, M-ţii Apuseni şi Tisa,
se localizează cultura Otomani, care s-a extins ulterior spre est, în
aria c. Wietenberg, până în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, spre sud,
până în Banat, şi spre nord-vest, dincolo de Tisa, nord-estul Ungariei,
estul Slovaciei, Ucraina transcarpatică şi sud-estul Poloniei.
Agricultori şi crescători de vite, purtătorii acestei culturi locuiau,
iniţial, în aşezări de înălţime, întărite cu şanţ de apărare şi val de
pământ, iar în ultima fază în aşezări circulare de tip tell sau atol, în
zone mlăştinoase de la şes, uneori însă şi în aşezări întinse din zone de
deal.
Inventarul aşezărilor era constituit din unelte de piatră şlefuită,
silex şi obsidian, cuţite curbe de silex. De remarcat psaliile de os,
asemănătoare celor din Ungaria şi Slovacia, care atestă o intensă
folosire a cailor. Un loc aparte îl ocupă obiectele din bronz, în special
armele decorate cu motive spiralice, ilustrând dezvoltarea metalurgiei
bronzului dar şi caracterul pregnant războinic al acestor comunităţi.
Ceramica, reprezentată prin diferite forme de vase (ceşti cu o
toartă, străchini, vase cu gât cilindric şi marginea evazată etc.) este
decorată cu motive incizate (cercuri concentrice, spirale) şi cu caneluri,
asociate cu puncte imprimate şi proeminenţe, precum şi motive care
imită pandantivele semilunare ori în formă de potcoavă.
În ceea ce priveşte viaţa spirituală, în afară de decorul ceramicii
sau al armelor din bronz, precum şi câteva statuete plate din lut, de
tipul “cu cap mobil”, o menţiune aparte merită sanctuarul
dreptunghiular din aşezarea de la Sălacea (BH), cu pridvor şi două
încăperi, cu pereţii decoraţi la exterior cu motive geometrice, iar în
interior vetre-altare cu vase de ofrandă.
Ritul funerar a variat: în prima fază, incineraţie în urne, în faza a
doua inhumaţie în poziţie chircită, iar în faza finală, din nou incineraţie.
Tot în această perioadă se plasează, în nord-vestul României,
cultura Suciu de Sus, înrudită cu c. Wietenberg şi răspândită în
Maramureş, nordul Crişanei şi Transilvaniei, nord-estul Ungariei şi sud-
estul Slovaciei. Constituită, în condiţii insuficient precizate, la sfârşitul
Bz. timpuriu şi începutul Bz. mijlociu, probabil pe fondul c. Vučedol-Zók
şi Nir, a evoluat de-a lungul a trei faze, din Bz. mijlociu până, după unii
autori, în Ha. timpuriu, deşi, după alţii, ultima sa fază nu ar fi depăşit
Bz. mijlociu.

43
 Aşezările acestei culturi erau instalate, de obicei, pe terasele
joase ale râurilor, remarcându-se prin bogăţia şi frumuseţea ceramicii,
ilustrată prin ceşti şi alte forme de vase, decorate cu motive incizate şi
excizate, spiralice, meandrice, zoomorfe şi florale, ultimele cu analogii
în Creta şi la Mycene.
De remarcat şi bogăţia produselor din domeniul metalurgiei
bronzului, reflectate în depozitele de arme (Apa - SM, Valea Chioarului
şi Săpânţa - MM), dintre care unele erau decorate cu motive reflectând
simbolurile solare.
Ritul funerar este ilustrat prin incineraţie în morminte plane sau
tumulare.
Cultura Gârla Mare-Cârna de pe stânga Dunării, la est de
Porţile de Fier, reprezintă un aspect local al marelui complex al
câmpurilor de urne, răspândit de la Dunărea mijlocie până la est de
Jiu şi în unele părţi din nord-vestul Peninsulei Balcanice, în Serbia şi
nord-vestul Bulgariei.
Comunităţile c. Gârla Mare-Cârna, cu două sau trei faze de
evoluţie, în legătură directă cu acelea ale c. Dubovac-Žuto-Brdo şi
cu cele ale purtătorilor ceramicii încrustate din Pannonia, au pătruns în
aria c. Verbicioara şi Tei, în ultimele faze ale acestora, în condiţiile
mişcărilor din cadrul marii migraţii egeene, pusă de izvoarele istorice
pe seama “popoarelor Mării”, care au afectat nu numai zona balcano-
egeeană, contribuind la distrugerea civilizaţiei miceniene, ci şi coastele
de vest ale Asiei Mici şi chiar Egiptul.
Aşezările acestei culturi erau situate pe boturi de deal sau pe
terase înalte, precum şi în imediata apropiere a Dunării, ocupaţia de
bază fiind agricultura.
Mormintele de incineraţie din cimitirele plane (Cârna - DJ,
Ostrovu Corbului şi Balta Verde - MH) se caracterizează prin urne,
ceşti, oale, frumos decorate cu motive spiralice sau derivate din
acestea, mai puţin meandrice, în tehnica împunsăturilor succesive
încrustate cu alb, câteva piese de bronz şi, mai ales, idoli feminini din
lut ars, cu o rochie lungă terminată în formă de clopot, decoraţi cu
motive imprimate şi încrustate cu alb, reprezentând atât ornamente
ale îmbrăcămintei cât şi podoabe (coliere, brăţări, pandantive etc.).
Decorul spiralo-meandric al ceramicii şi reprezentarea
îmbrăcămintei cu decolteuri, precum în cultura cretano-miceniană,
sunt în legătură cu unele influenţe sudice, ca şi decorul în tehnica au
repoussé de pe discurile-falere din aur din tezaurul de la Ostrovu Mare-
Ţigăneşti (MH), ajunse prin schimb la triburile c. Gârla Mare-Cârna.
Situaţia este deosebită în sud-estul României, respectiv în părţile
de est şi sud-est ale Munteniei şi în Dobrogea, unde nu se cunosc
culturi din această perioadă, ca şi în cea anterioară. In acest spaţiu
este atestată prezenţa unor triburi de origine nord-pontică (c.
Mormintelor tumulare sau, mai rar, plane, cu ocru, c. Iamnaia, cu
morminte în gropi acoperite cu bârne - de la sfârşitul eneoliticului şi

44
începutul epocii bronzului; c. Catacombelor, cu morminte cu nişă
laterală pentru depunerea cadavrului - din Bz. timpuriu şi mijlociu; c.
Srubnaia, cu morminte cu construcţii de lemn - din Bz. târziu.

Bronzul târziu (1350/1300 - 1150 b. c.)

În această vreme, metalurgia bronzului a căpătat o dezvoltare
mai mare, după cum o dovedesc numeroasele depozite de unelte,
arme, piese de harnaşament şi podoabe din bronz, de origine
transilvăneană, central-europeană, estică şi meridională din
Transilvania, aparţinând seriei Uriu-Domăneşti. Din aceeaşi vreme
datează şi unele depozite din regiunile extra-carpatice ale României,
Dobrogea şi Basarabia, conţinând piese caracteristice de tip răsăritean
şi sudic. In paralel, se continuă metalurgia aurului, precum o atestă
tezaurul de la Biia (AB).
În condiţiile istorice noi, probabil şi de climă, din această
perioadă, aşezările întinse ale locuitorilor din Bz. mijlociu sunt înlocuite
cu sălaşele, în care predomină creşterea vitelor ca ocupaţie principală.
În legătură cu transformările în felul de viaţă a comunităţilor
respective sunt şi majoritatea culturilor de la sfârşitul epocii bronzului,
care, cu toate că se dezvoltă din fondul local al acelora din etapa
anterioară, capătă aspecte deosebite, mixte şi de tranziţie către
perioada următoare, a Hallstatt-ului, cum sunt de pildă c. Noua şi
Coslogeni şi aspectele contemporane cu ele, cunoscute sub numele de
Fundenii Doamnei, Verbicioara V şi Zimnicea-Plovdiv.
Cultura Cruceni-Belegiš (după necropolele de incineraţie de la
Cruceni - TM şi Belegiš - Serbia), răspândită în Voivodina şi vestul
Banatului, reprezintă rezultatul unor întrepătrunderi culturale pe un
fond comun Vatina.
Această cultură, cu două faze în evoluţia ei, din Bz. mijlociu până
în Bz. târziu sau chiar Ha. timpuriu, este mai bine cunoscută în
România prin necropolele de incineraţie de la Cruceni şi Bobda (TM).
Din inventarul acestor morminte fac parte urne, străchini şi ceşti, cu
decor imprimat şi încrustat cu alb, la care se adaugă piese din bronz
(topoare de luptă cu disc, pumnale triunghiulare, brăţări cu capete
spiralice). Armele din bronz atestă o activitate războinică la triburile
respective, cu toate că, în general, purtătorii acestei culturi se ocupau
cu predilecţie de agricultură, creşterea vitelor şi cu meşteşugurile
casnice. Ca o consecinţă a dezvoltării economico-sociale din etapa
respectivă, aceste triburi au cunoscut şi diferenţieri sociale, aşa cum o
atestă inventarul bogat al unor morminte sau tezaurul de obiecte de
aur de la Ostrovu Mare.
Purtătorii acestei culturi ridică cele mai mari fortificaţii de
pământ în câmpiile din vestul României, cum ar cele de la Sântana
(jud. Arad) şi Corneşti (jud. Timiş)
Pe un spaţiu mare, de la Nistrul Mijlociu şi Superior până la est de
M-ţii Apuseni şi din regiunea subcarpatică a Ucrainei până în sudul

45
zonei dintre Siret şi Prut, este răspândită cultura Noua, dezvoltată, pe
parcursul a două faze de evoluţie (I şi II), pe fondul culturilor din Bz.
mijlociu, în urma contactului cu elementele răsăritene ale c.
Sabatinovka de pe teritoriul Ucrainei, pătrunse spre vest. Avându-se
în vedere legăturile cu această cultură, de altfel ca şi c. Coslogeni, se
consideră c. Noua ca o variantă locală a unui complex cultural mai
mare, denumit Sabatinovka-Noua-Coslogeni.
Aşezările acestui complex cultural sunt mici, în formă de movile
plate sau nivelate cu multă cenuşă, numite şi “cenuşare” (zolniki),
rezultată din resturile a mai multor locuinţe simple. Se constată o mare
dezvoltare a creşterii animalelor faţă de agricultură, care se practica
într-o măsură mai redusă. Purtătorii acestei culturi aveau o predilecţie
pentru anumite specii ceramice (ceşti cu torţi supraînălţate, cu butoni
sau creastă, vase în formă de sac cu brâu în relief etc.) şi o producţie
sporită de unelte şi arme din silex, piatră şi, îndeosebi, din os şi corn.
Lipsa minereurilor de cupru şi depărtarea faţă de centrele metalurgice
ale Transilvaniei au determinat comunităţile c. Noua din anumite
regiuni să intensifice producerea de unelte şi arme din os şi corn de
cerb, care imită uneori pe cele din bronz. Pe de altă parte, din
inventarul obiectelor de bronz, destul de redus, fac parte unelte, arme
şi obiecte de podoabă de origine răsăriteană, prezente în depozite de
bronzuri. Erau folosite şi armele din silex, remarcându-se cuţitele curbe
şi vârfurile de săgeţi microlitice, cu baza concavă sau dreaptă.
Comunităţile acestei culturi practicau ritul inhumaţiei, mai rar pe
cel al incineraţiei, îngropându-şi morţii cu un inventar sărăcăcios.
În sud-estul României, respectiv în Dobrogea şi sud-estul
Munteniei şi, parţial, în nord-estul Bulgariei, s-a răspândit cultura
Coslogeni, făcând parte din acelaşi complex cultural amintit anterior.
Cu trei faze în evoluţia ei, c. Coslogeni a început la sfârşitul Bz.
mijlociu şi a continuat în Bz. târziu, când este contemporană cu c.
Noua, cu care prezintă strânse legături, îndeosebi în ceea ce priveşte
ceramica. Pe de altă parte, tipurile de unelte din piatră se aseamănă,
ca tehnică, cu cele ale c. Tei, ceea ce indică contactul cu această
cultură.
Aşezările c. Coslogeni sunt de acelaşi tip ca şi al celor din c. Noua
(cenuşare), existând însă şi aşezări mai întinse, cu o mare cantitate de
oase de animale domestice, ilustrând, şi aici, principala ocupaţie a
comunităţilor respective.
Ceramica are forme variate (vase-sac, castroane, ceşti cu două
torţi supraînălţate), cu analogii în diverse medii culturale
contemporane: Sabatinovka, în faza iniţială, Monteoru, Zimnicea-
Plovdiv, Noua, în faza a doua, sau Radovanu, în cea de a treia. Vasele
sunt decorate cu benzi în relief, triunghiuri cu haşuri incizate. şiruri de
puncte.
Din restul inventarului reţin atenţia “sceptrele” din piatră, de
formă cvasi-cilindrică, secerile de tip “tupik”, din maxilare de animale

46
şi omoplaţi de animale cu crestături, alături de alte numeroase obiecte
din os. Piesele de bronz sunt puţine.
Relativ la ritul funerar, s-a practicat incineraţia, uneori
înmormântările făcându-se în movile mai vechi.
În nord-estul Munteniei, sud-estul Moldovei şi nord-vestul
Dobrogei, în locul c. Coslogeni, care-şi încetează, aici, mai repede
existenţa, se întâlneşte aspectul cultural Sihlenu, cu legături în c.
Monteoru, Noua, Coslogeni şi prima fază a c. Babadag. Este
caracterizat prin forme diverse de vase (bitronconice, cu gât înalt, corp
bombat şi ceşti cu toarta lată supraînălţată) şi unele particularităţi ale
decorului (proeminenţe, triunghiuri incizate şi haşurate, cerculeţe
imprimate).
În zona meridională a României, în aria c. Tei, în Bz. târziu s-a
răspândit aspectul Fundenii Doamnei, considerat ca aparţinând
ultimei faze a c. Tei.
În aceeaşi vreme, în Oltenia se întâlneşte un aspect cultural
corespunzând ultimei faze a c. Verbicioara, respectiv Verbicioara V,
cu analogii pentru formele ceramice în special în sudul Dunării.
Comunităţile acestor două aspecte culturale (Fundenii Doamnei
şi Verbicioara V) au fost constituite pe baza fondului anterior al c. Tei şi
Verbicioara şi cu influenţe din c. Dubovac-Žuto-Brdo-Gârla Mare-Cârna,
pătrunse aici, probabil, în urma presiunii exercitate de purtătorii c.
Mormintelor tumulare.
Din aceeaşi vreme cu cele două culturi din zona de sud a
României, datează şi cultura Zimnicea-Plovdiv, răspândită într-o
zonă îngustă din sudul Munteniei, între oraşele Zimnicea şi Giurgiu, iar
la sud de Dunăre, până în valea Mariţei. Se caracterizează prin vase
globulare cu două torţi supraînălţate şi căni cu buza oblică. Ea a fost
pusă în legătură cu un curent cultural sudic, venit în contact cu c. Tei
şi, într-o măsură mai redusă, cu c. Verbiciuora, Gârla Mare-Cârna şi
Coslogeni.
În celelalte teritorii ale României, se consideră că în Bz. târziu şi-
au continuat evoluţia, fără transformări prea mari, c. Gârla Mare-Cârna,
Pecica, Cruceni-Belegiš, Otomani, Wietenberg şi Suciu de Sus, ne fiind
afectate de purtătorii c. Noua din est, sau cei ai c. Mormintelor
tumulare din centrul Europei.
În genere, nu sunt încă bine cunoscute evenimentele de la
sfârşitul epocii bronzului care au provocat stingerea sau transformările
profunde ale culturilor specifice. Pare a fi îndreptăţită teza potrivit
căreia mai multe din culturile Bz. mijlociu au fost afectate de mişcările
triburilor estice ale complexului cultural Sabatinovka-Noua-Coslogeni şi
de cele ale Mormintelor tumulare, care au determinat deplasarea în
regiunea Dunării a comunităţilor c. Câmpurilor de urne Gârla Mare-
Cârna.
În funcţie de aceste deplasări şi restructurări se pot înţelege mai
bine preliminariile continentale ale migraţiei egeene, ca şi

47
transformările social-economice şi culturale din spaţiul afectat de
aceste mişcări de triburi la sfârşitul epocii bronzului.

Metalurgia bronzului
Bronzul este un metal realizat din alierea cuprului cu staniu sau
arseniu. Încă de la finele eneoliticului sunt confecţionate aşa-numitele
bronzuri arsenice (Cu-As). Alierea cuprului cu staniu, într-un procent al
celui din urmă de 10 % dădea naştere bronzului optim, cu duritate şi
plasticitate ce permitea obţinerea unor obiecte cu destinaţii foarte
diferite (de la obiecte de podoabă la unelte, arme, echipament militar,
care de luptă).
Bogatele resurse cuprifere de pe teritoriul României au fost,
măcar în parte, exploatate încă din antichitate. Dovadă ar putea
constitui, pentru începuturile epocii bronzului un ciocan de minerit
descoperit în mina de la Caraci (jud. Hunedoara), alte piese similare
fiind descoperite în aşezări din aceeaşi vreme din Oltenia. În schimb,
lipsa unor surse de staniu în spaţiul carpato-danubian făcea necesară
obţinerea acestui metal, pe calea schimbului, din alte zone.
Mineritul în epoca bronzului se făcea, cel mai probabil, prin
săparea unor puţuri ce urmăreau minereul la mică adâncime. Într-unul
din tumulii de la Lăpuş (Maramureş) a fost descoperit un vas ceramic
în formă de cuvă, ce imită vasele din lemn utilizate pînă nu demult în
Munţii Apuseni pentru spălarea zăcămintelor complexe neferoase.
La finele epocii de care ne ocupăm, metalurgia bronzului luase
un avânt deosebit, Transilvania devenind unul din principalele centre
metalurgice ale Europei acelei vremi. Depozitul de bronzuri de la
Uioara, cu cele cca. 15.000 de piese ce-l compun este, în prezent, al
doilea depozit ca mărime din Europa.

Metalurgia aurului
În paralel cu metalurgia bronzului se va dezvolta şi o puternică
metalurgie a aurului, prin exploatarea bogatelor resurse locale
existente îndeosebi în zona Munţilor Apuseni.
Cele mai importante tezaure din aur au fost descoperite la
Perşinari (în aria culturii Tei), Ţigănaşi (în aria culturii Gârla Mare-Žuto
Brdo), Hinova (în aria grupului cu acelaşi nume). Piese izolate, sau
apărute în asociere în depozite, cu obiecte de bronz au apărut şi la
Ţufalău, Sarasău, Cugir ş. a., ilustrând elocvent amploarea luată în
prelucrarea aurului de către comunităţile epocii bronzului.

48
 Istoria veche a Romaniei

CURS 6

CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA TRACO-GETICĂ ÎN

PRIMA EPOCĂ A FIERULUI
(HALLSTATT)

Probleme de terminologie
Epoca fierului de pe teritoriul României se divide în două
perioade principale, ce corespund primei epoci a fierului şi celei de a
doua epocă a fierului. Începând cu perioada interbelică, cei doi termeni
vor deveni sinonimi cu cei de Hallstatt şi Latène, primul după numele
unei necropole din Austria, cel din urmă după numele aşezării celtice
de la La Tène, în Elveţia. Pentru spaţiul carpato-dunărean, termenii de
Hallstatt şi Latène şi-au pierdut mult din semnificaţia originară,
înglobând realităţile specific teritoriului României de azi.
Dacă prima epoca a fierului reprezintă momentul de început al
utilizării obiectelor de fier, perioadă ce îi urmează corespunde
generalizării metalurgiei fierului pe teritoriul României.
Periodizare şi cronologie
Începutul primei epoci a fierului reprezintă un fenomen văzut
diferit de specialişti. Există trei păreri în acest sens:
1. O prelungire a epocii bronzului până în jurul anului 1.000, sau
chiar 800 a. Chr.
2. O datare a începutului epocii fierului la 1.150 a. Chr., ce
corespunde cu începutul Hallstatt-ul A in periodizarea lui P.
Reinecke, caz in care se accepta existenta unei „perioade de
tranziţie” spre epoca fierului, cuprinsă între 1.150-1.000 a.
Chr.
3. Începutul epocii fierului debutează odată cu pătrunderea
culturii Gava pe teritoriul României, în jurul anului 1.000 a.
Chr., în Ha B1.
Începând cu perioada interbelică vor fi utilizate tot mai adesea în
istoriografia românească periodizarea lui P. Reinecke pentru Hallstatt şi
cea a lui J. Déchelette pentru Latène. Periodizarea lui Reinecke,
îmbunătăţită de H. Muller-Karpe, este urmatoarea:
- Ha A – Ha A 1 – 1.150-1.100 a. Chr.
- Ha A 2 – 1.100-1.000 a. Chr.
- Ha B – Ha B 1 – 1.000-900 a. Chr.
- Ha B 2 – 900-850/800 a. Chr.
- Ha B 3 – 850/700 a. Chr.
- Ha C – 700-600 a. Chr.
- Ha D – 600-450/400 a. Chr.

49
 Noi considerăm că epoca bronzului durează până la începutul
perioadei Hallstatt B, moment de la care, fără o perioadă de tranziţie,
începe prima epoca a fierului. Momentul de final al primei epoci a
fierului se încheie diferit pe teritoriul României; în jur de 450 a. Chr. în
regiunile subcarpatice şi la Dunarea de Jos şi în jur de 400 a. Chr.
pentru Transilvania.
În consecintă, avem urmatoarea periodizare în sistemul lui P.
Reinecke; Hallstatt timpuriu (Ha B), Hallstatt mijlociu (Ha C); Hallstatt
tarziu (Ha D).

Caracterizare generală
Începutul primei epoci a fierului coincide, pentru teritoriul
României, cu dispariţia marilor depozite de bronzuri, deci cu declinul
metalurgiei bronzului, în special a celui transilvanean. Din punct de
vedere fenomenologic, începand cu această perioadă încep sa-si faca
aparitia primele obiecte lucrate din fier, ce au un context al
provenientei asigurat. De altfel, prelucrarea acestui nou metal, care va
si da denumirea epocii, va avea un efect major asupra evolutiei
societatii tracice timpurii.
Bronzul va forma insa in continuare principala materie prima
pentru confectionarea uneltelor, armelor sau obiectelor de stricta
utilitate. Pentru perioada Ha B, vor deveni caracteristice depozitele de
bronzuri de tip Moigrad-Tăuteu (Ha B1), Fizeşu Gherlei-Sângiorgiu de
Pădure (Ha B2) şi Şomartin-Vetiş (Ha B3). Pentru Hallstatt-ul mijlociu
(Ha C) caracteristice vor fi depozitele de tip Bâlveneşti-Vinţu de Jos,
sincronizate, in Transilvania de sud, Oltenia si Banat, cu evolutia
culturii Basarabi.
Din punct de vedere cultural, perioada in sine debuteaza cu
patrunderea in spatiul de vest a Romaniei a triburilor culturii Gava, ce
corespunde unei uniformizari culturale pe un spatiu extrem de vast.
Puterea militara, reliefata prin aparitia unor centre fortificate, indică
formarea unor puternice triburi si chiar aparitia unor uniuni de triburi
tracice. Spre mijlocul epocii hallstattiene, dar in mod special in
Hallstatt-ul tarziu avem documentate numeroase morminte de
luptatori, ce faceua parte dintr-o aristicratie militara aflata in plina
ascensiune.
Se considera, in genere, ca prima epoca a fierului corespunde
unei perioade de racire climatica, fapt care ar fi atras dupa sine o
axare a comunitatilor spre cresterea animalelor si mai putin catre
cultivarea pamantului. Dar descoperirea unui numar insemnat de
unelte agricole (in special seceri din bronz) ne arata cel putin un
echilibru intre cele doua ocupatii principale.
Viata spirituala a comunitatilor din prima epoca a fierului
reprezinta, in linii generale, o continuare a celei din epoca bronzului.
Simbolurile solare (carucioarele acvatice de la Bujoru sau Vaidei,

50
capete de pasari acvatice lucrate din bronz, motive decorative pe
ceramica sau vase de metal) devin preponderente.
Ritul si ritualul funerar atestat pentru Hallstatt-ul timpuriu si
mijlociu atesta atat practicarea inhumatiei, cat si incineratiei. O
modificare radicala se constata incepand cu perioada Ha D, odata cu
patrunderea unei populatii scitice pe teritoriul Romaniei si, in special al
Transilvaniei, care a condus la o generalizare a ritului inhumatiei, rar
practicandu-se, de catre populatia autohtona, incineratia.
Metalurgia fierului si implicatiile sale socio-economice
Fierul este utilizat, pentru prima data în sec. 16-15 a. Chr. de
catre hitiţi, care detineau monopolul asupra utilizarii sale. După
căderea regatului hitit (sec. 12 a. Chr.), secretele metalurgiei fierului
încep să se răspândească spre aria egeeică şi Asia Mică. Din acest
spatiu se va raspandi si in teritoriul romanesc.
Patrunderea cunostintelor legate de stapanirea metalurgiei
fierului trebuie sa se fi produs pe cale litorala, dinspre zona egeana,
fiind putin probabila o aparitie a sa in zona. Chiar daca primele obiecte
de fier sunt datate incepand cu Ha A, acestea nu au un context sigur
de provenienta. In asezarile hallstattiene intens cercetate, precum sunt
cele de la Teleac (Transilvania) si Babadag (Dobrogea) indica aparitia
obiectelor lucrate din fier abia incepand cu nivelul II si inmultirea
acestora in nivelul III (25 piese din fier numai la Teleac) deci in
perioada Ha B2 si Ha B3. Prin urmare, metalurgia fierului apare
asociată cu ceramică neagră canelată, fapt ce leaga începuturile
metalurgiei fierului, implicit, de generalizarea culturii Gava pe teritoriul
României si de aparitia culturilor cu ceramica imprimata in regiunile de
sud.
Descoperiri precum cele de la Cernatu (jud. Covasna) si Dervent
(jud. Constanta) indica o prelucrare pe loc a minereurilor de fier.
D. Berciu, pornin de la descoperirea unui mic depozit din obiecte
de fier la Barlad, stipula si aşa-numita cale cimeriană de pătrundere a
fierului pe teritoriul României, legata de penetrarea cimmerienilor,
populatie de calareti nomazi si seminomazi. Acestei populatii ii
apartine o sabie scurta descoperita in Transilvania la Panade.
Spre sfârşitul primei epoci a fierului (Ha D) se poate vorbi de
generalizarea utilizării fierului, când toate categoriile de unelte, inclusiv
cele agricole sunt transpuse în fier.
Hallstatt-ul timpuriu (1.000-750 a. Chr.)
Aceasta perioada este caracterizata de aparitia a doua mari
cercuri culturale: unul cu ceramica neagra canelata, specific regiunilor
Transilvania, Banat, Crisana, Maramures si nord-moldovenesc si altul
cu ceramica imprimata, caracteristic pentru Oltenia, Muntenia,
Dobrogea si sudul Moldovei. Formarea celor doua mari complexe
culturale sunt reflectarea asa-numitului proces de „hallstattizare” a
zonei carpato-dunarene, reflectand, pe de alta parte, firescul fenomen
de uniformizare culturala a tracilor sud si nord-dunareni.

51
 Exponenta pentru cercul cu ceramica neagra canelata este
cultura Gáva, parte a complexului Gáva-Holihrady. Aceasta ia nastere
in zona Tisei superioare, dintr-un fond local de tip Lapus ajuns in
contact cu elemente ale culturii Piliny. Pe teritoriul Romaniei, cultura
Gava patrunde inca din prima sa faza, fiind documentata astfel in
Maramures, iar mai recent si in Transilvania, in Depresiunea Simleului.
In Moldova intalnim ceramica Gáva I, prin aspectul Granicesti.
Descoperirile de acest gen se dateaza exclusiv in faza Ha A2.
Patrunderea propriu-zisa a culturii Gáva, in faza Gáva II, ce ocupa
intregul areal intracarpatic se produce la nivelul fazei Ha B1, cand se
poate constata o generalizare a formelor de cultura materiala pe intreg
spatiul amintit. Acesta reprezinta si momentul la care noi plasam
debutul primei epoci a fierului (Hallstatt).
Elementele de noutate sunt de gasit in continutul culturii
materiale, in randul careia se remarca ceramica cu aspect bicrom
(caramizie la interior si neagra la exterior), avand peretii exteriori
lustruiti puternic, cu aspect metalic. Formele ceramice sunt îndeosebi
mari vase bitronconice, decorate cu caneluri dispuse în ghirlandă sau
orizontal pe gâtul şi corpul recipientelor.
Sub aspectul habitatului remarcăm apariţia marilor aşezari
fortificate, precum cele de la Sântana (jud. Arad) (106 ha), Corneşti
(cca. 67 ha), Şimleul Silvaniei-Observator (cca. 40 ha), Teleac (30 ha),
Ciceu-Corabia (26 ha) ş. a. În paralel apar şi fortificaţiile de refugiu,
cunoscute la Subcetate (jud. Hunedoara) sau Săraţel (jud. Bistriţa-
Nasaud) folosite doar în caz de primejdie de către comunităţi situate în
aşezări deschise din vecinatatea lor. Elementele defensive erau
formate din val, şanţ şi palisadă rezultând uneori fortificatii
inexpugnabile. Adeseori acestea erau dublate de bastioane, ridicate în
punctele vulnerabile, precum la Teleac şi Subcetate.
Odată ajunse în Transilvania, comunităţile de tip Gáva vor da
naştere un facies local, numit de unii specialisti Teleac-Medias. Acestui
facies i se poate datora şi apariţia ideii fortificării aşezărilor, care
lipsesc în aria originară, de formare. Cele mai reprezentative asezari
cunoscute sunt cele de la Teleac, Medias, Seica Mica, Reci, Ciceu-
Corabia, ele reprezentand sedii ale unor centre tribale sau uniuni de
triburi tracice.
Pentru studiul culturii Gáva din Banat, un rol important il joaca
cercetarile din asezarea de la Remetea Mare-Gomila lui Pitut. La Bocsa
Montana a fost semnalata si o fortificatie de refugiu, atribuita acestei
epoci.
Un aspect distinct in aceasta vreme il formeaza grupul
Chişinău-Corlăteni. Acesta ia nastere pe teritoriul Basarabiei, in urma
unei migratii produse la sfârşitul culturii Cruceni-Belegis II (Ha A2) (sec.
XI a. Chr.) din zona Dunarii mijlocii. Traseul acestei migraţii a ramas
necunoscut.

52
 Al doilea mare cerc cultural al Hallstatt-ului timpuriu este ilustrat
prin culturile Babadag, grupul Insula Banului, grupul Cozia si grupul
Gornea-Kalakača ce formeaza un orizont al ceramicii imprimate.
Grupul Insula Banului
Este cunoscut prin descoperirile din zona Portilor de Fier,
datandu-se in perioada Ha A-Ha B. Grupul foloseste o ceramica cu
decor imprimat, asemănătoare cu cea a culturii Babadag cu care este
înrudită.
Cultura Babadag
Face parte dintr-un complex mai vast, Babadag-Pšeničevo, ce
cuprinde Dobrogea si nord-estul Bulgariei. Intr-o prima faza era
utilizata o ceramica canelata similara celei de tip Gáva, pentru ca,
ulterior, sa se individualizeze, prin folosirea ceramicii imprimate cu
mici cerceuri concentrice, uneori unite prin tangente executate prin
snur fals. Cea mai cunoscută staţiune rămâne aşezarea fortificată de la
Babadag, unde au fost surprinse trei niveluri de depuneri de tip
Babadag. Pe baza analizei tipologico-stilistice si astratigrafiei cultura
Babadag se poate data in intervalul sec. 11-7 a. Chr. (Ha A-Ha C).
Prezenta unor materiale tipice culturii Babadag in nivelul VII b 2
de la Troia sugerează angrenarea acestei culturi sud-dunărene în
marea mişcare a „popoarelor marii”.
Grupul Cozia
A fost identificat în Moldova, îndeosebi în partea sa de sud,
afirmându-se, prin utilizarea unei ceramici cu decorul imprimat, umplut
cu o pastă albă, ca o manifestare înrudită cu grupul Insula Banului şi
Babadag. Se naşte la nivelul fazei Babadag II şi se datează în intervalul
secolelor 10-9 a. Chr. Cele mai importante aşezări cercetate sunt cele
de la Cozia, Brad şi Răcătau.
Grupul Gornea-Kalakača
În zona Banatului şi a Porţilor de Fier se va naşte un grup
cultural, strâns înrudit cu cercul nord-vest balcanic şi sud-est alpin,
cunoscut sub numele de grupul Gornea-Kalakača. Acesta are o evoluţie
paralelă cu grupul Insula Banului, evoluând pe parcursul perioadei Ha
B. Cele mai cunoscute staţiuni cercetate sunt cele din Banat, de la
Gornea, Satchinez, Caransebeş. În Transilvania, descoperiri de acest
tip apar în câteva aşezări, precum cele de la Teleac, Hunedoara şi
Tărtăria, în asociere cu ceramica Basarabi timpurie. Ceramica foloseşte
decorul incizat, îndeosebi sub forma de zig-zaguri. Acest grup cultural
are un aport important la geneza culturii Basarabi, pe care o precede.

Hallstatt-ul mijlociu (750-600 a. Chr.) (Ha C)

Etapa mijlocie a primei epoci a fierului este caracterizată,
îndeobşte, prin evoluţia culturii Basarabi. Numele provine de la
necropola eponimă din localitatea Basarabi, situată în sudul Olteniei.
Cultura Basarabi, cunoscute prin cca. 350 de descoperiri,
reprezinta un fenomen complex, cu o amploare in spatiu deosebita.

53
Aria de formare se consideră că o reprezintă o zonă situată la vest de
Cazanele Dunării, de Porţile de Fier, sudul Banatului românesc şi NE
Yugoslaviei (Banatul sârbesc). De aici se va raspandi spre Voievodina,
Oltenia, Campia Română, jumatatea de vest şi sudică a Transilvaniei,
jumătatea sudică a Moldovei, Basarabia, până la Nistru, cu infiltrari şi
în alte spaţii, mai îndepartate.
Originea culturii este legata in mod direct de fondul local
anterior, de tip Gornea-Kalakača, de la care preia ecorul format din „S-
uri” stampilate. Având însă în vedere locul de formare, trebuie admis
că este vorba de o enclavă illiră sau illiră-tracă.
Aşezările preferate sunt cele situate in zone joase. In rare situatii,
se cunosc doua niveluri de depuneri Basarabi, precum la Bernadea
(jud. Mures). Nu este cunoscuta nici o asezare fortificata. Ritul funerar
caracteristic culturii Basarabi este înhumaţia în poziţie întinsă, sub
tumuli, precum în necropolele de la Ostrovul Mare, Moldova Veche,
Insula Banului, Iaz sau Bujoru. În Transilvania apar si morminte de
incineratie in urna, cunoscute la Chendu.
Ceramica se remarcă prin calitatea vaselor, cu suprafaţa puternic
lustruită, ornamentată prin canelare şi impresiuni realizate cu şnurul
fals şi „S”-uri, pe forme specifice. Un loc aparte îl ocupa piesele de
metal, unele constituind realizări de excepţie, precum carul de bronz
decorat cu protome aviforme descoperit în mormântul tumular de la
Bujoru. Pentru această perioadă este cunoscută seria de depozite de
tip Bâlvăneşti-Vinţu de Jos, care este atribuită, în general, culturii
Basarabi.
Evoluţia culturii Basarabi a fost împărţită în două faze,
numerotate cu I, II urmate de o fază târzie (III), documentată doar în
puţine cazuri. Finalul culturii este cunoscut prin evoluţia târzie din
aşezările de la Gornea, Chendu, Bernadea, Ghirbom, Sibişeni care
indică o prelungire a manifestărilor de acest tip până in Hallstatt-ul
tarziu, databilă în a doua jumătate a sec. VII a. Chr. contemporană cu
primele manifestari scitice transilvănene.

Hallstatt-ul tarziu (600-500/400 a. Chr.)

Pe langa evolutia tardiva a culturii Basarabi, de care aminteam
mai sus, perioada finala a Hallstatt-ului pe teritoriul Romaniei este
marcata de o schimbare brusca a formelor de cultura si civilizatie, ce
corespunde unor noi realitati etno-culturale. Daca regiunile estice si
Transilvania se vor afla sub spectrul prezentei sau influentei scitice,
zona dobrogeana va fi sub semnul prezentei si iradierii culturii grecesti,
prin intemeierea primelor colonii de pe tarmul vestic al Marii Negre.
Cultura si civilizatia materiala autohtona va continua se evolueze in
forme proprii in cadrul unor manifestari din zona subcarpatica si a
carpatilor de curbura, prin grupul Ferigile-Barsesti. Acelasi fenomen
este sesizat si pentru arealul nord-vestic al Romaniei, unde intalnim
grupul tracic de tip Sanislau-Nir.

54
 Grupul cultural Ferigile
Este specific zonei subcarpatice din Oltenia si Muntenia, parte a
Banatului, putand fi observata o clara filiatie din fondul Basarabi tarziu.
Acest grup este cunoscut printr-o serie de aşezări (Bârseşti, Tigveni,
Rudeni) si, indeosebi, prin necropola tumulara de la Ferigile.
Cele mai cunoscute descoperiri raman cele de la Ferigile, unde
au fost cercetata integral o mare necropola de incineratie, formata din
150 de tumuli, in cadrul careia au aparut numeroase arme din fier,
piese de harnasament, podoabe, unele de evidentă influenţă
răsăriteană, din mediul scitic, cum ar spadele scurte de tip akinakes.
Ceramica, bogat reprezentată, este dominata de vase decorate pe
suprafata interioara cu caneluri. Toate aceste morminte apartin unor
razboinici, ilustrand existenta unei aristocratii militare, importanta
numeric pentru acea vreme. Acest grup a fost datat intre secolele VII-V
a. Chr, cu o evolutie impartita in trei faze distincte (I, II, III). In faza sa
tarzie pot fi sesizate elemente ale artei animaliere si aparitia ceramicii
lucrate la roata.
Grupul cultural Barsesti
Strans inrudit cu grupul Ferigile, acest grup cultural ocupa sudul
Moldovei si partea de nord a Dobrogei. Caracteristica definitorie este
data de practicarea inmormantarilor tumulare de incineratie,
asemanatoare celor de la Ferigile. Inventarele funerare apropiate ca
structura si compozitie, ca si asemanarile inventarului in asezari,
legitima utilizarea termenului de complex cultural Barsesti-
Ferigile.
Acest complex ilustreaza, pentru Hallstatt-ul tarziu, componenta
autohtona, aflata sub influenta lumii scitice. Inmormantarile tumulare
sunt expresia aparitiei unei aristocratii militare, aflata, probabil in
legatura cu ridicarea puterii odrise la sud de Dunare.
Scitii. Grupul Ciumbrud
Dintre toate popoarele barbare din prima epocă a fierului ce au
evoluat în afara graniţelor Greciei şi Romei, sciţii au avut cea mai
mediatizată prezenţă în cadrul izvoarelor istorice, incepand cu
„parintele istoriei”, Herodot.
Patrunderea scitilor pe teritoriul Romaniei s-a produs candva la
mijlocul sec. VII a. Chr., enclava cea mai numeroasa si compacta fiind
cea din Transilvania. Toate cele peste 100 de descoperiri cunoscute
reprezinta monumente cu caracter funerar, intrucat, cu o singura
exceptia din lumea scitica, nu se cunosc inca asezarile acestei
populatii, care locuiau in carute. Cea mai mare necropolă cercetată
este cea de la Ciumbrud, cu 26 de morminte, lucru ce dovedeşte că
populaţia respectivă nu a rămas prea mult în locul repectiv.
Necropolele scitice sunt plane, de inhumatie. La Blaj, spre
exemplu mormintele sunt sub tumul. in faza tarzie apar, sporadic, si
morminte de incineratie. Exemplul elocvent de trecere de la inhumatie
la incineratie, este cel al necropolei de la Băiţa (lângă Reghin), unde

55
din 12 morminte cercetate, 7 sunt de incineraţie. Acest fenomen este
pus pe seama influentei populatiei tracice.
In inventarul mormintelor se depuneau, alaturi de defunct, de
regula, trei tipuri de vase ceramice, tolba de săgeţi, săgeţile, un
pumnal de tip akinakes, vârfurile de lance, toate grupate dupa niste
reguli stricte. Spre exemplu, vasele de lut erau aşezate totdeauna la
sud de schelet. Toate acestea erau completate prin resturi de ofranda
de carne. La Teiuş a fost descoperit un fragment dintr-un bovideu, în
care era înfipt un cuţitaş curb, cu analogii la nordul Mării Negre. In
mormintele de bărbaţi acestia poartă cercei în urechea stângă, pe
cand in mormintele de femei se găsesc, de obicei, doi cercei.
Cine erau aceste comunitati cuprinse in grupul Ciumbrud ? Dupa
afirmatiile si localizarea lui Herodot, aici putem plasa pe acea sciti
agatarsi, care conform spuselor sale, erau „gingaşi, au mai multe
femei de obicei, poartă podoabe de aur, iar în perioada în care scriu, în
ceea ce priveşte alte obiceiuri se aseamănă cu tracii”. Desi sunt
specialisti, precum Al. Vulpe care contesta vehement veridicitatea
informatiilor lui Herodot, credem ca nu exista nici un dubiu in
atribuirea grupului Ciumbrud acestei populatii răsăritene.
Grupul Sanislau-Nir al culturii Széntes Vekerzug
Este singurul grup scitic pătruns spre Europa centrală, care
rezistă până la venirea celţilor. Mărturie stă necropola de la Atenča
(600-590 a. Chr.). Din cadrul acestui grup, stabilit intre Sava şi Drava
se desprind comunitati care, după anul 600 a. Chr. se stabilesc in
Crisana, unde dainuiesc pana la sosirea primilor celti. Spre deosebire
de grupul din Transilvania, acestia practicau incineratia, remarcandu-
se utilizarea, pentru prima data in acest spatiu a vaselor lucrate la
roata.

COLONIZAREA GREACĂ PE LITORALUL VESTIC AL

MĂRII NEGRE ŞI RELAŢIILE CU POPULAŢIA LOCALĂ

Într-o perioada de timp, ce corespunde, in linii generale,

renasterii grecesti are loc complexul fenomen al colonizarii grecesti.
Promovata de marile centre ale lumii grecesti, precum Milet, Rhodos,
Megara, colonizarea tărmurilor marilor cunoscute de catre greci
raspundea unei necesitati stringente din sanul societatii, aflata in plin
antagonism. Colonizarea survine si pe fondul existentei unor relatii de
schimb cu regiunile vizate, anterioare intemeierii primelor colonii.
Grecia atinsese deja un nivel avansat, atat pe plan economic, cat si
politico-militar, ce-i permitea sa investeasca in astfel de intreprinderi
care, nu de putine ori, constituiau adevarate aventuri. Pe de alta parte,
faptul ca litoralul dobrogean al Pontului Euxin a fost tinta grecilor in
sec. VIII a. Chr. Indica faptul ca populatia locala, getica, de aici era
pregatita sa intretina relatii de schimb de durata.

56
 In cadrul acestui proces amplu, un rol important trebuie sa il fi
jucat tratativele purtate cu aristocratia tribala getica care, in principiu,
era necesar sa-si dea acordul inainte de intemeierea unei colonii aflate
pe pamant getic. Nu trebuie uitat nici faptul ca cetatile grecesti erau
nevoite sa-si asigure mijloacele de subzistenta care, fara atragerea
localnicilor in teritoriul pe care si-l consolidaua localnicilor, chiar
supravietuirea devenea o problema. Prin urmare, cel putin sursele
documentare nu ne prezinta contrariul, in perioada primelor secole,
coloniile grecesti dobrogene au beneficiat de relatii amiabile cu
populatia indigena. Acest lucru este intarit si prin descoperirea unor
morminte „princiare” getice in cuprinsul necropolei tumulare de la
Histria, ca si prezenta, constanta, indeosebi a ceramicii getice in
arealul controlat de histrieni.
Primele pozitii ocupate de greci, incepand cu sec. VII a. Chr. au
fost simple emporii, din care, ulterior, s-au transformat in adevaratele
colonii.
Regiunea era cu siguranta cunoscuta de catre aventurierii greci,
asa cum o exprima unele pasaje din Odiseea sau din scrierile lui
hesiod. Stabilirea grecilor aici a schimbat si numele Marii invecinate in
cel de Pontus Euxenios, adica Pontul ospitalier.
Comertul se desfasura prin schimbul reciproc de produse. Grecii
isi defaceau marfa adusa initial din metropola, apoi fabricata pe loc, ce
consta din produse de lux (ceramica, bijuterii, textile) in schimul carora
primeau de la geti cereale, miere, peste, animale etc. pana la aparitia
monedei, acest schimb se efectua in natura.
Prima colonie intemeiata in Dobrogea de azi, a fost Histria (gr.
Istros), opera a orasului Milet. Aceasta era situata pe malul locului
Sinoe, la cca. 50 km de o alta colonie, Tomis. Intemeierea Histriei s-a
produs in jurul anului 657 a. Chr. Fiind o copie a metropolei, aceasta
beneficia de o organizare similara, cu o autoritate suprema, constituita
din Adunarea Cetatenilor, ajutata de un Sfat (senat) al cetatii, ambele
cu un conducator comun. In administratia generala mai functiona
Colegiul Arhontilor, in timp ce Epimenii raspundeau de atributiile
judecatoresti. In perioada arhaica si clasica, Histria a cunoscut o
dezvoltare impetuoasa din pescuitul in Delta si comertul cu bastinasii.
Cu sfarsitul sec. III a. Chr., urmare a inisiparii tot mai accentuate a
portului, decade, fiind adesea pustiita prin atacurile getilor. Daca
Zoltes, una dintre capateniile gete o va ataca continuu, alti doi
comandanti geti, Zalmodegikos si Rhemaxos isi vor exercita protectia
asupra sa.
Histria va emite, la mijlocul sec. V a. Chr. primele monede de pe
teritoriul Romaniei, batute din argint.
O alta colonie milesiana a fost Tomis (Constanta de azi), fiind
intemeiata peste cca. O jumatate de secol (in jur de 600 a. Chr.).
Istoria sa din primele secole nu este cunoscuta.

57
 Dorienii au fost cei care au infiintat colonia Callatis, pe locul mai
vechii asezari getice Cerbatis. Potrivit surselor scrise, intemeierea ei s-
ar fi produs catre finele sec. VI a. Chr. Principalul schimb comercial era
canalizat pe exportul de cereale. Organizarea orasului era copiata
dupa modelul metropolei Megara, avand in fruntea sa un Eponim,
numit si Basileus.
Conform traditiei cetatii grecesti si coloniile de la Marea Neagra
erau compuse din cetateni de orgine greaca, organizati in triburi, din
mixhellenes, formata in urma casatoriilor mixte dintre greci si localnici,
meteci (strainii) si sclavii.
Daca pentru primele secole, relatiile cu metropolele grecesti si
indeosei cu Atena erau puternice, curand dupa ridicarea regatului odris
al tracilor litoralul dobrogean intra sub jurisdictia acestora. Ulterior,
ridicarea Macedoniei ca putere balcanica atrage dupa sine si
includerea coloniilor amintite sub sfera de influenta politica si
economica a sa.
Aparitia unor noi nuclee de putere in zona Dunarii de Jos, cum ar
fi, penru sec. III a. Chr. regatul celtic cu capitala la Tylis sau aparitia
bastarnilor la gurile Dunarii au creat o perioada de instabilitate si
nesiguranta pentru coloniile grecesti. Histria a fost chiar tinta unor
atacuri bastarnice repetate.

58
 Istoria veche a României

CURS 7

CIVILIZATIA SI CULTURA GETO-DACICA

IN A DOUA EPOCA A FIERULUI (LATÉNE)

Caracteristicile generale celei de a doua epoci a fierului

pe teritoriul Romaniei
În continuarea epocii precedente (Hallstatt), în cea de a doua
epocă a fierului se constata o intensa dezvoltare a societatii, pe toate
planurile: social, economic, spiritual.
Un loc important, dat chiar de semnificatia denumirii perioadei
respective, îl ocupă perfecţionării procesului de prelucrare a fierului.
Acum asistam la generalizarea, efectiva a folosirii uneltelor din fier, ca
si la aparitia brazdarului din fier in agricultura. Prin urmare este de
presupus o crestere a productivitatii in agricultura. Alaturi de cresterea
animalelor, pentru hrana, piele sau lana, se observa un progres al
mestesugurilor legate de nevoile comunitatii, dar si aparitia unor
mestesugari de prestigiu, care lucrau doar pentru elita geto-daca.
Acum se generalizeaza productia ceramicii lucrata la roata.
Din punct de vedere al organizarii social-politice, avem
documentate formatiuni cu caracter tribal sau al uniunilor de triburi, cu
o ierarhie politica similara lumii grecesti, in fruntea careia se gasea un
basileios (rege), secondat e conducatorii elitei preotesti si militare.
In formele sale principale, a doua epoca a fierului continua in
buna parte traditia hallstattiana locala, la care se vor grefa influente si
elemente alogene, ce vor da o coloratura aparte acestei epoci istorice.
Legaturile stranse cu lumea tracilor sudici, cu grecii din coloniile
grecesti, cu scitii sau cu celtii din Transilvania sau de la Dunarea de
mijloc, iar, mai apoi, cu illirii si romanii au contribuit la accentuarea
progresului societatii geto-dace, in ansamblul ei. Aceste contacte sunt
prilejuite, indeosebi, de intensele relatii de schimb, facilitate si de
aparitia monedei pe piata comerciala.
La inceputurile epocii Laténe asistam la aparitia unei „arte
princiare”, ce reflecta, in egala masura, statutul noii aristocratii
militare, cat si viata spirituala a societatii geto-dacice, in stransa
legatura cu lumea sud-tracica, scitica sau greceasca. In cadrul acestei
arte se remarca asa-numitul stil animalier, preluat din lumea scitica si
adaptat in forme originale. In privinta ritului si ritualului de
inmormantare, daca pentru perioada timpurie cunoastem necropole cu
un numar considerabil de morminte, precum la Zimnicea sau Murighiol,
treptat numarul acestora scade simtitor, in favoarea mormintelor
aristocratice.

59
 Din punct de vedere etnic perioada in discutie este definita si
prin prezenta, alaturi de populatia geto-dacica a unor populatii
alogene, patrunse pe teritoriul Romaniei, cum ar fi scitii, celtii sau
bastarnii.

Probleme de terminologie
Dacă, in general, penru spatiul romanesc este adecvata utilizarea
termenului de a doua epoca a fierului, ca reflectand evolutia societatii
geto-dacice, este admis, in paralel si termenul de Laténe, indeosebi
atunci cand vorbim de evolutia culturala din Transilvania, dominata
pana in sec. III-II de prezenta celtica, purtatoare a acestei civilizatii.

Periodizare si cronologie
Inceputurile celei de a doua epoci a fierului. pe teritoriul
Romaniei sunt plasate diferit, de la zona la zona, avand cauze diferite.
In timp ce la Dunarea de Jos si in zona Carpatilor de cusrbura, sub
influenta puternica a lumii grecesti, noua perioada istorica debuteaza
mai timpuriu, in jurul datei de 450 a. Chr., in spatiul intracarpatic
aceasta trecere se produce doar in jur de 400 a. Chr.
Periodizarea general acceptata de specialisti pentru perioada in
discutie este un una tripartita, desfasurata astfel:
- Latène timpuriu (cca. 450/400-inceputul sec. III a. Chr.);
- Latène mijlociu (inceputul sec. III-inceputul sec. II a. Chr.);
- Latène tarziu (sec. sec. II a. Chr.-sec. I p.Chr.), aceasta din urma
corespunzand asa-numitei faze „clasice” a culturii si civilizatiei geto-
dacice.

Generalizarea metalurgiei fierului si consecintele ei pe

planul vietii economico-sociale
Inca de la finalul epocii hallstattiene, in lumea scitica, se poate
observa o larga utilizare a pieselor lucrate din fier. Generalizarea
efectiva a folosirii fierului se va produce in epoca Latène, cand vor fi
transpuse in moul metal majoritatea uneltelor si armelor folosite in
epoca. Metalurgia fierului implica alte cunostinte, dar si aflarea si
exploatarea unor surse diferite, cu procedee diferite a fierului.
Metalurgia fierului la daci avea la baza, indosebi, exploatarea
zacamintelor locale, lucru atestat prin analizele metalografice asupra
fierului incorporat in lupele sau obiectele finite din zona Gradistii
Muncelului, pentru care a fost stabilita provenienta sa din imediata
vecinatate, din Muntele Batrana. In lumea geto-dacica s-au dezvelit
mai multe cuptoare pentru redus minereul de fier, precum cele de la
Seica Mica sau Bragadiru. La acestea se adauga numeroasele ateliere
de fierarie din perioada dacica tarzie, majoritatea concentrate in zona
Muntilor Sebesului (Sarmizegetusa Regia, Capalna, Cugir, Costesti), dar
si la Ocnita, Poiana, Pecica s. a. In perioada sec. I a. Chr. – I. P. Chr.

60
creste considerabil numarul armelor lucrate din fier, ce exprima
elocvent cresterea puterii si a rolului armatei la geto-daci.
Aparitia si folosirea monedei ca etalon de schimb
Desi moneda, ca piesa de schimb apare in Lydia, inca din sec. VII
a. Chr. patrunderea acesteia pe piata comerciala a Daciei se produce
mult mai tarziu. O serie de piese monetare, cum ar fi sagetile din
bronz. In perioada sa timpurie de utilizare, moneda se foloseste, in
paralel schimbul bazat pe troc.
Cele dintâi monede emise pe teritoriul României sunt dirahmele
de argint ale oraşului Histria, bătute în sec. V-IV a. Chr. O pătrundere
masivă a monedei pe piaţa Daciei se produce în vremea regelui
macedonean Filip al II-lea şi a urmaşilor săi, urmată de o utilzare a
monedelor emise de oraşele greceşti Apollonia, cele ale provinciei
Macedonia Prima, ale insulei Thasos şi Dyrrhachium, prezente în număr
mare în cadrul unor tezaure. Sub influenţa monetăriei greceşti, geţii
vor bate primele lor monede în sec. IV a. Chr., în Dobrogea, unde
întâlnim piese cu legenda MOSKON. În vremea aceasta, în Transilvania,
celţii vor utiliza moneda lor proprie, în cadrul căreia se remarcă cele cu
legenda BIATEC.
Cu timpul se formează şi o monetărie geto-dacică proprie, ce
prelua, ca sursă de inspiraţie, monedele greco-macedoniene, în cadrul
căreia pot fi distinse mai multe faze şi tipuri regionale. Metalul utilizat
era argintul, doar într-o fază târzie, după dispariţia tipurilor monetare
geto-dacice, făcându-şi apariţia, în zona capitalei regatului dac,
monedele de aur, cu legenda KOSON. Apariţia pe piaţa Daciei a
denarului roman republican va duce, pe de o parte, la dispariţia
monetăriilor locale, iar pe de altă parte la „acceptarea” denarului
roman ca monedă de schimb principală, ce era bătută ilegal în unele
centre (precum Tilişca) sau chiar în capitala de la Sarmizegetusa.

Geto-dacii în izvoarele scrise antice

În comparaţie cu datele de ordin arheologic, izvoarele scrise
privitoare la daco-geţii timpurii sunt puţin numeroase şi disparate.
Pe primul loc ca vechime între mărturiile scrise sunt acelea ale
lui Hecateu din Milet
(cca. 530-470 î. Hr.), păstrate fragmentar, referitoare la crobizii din
Dobrogea, la cetatea Orgame (Argamum ?) de lângă Gurile Dunării.
Urmează apoi opera istorică a lui Herodot (cca. 484-425 î. Hr.), care,
în afară de prima menţiune relativ la geţii din sudul Dunării de Jos,
conţine diverse date cu privire la geografia (Dunărea Inferioară, râurile
Porata sau Pyretus - Prut, Tiarantos - Siret, Maris - Mureş), etnografia,
credinţele şi practicile religioase ale dacilor, precum şi despre agatârşii
din Transilvania şi siginii din Câmpia Tisei. Din sec. V î. Hr. datează şi
informaţiile istoricilor Hellanicos (prima jumătate a sec. V î. Hr.),
privitoare la religia geto-dacilor, Tucidide (cca. 460-396 î. Hr.), relativ
la geţii sud-dunăreni şi la tribali, ca făcând parte din statul tracilor

61
odrisi, ca şi ale tragedianului Sofocle, care se referă la “regele” get
Charnabon, neîntâlnit în alte izvoare scrise.
Izvoarele literare din perioada sec. IV-III î. Hr. sunt mai
numeroase, datorită cunoaşterii mai îndeaproape a geto-dacilor în
urma expediţiilor lui Filip II, Alexandru cel Mare şi Lysimachos la
Dunărea de Jos. Acestea au prilejuit lui Trogus Pompeius (primele
decenii ale sec. I), a cărui operă s-a păstrat în rezumat la Iustinus
(mijlocul sec. II), transmiterea primelor informaţii privitoare la uniunile
de triburi ale geţilor în frunte cu “Histrianorum rex”, apoi, lui Arrian
din Nicomedia (sec. II) să comunice ştiri despre uniunea tribală getică
din Câmpia Munteniei, iar lui Diodor din Sicilia (sec. I î. Hr.) despre
evenimentele din vremea puternicei uniuni tribale getice de sub
conducerea lui Dromichaites, la care s-au referit, mai târziu, cu unele
deosebiri, şi Strabon şi Pausanias.
În perioada dintre Dromichaites şi Burebista, exceptând unele
ştiri transmise de Trogus Pompeius (şi Iustinus) relativ la “regii” Oroles
şi Rubobostes, istoria geto-dacilor nu se mai reflectă în izvoarele
literare scrise. Aceste ştiri vor fi reluate odată cu expansiunea romană
la Dunărea de Jos, în special în opera geografului Strabon (63 î. Hr.-
19), deosebit de importantă pentru datele de ordin geografic, istoric,
etnografic şi lingvistic privitoare la dacii din vremea lui Burebista şi
imediat după el. Despre daci şi anarţi (trib celtic) scrie şi Caius Iulius
Caesar (102-44 î. Hr.), care, în De bello gallico (VI, 25,2) ne spune că
aceştia se învecinau cu “pădurea Hercinică”, din nordul Alpilor până în
munţii Slovaciei. Despre cuceririle lui Burebista, în est până la Olbia, s-
a referit şi Dion Chrysostomos (40-120), cunoscător al geţilor printre
care a trăit.
Informaţiile literare cu privire la geto-dacii din perioada dintre
Burebista şi cucerirea romană, şi în continuare, până la retragerea
aureliană, sunt mai puţin numeroase. Dintre acestea, cele transmise
de Dio Cassius (sec. II-III), păstrate în rezumat la scriitorii bizantini
Xiphilinos (sec. XI) şi Zonaras (sec. XII), se referă atât la
evenimentele din Dobrogea, care au dus la înglobarea acestei regiuni
în statul clientelar al tracilor odrisi, cât şi la luptele dacilor cu romanii,
din vremea lui Domitianus şi Traianus. Din nefericire, referitor la aceste
lupte, s-au pierdut operele lui Traianus şi ale medicului său, Criton.
Diferite informaţii cu privire la geto-dacii din perioada dintre
Burebista şi cucerirea romană au mai fost transmise de L. Annaeus
Florus, relativ la luptele din vremea lui Augustus, Plinius cel Bătrân
(23-79), din domeniile etnografiei, geografiei, istoriei şi ştiinţelor
naturale, Tacitus (55-120) despre numele de Dacia. Dioscorides
(contemporan cu Claudius şi Nero) şi Pseudo-Apuleius ne-au
transmis denumiri de plante medicinale în limba dacică, cu
corespondenţele lor în limbile greacă şi latină, iar Plinius cel Tânăr
(61/62-114) a scris despre raporturile dacilor cu romanii.

62
 Informaţii despre geto-daci se găsesc şi în operele poetice ale lui
P. Ovidius Naso (43 î. Hr.-17), C. Valerius Martial (40-104) şi
Papinius Statius (40/45-96), informaţii ce prezintă interes pentru
cunoaşterea unor aspecte reale din viaţa şi istoria dacilor.
Ştirile literare cu privire la daci scad apoi pentru perioada sec. II-
III, când, un loc aparte îl ocupă acelea de ordin geografic, datorate lui
Claudius Ptolemeus (100-170), întrucât ele privesc atât triburile, cât
şi localităţile mai importante din Dacia. In această privinţă, situaţia din
Dacia de după 250, eventual din sec. IV, se reflectă în Tabula
Peutingeriana, o hartă a drumurilor mai importante din antichitate.

Interferenţe ale civilizaţiei geto-dacice cu populaţiile

învecinate (greci, macedonieni, sciţi, romani)
Relaţii cu lumea scitică
Aşa cum o atestă descoperirea unor tezaure „princiare” geto-
dacice din perioada secolelor V-III a. Chr., se poate vorbi de o influenţă
puternică în arta epocii, prin preluarea de la sciţi a stilului animalier.
Tematica dominantă în cadrul acestui stil artistic este marcată de
reprezentări zoomorfe, reale sau din bestiarul imaginar, asociate unor
reprezentări umane, toate acestea parte a unei mitologii încă greu de
reconstituit. Asemănările cu „arta stepelor” scitică sunt evidente.
Relaţiile cu lumea grecească
Odată cu înfiinţarea coloniilor greceşti pe ţărmul vestic al Mării
Negre pot fi plasate şi începuturilor relaţiilor populaţiei getice cu grecii.
Raporturile între cele două lumi diferite s-au intensificat odată cu
dezvoltarea coloniilor şi a relaţiilor de schimb, situaţie reflectată atât în
cadrul aşezărilor, cât şi a mormintelor de incineraţie de la Histria,
Cernavoda sau Murighiol. Aceeaşi situaţie poate fi sesizată în cazul
aşezărilor getice din sudul Moldovei ori în Munteniei, unde apar
frecvent produse greceşti, precum ceramică, obiecte de podoabă sau
monede. De asemenea, astfel de produse pătrund şi în aria
intracarpatică, însă în număr mult mai mic.
Pe seama influenţelor greceşti este de pus şi prezenţa primelor
vase ceramice lucrate la roată, apărute în siturile getice de la
Alexandria, Murighiol şi Zimnicea.
Relaţii de durată s-au statornicit între populaţia getică şi cea
greacă de la gurile Dunării. Documentele scrise ne înfăţişează cazul
oraşului Histria, ce a beneficiat de protecoratul regilor geţi
Zalmodegikos şi Rhemaxos.
Relaţiile grecilor cu geto-dacii au avut, întotdeauna, un caracter
reciproc; cu toate acestea, Dacia nu s-a grecizat ci a preluat doar o
serie de componente ale culturii materiale şi spirituale greceşti. Odată
cu cucerirea, de către Burebista, a coloniilor greceşti de la Marea
Neagră va fi atestată şi prezenţa unor meşteri greci folosiţi pentru
ridicarea primelor fortificaţii cu ziduri de piatră fasonată din Dacia,
îndeosebi în zona Munţilor Sebeşului.

63
 O noua etapa in evolutia relatiilor cu lumea sudica este ilustrata
prin aparitia statului elenistic al Thraciei, moment ce coincide cu
aparitia, in numar mare a produselor si influentelor elenistice, in cadrul
carora se inscriu si asa-numitele boluri deliene. Printre cele mai
raspandite produse sunt amforele si bolurile deliene. Multe din relatiile
cu lumea greaca s-au stabilit prin filiera tracilor sud-dunareni sau a
illirilor.
Relatiile cu lumea romana
Extinderea granitelor lumii romane spre Balcani a atras dupa sine
si stabilirea unor contacte comerciale cu lumea geto-dacica. Acest
fenomen se poate sesiza incepand cu sec. II a. Chr., urmat de o
intensificare deosebita intre sec. I a. Chr. – I p.Chr. Penetratia
economica romana se poate observa prin prezenta unor produse
(ceramica, obiecte de bronz, fier, argint, sticla) in cadrul unor asezari
sau morminte geto-dacice. Pe aceeasi linie pot fi amintite si imitatiile
dupa produse romane. Un loc aparte il ocupa, in cadrul relatiilor de
schimb, moneda romana care va inlocui, treptat, pe cea greceasca si
cea autohtona. Concentrarea marii majoritati a tezaurelor de monede
republicane romane in Transilvania indica legaturi speciale cu acest
spatiu. Dar influenta romana s-a exercitat si in alte domenii ale vietii
materiale sau spirituale, in cazul ultimeia prin folosirea de catre daci a
scrisului cu caractere latine. Aceste relatii daco-romane coincid cu
perioada de prosperitate si putere a regatului dac.
Relatiile de schimb cu lumea romana vor fi alternate, in perioada
sec. I p. Chr. de conflicte armate si relatii diplomatice generate de
tendinta expansionista de consolidare a imperiului roman la gurile
Dunarii.
Cultura materială a geto-dacilor continuă să se dezvolte în epoca
La Tène, aşa cum o atestă descoperirile din aşezările deschise sau
întărite( Zimnicea, Popeşti, Piscu Crăsani – Muntenia, Coţofenii din Dos
– Oltenia, Stânceşti, Cotnari, Buneşti, Cocorani şi Poiana – Moldova,
Bedaud – Dobrogea, Mişcăuţi, Mateiuţi şi Butuceni – Basarabia etc.,
precum şi din necropolele plane sau tumulare. Cetăţile, de dimensiuni
reduse, reprezintă reşedinţe ale unor uniuni tribale şi loc de refugiu în
caz de primejdie.
Un progres evident se înregistrează în arta geto-dacică în prima
perioadă de dezvoltare a culturii geto-dace (faza veche), când se
cristalizează stilul animalier în spaţiul carpato-balcanic, caracterizat
printr-o îmbinare armonioasă de elemente decorative de caracter
tracic , scitic, grec şi achemenid, tratate într-o manieră locală, în
funcţie de atelierul în care s-au produs piesele respective. Este vorba
de o artă cu caracter „princiar” sau aristocratic, bine ilustrată prin
unele descoperiri arheologice importante, precum cele din mormântul
tumular de la Aghighiol (Dobrogea), coiful de aur de la Poiana
Coţofeneşti, tezaurele de piese de aur de la Băiceni (IS), de argint de la
Craiova, mormintele de la Peretu (TL) şi Găvai (BR), sau rhyton-ul de la

64
Poroina (MH), ori depozitul de obiecte din bronz de la Olăneşti
(Basarabia).
În ceea ce priveşte descoperirile din necropole, acestea provin, în
marea lor majoritate, din morminte de incineraţie, rit predominant şi în
La Tène-ul dacic (Zimnicea, Aghighiol, Peretu, Craiova, Cucuteni sau
Enisala şi Murighiol), datate în sec. IV-III. În schimb, ritul inhumaţiei,
este foarte rar întâlnit la daco-geţi, după cum par s-o indice doar cele
câteva morminte de copii de la Sf. Gheorghe – Bedehaza (CV) sau de
adulţi de la Braşov, a căror cronologie şi atribuire etnică, însă, nu este
chiar certă.
La dezvoltarea civilizaţiei geto-dace, ilustrată prin descoperirile
mai sus menţionate au contribuit, în primul rând, relaţiile cu civilizaţia
greacă din coloniile pontice, produsele şi monedele greceşti
pătrunzând adânc în teritoriul locuit de geţi. Relaţiile dintre greci şi
daco-geţi au avut întotdeauna un caracter reciproc. Cu toată
intensitatea şi varietatea acestor relaţii, Dacia nu s-a grecizat ci au fost
preluate şi asimilate în mod creator de autohtoni.
În sec. III-II, odată cu scăderea relaţiilor cu lumea greacă şi sud-
tracică, în urma intervenţiei la Dunăre a macedonenilor şi a legăturilor
cu statul elenistic al Thraciei civilizaţia geto-dacică a cunoscut
influenţele elenistice. Aşa se explică prezenţa, în cuprinsul unor aţezări
geto-dace, a produselor de import elenistice, răspândite în întreg
teritoriul geto-dacic, precum şi apariţia unor imitaţii locale ale ceramicii
elenistice (amfore, boluri deliene etc.).
Grecii din Peninsula Balcanică, prin intermediul ilirilor s-au
transmis la nordul Dunării unele produse de influenţă grecească, după
cum o dovedesc coifurile greco-ilire de la Gostavăţ (OT) şi Ocna Mureş
(AB), sau fibulele de argint cu balama din tezaurul de la Ostrovu Mare.
Continuă şi în epoca La Tène relaţiile cu civilizaţia scitică, după cum
atestă unele piese din metal descoperite la Medgidia, Băiceni, Craiova,
Scorţaru etc.

Celţii pe teritoriul Romaniei

Populatia celtica prezenta pe teritoriul Romaniei, incepand cu
jumatatea sec. IV a. Chr. face parte din ramura rasariteana a marelui
neam celtic, intalnit din Insulele britanice pana in Balcani. In spatiul
romanesc, celtii s-au stabilit in zonele de nord-vest, Transilvania si o
parte din nordul Moldovei.
În sec. IV (adoua jumătate) – III (prima jumătate) geto-dacii intră
în contact cu civilizaţia celtică, de origine vest-europeană, care
pătrunde în teritoriile noastre. Celţii, o populaţie ce aparţine ramurii
celei mai vestice a indo-europenilor, au invadat iniţial Transilvania,
dinspre Pannonia, pe căile Mureşului şi Someşului, instalându-se aici
pentru o perioadă de două secole. Aceste căi de invazie celtică sunt
atestate prin numeroase descoperiri, în special de morminte de
incineraţie, din Transilvania, datate, în majoritate, în sec.III-II î.Hr.

65
Dintre acestea se remarcă necropola birituală de la Ciumeşti (SM),
necropolele de la Silvaş şi Blandiana (AB), Toarcla (SB), Apahida (CJ),
Fântânele (BN), Pişcolt (SM) sau Oradea Nouă (BH) cu piese metalice
sau ceramică specifică celţilor. Morminte cu inventar celtic s-au găsit ţi
în Oltenia (Gruia, Corlate, Odorel), care pot să fi aparţinut celţilor
scordisci, amestecaţi cu iliri şi traci. Materiale de factură celtică au
apărut, sporadic, în Moldova la Glăvăneştii Vechi şi Cucuteni (IS) şi la
Dăneşti (VS), iar în Muntenia la Sărata Monteoru şi Tinosu. În
Dobrogea, unde însă nu găsim urme celtice certe, se cunosc
denumirile unor celţi ca Noviodunum (Isaccea) şi Arrubium (Măcin), cu
rezonanţe curat celtice.
Influenţa celtică a fost puternică mai ales asupra geto-dacilor din
Transilvania şi Oltenia, în sec. III-II, populaţia autohtonă transmiţând la
rându-i celţilor unele produse specifice, precum şi altele, traco-getice şi
greceşti de origine meridională.
Din punct de vedere etnic, este greu să se precizeze grupurile de
celţi cărora le aparţin descoperirile celtice din spaţiul carpato-
dunărean, întrucât localizările de triburi celtice din acest spaţiu sunt
nesigure, presupunându-se doar locuirea aici a cotensilor (sudul
Moldovei), boilor, tauriscilor, anarţilor şi scordiscilor. Cu toată influenţa
celtică, în Dacia au continuat să predomine elementele autohtone, atât
în domeniul culturii materiale, cât şi al vieţii spirituale. În afară de celţi,
în cursul sec. II-I a. Chr., geto-dacii din est au venit în contact cu
cultura triburilor germanice ale bastarnilor, atestate aici, arheologic,
prin grupul Poieneşti-Lukaşevka şi pe baza izvoarelor scrise. Pe
teritoriul României, resturile de cultură bastarnă se concentrează în
centrul şi nordul Moldovei, cum atestă descoperirile din necropolele de
incineraţie de la Poieneşti (VS) şi Boroseşti (IS), sau din aşezările de la
Lunca Ciurii (IS), Botoşana (SV), care le-au servit bastarnilor ca bază
pentru incursiunile lor spre Pont şi Dunăre, menţionate în textele
antice.
Odată cu pătrunderea acestor triburi bastarne aici, au încetat
aşezările fortificate geto-dacice din sec.V-III din Moldova, trecându-se
la aşezări cu poziţie joasă până în sec.I î. Hr.- I, când, în condiţiile
istorice din vremea lui Burebista – Decebal, se vor întâlni din nou
aşezări întărite în zona subcarpatică din centrul Moldovei. Cele câteva
urme de locuire bastarnă în Transilvania, identificate la Moreşti (MS),
nu ar fi exclus să fie în legătură cu o incursiune bastarnă, de scurtă
durată. De altfel, în legătură cu invaziile bastarnilor în teritoriile geto-
dace s-a pus mai demult şi episodul reluat de Iustinus, cu privire la
înfrângerea dacilor din Transilvania şi Carpaţii Orientali, de sub
conducerea lui Oroles.
Aceste triburi germane, cu un nivel inferior de dezvoltare faţă de
acela al geto-dacilor, pe care însă, se pare că temporar le-au dominat
politic şi militar în zonele centrale şi nord-vestice ale Moldovei, decad
odată cu întărirea geto-dacilor în vremea lui Burebista, neinfluenţând

66
dezvoltarea culturii locale. Nivelul civilizaţiei geto-dace, împreună cu
interesele economice şi politice romane către Balcani şi Dunărea de
Jos, au favorizat legăturile, sub multiple forme, cu civilizaţia romană, cu
începere din sec. II î. Hr., odată cu penetraţia economică romană
directă, dinspre Adriatica şi Italia, în Peninsula Balcanică şi la nord de
Dunăre, care va creşte apoi, în sec.I î. Hr.-I, contribuind la progresul
culturii locale geto-dacice. Această penetraţie economică romană în
Dacia este atestată prin multe descoperiri de ceramică, piese din
bronz, argint şi din sticlă, precum şi de moneda romană republicană.
În ceea ce priveşte ceramica, pe lângă specia de import romană,
caracterizată prin pastă de culoare roşie, datorită arderii oxidante, se
remarcă numărul destul de mare al imitaţiilor geto-dace. La fel, activ a
fost comerţul cu vase şi obiecte din metal romane, din care un loc
aparte îl ocupă uneltele şi armele din fier, precum şi podoabele sau
piesele de cosmetică din bronz produse în atelierele italice.
Amploarea volumului schimburilor comerciale, la care băştinaşii
participau cu vite, piei, blănuri, grâne, miere, lemn şi alte produse, a
contribuit la introducerea monedelor republicane îm Dacia, cu începere
din sec. II î. Hr., dar şi a celor din coloniile greceşti Apollonia şi
Dyrrhachium, de pe coaste de est a Mării Adriatice.
Influenţa romană în Dacia s-a exercitat însă nu numai în
domeniul culturii materiale, ci şi în acela al vieţii spirituale, îndeosebi în
religie, cunoştinţe ştiinţifice şi scrierea cu caractere latine. În felul
acesta, cu începere din sec. II î. Hr., odată cu penetraţia economică
romană în Balcani şi la nord de Dunăre, dezvoltarea pe o treaptă
superioară, economică, culturală şi social-politică a geto-dacilor, le-a
permis să vină în contact cu romanitatea, favorizând procesul de
romanizare declanşat în urma cuceririi Moesiei şi, mai apoi, a Daciei de
către romani.
În plin avânt în vremea lui Burebista şi Decebal, civilizaţia dacică,
prin ocuparea Moesiei şi Daciei de către romani, şi-a schimbat cursul
evoluţiei, fără să dispară însă cu totul, atât în teritoriile supuse Romei,
din cadrul provinciilor Dacia şi Moesia Inferior, cât şi în afara lor, în
acelea locuite de dacii liberi şi carpi.

Accentuarea diferenţierilor sociale şi alcătuirea de

formaţiuni social-politice premergătoare organizării statale:
uniunile de triburi geto-dace
Progresele realizate în domeniul metalurgiei, în epoca La Tène, au
contribuit la creşterea producţiei de bunuri şi, odată cu aceasta, la
extinderea schimburilor dintre diferitele comunităţi, pentru care a fost
necesară introducerea monedei din metal, cum am văzut anterior. În
acelaşi timp, sporirea producţiei de bunuri a contribuit la intensificarea
separării meşteşugarilor de aagricultori şi, datorită schimburilor de
produse, la apariţia unei noi categorii sociale, a negustorilor.

67
 În aceste condiţii, la triburile geto-dace, aflate într-o etapă înaintată
a organizării politice, atestată şi prin izvoarele scrise, s-au accentuat
diferenţierile sociale, în cadrul uniunilor de triburi, corespunzătoare
unor formaţiuni social-politice anterioare organizării statale din vremea
lui Burebista. Această accentuare a diferenţierilor sociale este atestată
arheologic, printre altele, şi prin aşezările întărite din sec. V-III î. Hr., în
jurul cărora se aflau aşezările deschise, de o mia mare sau o mai mică
întindere, precum şi de mormintele tumulare, pentru şefi militari sau
alţi membri ai aristocraţiei tribale, aşa cum este cazul în zona Cucuteni
– Cotnari, Zimnicea etc.
La acestea se adaugă şi arta cu caracter aristocratic, bine ilustrată prin
unele descoperiri arheologice, menţionate anterior, provenind din
Dobrogea şi din regiunile extra-carpatice, în care se reflectă procesul
de accentuare a diferenţierilor social-economice la geto-dacii din
zonele respective. În această privinţă se remarcă tezaurul de obiecte
de aur de la Băiceni (IS) şi mormântul princiar cu încăpere de piatră de
la Cucuteni (IS); mormântul tumular, cu trei încăperi de piatră şi un
bogat inventar, de la Agighiol (Tulcea); “tezaurul” de la Craiova,
probabil tot dintr-un mormânt princiar, cu piese din argint şi argint
aurit; mormântul princiar de la Peretu (TL), cu resturile unui car de
luptă şi obiecte de argint; mormântul tumular de la Găvani (BR), toate
datate în sec. IV î. Hr., precum şi rhyton-ul de la Poroina (MH) sau coiful
de aur de la Poiana Coţofeneşti (PH). In comparaţie cu aceste dovezi
concludente, relativ la existenţa, în sec. V-IV î. Hr., a unei pături de
conducători militari, provenind din aristocraţia tribală, mormintele
tumulare, mult mai sărace, din ultima fază a necropolei de la Ferigile
(VL), atestă o categorie de luptători obişnuiţi.
În a doua epocă a fierului, ca urmare a evoluţiei social-
economice, organizarea social-politică a geto-dacilor a fost mai
dezvoltată, fiind caracterizată prin uniuni tribale mai puternice, situate
pe teritorii mai mari. In cadrul acestei organizări cu caracter militar,
războaiele au avut un rol destul de important, contribuind la
îmbogăţirea “regilor” şi a aristocraţiei, fenomene care se reflectă în
descoperirile arheologice din aşezări, tezaure şi morminte.
Aşadar, forma de organizare social-politică superioară, statul, la
care au ajuns geto-dacii în vremea lui Burebista, a fost precedată, în
această etapă, de uniuni tribale, mai mici sau mai mari, delimitate
parţial în spaţiu şi conduse de şefi militari, dintre care unii apar, în
izvoarele scrise sau pe monede, cu denumirea de basilei.
O asemenea formaţiune social-politică, corespunzătoare unei
uniuni tribale mai puternice, este posibil să fi existat şi la geţii din
Dobrogea, în vremea conflictului dintre sciţi şi perşii lui Darius, primul
eveniment în istoria politică a acestei zone, descris de Herodot, cu
care prilej sunt menţionaţi, pentru prima oară, geţii în izvoarele scrise
(IV, 93).

68
 Din informaţiile acestui istoric grec rezultă că expediţia persană
din 514 î. Hr. (după alţii 519 sau 513 î. Hr.), ar fi avut drept scop
pedepsirea sciţilor, care urmărind pe cimmerieni, au pătruns în Media,
tulburând regiunile dinspre nord, adică teritoriul persan. În realitate, s-
a urmărit asigurarea flancului drept şi a spatelui frontului, în vederea
războiului proiectat de perşi împotriva grecilor, pe de-o parte, precum
şi includerea în sfera de dominaţie economică şi politică persană a
coloniilor greceşti de pe ţărmurile Pontului Euxin, pe de altă parte.
Regele persan, după traversarea Bosforului, a înaintat pe
coastele de vest ale Mării Negre, îndreptându-se spre Sciţia, cu o
armată de cca. 700.000 de oameni, cifră exagerată de Herodot tocmai
pentru a sublinia proporţiile marii expediţii.
După supunerea fără lupte a triburilor trace aflate mai sus de
Apollonia şi Mesembria, a urmat înfrângerea geţilor, după o dârză
împotrivire a acestora, care, deşi sunt “cei mai viteji şi mai drepţi
dintre traci”, după cum relatează Herodot, “după ce au fost învinşi de
perşi, urmară restul armatei (IV, 96), desigur împotriva sciţilor. Cu
toate acestea, expediţia lui Darius la Dunărea Inferioară, care după
Herodot ar fi durat două luni, iar după Ctesias două săptămâni, nu a
reuşit, deoarece armatele persane nu au putut urmări pe sciţi, care s-
au retras în stepele din nordul Mării Negre. De aceea, Darius a fost
nevoit să se retragă, lăsând pe teritoriul european o armată condusă
de generalul Megabazos, care trebuia să supună populaţia răsculată
din Hellespont. Consecinţa imediată a expediţiei a fost înglobarea,
pentru o scurtă perioadă, a Dobrogei, cu coasta tracică a Peninsulei
Balcanice, în Imperiul persan. Această stăpânire, cât şi cea ulterioară,
a odrisilor, care s-a extins până la gurile Dunării, influenţând forma de
organizare a uniunii tribale a geţilor din Dobrogea, prin condiţiile
militare şi politice create, au împiedicat, timp de un secol şi jumătate,
pătrunderea sciţilor în Dobrogea, ceea ce a permis consolidarea
politică şi culturală a uniunii tribale getice de aici. De-abia în a doua
jumătate a sec. IV, în 341 î. Hr., când dominaţia odrisă la Dunărea de
jos a fost înlocuită de cea macedoneană, dar care nu s-a extins şi la
geţii nord-dunăreni, sciţii, sub conducerea lui Atheas, au invadat
Dobrogea, ajungând la conflicte cu Filip II al Macedoniei şi cu triburile
trace ale tribalilor.
Cu prilejul înaintării la sudul Dunării a acestui rege scit, atestat în
Dobrogea prin descoperiri monetare, geţii “histrieni” de sub
conducerea unui “Histrianorum rex”, i-au opus rezistenţă, după cum ne
informează istoricul roman Iustinus, din sec. II, care reproduce în
rezumat opera scriitorului roman Pompeius Trogus. Numai după
moartea acestui rege anonim, sef al unei uniuni tribale de pe malurile
Dunării, au putut pătrunde sciţii lui Atheas în Dobrogea şi spre Balcani,
intrând în 339 î. Hr., în conflict cu macedonenii de sub conducerea lui
Filip al II-lea, care pătrunsese cu armata în Dobrogea, după ce, în 341 î.
Hr., cucerise regatul tracic al odrisilor, din sudul Dunării.

69
 Alte informaţii, deosebit de preţioase, cu privire la uniunea de
triburi geto-dace de la nord de Dunăre, ne sunt transmise de către
istoricul grec Arrian (Anabassis, I, 3-4), din sec. II, cu prilejul descrierii
atacului fulgerător al lui Alexandru asupra geţilor din Câmpia
dunăreană, din anul 335 î. Hr., după însemnările generalului
Ptolemaios, fiul lui Lagos, viitorul rege al Egiptului, participant la
expediţia tânărului rege al Macedoniei.
Din datele transmise de Arrian, rezultă că Alexandru, înainte de
campania din Orient, pentru a-şi asigura spatele frontului, a reluat
campania împotriva triballilor, nesupuşi de către tatăl său, Filip al II-
lea. In acest scop, după ce s-a luptat cu tracii din Munţii Haemus,
Alexandru s-a îndreptat împotriva triballilor, dintre care unii s-au retras
într-o insulă a Dunării cu maluri abrupte, unde regele macedonean, cu
corăbiile de care dispunea, nu a reuşit să pătrundă şi unde triballii erau
ajutaţi de geţii de pe malul stâng al fluviului. Din acest motiv el s-a
hotărât să treacă Dunărea, pentru a intimida pe geţii de pe malul
stâng.
Din informaţiile lui Arrian, pe malul stâng al Dunării s-ar fi adunat
4.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi geţi, gata să-i ajute pe triballi,
ceea ce l-a determinat pe Alexandru să pornească împotriva acestora.
În legătură cu locul unde a trecut Alexandru Dunărea sunt încă
discuţii, pornindu-se de la localizarea triballilor şi de la drumul parcurs
de regele macedonean prin Thracia. În această privinţă, faţă de opinia
mai veche, potrivit căreia trecerea fluviului ar fi avut loc undeva la vest
de Zimnicea, s-a exprimat mai recent şi o alta, după care locul
respectiv ar fi fost mult mai la vest, în dreptul Banatului, ceea ce ar
corespunde, parţial, şi cu itinerariul tatălui său la întoarcerea în
Macedonia, precum şi cu caracteristicile cursului Dunării din această
zonă.
Dincoace de Dunăre, armatele macedonene, înaintând printre
lanurile de grâu, au fugărit pe geţi, îndreptându-se, după Arrian, spre
un “oraş slab întărit”, pe care l-au ocupat, prădat şi distrus. Şi
localizarea acestui oraş a provocat discuţii, nu toţi autorii fiind de acord
cu Zimnicea, cum se credea anterior, ci cu o altă localitate din estul
Olteniei sau mai degrabă din zona bănăţeană.
Din informaţiile lui Arrian reiese că Alexandru, surprinzător, în
aceeaşi zi trece Dunărea înapoi, revenind în tabără cu întreaga oaste
expediţionară, fără nici o pierdere. Semnificativ este faptul că, la
revenirea de peste fluviu, Alexandru a încheiat pace cu triballii şi a
primit solii ale triburilor libere de pe malul Dunării, precum şi din
partea celţilor scordisci din nordul Serbiei.
Descriind împrejurările în care a avut loc expediţia lui Alexandru
la nord de Dunăre, Arrian ne-a transmis o serie de amănunte deosebit
de importante cu privire la economia, demografia şi organizarea social-
politică şi militară a gato-dacilor din zona dunăreană. Astfel, rezultă că
pe la 335 î. Hr. malurile Dunării erau foarte populate, iar agricultura

70
avea un rol preponderent în economie. La rândul lor, informaţiile
relativ la oastea getică, oraşul slab întărit şi prada bogată sunt
semnificative pentru organizarea social-politică şi pentru cultura
materială a geto-dacilor din zona respectivă.
Cu prilejul unei noi campanii a macedonenilor în nordul Mării
Negre, de sub conducerea generalului Zopyrion, guvernatorul Thraciei,
în 326 î. Hr. (după unele opinii în 334 sau 331 î. Hr.), geto-dacii sunt
puşi din nou în situaţia de a se apăra: Zopyrion, trecând Dunărea prin
Dobrogea, a pierit, la întoarcere, în Bugeac, împreună cu oştenii săi, în
lupta cu geţii (după alţii cu sciţii), neputând trece pe malul dobrogean
al Dunării din cauza unei furtuni dezlănţuite pe neaşteptate, după cum
informează scriitorul roman Q. Curtius Rufus, din secolul I.
Înfrângerea lui Zopyrion şi planul de viitor al lui Alexandru, ca
după terminarea campaniei din Asia să revină la Dunăre pentru a-i
distruge pe geţi, constituie dovezi cu privire la forţa militară şi politică
a geto-dacilor. Îndeosebi, uniunea tribală geto-dacă din zona
dunăreană s-a dovedit puternică şi mai închegată sub conducerea lui
Dromichaites, în timpul luptelor dintre anii 300 şi 292 î. Hr., cu
Lysimachos, unul dintre generalii lui Alexandru, ajuns ulterior rege al
Thraciei.
Asupra acestor lupte au transmis informaţii scriitorii greci, în
primul rând geograful Strabon, contemporan cu Augustus, şi Diodor
din Sicilia, din sec. I, şi apoi geograful şi istoricul Pausanias, din sec.
II. Din ştirile transmise se cunoaşte bine atât politica susţinută de
Lysimachos, de a-şi impune autoritatea în regiunea oraşelor pontice
din Dobrogea, cât şi rezistenţa acestor oraşe, în frunte cu Callatis,
aliate cu şefii triburilor locale.
Cu tot succesul repurtat de Lysimachos în campania din
Dobrogea, în urma căreia a cucerit populaţia getică de pe malul
dobrogean al Dunării, el a fost înfrânt în luptele cu Dromichaites. Cu
prilejul primei lupte, din 300 î. Hr., ar fi căzut prizonier Agathocles, fiul
lui Lysimachos, care şi-a făcut atunci debutul pe câmpul de luptă. După
cea de a doua luptă, din 292 î. Hr., Lysimachos, înfrânt, a fost dus în
cetatea de scaun a lui Dromichaites, la Hellis (după unii în Câmpia
Dunării, după alţii pe cursul superior al Argeşului), iar oastea
macedoneană a fost distrusă. In fine, conflictul dintre Dromichaites şi
Lysimachos s-a terminat cu încheierea păcii, restituirea teritoriilor
cucerite şi primirea de ostateci, precum şi, după informaţiile lui
Pausanias, înrudirea dintre cei doi regi prin căsătorie, probabil în scop
politic, a lui Dromichaites cu fiica lui Lysimachos.
Uniunile de triburi geto-dace, cu “regi” în fruntea lor, au
continuat să se dezvolte şi în sec. III-II î. Hr., în condiţiile istorice mai
grele, corespunzătoare atacurilor celţilor şi bastarnilor în spaţiul
carpato-dunăreano-pontic, datorită cărora s-a întârziat unificarea lor
politică. Semnificativ este faptul că ariile de răspândire ale unora din

71
aceste uniuni tribale corespund cu acelea ale diferitelor tipuri de
monede geto-dacice.
Astfel, pornind de la constatarea că fiecare tip monetar
important aparţine unei uniuni tribale, s-a ajuns la localizarea şi
delimitarea principalelor formaţiuni politice geto-dace din sec. II şi
începutul sec. I î. Hr. şi, prin aceasta, la cunoaşterea organizării social-
politice a societăţii geto-dacice dinainte de Burebista.
Din cercetările de până acum rezultă, după C. Preda, că o
primă formaţiune politică mare, de caracter prestatal, se afla, după
datele oferite de descoperirile monetare de tip Vârteju-Bucureşti, în
părţile centrale ale Munteniei, cuprinzând, cu precădere, bazinul
Argeşului. Este vorba, probabil, de acei piephigi menţionaţi de
geograful alexandrin Ptolemaios. Descoperirile monetare de tip
Inoteşti-Răcoasa şi Dumbrăveni (VR) atestă prezenţa, la Curbura
Carpaţilor, a unei alte formaţiuni politice, probabil a acelor siensi de la
Ptolemaios. În Oltenia, pe baza monedelor de tip Aninoasa-Dobreşti, s-
a identificat o altă formaţiune politică unional-tribală, din care făcea
parte neamul geto-dac al buridavensilor. În Transilvania, în aceeaşi
vreme, în special pe cursul mijlociu al Mureşului şi pe Târnave, s-au
emis monede scyphate, cunoscute sub numele de emisiuni de tip
Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi Petelea. Toate aceste tipuri, care
au unele trăsături comune, ar documenta în zona respectivă o mare
formaţiune politică, aceea a ratacensilor. În zona Crişurilor şi la
vărsarea Mureşului, unde se întâlnesc monedele de tipul Toc-Chereluş,
ar fi locuit neamul dac al predavensilor.
Astfel de mari formaţiuni politice geto-dacice (uniuni de triburi),
precum cele constatate pe cale numismatică, trebuie să fi stat la baza
făuririi statului lui Burebista, cel puţin ca prim nucleu al acestuia.
Pe baza datelor epigrafice şi numismatice se cunosc numele unor
bazilei (Zalmodegikos şi Moskon în sec. III î. Hr., Rhemaxos în jurul
anului 200 î. Hr.), care au condus uniuni de triburi getice. Conducători
de uniuni tribale dacice sunt cunoscuţi şi în prima jumătate a sec. II î.
Hr., cum este cazul lui Rubobostes, în vremea căruia, după Pompeius
Trogus şi Iustinus, a crescut puterea dacilor: “Incrementa Dacorum per
Rubobostem regem”; pe la mijlocul sau în a doua jumătate a sec. II î.
Hr. este menţionat de acelaşi Pompeius Trogus bazileul Oroles, din
estul Transilvaniei şi centrul şi sudul Moldovei, care s-a luptat cu
bastarnii, pedepsindu-şi sever ostaşii care, iniţial, s-au lăsat înfrânţi de
aceştia.
Prin toate aceste uniuni tribale geto-dacice, din sec. VI-II î. Hr.,
cunoscute pe baza textelor literare, inscripţiilor şi monedelor, la care
se pot adăuga şi altele, neidentificate încă, se atestă stadiul de
organizare social-politică a geto-dacilor, care precede apariţia statului
dac din vremea lui Burebista.

72
 Istoria veche a României

Curs 8

REGATUL GETO-DAC

A. Premisele interne şi externe ale constituirii Regatului

geto-dac
În cursul primei jumătăţi a sec. I î. Hr., dezvoltarea internă a lumii
geto-dace (generalizarea proprietăţii private, întărirea aristocraţiei
gentilico-tribale şi transformarea ei într-o clasă conducătoare sau
politică etc.) a făcut ca ea să treacă pragul dintre societatea preistorică
şi cea caracteristică societăţii antice. Pe plan politic, aceasta s-a tradus
prin trecerea la o organizare politică de caracter statal. Întemeietorul
statului dac a fost regele Burebista, care a izbutit să supună, treptat,
autorităţii sale totale triburile şi uniunile de triburi geto-dace.
Judecând după un pasaj din scriitorul got Iordanes (Getica, 67),
Burebista şi-a început domnia în jurul anului 82 î. Hr., coincizând cu
momentul în care Sylla a devenit dictator la Roma. Acestei datări părea
să i se opună, până nu de mult, textul unui decret votat de cetăţenii
oraşului Dyonisopolis (Balcic) în cinstea unui fruntaş al lor, Acornion,
despre care se spune că a fost în misiune la Argedava, la tatăl unui
personaj al cărui nume nu se mai păstrase. Deoarece în inscripţie
apare şi numele lui Burebista, s-a crezut că stăpânul Argedavei este
tatăl acestui rege; în acest caz, cronologia activităţii lui Acornion n-ar fi
permis ca domnia lui Burebista să fi început înainte de anul 70 sau
chiar 65 î. Hr. Dar, localizarea Argedavei în nordul Dobrogei
(menţionată ca vicus în vremea împăratului Marcus Aurelius) pledează
împotriva ideii că Burebista ar fi fost fiul căpeteniei de la Argedava.
Începutul domniei lui Burebista n-a coincis însă cu închegarea
statului dac. Nimic nu îndreptăţeşte afirmaţia că Burebista ar fi
moştenit un stat de la predecesorul său şi este greu de presupus că
regele ar fi putut imprima, de la început, un caracter statal formaţiunii
politice în fruntea căreia ajunsese în anul 82 î. Hr. Aceasta trebuie să fi
fost o uniune de triburi, care s-a transformat în stat odată cu
extinderea autorităţii căpeteniei sale asupra unui teritoriu tot mai vast
şi a unor triburi tot mai numeroase; această extindere impunea
crearea unor organe de guvernare noi. Există, deci, o strânsă legătură
între unificarea politică treptată a neamului geto-dac, realizată de
Burebista, şi procesul de formare a statului. Trebuie avut în vedere
faptul că apariţia acestei forme de organizare social-politică, în
perioada respectivă, este rezultatul unui proces de mai lungă durată,
început cu mult înainte. Acesta s-a datorat dezvoltării producţiei,
consecinţa folosirii pe scară largă a fierului, în agricultură şi
meşteşuguri, ceea ce a dus la separarea meşteşugurilor de agricultură,

73
care a avut ca efect adâncirea contradicţiilor şi, drept consecinţă,
apariţia unei noi forme social-politice, aceea a statului.
Trecerea la forma de stat trebuie considerată ca un proces
complex, rezultat al interacţiunii a trei factori politici principali:
aristocraţia tribală, masa războinicilor şi puterea regală. Nenumărate
exemple dovedesc că în antichitate această aristocraţie prefera,
adeseori, să ia puterea nemijlocit în propriile sale mâini, exercitând-o
prin magistraţi aleşi pe termen limitat. Deşi monarhul era un exponent
al aristocraţiei, tendinţa de a concentra o cât mai mare putere îl putea
determina uneori să se sprijine pe masa războinicilor împotriva
nobililor. În fine, războinicii se puteau alia cu monarhia, care le apărea
ca singura forţă capabilă să limiteze abuzurile aristocraţiei. Burebista
pare a fi ştiut să utilizeze aceste contradicţii pentru a-şi impune, în cele
din urmă, autoritatea.
Procesul de închegare a statului a putut fi grăbit de existenţa, în
apropierea hotarelor etnice ale Daciei, a două pericole externe: cel
celtic şi cel roman. In nord-vest, seminţiile boilor şi tauriscilor, stabilite
în Slovacia de azi, puteau repeta oricând invazia celtică din a doua
jumătate a sec. IV î. Hr. În sud, republica romană se înstăpânise,
treptat, într-o mare parte a Peninsulei Balcanice: ea cucerise parţial
Illiria, transformase Macedonia în provincie romană, lichidase
independenţa Greciei. Deşi mai îndepărtată din punct de vedere
geografic, primejdia romană era mai gravă, în perspectivă, şi numai o
vastă formaţiune politică dacică, unitară, avea şanse să ţină piept
expensiunii Romei spre Dunăre şi la nord de ea. În măsura în care
unele triburi daco-getice înţelegeau imperativul unităţii politice şi au
recunoscut, de bună voie, autoritatea lui Burebista, se poate spune că
pericolele externe au contribuit la naşterea statului dac.
Izvoarele antice nu spun lămurit unde se afla uniunea de triburi a
lui Burebista, în jurul căreia regele a înfăptuit unitatea politică a
neamului geto-dac. În această problemă au fost exprimate două
puncte de vedere: unul, care susţinea originea “dacică”, intra-
carpatică, a puterii lui Burebista, celălalt, care pledează pentru
originea sa “getică”, extra-carpatică.
În sprijinul primei teze se invocă următoarele argumente:
1. Faptul că, în politica externă, Burebista a acordat prioritate
campaniei împotriva celţilor din Slovacia şi de la Dunărea mijlocie,
întreprinzând abia mai târziu o expediţie istro-pontică, este normal
pentru un monarh din interiorul arcului carpatic, dar mai greu de
înţeles în cazul unui rege din Câmpia munteană.
2. După moartea lui Burebista, în condiţiile unui proces de
fărâmiţare a vastei sale stăpâniri, statul dac s-a menţinut în regiunile
intra-carpatice, în timp ce în zonele extra-carpatice se cunosc mai
multe căpetenii contemporane, care şi-au împărţit între ele moştenirea
lui Burebista. Ar fi nefiresc ca statul să se menţină unitar, pe o arie

74
geografică destul de largă, într-o regiune alipită cândva la nucleul
unificator, în vreme ce acest nucleu s-a fărâmiţat.
3. În sud-vestul Transilvaniei, în Munţii Orăştiei, se cunoaşte
existenţa unui complex de cetăţi şi de aşezări dacice din sec. I î. Hr. - I
d. Hr., vădit superior tuturor celorlalte aşezări din Dacia. Numai în
această zonă cetăţile, cu ziduri din blocuri de calcar, fasonate,
formează un veritabil sistem defensiv, numai aici piatra de talie s-a
folosit şi în arhitectura religioasă şi chiar civilă; în cetăţile şi aşezările
de aici nu se cunosc bordeie, ci, exclusiv, locuinţe de suprafaţă;
uneltele din fier descoperite aici sunt mai numeroase şi mai variate, iar
materialul feros de construcţie este mult mai bogat. În mai mare
măsură decât în alte părţi, s-au descoperit în această regiune dovezi
ale utilizării scrisului de către daci şi ale existenţei unor cunoştinţe
ştiinţifice empirice. Tocmai descoperirile din M-ţii Orăştiei au permis
caracterizarea civilizaţiei dacice, din epoca Burebista - Decebal, drept o
civilizaţie care depăşeşte stadiul primitiv-rural al triburilor patriarhale.
Faptul că acest complex din M-ţii Orăştiei reprezintă expresia
superioară a civilizaţiei daco-getice este atât de vădit, încât se
consideră că în această zonă s-a aflat centrul regatului dac; adepţii
tezei originii extra-carpatice a puterii lui Burebista socotesc însă că
regele şi-a transferat, la un moment dat, reşedinţa, din Câmpia
munteană în sud-vestul Transilvaniei. Descoperirile arheologice
pledează însă, după susţinătorii originii intra-carpatice a puterii lui
Burebista, împotriva unui asemenea transfer: anumite elemente ale
complexului din M-ţii Orăştiei (cetatea Costeşti, de exemplu) sunt mai
vechi decât Burebista; elemente specifice ale cetăţilor din M-ţii Orăştiei
(ziduri din blocuri fasonate, sanctuare circulare cu stâlpi de piatră) nu
se găsesc în Câmpia munteană, în care aşezările dacice (Popeşti, Piscu
Crăsani etc.) apar, mai curând, ca foste centre tribale, iar descoperiri
specifice acestor din urmă zone (imitaţii de cupe deliene, capace cu
mânerul în formă de cap de vultur) nu se găsesc în M-ţii Orăştiei.
În sprijinul originii dacice a puterii lui Burebista se mai invocă
faptul că zona respectivă dispunea de bogate resurse de minereu de
fier, piatră de construcţie, păduri, păşuni, iar agricultura avea condiţiile
cele mai favorabile în roditoarea vale a Mureşului mijlociu. Se mai
adaugă la acestea imediata proximitate a zăcămintelor aurifere din M-
ţii Apuseni.
Pentru teza extra-carpatică a originii statului condus de
Burebista, pare a pleda faptul că geograful Strabon îl numeşte pe
rege “bărbat get”, afirmând că, potrivit unei împărţiri mai vechi a ţării,
geţi se numesc locuitorii dinspre Pont şi dinspre răsărit, iar daci cei din
părţile apusene. Strabon însă nu respectă câtuşi de puţin această
împărţire; ca şi alţi autori greci, el îi numeşte “geţi” şi pe locuitorii din
vestul Daciei, ba chiar şi pe cei din Slovacia actuală.
Nici un autor antic nu pune în legătură numele lui Burebista cu
numele Sarmizegetusei regale, care va fi, peste un secol şi jumătate,

75
cetatea de scaun a lui Decebal; de altfel, cetatea de pe Dealul
Grădiştii, identificată unanim cu Sarmizegetusa, este ulterioară
domniei lui Burebista. În schimb, Strabon vorbeşte despre un munte
sacru al dacilor, Kogaionon, care nu poate fi identificat decât tot cu
Dealul Grădiştii, unde, pe două terase se află mai multe sanctuare şi
care, în vremea lui Burebista, trebuie să fi fost reşedinţa marelui preot
Deceneu. Muntele Kogaionon era, deci, situat pe teritoriul uniunii de
triburi cu centrul în cetatea de la Costeşti, înlesnind astfel dobândirea
de către rege a sprijinului marelui preot. Strabon afirmă că regele,
“spre a ţine în ascultare poporul, şi-a luat ajutor pe Deceneu, un
vrăjitor care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele
semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa
zeilor”; la rândul său, Iordanes (Getica, 67) spune că Deceneu a venit
la Burebista şi că acesta i-a acordat o putere aproape regală.

B. Structura economică şi social-politică a Regatului geto-

dac de sub conducerea lui Burebista.
Întrucât o serie de istorici, români şi străini, au afirmat, cu
diverse prilejuri, că Burebista s-a aflat nu în fruntea unui stat, ci a unei
confederaţii tribale, nu este de prisos să fie amintite aici argumentele
care pledează pentru caracterul statal al formaţiunii politice conduse
de Burebista:
1. Termenul arché utilizat de Strabon pentru a desemna această
formaţiune politică.
2. Existenţa, în M-ţii Orăştiei, a unui complex de fortificaţii, care
nu reprezintă pur şi simplu un număr oarecare de cetăţi, ci un sistem
defensiv conceput şi realizat în mod unitar. Dacă diferitele cetăţi şi
aşezări întărite, răspândite pe tot cuprinsul Daciei, sunt privite drept
centre tribale sau unional-tribale, atunci sistemul fortificat din M-ţii
Orăştiei trebuie să reprezinte o etapă superioară de organizare politică:
etapa statală.
3. Caracterul oppidan, cvasi-urban, al civilizaţiei dacice, aşa cum
se prezintă în complexul de cetăţi menţionat, caracter greu de pus pe
seama unei organizări tribale de tipul democraţiei militare.
4. Anumite elemente de organizare a formaţiunii politice conduse
de Burebista (cancelarie, titluri aulice etc.) inspirate din organizarea
regatelor elenistice.
5. Politica externă a lui Burebista. Campaniile regelui nu au fost
simple raiduri de pradă, ci adevărate expediţii pentru lărgirea hotarelor
regatului, ceea ce constituie o funcţie specifică statelor antice.
Ca orice stat din antichitate, s-a considerat, de către unii, că
statul dac ar fi avut un caracter de clasă. S-a afirmat, în trecut, că
statul lui Burebista a fost un stat sclavagist începător; această
afirmaţie pornea de la teza că noţiunile de “stat antic” şi de “stat
sclavagist” sunt echivalente. Deoarece era limpede că în societatea
geto-dacă din sec. I î. Hr-I sclavii nu constituiau forţa principală de

76
producţie şi nici măcar o categorie productivă de oarecare importanţă,
s-a recurs la formula sclavagismului începător, care trebuia să
sugereze că relaţiile sclavagiste, încă prea puţin dezvoltate, urmau să
se impună cândva, în viitor. După alţii, antichitatea n-a cunoscut numai
sclavagismul, ci şi o altă instituţie, cunoscută sub denumirea de
“asiatică” (întâlnită în epocă în ţări din Orient), dar care se considera
că este mai potrivit să se numească “tributală”, deoarece clasa politică
percepe, nemijlocit sau prin intermediul statului, un tribut de la masele
care nu sunt constituite din sclavi, ci din oameni liberi din punct de
vedere juridic.
Daco-geţii nu au cunoscut instituţia sclaviei, structura
fundamentală a societăţii lor nefiind împărţirea în stăpâni de sclavi şi
sclavi. Izvoarele antice (Dio Cassius, Petrus Patricius, Iordanes)
vorbesc despre două componente sociale principale: tarabostes
(pileati) şi capillati (kométai, comati). Primii erau nobilii (aristocraţia
militară şi sacerdotală), iar ceilalţi erau oamenii de rând. Ţărănimea şi
meşteşugarii, dependenţi în principiu de categoria politică
conducătoare, constituiau principalele pături productive. Obştea
sătească forma, probabil, cadrul obişnuit pentru dependenţa oamenilor
de rând faţă de tarabostes.
Cât priveşte organizarea politică a societăţii geto-dace, statul dac
era o monarhie cu un pronunţat caracter militar. Un rol important
trebuie să-l fi jucat, în conducerea statului, preoţimea: marele preot
Deceneu era un fel de vicerege şi el îi va urma lui Burebista la tron.
Se pare că Burebista a împrumutat de la regatele elenistice ale
epocii anumite elemente de organizare a statului său. Într-adevăr,
decretul în cinstea lui Acornion spune că acesta a ajuns la rege “în cea
dintâi şi cea mai mare prietenie”. Formula sugerează că la curtea lui
Burebista exista titlul de “cel dintâi prieten”, frecvent întâlnit la curţile
elenistice, amplificat, poate, de grecii din Dyonisopolis în “cel dintâi şi
cel mai mare prieten”. Este probabilă şi existenţa unei cancelarii
regale: atunci când vorbeşte despre “ascultarea faţă de porunci” (sau
de legi), pe care o impusese Burebista neamului său, Strabon
foloseşte, pentru cuvântul “poruncă” sau “lege”, termenul grecesc
próstagma, echivalent cu latinescul edictum (poruncă scrisă).
Aflat la începuturile existenţei sale, statul lui Burebista nu putea
dispune de un aparat administrativ complex şi bine cristalizat. Nimic
nu lasă să se întrevadă că, spre exemplu, magistraţii din oraşele
greceşti luate în stăpânire de Burebista ar fi fost înlocuiţi cu
“funcţionari” ai regelui; dimpotrivă, un fruntaş al cetăţii Dyonisopolis,
Acornion, poartă un titlu onorific la curtea regelui dac şi, după cum se
va vedea, va duce, în numele lui Burebista, importante tratative cu
Pompeius. Este de crezut că o situaţie asemănătoare exista şi în cazul
triburilor daco-getice unite sub autoritatea lui Burebista: ele îşi vor fi
păstrat vechile căpetenii, mai ales dacă acestea se vor fi supus de
bunăvoie autorităţii regelui. In cazul triburilor care fuseseră supuse cu

77
forţa armelor, este posibil ca vechea conducere să fi fost înlocuită, dar
cu partizani ai politicii regelui din cadrul aceloraşi comunităţi.
Dependenţa triburilor periferice şi a coloniilor greceşti de la Pont
faţă de statul lui Burebista se exprima prin plata unui tribut, prin
renunţarea la o politică externă diferită de cea a regelui şi prin
furnizarea de oşteni în vreme de război. Centralizarea statului dac era,
aşadar, o centralizare politică, nu administrativă. Nu este însă exclus
ca Burebista să fi controlat, prin oameni de încredere, felul în care
aceste obligaţii erau îndeplinite, dar nici un izvor antic nu permite o
astfel de afirmaţie.

C. Politica internă şi externă a Regatului geto-dac

Asigurându-şi sprijinul marelui preot, a cărui autoritate morală se
întindea asupra întregului neam geto-dac, şi, prin el, sprijinul puternicei
şi influentei tagme sacerdotale, Burebista avea posibilităţi mai mari şi
perspective mai bune decât alte căpetenii de a înfăptui unificarea
politică a daco-geţilor.
Cum se va petrecut acest proces de unificare nu se ştie exact.
Este posibil ca influenţa lui Deceneu să fi determinat o parte a triburilor
daco-getice să accepte, de bunăvoie, autoritatea lui Burebista. În alte
cazuri, acelaşi rezultat îl va fi avut înţelegerea clară a imperativului
unirii în faţa pericolelor externe. Creşterea treptată a puterii militare a
formaţiunii politice conduse de Burebista va fi inspirat şi ea, unor
triburi, ideea că este mai prudent să se supună. Nu excludem însă nici
presupunerea că, în anumite cazuri, Burebista a fost nevoit să recurgă
la arme pentru a învinge rezistenţa unor căpetenii tribale. Pentru
această afirmaţie pledează ascunderea, către mijlocul sec. I î. Hr., a
numeroase tezaure monetare în ţinuturile extra-carpatice şi, mai ales,
în Câmpia munteană, precum şi distrugerea, cam în aceeaşi vreme, a
unor aşezări.
Strabon lasă şi el să se înţeleagă că realizarea unităţii a constituit
obiectivul principal al politicii interne a lui Burebista: “Ajungând în
fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista,
bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare
faţă de porunci, încât, în câţiva ani a făurit un stat puternic . . .”. Din
acest pasaj reiese că Burebista a ştiut să impună o disciplină militară
(“exerciţii”), morală (“cumpătare”) şi politică (“ascultare faţă de
porunci”). Tot Strabon mai adaugă, referindu-se la Deceneu, că geţii îl
ascultau pe acesta în asemenea măsură, încât s-au lăsat înduplecaţi să
“taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”; este greu de spus, totuşi, dacă
în această formă categorică, informaţia corespunde realităţii.
Interesantă este afirmaţia lui Strabon că, în momentul urcării lui
Burebista pe tron, neamul geto-dac “era istovit de războaie dese”:
întrucât nu se cunosc, din acea vreme, atacuri dinafară s-ar putea
deduce că izvorul se referă la conflicte interne, inter-tribale, neatestate
însă de izvoarele scrise. Potrivit acestei teze, făurirea unui stat

78
puternic de către Burebista ar fi fost, aşadar, rezultatul lichidării
fărâmiţării tribale şi al impunerii autorităţii centrale, ceea ce, parţial, ar
putea fi acceptat.
Nu este uşor de stabilit momentul transformării uniunii tribale a
lui Burebista într-un stat. Se poate presupune, totuşi, că declanşarea
campaniei împotriva celţilor, prin anul 60 sau 59 î. Hr., n-a avut loc
înainte de unificarea tuturor triburilor din interiorul arcului carpatic şi
că această unificare conferise un caracter statal începător formaţiunii
politice condusă de Burebista.
Paralel cu această acţiune unificatoare, Burebista trebuie să fi
trecut la construirea sistemului fortificat din M-ţii Orăştiei, între cetatea
de la Costeşti şi Kogaionon. Faza de piatră a cetăţilor de la Costeşti şi
de la Băniţa, prima fază a cetăţii de la Piatra Roşie, poate şi cetatea I
de la Blidaru datează, toate, din vremea marelui rege. Tot atunci se
datează construirea zidului din piatră de talie a cetăţii de la Căpâlna
(AB), a zidurilor cetăţii de la Bâtca Doamnei, de lângă Piatra Neamţ, şi
a cetăţii de pe dealul Titelca, de lângă Târgu Ocna (BC).
Forţa politică şi militară pe care o reprezenta acest stat în frunte
cu Burebista i-a permis nu numai să supună pe toţi vecinii, ci şi să
joace, prin politica sa externă, un rol de primă importanţă în istoria
relaţiilor diplomatice ale Imperiului roman din vremea respectivă.
Pentru aprecierea justă a locului şi rolului statului dac în lumea
antică, este necesară cunoaşterea politicii externe a marelui rege dac.
In această privinţă, despre politica externă a lui Burebista ne dă
informaţii mai consistente Strabon. El spune că regele dac a supus
geţilor cea mai mare parte a neamurilor vecine, că i-a nimicit pe boii
de sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci (Iordanes precizează că
această campanie a fost întreprinsă la îndemnul lui Deceneu), jefuind
Thracia până în Macedonia şi Illiria, şi că a făcut, adeseori, alianţă cu
tracii şi illirii, dar că pe scordiscii de neam celtic, care trăiau amestecaţi
cu aceştia, i-a nimicit. In mod ciudat, Strabon nu menţionează
campania lui Burebista pe litoralul pontic, dar despre aceasta
mărturisesc câteva izvoare epigrafice, precum şi retorul Dion
Chrysostomos (Discursuri, XXXII, 4).
Autorii antici nu dau cronologia acţiunilor pe plan extern ale lui
Burebista, dar aceasta poate fi stabilită, în linii mari, pe baza izvoarelor
epigrafice şi a descoperirilor arheologice şi numismatice.
Pericolul cel mai apropiat de Dacia şi, în special, de ţinuturile ei
intra-carpatice era cel celtic, şi împotriva acestora s-a îndreptat mai
întâi Burebista. Într-o campanie fulgerătoare, întreprinsă în anul 60 sau
59 î. Hr., el i-a zdrobit pe boii şi tauriscii din Slovacia de azi; înaintarea
oştilor dace este marcată de îngroparea de tezaure monetare la
Tóthfalu, Stupova, Bratislava, Simmering. Rezultatul campaniei a fost o
masivă dislocare a celţilor, rămăşiţele boilor ajungând până în Gallia,
iar ale tauriscilor până în Noricum. Totuşi, dislocarea n-a fost totală şi
spusele lui Strabon, despre transformarea ţinuturilor locuite de celţi

79
într-un pustiu, constituie o exagerare evidentă: nu numai că în aceste
ţinuturi răsar aşezări dacice (Nitriansky Hradok, Nitra-Chotin,
Malinovec, Budapest-Gellérthegy), dar în unele din ele vestigiile dacice
şi celtice s-au descoperit în strânsă asociere, ceea ce denotă
convieţiurea învingărorilor cu învinşii.
Este foarte posibil ca în cadrul aceleiaşi campanii să fi fost
zdrobiţi şi scordiscii de la gura Tisei.
În urma acestor victorii, Burebista şi-a extins hotarele statului
său până la Morava şi la Dunărea mijlocie. Stăpânirea lui se învecina
acum cu a suebului Ariovist, statul dac devenind principala forţă
politică şi militară în Europa centrală. De pe poziţiile cucerite, Burebista
putea declanşa un atac asupra Illiricum-ului roman şi chiar asupra
nordului Italiei (singur sau în alianţă cu Ariovist); acesta a fost motivul
pentru care C. Iulius Caesar, consul în anul 59 î. Hr., a cerut şi a obţinut
nu numai guvernarea Galliei Cisalpine, ci şi pe cea a Illiricum-ului.
Burebista n-a atacat Italia şi nici nu s-a aliat cu Ariovist. Prin
lichidarea pericolului celtic (niciodată celţii nu vor mai ameninţa Dacia)
el îşi atinsese scopul în vest. Sosise vremea să-şi concentreze atenţia
asupra zonei istro-pontice, unde se contura, tot mai ameninţătoare,
primejdia romană.
Încă în anul 74 î. Hr. generalul C. Scribonius Curio ajunsese cu
armata sa la Dunăre, undeva în zona Banatului, dar se temuse să o
treacă. În următorii doi ani, generalul Terentius Varro Lucullus
pătrunsese în Dobrogea pentru a desprinde cetăţile greceşti de aici din
coaliţia antiromană organizată de regele Pontului, Mithridates VI
Eupator; rezultatul acestei campanii a fost instaurarea unui control
roman asupra acestor oraşe, exercitat de guvernatorul provinciei
Macedonia. Abuzurile comise de unul dintre aceşti guvernatori, C.
Antonius Hybrida, au stârnit împotrivirea coloniilor greceşti. Hybrida a
întreprins, în anul 62 î. Hr., o expediţie în Dobrogea, a iernat undeva
lângă Dyonisopolis, dar a suferit, din partea grecilor şi a bastarnilor, în
primăvara anului următor, o grea înfrângere; la lupte trebuie să fi luat
parte şi geţii, de vreme ce stindardele capturate de la romani au fost
duse în cetatea getică Genucla.
Expediţia lui Hybrida era expresia tendinţelor romane de a
învălui Dacia, greu de atacat frontal. Din punct de vedere strategic,
Dobrogea reprezenta un bastion ce domina Câmpia munteană, iar
stăpânirea ei permitea controlarea regiunilor de şes din stânga Dunării.
În faţa apropierii armatelor romane de Dacia, pentru Burebista se
contura o singură soluţie: cucerirea litoralului pontic. Pe lângă
oportunitatea militară a acestei campanii, luarea în stăpânire a
oraşelor pontice ar fi adus statului dac şi importante avantaje
economice.
Campania pontică a lui Burebista n-a început imediat după
victoria asupra celţilor din apus. Regele trebuie să fi folosit cei câţiva
ani care separă cele două evenimente pentru a face progrese în

80
construirea sistemului defensiv din M-ţii Orăştiei şi pentru unirea cu
statul său a triburilor din Câmpia munteană. În sfârşit, prin anul 55 î.
Hr. (după informaţiile de la Dion Chrysostomos), regele cucereşte
oraşul Olbia, de la gurile Bugului. La Histria, o inscripţie vorbeşte
despre un greu asediu şi despre faptul că geţii au ocupat, timp de trei
ani, teritoriul rural al oraşului. Tomis a fost asediat şi el, ca şi
Mesembria (Nesebăr, în Bulgaria). Numai oraşul Dyonisopolis a fost
cruţat, în virtutea vechilor legături de prietenie cu geţii, dar şi el a
trebuit să recunoască autoritatea lui Burebista. După cum spune Dion
Chrysostomos, întregul litoral pontic, de la Olbia la Apollonia, ajunsese
în mâinile regelui dac, care îşi conduce armatele victorioase până la
poalele M-ţilor Haemus. Este foarte probabil ca acum să fi avut loc şi
expediţiile lui Burebista până în Macedonia şi Illiria, despre care
vorbeşte Strabon.
Prin campania sa istro-pontică, Burebista a reuşit să ţină departe
de hotarele Daciei primejdia romană.
În urma tuturor acţiunilor regelui, atât pe plan intern cât şi
extern, statul lui Burebista ajunsese să se întindă, spre vest până la
Dunărea mijlocie, spre nord-vest până la Morava, spre est până la
Nistru şi la gurile Bugului, spre sud-est până la Pontul Euxin, iar spre
sud până la Haemus.
Strabon aprecia la 200.000 de oameni numărul luptătorilor pe
care-i putea strânge Burebista, în caz de mobilizare generală. Chiar
admiţând că cifra este exagerată, nu e mai puţin adevărat că statul
dac devenise foarte puternic din punct de vedere militar şi că el
reprezenta principala forţă politico-militară în Europa centrală şi de
sud-est. Este de înţeles de ce decretul dyonisopolitan în cinstea lui
Acornion îl numea pe Burebista “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii
din Thracia, stăpân peste întreg ţinutul de dincoace şi de dincolo de
fluviu”.
Campania istro-pontică a lui Burebista crease o sursă de conflicte
cu Roma, căci regele ocupase unele oraşe greceşti de pe litoralul
pontic, incluse de Lucullus în sfera intereselor romane, şi făurise un
stat puternic în imediata apropiere a frontierelor balcanice ale
imperiului. Statul roman nu reacţionase la acţiunile regelui dac,
deoarece principalele sale forţe militare erau reţinute în Gallia, iar
regimul republican era slăbit de grave disensiuni interne, culminând cu
războiul civil dintre Caesar şi Pompeius, care izbucnise în anul 49 î. Hr.
Această situaţie nu putea dura însă, astfel încât pentru Burebista era
importantă încheierea unei înţelegeri cu una din cele două tabere
aflate în conflict.
In primăvara anului 48 î. Hr., când trupele lui Caesar şi ale lui
Pompeius se înfruntau pe pământul Peninsulei Balcanice, Burebista l-a
trimis la Heraclea Lyncestis, ca ambasador pe lângă Pompeius, pe
binecunoscutul de acum Acornion. Probabil, Burebista i-a promis lui
Pompeius ajutor militar, obţinând de la acesta recunoaşterea vastelor

81
hotare pe care le dăduse statului său. Însă, înainte ca ajutorul dacic să-
i parvină, Pompeius a fost învins la Pharsalos şi apoi, refugiindu-se în
Egipt, a fost asasinat de sfetnicii regelui Ptolemeu al XIV-lea.
O serie de izvoare antice (Appian, Plutarch, Suetonius) afirmă
că, devenit stăpân al Romei, Caesar plănuia o campanie împotriva
dacilor chiar înainte de războiul cu parţii. El şi-a concentrat chiar o
bună parte din armata sa la Apollonia, pe ţărmul estic al Adriaticei, la
începutul anului 44 î. Hr. În faţa noii situaţii create prin victoria lui
Caesar împotriva lui Pompeius, Burebista a renunţat la politica externă
activă de până atunci, concentrându-se, probabil, asupra organizării
apărării.
Conflictul n-a izbucnit în 44 î. Hr., căci la idele lui martie Caesar a
fost asasinat de adversarii săi politici. Cam în aceeaşi vreme, şi după
unii poate şi mai târziu, se consideră că Burebista a fost înlăturat de pe
tron în urma unei răscoale şi, fără îndoială, ucis. Autorii complotului nu
se cunosc, dar este plauzibilă ideea că Burebista a căzut victimă unei
părţi din aristocraţia geto-dacă, nemulţumită de întărirea puterii
centrale în dauna vechii autonomii a triburilor. Este posibil ca dispariţia
lui Caesar, care îndepărta pericolul unei expediţii romane, să fi
constituit un îndemn pentru acei tarabostes geto-daci care doreau să
revină la vechile stări de lucruri.

D. Formele de organizare politico-statală în perioada de la

Burebista până la Decebal
Moartea lui Burebista a provocat o adâncă tulburare în ţinuturile
peste care stăpânise. Triburile de alt neam, pe care le supusese în
cursul diferitelor campanii, s-au grăbit să-şi redobândească
neatârnarea, iar cetăţile greceşti au încetat să mai recunoască
autoritatea statului dac.
Frământările n-au cruţat nici teritoriile Daciei propriu-zise. Nici
chiar între hotarele lui statul lui Burebista nu se putea bizui pe o
trainică unitate economică. În diferite părţi ale Daciei, nivelul de
dezvoltare economică şi socială era diferit, unele regiuni (Moldova
nordică, Maramureşul) fiind rămase, se pare, mai în urmă, faţă de
Transilvania sud-vestică sau de Câmpia munteană. Chiar şi între
regiunile mai mult şi mai uniform dezvoltate din punct de vedere
social-economic nu se formase încă o piaţă unită, iar legăturile de
schimb dintre diferitele părţi ale ţării nu aveau neapărată nevoie de un
stat unic, puternic centralizat. Nu trebuie uitate, apoi, interesele unei
părţi din aristocraţia tribală, tendinţele ei centrifuge. Separatismul
acestor tarabostes fusese învins, pentru o vreme, de puterea lui
Burebista şi de primejdia romană, care impuneau unirea. Dar acum,
Burebista fusese ucis, iar moartea lui Caesar, stârnind la Roma noi şi
grave tulburări interne, îndepărta, cel puţin pentru moment, pericolul
unei expediţii împotriva daco-geţilor.

82
 În aceste condiţii, nu e de mirare că însuşi teritoriul Daciei se
împarte în mai multe formaţiuni politice: numărul lor, ne informează
Strabon, era de patru, îndată după moartea lui Burebista, dar ajunsese
în curând la cinci; în realitate, erau probabil şi mai multe. Unele dintre
ele sunt cunoscute, altele nu. Soarta uneia singure poate fi urmărită
consecvent, deşi numai în linii generale, până la Decebal: aceea din
spaţiul intra-carpatic, cu centrul în M-ţii Orăştiei, cea mai importantă
dintre toate.
Dezmembrarea statului dac n-a însemnat şi pierirea lui.
Formaţiunile politice conduse de regii Coson, Cotyso şi Dicomes,
cunoscute după 44 î. Hr. în Câmpia munteană, Oltenia, Banat şi
Dobrogea erau capabile să se confrunte cu romanii, implicându-se în
câteva evenimente politice majore din vremea respectivă. Dăinuirea
statului dac intra-carpatic poate fi afirmată, de asemenea, cu toată
certitudinea, şi demonstrată pe baza izvoarelor arheologice şi literare.
Cercetările arheologice efectuate în principalele cetăţi din zona
M-ţilor Orăştiei n-au constatat o întrerupere a intensei vieţi economice
din acest complex. Nu există, după Burebista, o perioadă de stagnare,
nu se constată distrugeri; mai mult, nici măcar de o slăbire a cestui
nucleu nu poate fi vorba. Dimpotrivă, totul arată că aşezările de aici au
continuat să se dezvolte, să înflorească; cetăţile au fost întreţinute şi
chiar mărite, aşezările civile au crescut şi s-au îmbogăţit. Evident,
continuitatea vieţii economice înfloritoare presupune şi continuitatea
vieţii statale.
Din păcate, izvoarele literare vorbesc prea puţin despre perioada
care a urmat morţii lui Burebista. Numai Iordanes (Getica)
consemnează, după opera lui Dion Chrysostomos sau a lui Dio
Cassius, lista urmaşilor lui Burebista, sau măcar a celor mai importanţi
dintre ei, la tronul statului dac. După ce lasă să se înţeleagă că, la
moartea regelui, marele preot Deceneu a fost acela care a ocupat
tronul, autorul got arată că acestuia i-a urmat Comosicus, apoi
Coryllus şi, după un lung interval de timp, Dorpaneus. Într-o altă
operă a sa, Romana, Iordanes vorbeşte despre Decebal ca despre
ultimul rege al dacilor. Opera lui Iordanes permite, aşadar, să se
reconstituie următoarea succesiune, incompletă, la tronul de la
Sarmizegetusa: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Dorpaneus, Decebal.
Această listă, pe deplin convingătoare, este sprijinită şi completată de
alte mărturii.
Deceneu, primul rege al Daciei intra-carpatice după Burebista, nu
este un personaj necunoscut. Comosicus este menţionat numai la
Iordanes ca urmaş imediat al lui Deceneu, rege şi mare preot. Coryllus,
despre care Iordanes spune că a domnit 40 de ani peste neamurile
sale din Dacia, ridică însă o problemă, deoarece numele lui pare a se
regăsi, sub o formă puţin schimbată, Scorilo, la Frontinus
(Stratagema). Pe acest Scorilo izvorul îl plasează cronologic într-o
vreme când la Roma se desfăşura un război civil. Deoarece nu poate fi

83
vorba de războiul civil izbucnit la moartea lui Caesar, reiese că
Frontinus se referă la războiul civil din 68-69, care a însoţit moartea lui
Nero. Este imposibil, însă, în ciuda duratei sale de 40 de ani, ca domnia
lui Coryllus, care venea după domniile nu prea lungi ale lui Deceneu şi
Comosicus să fi ajuns până în vremea lui Nero. Rezultă, prin urmare, că
Scorilo de la Frontinus şi Coryllus de la Iordanes au fost două personaje
diferite.
Apoi, este evident că acel Dorpaneus, pomenit de scriitorul got,
este una şi aceeaşi persoană cu Diurpaneus, de la Orosius, un
scriitor latin târziu. Este adevărat că la Dio Cassius, ca predecesor
imediat al lui Decebal este amintit regele Duras, dar e posibil şi chiar
foarte probabil să avem de-a face cu un monarh cunoscut sub două
nume; împrejurările în care Dio Cassius îl menţionează pe Duras sunt
identice cu cele amintite de Iordanes în legătură cu Dorpaneus.
În orice caz, după Iordanes, un lung interval de timp îl separă pe
Coryllus, cel de-al treilea urmaş al lui Burebista, de Duras-
Diurpaneus, care a domnit pre vremea lui Domitian (81-96). În acest
interval trebuie plasată domnia lui Scorilo, despre care Frontinus spune
că, deşi ştia că Roma era sfâşiată de un război civil, nu voia s-o atace,
aşa cum îl îndemnau sfetnicii săi, deoarece îşi dădea seama că
taberele aflate în luptă se vor uni împotriva unui duşman dinafară.
Dacă Scorilo nu este identic cu Coryllus, el trebuie să fie unul şi acelaşi
cu personajul cunoscut epigrafic la Sarmizegetusa Regia. Într-una din
locuinţele marii aşezări civile de aici a fost descoperit un vas de formă
şi dimensiuni neobişnuite. Vasul este conic, cu o înălţime de cca. 1 m,
diametrul gurii de peste 1 m, iar al fundului de 1-2 cm, fiind probabil
utilizat ca vas de cult. Pe pereţii vasului au fost imprimate, de 4 sau 5
ori, două ştampile, dispuse una lângă alta. Prima cuprinde numele
DECEBALVS, iar a doua precizarea PER SCORILO.
Literele latine cu care sunt redate aceste cuvinte îndeamnă, la
prima vedere, la interpretarea lor ca inscripţie latinească. În acest caz
inscripţia ar trebui înţeleasă ca ”Decebal (a făcut vasul) prin Scorilus”;
am avea, deci, de-a face cu un proprietar de atelier de olărie (poate
chiar regele Decebal) şi cu un meşter olar (Scorilus), care a executat
vasul. La această concluzie se poate obiecta că ea presupune o
greşeală gramaticală (folosirea ablativului Scorilo în locul acuzativului
Scorilum cerut de prepoziţia per), că e greu de admis că şi olarul purta
un nume regal (Scorilus, Scorilo) şi că, în fine, dacă ştampilele
urmăreau într-adevăr să indice, în limba latină, provenienţa vasului,
atunci ar fi fost firesc să se folosească o formulă uzuală latinească
(“Decebal officina”, “Scorilo fecit”, “Scorilus fecit” etc.) şi nu una
absolut insolită. De aceea. C. Daicoviciu a intrepretat, cu dreptate,
inscripţia ca fiind scrisă în limba dacilor, traducând-o prin “Decebal, fiul
lui Scorilo”; în adevăr, cuvântul per (înrudit cu latinescul puer) are în
limba traco-dacilor înţelesul de “fiu”, ca de pildă în numele Ziper sau
Auluper.

84
 Decebal apare, deci, ca fiu al lui Scorilo, fapt care sprijină
încadrarea cronologică a celui din urmă în perioada războiului civil din
anii 68-69. În cazul acesta, Duras-Diurpaneus a putut fi un frate al lui
Scorilo, care pe acest temei a moştenit tronul. Când i-a cedat domnia
lui Decebal, Duras-Diurpaneus era bătrân şi nu se simţea în stare să
ţină piept ameninţării romane, pe când Decebal era în puterea vârstei.
Aşadar, Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo, Duras-
Diurpaneus şi Decebal apar, fără îndoială, ca succesori ai lui
Burebista: primii trei şi ultimii trei formează câte o serie neîntreruptă,
cele două serii fiind separate de un anumit interval cronologic.
Este mai greu de stabilit când a domnit fiecare. Deceneu ocupă
tronul la 44 î. Hr.; se ştie sigur că la 87, Duras-Diurpaneus îi cedează
puterea lui Decebal. Mai există indicaţia că Scorilo domnea într-un
moment când la Roma izbucnise un război civil. Pe aceste şubrede
temeiuri nu se poate încerca decât o cronologie parţială şi ipotetică a
acestor dinaşti daci.
Este sigur că domnia lui Deceneu, vechi colaborator al lui
Burebista încă de la începutul ascensiunii acestuia, a fost scurtă. N-a
putut dura prea mult nici domnia lui Comosicus, căci dubla sa calitate,
de mare preot şi de rege sugerează o vârstă matură în momentul
urcării pe tron. Sub unul din aceşti monarhi trebuie să se fi petrecut şi
mutarea reşedinţei politice din cetatea de la Costeşti pe muntele
Kogaionon, unde se construieşte cetatea Sarmizegetusa. A urmat
domnia de 40 de ani a lui Coryllus, care a putut ajunge până în
perioada când, la Roma, stăpânea Tiberius (14-31). După câteva
decenii, care separă cele două serii de câte trei regi, domnia lui Scorilo
a fost contemporană cu războiul civil din 68-69. Dacă se ţine seama,
pe de o parte, de atitudinea lui Scorilo, care refuzase să atace
posesiunile romane, iar pe de altă parte, de faptul că dacii pătrund,
totuşi, în Moesia, în anul 69, este de presupus că la această dată
domnia lui luase sfârşit şi că tronul fusese ocupat de un rege căruia
expediţiile antiromane nu-i displăceau. Acesta a fost, fără îndoială,
Duras-Diurpaneus, care va declanşa, în iarna 85/86, un atac împotriva
Moesiei. În 87, în faţa ameninţării reprezentate de expediţia lui
Cornelius Fuscus, Duras-Diurpaneus i-a cedat tronul lui Decebal, care
va domni până în 106. Unii cercetători identifică însă pe Diurpaneus cu
Decebal şi nu cu Duras, socotind că numele Decebal reprezintă un
atribut, eventual un supranume. Noi rămânem însă la identitatea
consacrată în istoriografia românească.
Rezumând, s-a propus, deci, următorul tabel cronologic,
susceptibil, eventual, de unele modificări, în funcţie de noi cercetări:
Deceneu 44 - ? î. Hr.
Comosicus ? - ? î. Hr.
Coryllus ? î. Hr. - ? d. Hr.
Un interval în care se situează 1-3 regi mai puţin însemnaţi, omişi
de Iordanes şi nemenţionaţi nici de alte izvoare.

85
 Scorilo ? - 68/69
Duras-Diurpaneus 68/69 - 87
Decebal 87 - 106
Informaţiile despre celelalte regiuni ale Daciei sunt mult mai
puţine. Aceasta nu se datorează lipsei de interes a romanilor pentru
daci; dacii rămâneau un adversar primejdios al Imperiului, aşa cum
răzbate din versurile poemului Pharsalia a lui Lucanus, din opera
poeţilor Horatius şi Ovidius Naso, sau de la istoricul Tacitus, în a
doua jumătate a sec. I î. Hr. şi în tot secolul următor, şi ei apar adeseori
în izvoare. De multe ori însă, această apariţie e anonimă. Istoricii antici
vorbesc despre “seminţii” dacice, despre “regi” şi “căpetenii” ale
acestora, dar rar le pomenesc numele. Pentru primii ani de după
moartea lui Burebista există ştiri ceva mai precise, dar mai târziu
informaţiile devin extrem de vagi.
Ca duşman al romanilor este menţionat, pe la sfârşitul celui de al
doilea triumvirat, regele Cotyso, despre care istoricul Florus vorbeşte
într-un laconic, dar sugestiv pasaj (Epitomae, IV, 12): “Dacii sunt
aninaţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotyso, de câte ori
Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau să năvălească şi
să devasteze ţinuturile vecine”. După victoria lui Octavianus în
războaiele civile, romanii l-au înfrânt pe Cotyso, probabil de către
generalul Marcus Licinius Crassus, în anul 29 î. Hr., când dacii
atacaseră, împreună cu bastarnii, în sudul Dunării. Indicaţia lui Florus,
referitoare la munţii în care locuiau dacii lui Cotyso a făcut ca “regatul”
acestuia să fie plasat undeva în Banat şi Oltenia, de ambele părţi ale
munţilor. Relaţii a avut Octavianus cu căpetenia Coson. Pe acesta,
Suetonius îl numeşte “rege al geţilor”, singura dată când foloseşte
acest etnonim în locul celui de daci; aceasta ar îngădui ca formaţiunea
politică a lui Coson să fie plasată undeva la Dunărea de Jos, poate în
Câmpia munteană. Acest rege trebuie să fie acelaşi Coson, al cărui
nume apare pe monedele din aur bătute din ordinul lui Brutus, cu care
acesta l-a plătit pentru alianţa şi ajutorul acordat în confruntarea cu
triumvirii Octavianus, Marcus Antonius şi Lepidus.
In luptele interne din statul roman s-a amestecat şi un alt şef dac
de la Dunăre, Dicomes. La el se referă Plutarch, când pomeneşte de
ajutorul dat de regele dac lui Marcus Antonius în conflictul său cu
Octavianus şi de prizonierii daci luaţi de viitorul împărat după lupta de
la Actium, din 31 î. Hr. Localizarea formaţiunii politice a lui Dicomes
este controversată: s-au propus Moldova centrală şi Câmpia munteană,
ultima variantă fiind mai plauzibilă.
O inscripţie grecească, de pe un chiup descoperit la Buridava
(Ocniţa - VL), menţionează numele “regelui” Thiamarkos, care va fi
stăpânit nordul Olteniei, în prima jumătate a sec. I î. Hr.
Conflictele dintre romani şi geto-daci continuă în toată perioada
dintre Burebista şi Decebal.

86
 Se ştie că Octavianus se gândise, prin 35 î. Hr., să înfăptuiască
grandioasa expediţie plănuită de Caesar împotriva dacilor, dar, din
varii motive (rezistenţa probabilă a illirilor, conflictele interne cu M.
Antonius etc.) a renunţat la idee. În fond, nici nu era nevoie de o astfel
de expediţie: divizaţi din punct de vedere politic, dacii nu mai
reprezentau un pericol atât de mare ca în vremea lui Burebista. Totuşi,
neîncetatele lor incursiuni nelinişteau Imperiul; ele nu meritau, poate,
un mare război de cucerire, care i-ar fi unit din nou pe daci,
transformându-i într-o putere de temut, dar anumite măsuri cu
caracter militar se impuneau.
În anul 29 î. Hr., spune Dio Cassius, bastarnii i-au atacat pe
tracii dentheleţi, aliaţi ai romanilor. Pentru a evita invadarea provinciei
Macedonia şi pentru a-i ajuta pe traci, generalul M. Licinius Crassus a
pornit împotriva bastarnilor şi a aliatului acestora, regele Cotyso, pe
care i-a învins cu ajutorul getului Roles, din sudul Dobrogei, care a
primit apoi de la Octavianus titlul de “prieten şi aliat al poporului
roman” In anul următor, între Roles şi vecinul său din centrul Dobrogei,
Dapyx, a izbucnit un conflict. Roles cere, şi primeşte, ajutor din partea
romanilor care pătrund astfel în teritoriul dobrogean. Înfrânt şi asediat
într-o cetate, prin trădare, Dapyx este ucis.
După această expediţie, Crassus, trădându-şi intenţia de a cuceri
întreaga Dobroge, l-a atacat pe Zyraxes, care stăpânea în nordul
Dobrogei, sub pretextul că deţinea, în cetatea Genucla, stindardele
romane capturate de la Hybrida. În faţa pericolului, Zyraxes s-a retras
peste Dunăre, pentru a obţine ajutor de la sciţi. În absenţa lui, romanii
au cucerit întreaga Dobroge, aceasta fiind primul ţinut geto-dacic care
a căzut sub stăpânire romană.
Roma n-a transformat imediat noile teritorii într-o provincie.
Roles a fost cel care, în numele romanilor, a cârmuit, la început,
Dobrogea. Curând însă, romanii au organizat, la începutul erei noastre,
o prefectură a litoralului maritim (Praefectura orae marritimae),
dependentă de provincia Macedonia. Restul Dobrogei făcea parte din
teritoriul numit Ripa Thraciae, înglobat în regatul clientelar al Thraciei.
Cucerirea Dobrogei arătase dacilor că primejdia romană era
gravă şi apropiată. Sfârşitul sec. I î. Hr. şi întreg veacul următor poartă
pecetea unei dramatice lupte pentru îndepărtarea acestui pericol. În
lupta lor, dacii au luat adesea ofensiva, organizând incursiuni la sud şi
vest de Dunăre. Ei au trecut Dunărea îngheţată în anul 10 î. Hr., cu
prilejul revoltei pannonilor, atacând această recentă provincie romană;
pentru a respinge atacul este trimis Tiberius, viitorul împărat. Peste
puţină vreme, dacii, împreună cu tauriscii şi anarţii din nord-vestul
Daciei, atacă din nou Pannonia, fiind învinşi şi respinşi de generalul
Marcus Vicinius, care-i urmăreşte, pe valea Mureşului, până în inima
Daciei. Această expediţie a inaugurat o nouă strategie a romanilor faţă
de daci: romanii nu s-au mai limitat doar la respingerea atacurilor, ci
au început să organizeze expediţii de represalii în teritoriile dacice.

87
 Dar nici această strategie nu a pus capăt atacurilor dacice. Prin
anul 6 a avut loc o incursiune daco-sarmată în Moesia, respinsă de A.
Caecina Severus.
Reacţiile romane nu s-au lăsat aşteptate. La începutul erei
noastre (anii 11-12), o acţiune militară pe scară vastă a fost organizată
de generalii Cn. Cornelius Lentulus şi Sextus Aelius Catus. Lentulus a
operat, se pare, în Oltenia şi Banat: el a ieşit învingător şi a stabilit
garnizoane romane de-a lungul Dunării. Florus spune că acesta “i-a
alungat dincolo de Dunăre, iar dincoace au fost aşezate garnizoane”.
Izvorul scris este confirmat de descoperirile arheologice din marea
cetate dacică Sucidava, de pe malul oltean al Dunării. La rândul său,
Aelius Catus a inaugurat, în Câmpia munteană, un nou sistem de
asigurare a hotarelor Imperiului: deportarea în masă a populaţiilor
ostile. 50.000 de geţi au fost, după spusele lui Strabon, strămutaţi în
sudul Dunării. Raidul roman a depopulat parţial Câmpia munteană:
aşezările de la Zimnicea, Popeşti şi Piscu Crăsani îşi încetează,
aproape, existenţa. Augustus se lăuda că armata sa “trecând peste
Dunăre, a silit neamurile dacilor să rabde stăpânirea poporului roman”
(Res gestae divi Augusti, 30).
Cuvintele lui Augustus sunt, desigur, exagerate. Măsurile luate
de romani s-au dovedit utile, dar nu decisive, pentru apărarea
posesiunilor romane de la Dunăre. Abia terminase Catus strămutarea
geţilor munteni, că cetatea romană Aegyssus (Tulcea) a fost fulgerător
atacată, în anul 12, şi cucerită pentru scurt timp de daci. Peste trei ani,
în anul 15, Troesmis (Igliţa) a fost la rândul ei atacată şi cucerită. In
vest, pe la anul 20, iazygii de neam sarmatic s-au aşezat, cu
permisiunea sau chiar la îndemnul Romei, în Câmpia Tisei, pentru a
constitui o pavăză a Pannoniei romane împotriva dacilor.
Cele mai multe atacuri din prima jumătate a sec. I au fost
organizate de daci şi de alte seminţii la Dunărea de Jos. Sub împăratul
Claudius, când regatul clientelar al odrysilor a fost transformat în
provincia romană Thracia, teritoriul Dobrogei a fost anexat provinciei
Moesia, iar apărarea sa a fost organizată cu străşnicie. În vremea lui
Nero, guvernatorul Moesiei, Tib. Plautius Silvanus Aelianus, a organizat,
între 62-66, o vastă operaţie. Prin metode diverse, diplomatice şi
militare, el a strămutat, în sudul Dunării, 100.000 de transdanubieni,
populaţie amestecată, de geţi, bastarni şi sarmaţi; scopul operaţiei era
dublu: pe de-o parte, deportarea acestor oameni din aşezările lor
slăbea presiunea “barbară” la frontiera dunăreană, pe de altă parte,
aşezarea lor în Moesia îngăduia ca mari întinderi de pământ să fie
cultivate (CIL, XIV, 3608 - ad praestanda tributa = pentru a munci
(pământul) şi a plăti impozite).
Nici aceste măsuri n-au slăbit puterea dacilor într-atât încât ei să
nu poată ataca posesiunile Imperiului. Dacă Scorilo credea că este mai
bine ca dacii să nu atace imperiul, urmaşul său sau contemporanii săi
din alte părţi ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de

88
apărare. De aceea, în primele luni ale anului 69 a avut loc un puternic
atac dacic în Moesia. Romanii au luat noi măsuri de întărire a apărării
frontierei dunărene, înfiinţând o flotă specială - classis Flavia Moesica -,
cu baze la Aegyssus şi Barboşi. În acelaşi timp, Vespasianus a încheiat
cu dacii un tratat care prevedea plata unor subsidii de către Imperiu, în
schimbul păstrării liniştii la hotarul dunărean.
Şi totuşi, în iarna anului 85/86, pe când la Sarmizegetusa
domnea Duras-Diurpaneus, s-a produs o nouă şi puternică incursiune
în Moesia, poate chiar sub conducerea lui Decebal, în urma căreia
Domitianus, în cadrul măsurilor de apărare şi întărire a Moesiei, a decis
împărţirea acesteia în două provincii de rang consular: M. Superior în
vest, şi M. Inferior în est, cuprinzând şi întreaga Dobroge.
Procesul de reunificare politică a daco-geţilor se va desăvârşi sub
Decebal, când statul dac atinge cel mai înalt nivel de dezvoltare şi
redevine o mare putere militară.

E. Politica internă şi externă a Regatului daco-get în

timpul lui Decebal
Măsurile luate de romani la Dunărea de Jos nu erau numai cu
scop defensiv, ci şi ofensiv. Dacii, înţelegând aceasta, s-au organizat şi
ei, reuşind, în condiţiile social-economice, politice, militare şi culturale
din vremea lui Decebal, să se unifice din nou într-un stat.
Procesul reunificării ţinuturilor geto-dace în jurul statului dac
intra-carpatic trebuie să se fi desăvârşit pe la începutul deceniului al
nouălea al sec. I. Statul dac, astfel reconstituit, avea însă hotare mai
restrânse, căci destule regiuni locuite de daco-geţi se aflau acum sub
stăpânire străină: Dobrogea şi zona dintre Dunăre şi Haemus făceau
parte din provincia romană Moesia, ţinuturile din nord-vest, smulse
odinioară celţilor, erau acum stăpânite de cvazii şi marcomanii
germanici, iar în Câmpia Tisei se aşezaseră sarmaţii iazygi. Statul dac,
cu centrul în M-ţii Orăştiei, cuprindea, către sfârşitul sec. I,
Transilvania, Oltenia, Muntenia şi Moldova, la care se adăuga, probabil,
o parte din ţinutul dintre Prut şi Nistru.
Etapa finală a existenţei statului dac a fost marcată de
personalitatea regelui Decebal. Câteva scene ale Columnei Traiane îl
înfăţişează ca pe un bărbat în puterea vârstei, viguros, cu o figură care
trădează dârzenie şi energie. La rându-i, Dio Cassius îi face un
sugestiv portret literar: “era priceput într-ale războiului şi iscusit la
faptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter
în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o
victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a
fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”. Este portretul
unui mare comandant dublat de un diplomat abil.
Dispunem de prea puţine date despre organizarea statului dac
sub Decebal; totuşi, există indicii ale centralizării mai avansate decât
în perioada lui Burebista. Dio Cassius vorbeşte despre un fruntaş dac,

89
Vezina, fost, poate, şi mare preot, care ocupa locul al doilea după
Decebal, şi despre alt personaj, Diegis, care-l reprezintă pe rege în
tratativele cu Domitianus şi care, după Martial, era fratele lui Decebal.
Dacă situaţia lui Vezina o aminteşte pe cea a lui Deceneu, Diegis
îndeplineşte o misiune asemănătoare celei a lui Acornion; Decebal nu
mai utilizează însă serviciile unui străin, ceea ce ar putea sugera că
aparatul de stat era mai dezvoltat decât cu un secol şi jumătate în
urmă. În acelaşi sens pledează informaţia lui Criton, că Decebal a pus
prefecţi în fruntea agriculturii şi a cetăţilor.
Cele mai numeroase ştiri din izvoarele antice se referă la politica
externă a lui Decebal, care s-a dovedit a fi fost foarte abilă, prin
orientarea şi încheierea alianţelor împotriva Romei, adversarul cel mai
de temut al dacilor.
În acest context istoric, rolul important al lui Decebal constă în
faptul că a înţeles sensul istoric al dezvoltării societăţii geto-dace,
întruchipând, în chipul cel mai înalt, voinţa de apărare şi de libertate a
dacilor.

F. Confruntările militare cu Imperiul roman

Politica de expansiune romană la Dunărea de Jos, în vremea lui
Domitianus, din motive economice (suspendarea subsidiilor), dar şi
politice (înlăturarea pericolului dacic), a contribuit la continuarea
incursiunilor daco-getice la sud de fluviu, incursiuni ce reprezentau, în
fond, forme de apărare împotriva acestei expansiuni.
Iordanes, în Getica, afirmă că, pe vremea când domnea
Diurpaneus, dacii, temându-se de zgârcenia lui Domitianus, au
desfăcut tratatul încheiat cu alţi împăraţi şi au atacat malul drept al
Dunării. Istoricul got se referă la un tratat încheiat cu Vespasianus
după atacul dacic din anul 69, iar prin “zgârcenia” de care se temeau
dacii trebuie să înţelegem intenţia lui Domitianus de a suprima
subsidiile plătite dacilor potrivit tratatului în discuţie.
După un conflict de proporţii mai mici, care a avut loc, pare-se,
pe la începutul domniei lui Domitianus (81-82), marele atac s-a produs
în iarna 85/86. Poate sub comanda lui Decebal, dacii, alături de
bastarni şi sarmaţi, au trecut Dunărea şi au început să pustiască
teritoriul provinciei Moesia. C. Oppidus Sabinus, guvernatorul Moesiei,
a fost învins şi i s-a tăiat capul. Gravitatea situaţiei este subliniată de
Tacitus (Agricola, 41), care afirmă că “erau puse în cumpănă taberele
întărite ale legiunilor şi însăşi stăpânirea noastră”, adică cea a
romanilor la sud de Dunăre. Însuşi împăratul Domitianus, despre care
Dio Cassius spunea “că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără
curaj”, a venit în Moesia, stabilindu-şi cartierul general la Naissus (Niş),
şi a luat măsuri grabnice şi eficiente. Provincia Moesia, cu o frontieră
prea lungă şi greu de apărat, a fost împărţită în două: Moesia Superior
şi Moesia Inferior; comanda asupra trupelor romane i-a fost

90
încredinţată lui Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, care a început
să se pregătească pentru o ofensivă în Dacia.
În aceste împrejurări, era necesară o maximă încordare a forţelor
Daciei şi o conducere militară pe care bătrânul Diurpaneus nu se mai
simţea în stare s-o asigure. De aceea, în anul 87, el i-a cedat tronul lui
Decebal. Acesta a încercat, iniţial, să prevină ofensiva romană prin
mijloace diplomatice, propunându-i lui Domitianus o pace care, după
victoriile dacice din Moesia, nu putea fi defavorabilă dacilor. Întrucât
împăratul a respins propunerea, Decebal i-a trimis o nouă solie, care i-
a transmis lui Domitianus, în batjocură, că regele dac este dispus să
facă pace dacă fiecare roman îi va plăti anual doi oboli; în caz contrar,
el va porni la război şi le va pricinui romanilor mari necazuri (Petrus
Patricius, Istorii, 4).
Pentru orgoliosul Domitianus şi prea puţin chibzuitul Fuscus,
această a doua solie a sunat ca o provocare ce i-a făcut să uite de cea
mai elementară prudenţă, ceea ce dorise, probabil, şi Decebal.
Generalul roman s-a grăbit să treacă Dunărea, se pare în dreptul
localităţii actuale Orlea, unde au fost identificate urmele unui pod
roman, şi, neîntâmpinând nici o rezistenţă, a înaintat adânc în teritoriul
Daciei. Decebal l-a aşteptat într-un defileu; în bătălie, armata romană a
fost zdrobită, iar comandantul ei ucis. Supremă umilinţă, stindardele
trupelor romane, printre care şi cel al legiunii a V-a Alaudae, au fost
capturate de daci dimpreună cu numeroşi prizonieri şi importante
mijloace de luptă.
Deşi importantă şi de răsunet, biruinţa lui Decebal asupra lui
Fuscus nu afectase în mod decisiv capacitatea de ripostă a Imperiului.
În anul următor, 88, Domitianus a trimis în Dacia o nouă armată, pusă
sub comanda experimentatului general Tettius Iulianus. Acesta,
tercând Dunărea pe la Viminacium (Kostolac - Serbia) a înaintat, cu
prudenţă, prin Banat, fiind întâmpinat de Decebal în strâmtoarea de la
Tapae (Porţiler de Fier ale Transilvaniei); în bătălia grea care a avut
loc, unde însuşi comandantul dacilor, Vezina, a fost nevoit să se dea ca
mort ca să poată fugi noaptea de pe câmpul de luptă, victoria a
aparţinut romanilor, dar Tettius Iulianus nu şi-a exploatat succesul şi n-
a înaintat spre zona M-ţilor Orăştiei. După toate aparenţele, motivul a
fost teama de vreo cursă a lui Decebal; a putut trage în cumpănă şi
faptul că Domitianus pregătea o campanie împotriva cvazilor,
marcomanilor şi iazygilor, care refuzaseră să-l ajute în războiul cu
dacii. Campania din Pannonia s-a sfârşit însă rău pentru romani, ceea
ce l-a obligat pe împărat să încheie cu Decebal o pace, pe care, mai
înainte, i-o refuzase, deşi regele o ceruse în repetate rânduri. Pacea s-a
încheiat în anul 89, Decebal fiind reprezentat la tratative de fratele său
Diegis. În litera sa, tratatul era favorabil Romei, lucru firesc dacă se
ţine seama de victoria lui Tettius Iulianus şi de prezenţa trupelor
romane pe teritoriul Daciei. Faptul că Domitianus aşează diadema
regală pe capul lui Diegis (ca reprezentant al regelui dac) şi, prin

91
urmare, dădea dacilor un suveran, demonstrează că Decebal accepta
situaţia de rege clientelar al Romei. O inscripţie ne informează că
armată romană a obţinut permisiunea de a trece spre frontul pannonic
prin regatul lui Decebal (“per regnum Decibali”). Regele dac se mai
obliga să înapoieze prizonierii şi armele care căzuseră în mâinile sale.
În schimb, în calitate de rege clientelar, Decebal urma să primească de
la Imperiu subsidii, ingineri, meşteri, constructori, instructori militari,
maşini de război etc.
În ciuda prevederilor ei, favorabile mai degrabă Romei, pacea din
anul 89 a fost considerată, în antichitate, drept ruşinoasă pentru
Imperiu. Aceasta se explică, în parte, prin ostilitatea aristocraţiei
senatoriale faţă de Domitianus, dar explicaţia nu este suficientă. Se
poate presupune că la Roma a fost socotit puţin onorabil faptul că un
război, declanşat în urma suprimării subsidiilor către daci, se încheiase
cu o pace care prevedea subsidii şi mai importante. În sfârşit, Decebal
n-a respectat nici litera şi nici spiritul tratatului din 89. El nu i-a
înapoiat pe toţi prizonierii de război şi a utilizat ajutorul roman, primit
în calitate de rege clientelar, nu pentru a sluji interesele romane la
Dunărea de Jos, ci pentru a se pregăti de luptă împotriva Imperiului; el
şi-a instruit şi înzestrat armata, a completat sistemul de fortificaţii din
M-ţii Orăştiei etc. Cu alte cuvinte, el a întors, în favoarea sa şi în
detrimentul Imperiului, pacea din anul 89.
Decebal a folosit ajutorul roman nu numai pe plan militar, ci şi
pentru a organiza o vastă activitate constructivă la Sarmizegetusa
Regia. Într-adevăr, construirea impunătoarelor sanctuare de andezit
din cetatea de scaun datează din ultimul deceniu al sec. I şi de la
începutul sec. II. Unul dintre aceste lăcaşuri de cult (marele sanctuar
patrulater cu 60 de coloane de andezit) nici n-a fost terminat până la
izbucnirea noului război cu Roma.
După asasinarea lui Domitianus (96) şi scurta domnie a lui Nerva,
în 98 ajunge la tronul Imperiului M. Ulpius Traianus (98-117), genaral
roman născut în Italica, în provincia Hispania. După o frumoasă carieră
militară, el fusese numit guvernator al Germaniei Superior şi, în
această calitate, fusese adoptat de către Nerva şi desemnat ca
succesor la conducerea Imperiului. Dio Cassius, referinu-se la
calităţile sale, spunea că “era un om cu totul deosebit, mai ales prin
dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale”.
Noului împărat problemele de la Dunărea de Jos i se păreau mai
urgente decât prezenţa sa în capitala Imperiului. De aceea, el a
întreprins o călătorie de inspecţie la Dunăre, terminând drumul
strategic de pe malul drept al fluviului, săpând un canal pentru
navigaţia prin Cazane şi concentrând o armată puternică în cele două
Moesii. Măsurile luate de Traian lăsau să se vadă iminenţa unui război
împotriva dacilor.
Dio Cassius spune că Traian a hotărât declanşarea războiului
pentru că era iritat de subsidiile plătite lui Decebal, dar mai ales pentru

92
că vedea că puterea şi trufia dacilor cresc. Este lesne de înţeles că
pentru Imperiu întărirea statului dac constituia o problemă. Un stat dac
puternic era un pericol permanent pentru posesiunile romane de la sud
de Dunăre; el ameninţa, totodată, să devină conducătorul şi animatorul
unei vaste coaliţii a popoarelor nesupuse de Roma (germani, sarmaţi).
La toate acestea se adăugau considerente de natură economică:
perspectiva unei bogate prăzi de război şi a exploatării resurselor
umane şi materiale ale Daciei.
Aşadar, cauzele conflictului daco-roman de la începutul sec. II au
fost, în primul rând, de ordin politic şi strategic, iar în al doilea rând de
ordin economic, speranţa de a se redresa, cu aurul Transilvaniei,
finanţele Imperiului, secătuite după Domitianus.
Aceste cauze au determinat şi caracterul celor două războaie
dacice ale lui Traian. Statul dac nu ameninţa Italia şi Roma, ci numai
cuceririle pe care Imperiul le făcuse în dreapta Dunării. Traian voia să
păstreze şi să consolideze aceste cuceriri, adăugându-le şi Dacia.
Pentru reconstituirea acestor evenimente dispunem de foarte
puţine izvoare literare antice. Cele mai importante dintre ele s-au
pierdut în cea mai mare parte. S-au pierdut, cu excepţia unei singure
propoziţii păstrate la un gramatic târziu, Comentariile pe care
împăratul însuşi, după exemplul lui Caesar, le-a scris despre
campaniile sale în Dacia. Din Getika medicului grec Criton, însoţitor al
lui Traian în războaiele dacice, n-au mai rămas decât puţine fragmente,
incluse, şi acestea, în operele altor scriitori; aceeaşi soartă potrivnică
au avut-o scrierile despre daci ale retorului Dion Chrysostomos, care
le-a vizitat ţara chiar în preajma conflictului decisiv. S-a pierdut textul
original al cărţii LXVIII din Istoria romană a lui Dio Cassius şi au
dispărut fără urmă cărţile închinate războaielor dacice de Appian şi
Arrian.
În alte izvoare, importante pentru istoria Romei, domnia lui
Traian a fost pur şi simplu omisă. Tacitus făgăduise să descrie
domniile lui Nerva şi Traian, dar n-a mai făcut-o. În Vieţile împăraţilor,
Suetonius se opreşte la Domitianus, iar colecţia de biografii
împărăteşti, cunoscută sub numele de Historia Augusta, începe cu
Hadrianus. Până şi un poet, Canninius Rufus, îşi exprimase dorinţa să
cânte în versuri biruinţa lui Traian asupra dacilor; dacă a făcut-o,
înseamnă că poemul s-a pierdut.
Dacă facem abstracţie de câte o frază-două din autori târzii
(Eutropiu, Petrus Patricius, Iordanes), din întinsa literatură antică
despre războaiele dacice nu s-au păstrat decât rezumatele întocmite,
după cartea LXVIII din opera lui Dio Cassius, de către doi călugări
bizantini: Xiphilinos (sec. XI) şi Zonaras (sec. XII). Lor li se adaugă, ca
izvoare scrise, o serie de inscripţii greceşti şi, mai ales, latineşti,
importante în anumite privinţe, dar prea puţin lămuritoare pentru
desfăşurarea operaţiunilor militare.

93
 In aceste condiţii, era firesc ca atenţia cercetătorilor să se
îndrepte asupra celebrului monument al antichităţii ce cuprinde
relatarea artistică, sculptată, a războaielor daco-romane: Columna
Traiană. Insă, reliefurile Columnei au o valoare documentară destul de
limitată. Ele nu pot fi utilizate, cu rare excepţii, decât în strânsă
corelare cu datele izvoarelor literare, epigrafice şi arheologice.
Un alt document, deosebit de important pentru cunoaşterea
luptelor duse de romani cu dacii, în Dobrogea, este monumentul de la
Adamclisi, ridicat alături de oraşul Tropaeum Traiani, fondat de către
Traian.
Săpăturile arheologice, în primul rând cele efectuate în M-ţii
Orăştiei, au adus câteva date privind anumite evenimente de ordin
militar, dar şi ele sunt departe de a putea elucida problemele
desfăşurării războaielor.
Prin compararea şi îmbinarea diverselor izvoare s-a reuşit
reconstituirea, în linii generale, a celor două războaie purtate de Traian
împotriva lui Decebal.
În ceea ce priveşte primul război dacic al lui Traian (101-
102), o inscripţie, a colegiului cultural al Fraţilor Arvali de la Roma,
atestă faptul că împăratul a părăsit capitala la 25 martie 101, plecând
în Moesia Superior, unde era concentrată armata care urma să
invadeze Dacia. Aceasta cuprindea 13 sau 14 legiuni, cărora li se
adăugau cohortele pretoriene, trupe auxiliare din armata regulată,
precum şi mai multe formaţiuni speciale, iregulare (cavalerişti mauri,
arcaşi palmyrieni). În total, armata romană cuprindea cca. 150.000 de
oameni, depăşind considerabil efectivele pe care le putea arunca în
luptă Decebal.
Trecerea Dunării a avut loc în dreptul oraşului Viminacium din
Moesia Superior, pe un pod dublu de vase. Pătrunzând pe teritoriul
Banatului actual, armata comandată de împăratul însuşi a înaintat pe
un drum care ne este cunoscut datorită unei fraze păstrate din
Comentariile lui Traian: inde Berzobim deinde Aizim processimus (“de
aici am plecat spre Berzobis şi apoi spre Aizis”); itinerariul a fost, deci,
Arcidava (Vărădia) - Berzobis (Berzobia) - Aizis (Firliug) - Centum Putei
(Surduc) - Tibiscum (Jupa). De la Tibiscum armata a urcat pe valea
Bistrei şi a ajuns, ca şi Tetius Iulianus în 88, la Tapae.
Tot ca atunci, Decebal a încercat să-i oprească pe romani în
defileu; lupta a fost aprigă, cu mulţi căzuţi de ambele părţi. În cele din
urmă, superioritatea armatelor romane şi-a spus cuvântul; Traian a
câştigat bătălia şi a pătruns în Ţara Haţegului, iar Decebal s-a retras.
Este posibil ca, după sângeroasa bătălie de la Tapae, Traian să le fi
acordat soldaţilor săi un răgaz de odihnă mai lung.
Judecând după reliefurile Columnei, următorul eveniment
important al războiului n-a avut loc în vestul Daciei, ci la Dunărea de
Jos, unde Decebal a întreprins o mare manevră de diversiune.
Împreună cu aliaţii lor, roxolani şi bastarni, dacii au atacat, pe

94
neaşteptate, garnizoanele romane din Moesia Inferior. Planul regelui
dac a fost evident: prin această ofensivă, Decebal urmărea să-l oblige
pe Traian să părăsească ţinuturile cucerite în vestul ţării pentru a veni
în ajutorul trupelor atacate în Moesia.
Nu se ştie cu certitudine când a avut loc acest atac daco-
bastarno-roxolan. Fie că a avut loc în toamnă sau iarna, atacatorii au
izbutit să treacă Dunărea şi au început să atace castrele de pe malul
drept. Venit cu trupe de pe frontul apusean, în trei grele bătălii, Traian
i-a învins pe daci şi pe aliaţii lor.
Împăratul a reluat ofensiva în primăvara anului 102; la ea
participa acum şi Manius Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei
Inferior, care traversase cu trupele sale Muntenia şi pătrunsese în
interiorul arcului carpatic. Traian a pătruns în regiunea M-ţilor Orăştiei,
“luând cu pericole munte după munte” (Dio Cassius, LXVIII,8);
săpăturile arheologice confirmă că cetatea de la Costeşti a fost
cucerită şi incendiată. Sarmizegetusa a fost asediată concentric: Dio
Cassius spune că generalul Lusius Quietus, cu cavaleria sa maură, a
atacat prin altă parte decât Traian, dinspre sud, peste munte. Într-una
din cetăţile cucerite, Traian a găsit prizonierii, stindardele şi maşinile
de război capturate de Decebal de la Fuscus. În acelaşi timp, spune Dio
Cassius, Laberius Maximus cucerea o cetăţuie puternică (Căpâlna ?,
Tilişca ?) şi o captura pe sora lui Decebal. Regele, care încercase
înainte, prin trimiterea unor solii purtătoare de înşelătoare propuneri
de pace, să întârzie înaintarea lui Traian, a hotărât acum să ducă
tratative adevărate.
Pacea, încheiată în anul 102, cuprindea condiţii foarte aspre
pentru Dacia. Decebal trebuia să predea toate armele şi maşinile de
război, să-i extrădeze pe dezertorii romani, obligându-se să nu mai
primească fugari din Imperiu şi să nu mai angajeze militari romani, să-
şi dărâme fortificaţiile, să cedeze o parte din ţinuturile ocupate de
romani (Moldova de sud, Muntenia, Oltenia de est, Banatul, Ţara
Haţegului şi colţul sud-estic al Transilvaniei) şi să renunţe la o politică
externă proprie (Dio Cassius: “să aibă de prieteni şi de duşmani pe
prietenii şi pe duşmanii romanilor”).
S-a pus întrebarea de ce Traian, cu toate succesele sale pe
frontul din Transilvania, nu a cucerit capitala regelui dac. Ca răspuns s-
a invocat oboseala trupelor romane, anotimpul neprielnic, existenţa şi
a altor cetăţi dacice, precum şi faptul că era mai uşoară, pentru
romani, lupta cu o Dacie slăbită.
Aceste condiţii nu numai că-l transformau pe Decebal într-un
veritabil rege clientelar, silit să rabde apăsătoarea suzeranitate a
Romei, dar ele făceau din Dacia o pradă uşoară în cazul unui viitor
conflict pe care Traian îl prevedea şi-l plănuia. Împăratul n-a trimis în
provinciile lor de garnizoană trupele care participaseră la război, ci le-a
lăsat concentrate în Moesia Superior. El cucerise, efectiv, o bună parte
din Dacia şi o întărise cu garnizoane romane, în frunte cu leg. IV Flavia

95
Felix, lăsată pe locul viitoarei capitale a provinciei Dacia, în Ţara
Haţegului. În fine, Traian îi porunceşte lui Apolodor din Damasc să
construiască peste Dunăre podul de la Drobeta. Atitudinea lui Traian
denota că el nu renunţase la cucerirea Daciei şi la transformarea ei
într-o provincie a Imperiului.
Această situaţie nu putea fi ignorată de Decebal. Ea îi arăta că
respectarea condiţiilor păcii avea să fie fatală Daciei şi regele a luat
singura hotărâre posibilă: organizarea rezistenţei. El şi-a refăcut în
grabă cetăţile distruse de război (Costeşti) sau demantelate (Piatra
Roşie), şi-a ridicat unele noi pe locurile altora mai vechi (Blidaru). De
asemenea, a primit în continuare dezertori romani, cu toată interdicţia
păcii din 102, s-a reînarmat, a căutat aliaţi printre triburile vecine şi a
recucerit partea apuseană a Banatului, ocupată anterior de iazygi.
Roma a declarat cel de al doilea război dacic (105-106).
Traian, însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al
Daciei, s-a îndreptat pe mare şi, apoi, pe uscat spre Moesia Inferior. Şi-
a stabilit cartierul general într-o localitate din faţa Drobetei. Aici a
primit o solie de pace din partea lui Decebal, prin care regele dac căuta
să câştige timp pentru a se întări, întrucât o parte din triburile dacice
se supuseseră romanilor, iar încercările lui de a se alia cu triburile
vecine eşuaseră. Acestea, câştigate de aurul Romei sau înspăimântate
de armatele ei, au refuzat să-l ajute pe regele dac. Aflat pe poziţii mult
mai slabe decât la începutul primului război, Decebal a recurs atunci la
acte disperate. Mai întâi, el a trimis în Moesia oameni care să-l ucidă
pe Traian, dar aceştia au fost prinşi înainte de a putea duce planul la
îndeplinire. Apoi, Decebal l-a atras într-o cursă pe Longinus,
comandantul trupelor romane din teritoriile dacice ocupate, şi a
încercat, fără succes, să afle de la el planurile împăratului. Decebal i-a
cerut lui Traian, în schimbul eliberării lui Longinus, pacea şi renunţarea
la teritoriile ocupate din stânga Dunării. Acest mijloc de presiune a fost
însă dejucat de Longinus, care s-a sinucis.
Probabil, în vara anului 105, romanii au început ofensiva.
Reconstituirea luptelor, care au durat mai puţin ca în primul
război, nu se poate face în amănunt, întrucât Dio Cassius a insistat mai
mult asupra acţiunilor de diversiune ale lui Decebal (încercarea de
asasinare a împăratului, capturarea lui Longinus), iar reliefurile de pe
Columnă nu pot fi localizate.
Traian, spune Dio Cassius, a purtat războiul “mai mult cu pază
decât cu înfocare”, consolidând cu grijă teritoriile cucerite. Armatele
romane au înaintat din mai multe direcţii spre centrul statului dac.
Decebal a fost părăsit de o parte a aristocraţiei dacice, care s-a
închinat împăratului. In primăvara anului 106, Traian a început asediul
Sarmizegetusei. Dacii au izbutit să respingă o primă încercare a
trupelor auxiliare de a lua cetatea cu asalt, dar intervenţia legiunilor s-
a dovedit decisivă; se ştie azi că legiunile IV Flavia Felix şi II Adiutrix,
precum şi o vexillatio din legiunea VI Ferrata au participat la cucerirea

96
capitalei dacice. In timp ce Sarmizegetusa era cucerită şi distrusă,
Decebal a fugit, însoţit de o escortă, prin munţi, pentru a încerca să
organizeze o nouă rezistenţă. El a fost urmărit şi ajuns de un
detaşament de călăreţi romani, comandat de Tiberius Claudius
Maximus. Dio Cassius spune că Decebal s-a sinucis, iar Columna, ca şi
stela funerară a lui Ti. Claudius Maximus descoperită la Philippi, în
Macedonia, confirmă ştirea. Potrivit inscripţiei de pe stela de la Philippi,
Ti. Claudius Maximus i-a dus capul şi mâna dreaptă ale lui Decebal la
Ranisstorum, faptă pentru care a devenit decurion în ala II de
pannonieni.
O diplomă militară descoperită la Porolissum atestă că la 11
august 106 Dacia era deja provincie romană, având ca prim guvernator
(legatus Augusti) pe D. Terentius Scaurianus.
Prada de război, în care se include şi tezaurul regal, a fost foarte
mare, cum rezultă din informaţiile de la Dio Cassius sau de la Ioannes
Lydus, autor din sec. VI, dar şi din scena 78 de pe Columnă. Datorită
acestor prăzi s-au putut redresa, cel puţin parţial, finanţele Imperiului,
permiţând lucrări mari de construcţii, cum ar fi forul lui Traian din
Roma, organizarea de jocuri şi spectacole etc. Au fost capturaţi
aproximativ 50.000 de războinici.
În ceea ce priveşte populaţia dacă rămasă pe loc, aceasta a fost
evacuată din cetăţile şi aşezările din munţi şi strămutată la şes, pentru
a putea fi mai bine supravegheată.
Victoria asupra dacilor a fost sărbătorită cu fast la Roma şi în
Imperiu. S-a ridicat Columna Traiană la Roma, monumente triumfale pe
locul unor lupte (Adamclisi), s-au întemeiat oraşe noi (Tropaeum
Traiani şi Nicopolis ad Istrum), s-au bătut monede şi medalioane
comemorative.
Cea mai mare parte a teritoriului statului dac a fost transformat
în provincie romană. Doar Maramureşul, o parte însemnată a Crişanei
şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane,
fiind locuite de dacii liberi, aflaţi în contact permanent cu lumea
romană.
Cucerirea romană a deschis calea unui proces istoric de cea mai
mare însemnătate: romanizarea Daciei şi începutul etnogenezei
româneşti.

97
 Istoria veche a României

Curs 9

UNITATEA ŞI ORIGINALITATEA CIVILIZAŢIEI GETO-DACE

ÎN PERIOADA CLASICĂ

Cultura materială
Dezvoltarea culturii materiale geto-dace din cea de a doua epocă
a fierului se reflectă atât în descoperirile din aşezări, deschise sau
întărite (cetăţi), cât şi din necropole.
Puterii politico-militare atinse de daci în anumite momente din
sec. I î. Hr-I d. Hr. îi corespunde, pe planul culturii materiale, o înflorire
a tuturor ramurilor economice - agricole şi meşteşugăreşti.
Civilizaţia dacică din perioada existenţei statului dac se
caracterizează printr-o puternică şi avansată metalurgie a fierului.
Minereul de fier era intens exploatat în diverse părţi ale Daciei, dar mai
ales în zona M-ţilor Orăştiei: într-unul singur dintre cele trei ateliere
metalurgice descoperite la Sarmizegetusa au fost găsite lupe de fier
brut provenind din prelucrarea a cca. 50 tone de minereu. Dacii
cunoşteau nu numai cuptoarele de redus minereul, care trebuiau
demontate după fiecare şarjă (cuptoare monoşarjă, tip răspândit pe
atunci în întreaga Europă), ci şi cuptoare în care puteau fi obţinute,
succesiv, mai multe şarje, fără a le distruge.
Dezvoltarea metalurgiei fierului la daci este elocvent ilustrată de
marile cantităţi de metal feros de construcţie (cuie, piroane, ţinte,
scoabe etc.), de unelte numeroase şi variate: unelte agricole (brăzdare
şi cuţite de plug, coase, seceri, sape, greble, lopeţi), unelte de lemnari
şi dogari (topoare, fierăstraie, tesle, cuţitoaie), unelte de fauri (cleşti,
uneori cu lungime de 1,20 m, nicovale, baroase, dălţi, dornuri, pile),
unelte diverse (compasuri, cuţite). Uneltele sunt specializate, adică
adaptate perfect operaţiunilor care urmau să fie executate cu ajutorul
lor: se cunosc mai multe tipuri de cleşti de fierărie, de topoare etc. Din
punct de vedere tehnic, ele sunt foarte bine lucrate; metalul lor nu
conţine zgură sau carbon în cantităţi prea mari, meşterii daci
cunoscând până şi călirea diferenţiată a diverselor părţi ale uneltelor.
Materialelor de construcţie şi uneltelor li se mai adaugă diverse
obiecte de fier, de uz practic (vase, crampoane pentru mersul pe
zăpadă sau gheaţă, zăbale, pinteni, frigări etc.); în număr mai redus s-
au găsit arme de fier: vârfuri de lănci şi suliţe, de săgeţi, săbii drepte
sau curbe (falces), umbones de scut, cămăşi de zale, pumnale curbe
(sicae) sau drepte.
Numeroase sunt şi obiectele de uz practic sau podoabe făurite
din bronz sau argint (la Costeşti, Capâlna, Piatra Craivii, Poiana s-au

98
găsit urmele unor ateliere de argintari). Bijutierii daci confecţionau
fibule, coliere, lanţuri ornamentale, brăţări, inele, pocale, plăci şi
catarame de argint. Din această perioadă datează o seamă de tezaure
cuprinzând diverse tipuri de obiecte (Sâncrăieni - HG, Sărăcsău - HD,
Şeica Mică - SB, Lupu - AB, Bălăneşti - OT). Din bronz se confecţionau,
de asemenea, fibule, brăţări, inele, coliere, vase diverse.
Mare dezvoltare cunoaşte producţia ceramicii, care este de o
extraordinară varietate şi, uneori, de o mare frumuseţe. La
Sarmizegetusa, Feţele Albe, Deva, Poiana, Bâtca Doamnei s-au găsit
vestigiile unor ateliere de olărit (cuptoare sau magazii).
Ceramica se împarte în două mari categorii:
a. Ceramica lucrată cu mâna, în general din pastă grosieră, slab
sau inegal arsă, cuprinzând relativ puţine forme (tipuri) de vase: vasul-
borcan, ulcica, strachina, fructiera, ceaşca-opaiţ de formă tronconică;
b. Ceramica lucrată la roata olarului, în ateliere specializate, din
pastă aleasă cu grijă, bine frământată şi bine arsă, cuprinzând tipuri
mai numeroase: străchini cu picior scurt, fructiere, oale, ulcioare,
capace, chiupuri (dolia), unele de-a dreptul uriaşe - 1,70-1,80 m
înălţime - , servind la păstrarea grânelor.
Ceramica lucrată cu mâna este, cel mai adesea, de culoare
negricioasă, cărămizie sau brun-roşcată, în timp ce vasele lucrate la
roată sunt cenuşii, negre sau roşii. Ornamentele caracteristice
ceramicii dacice sunt: linia vălurită incizată, butonii de diferite forme şi
mărimi, brâul crestat sau alveolat. Pentru anumite zone extra-carpatice
şi din estul Transilvaniei sunt caracteristice imitaţiile după cupele
doliene (vase semisferice, cu o bogată ornamentaţie în relief, realizate
în tipare). Se întâlnesc şi vase pictate, imitate după ceramica elenistică
şi celtică. Doar în M-ţii Orăştiei s-a descoperit o ceramică fină, pictată
într-un stil original, cu motive geometrice, vegetale şi zoomorfe, de
obicei asociate.
La acestea se adaugă produsele de import din lumea greacă şi
romană. La Piatra Roşie şi la Piscu Crăsani s-au descoperit mici
candelabre din bronz, cu trei braţe, de provenienţă grecească. Greceşti
sunt şi unele obiecte scumpe, de artă chiar, descoperite în fortificaţiile
dacice din M-ţii Orăştiei, ca şi o parte din monedele aflate în cetăţuia
de la Costeşti, sau o greutate găsită în aşezarea de la Pecica. Negoţul
daco-roman este şi el dovedit de obiecte şi monede. La Sarmizegetusa
s-a găsit, spre exemplu, o cuţitoaie de fier, pentru prelucrarea
lemnului, purtând ştampila lui L. Herennius, din Aquileia, cunoscut în
inscripţii ca producător şi negustor de obiecte din fier. În ceea ce
priveşte moneda romană de argint, denarul va pătrunde masiv pe
piaţa dacică, ajungând chiar s-o domine; s-au descoperit până acum
peste 25.000 de denari romani. Din această cauză, în prima jumătate a
sec. I î. Hr., emisiunile de monede dacice încetează; se bat, în schimb,
în Dacia, imitaţii după denarii romani.

99
 Arhitectura
În acest domeniu, un interes aparte îl prezintă fortificarea unor
aşezări. Un grad înalt de dezvoltare l-a atins arhitectura în zona M-ţilor
Orăştiei. Săpăturile efectuate în această zonă au scos la iveală urmele
unor aşezări civile şi militare fără precedent şi fără egal pe teritoriul
Daciei preromane, constituind nucleul unui sistem defensiv unic în
întreaga Dacie. Ceea ce atrage mai întâi atenţia în acest uriaş complex
arheologic, ce acoperă o suprafaţă de cca. 200 km2, este sistemul, bine
gândit şi bine închegat, de fortificaţii, situate pe înălţimi dominante,
menit să apere, din toate părţile, cetatea cea mare de la
Sarmizegetusa. Dinspre nord, accesul pe valea Grădiştii era barat de
puternicele cetăţi de la Costeşti şi Blidaru. Dinspre vest, drumul era
apărat de cetatea de la Piatra Roşie şi de valul de pământ de la
Cioclovina-Ponorici. Către sud, cu toată inaccesibilitatea relativă a
munţilor, a fost construită cetatea de la Băniţa (HD). În fine, cetatea de
la Căpâlna (AB) completa, spre răsărit, inelul apărării. Eventual, ca o
linie mai depărtată de apărare ar putea fi considerate cetăţile de la
Tilişca (SB) şi Piatra Craivii (AB). Amintitele cetăţi reprezentau
elementele principale ale apărării Sarmizegetusei. Această apărare era
întregită de o sumedenie de fortificaţii mai mici: bastioane izolate,
turnuri de supraveghere a drumurilor etc., care formau microsisteme
defensive în jurul fiecărei cetăţi mai mari.
În ceea ce priveşte Sarmizegetusa însăşi, avea şi ea o cetate mai
întinsă decât celelalte, care acoperea o suprafaţă de cca. 3 ha.
Caracterul de sistem al cetăţilor din M-ţii Orăştiei este dat nu
numai de scopul lor comun - apărarea Sarmizegetusei - şi de judicioasa
lor amplasare în teren, ci şi de unitatea lor de construcţie, chiar dacă
planurile nu sunt identice, fiecare cetate adaptându-se la
particularităţile terenului. Prezent la toate aceste cetăţi este zidul de
piatră, şi tocmai în felul de a-l construi constă unitatea tuturor cetăţilor
amintite.
Inspirată din construcţiile elenistice analoage, tehnica zidului de
cetate a fost adaptată de daci la condiţiile specifice ale M-ţilor Orăştiei,
de aceea specialiştii au botezat acest gen de zid murus dacicus. Gros,
în genere, de 3 m (există însă şi execepţii), zidul avea două feţe, una
exterioară şi una interioară, formate din blocuri de calcar, tăiate
regulat (opus quadratum), de dimensiuni variabile. Între cele două
paramente ale zidului se aşeza o umplutură de pământ şi pietre
neprelucrate (emplecton). Pentru ca această umplutură să nu poată
împinge zidul, unele blocuri erau prevăzute cu lăcaşe speciale tăiate în
forma cozii de rândunică. În aceste jghiaburi se fixau bârne de lemn
care legau astfel cele două feţe ale zidului. Pe coama zidului se aşezau,
probabil, trunchiuri groase de copac, despicate în lungime şi înclinate
spre exterior, pentru ca apa de ploaie să se poată scurge mai uşor.
Din loc în loc, zidurile cetăţilor erau întrerupte de puternice
bastioane, construite în aceeaşi tehnică; parterul lor servea drept

100
depozit de provizii şi arme, iar etajul ca locuinţă şi poziţie de luptă
pentru apărători. La Costeşti şi Blidaru existau şi platforme de luptă
amenajate în spatele zidului. Chiar şi porţile cetăţilor erau astfel
construite încât să constituie obstacole pentru atacatori.
Dacă zidul dacic, lucrat într-o tehnică asemănătoare celei
romane (opus quadratum), constituie regula, există ziduri durate în alt
mod. La incinta a II-a de la Piatra Roşie şi la cetăţile din estul
Transilvaniei (ex. Covasna) s-au dezvelit ziduri construite din pietre
nefasonate, legate între ele cu pământ (opus incertum). La Băniţa, la
construirea unei porţiuni de zid de piatră nefasonată s-a folosit chiar
mortarul, material de construcţie rar utilizat în mediul dacic. La Blidaru
există ziduri construite într-o tehnică mixtă (opus mixtum): porţiuni din
blocuri de calcar alternează cu porţiuni din micaşist local.
În afară de M-ţii Orăştiei, tipul clasic al zidului dacic, cu unele
particularităţi locale, mai este atestat şi în alte cetăţi din spaţiul intra-
şi extra-carpatic. Dintre acestea, se remarcă cetăţile de la Căpâlna şi
Piatra Craivii (AB), Sărăţel (BN), Covasna (CV) în Transilvania; Piatra
Neamţ-”Bâtca Doamnei” în Moldova, Cetăţeni (AG) în Muntenia şi
Polovragi (GJ) în Oltenia.
Construcţiile cu caracter civil, îndeosebi locuinţele, atestă
diferenţierea socială din sânul societăţii daco-getice. Se cunosc
numeroase aşezări civile în M-ţii Orăştiei. Unele se dezvoltaseră în
apropierea cetăţilor, altele erau cu totul neîntărite. La Costeşti,
cetăţuia era acropola marii aşezări de pe locul satului actual; la
Sarmizegetusa, fortificaţia servea ca loc de refugiu pentru populaţia
întinsei aşezări civile, situată pe o lungime de peste 3 km pe terasele
dealului Grădiştii. În alte părţi ale ţării, aşezările întărite sunt centre ale
uniunilor de triburi. La Popeşti, incintele delimitate de valuri de pământ
cu palisadă cuprind zeci de mici gospodării, iar la Poiana, marea
aşezare fortificată de pe malul Siretului este înconjurată de numeroase
sate neîntărite. Cercetările arheologice au pus în evidenţă, tot în M-ţii
Orăştiei, la Rudele şi Meleia, un tip de aparte de construcţii, a căror
destinaţie a fost interpretată în mod deosebit (stâne, sanctuare sau
locuinţe-adăpost pentru lucrătorii din mine).
Tot în M-ţii Orăştiei, şi anume la Costeşti, s-au descoperit cele
mai importante clădiri de locuit: turnurile-locuinţe. Partea lor inferioară
este construită din piatră fasonată, iar partea superioară din cărămidă
slab arsă, de dimensiuni mari. Turnurile-locuinţă aveau câte un etaj.
Tocmai acesta servea ca locuinţă propriu-zisă, încăperea de la parter
putând fi utilizată ca magazie (de provizii sau alte bunuri). Cele de la
Costeşti serveau, probabil, drept reşedinţă însuşi regelui, în timp ce
construcţiile asemănătoare descoperite la Căpâlna, Tilişca şi Blidaru
erau locuinţele nobililor care comandau cetăţile respective.
Turnurile-locuinţă constituie o excepţie în arhitectura civilă
dacică. Majoritatea covârşitoare a locuinţelor erau durate din lemn.
Unele locuinţe sunt patrulatere, altele rotunde, ovale sau poligonale.

101
Multe din ele sunt aşezate pe temelie de piatră, iar pereţii construiţi
din bârne de lemn despicate, cu o lipitură subţire de lut, sau din simple
împletituri de nuiele şi lutuite din belşug. Adeseori, mai ales la casele
celor avuţi, uşile de lemn masiv erau bătute cu ţinte de fier cu floarea
mare, uneori frumos ornamentată. Casele aveau, în mod obişnuit, una
sau două încăperi; un pridvor acoperit înconjura clădirea. Acoperişul, în
două ape la casele patrulatere sau conic la construcţiile rotunjite, era
durat, la cei bogaţi, din ţigle “cu nervură” de tip grecesc, sau, în marea
majoritate a cazurilor, din şindrilă ori chiar din paie. Alături de aceste
locuinţe, în unele zone găsim şi simple bordeie, ca în epoca
hallstattiană sau de la începutul La Tène-ului.
Dacii s-au dovedit buni meşteri în construcţia fântânilor şi a
cisternelor. Nu departe de cetatea de la Costeşti, s-a descoperit o
fântână căptuşită cu bârne groase de gorun. La Sarmizegetusa, apa
unui izvor, captată de o conductă, era adusă într-un butoi de lemn
pentru decantare, după care, printr-o ţeavă de plumb cu strecurătoare
şi apoi o conductă de lut ars, ajungea la locuinţele din aşezare. La
Blidaru, în imediata apropiere a fortificaţiei, a fost construită o mare
cisternă: fundul şi pereţii ei erau acoperiţi cu mai multe straturi de
mortar impermeabil, iar acoperişul bolţii era făcut din blocuri de calcar.
Din aceeaşi perioadă cu aşezările din M-ţii Orăştiei sunt şi altele
din restul Daciei, între care se remarcă acelea de la Brad, Răcătău,
Piatra Neamţ şi Barboşi în Moldova, Cetăţeni în Muntenia, Ocniţa şi
Polovragi în Oltenia etc.

Arta
Spre deosebire de etapele anterioare, când produsele artistice
geto-dacice sunt bine reprezentate de descoperirile arheologice, o
mare parte din creaţiile artistice din sec. I î. Hr.-I d. Hr. va rămâne,
poate pentru totdeauna, necunoscută: nu s-au păstrat ştiri sau urme
despre muzică, dansuri; n-a rezistat timpului nici sculptura în lemn,
care trebuie să fi fost bogată. Arta acestei epoci poate fi judecată doar
după feronerie, orfevrărie, plastica în lut ars şi ornamentarea ceramicii.
Faurii daci au creat exemplare deosebite de feronerie: mărturie
stau ţintele cu floarea ornamentată, unele de dimensiuni foarte mari,
ce îmbogăţeau porţile locuinţelor bogate sau ale sanctuarelor. Uneori,
decorul este pur geometric (cercuri concentrice în relief), dar, cel mai
adesea, motivele geometrice sunt asociate cu altele vegetale (rozete,
palmete, frunze şi flori stilizate).
Cel mai strălucit produs al feroneriei dacice cunoscut până acum
este învelişul subţire, din fier, al unui scut de paradă din piele,
descoperit la Piatra Roşie. Motive geometrice, vegetale şi zoomorfe,
asociate, sunt dispuse în registre concentrice, în centrul piesei aflându-
se imaginea, în relief, a unui bour.
Arta prelucrării argintului, un alt domeniu în care au excelat
meşterii geto-daci, este ilustrată de tezaurele sau obiectele izolate

102
descoperite în aşezări sau în afara lor şi, în foarte puţine cazuri, în
morminte.
Cu toată prezenţa unor elemente de tradiţie mai veche, nu sunt
dovezi concludente că orfevrăria sec. I î. Hr.-I poate fi derivată din arta
“princiară” traco-getică din sec. V-III î. Hr. Pe de altă parte, se
consideră că piesele tipice ale acestei arte, ca fibulele, colierele,
brăţările, inelele, plăcile decorative şi vasele au fost realizate, în cea
mai mare parte, în ateliere locale, şi numai unele, de caracter celtic
sau elenistic, au fost aduse dinafară, prin comerţ.
În bronz au fost lucrate, printre multe alte tipuri de obiecte
obişnuite, două piese de valoare deosebită: bustul-mască al unei
divinităţi feminine (Bendis?), descoperit la Piatra Roşie, şi bustul unui
zeu (al războiului?), descoperit la Buridava.
Destul de puţin cunoscută până nu de mult, plastica în lut ars s-a
îmbogăţit, în ultima vreme, cu numeroase descoperiri. Din diverse
aşezări (Poiana, Dumbrava) provin figurine umane realizate stângaci,
la care diversele elemente anatomice sunt fie abia schiţate, fie
modelate exagerat, caricatural. La Cârlomăneşti au fost găsite
vestigiile unui veritabil atelier pentru producerea statuetelor de lut; în
producţia acestui atelier predominau piesele zoomorfe (mistreţi, lupi,
cai, cerbi) şi ornitomorfe (păsări). Figura umană, stilizată sau realizată
în mod mai realist, împodobeşte uneori şi pereţii vaselor din lut ars,
fiind incizată sau executată în relief. Dintr-un sanctuar de la
Sarmizegetusa Regia provine un medalion din lut ars cu o reprezentare
a zeiţei Bendis, imitată după imaginea Dianei de pe aversul unui denar
republican roman, emis în anul 80 î. Hr.
În ceramică, pe lângă ornamentele menţionate anterior, mai
trebuie amintit decorul realizat prin ştampilare (rozete, cruci înscrise în
cercuri). Decorul pictat se inspiră uneori din ceramica elenistică: benzi
înguste de culoare, dispuse orizontal, linii verticale, în zig-zag etc. În M-
ţii Orăştiei s-au descoperit însă şi vase pictate într-un stil original, în
care se asociază motive geometrice (triunghiuri, cercuri), vegetale
(flori şi frunze stilizate) şi zoomorfe (animale reale sau fantastice,
stilizate sau într-o manieră realistă). Această ceramică datează din a
doua jumătate a sec. I.
În ansamblu, arta dacică are un caracter decorativ: ea se distinge
prin geometrism şi stilizare.
Se pot sesiza, în arta dacică, influenţe diferite: greceşti, celtice,
romane etc., căci Dacia a fost întotdeauna o răscruce de drumuri, o
punte între Peninsula Balcanică şi ţinuturile din estul, centrul şi nordul
Europei. Daco-geţii au ştiut însă să topească împreună elementele
străine, să le adapteze firii şi gustului lor, să le toarne n tipare noi,
specifice. In acest sens, arte geto-dacilor, ca şi întreaga lor civilizaţie,
este profund originală.

Astronomia

103
 Iordanes, în a sa carte Getica (69-70), vorbind despre
activitatea lui Deceneu, afirmă că “acesta i-a învăţat pe geţi o mulţime
de ştiinţe”, că el le-a demonstrat “teoria celor 12 semne ale
zodiacului”, că le-a arătat “mersul planetelor şi toate secretele
astronomice”. Rezultatul acestei activităţi, după Iordanes, a fost că, la
daci, “pe unul îl puteai vedea cercetând poziţia cerului, pe altul -
proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe al treilea studiind creşterea
şi scăderea lunii, pe altul observând eclipsele de soare . . .”.
Confirmarea spuselor lui Iordanes o constituie sanctuarele dacice, mai
ales marele sanctuar circular de la Sarmizegetusa. Acesta reprezintă
un adevărat calendar de piatră. Cei 180 de stâlpi înguşti de andezit ai
săi reprezintă tot atâtea zile, iar cei 30 de stâlpi laţi, numărul zilelor
dintr-o lună dacică. Felul în care sunt dispuşi stâlpii din cele două
categorii, în grupuri de câte 7 (6+1), arată că lunile erau împărţite în
perioade de câte 6 zile. Pe baza studierii incintei circulare din stâlpi de
andezit, s-a ajuns la concluzia că anul dacic număra 360 de zile şi era
împărţit în 12 luni egale, de câte 30 de zile fiecare. In interior se aflau
două incinte din stâlpi de lemn: una circulară şi concentrică incintei de
piatră, cu 84 de stâlpi, iar a doua, interioară şi de forma unei potcoave,
cu 34 de stâlpi.
La Sarmizegetusa mai există un sanctuar circular, mai mic,
format din aceleaşi elemente din piatră (stâlpi înguşti şi stâlpi laţi), dar
altfel grupate. Sensul lui exact nu a putut fi descifrat încă, dar nu
încape îndoială că şi el era în legătură cu observarea anumitor
fenomene astronomice.

Scrierea
Datorită descoperirilor arheologice din ultimele decenii,
cunoştinţele în domeniul culturii spirituale a daco-geţilor s-au extins şi
asupra altor aspecte decât cel religios; în mod deosebit trebuie
subliniat că cercetările arheologice au izbutit să dea un răspuns clar şi
categoric la întrebarea: au cunoscut dacii scrisul ?
Încă din secolul trecut se descoperiseră, pe Dealul Grădiştii,
câteva blocuri de calcar, lucrate cu deosebită grijă şi purtând pe una
din feţele lor 2-3 litere greceşti; specialiştii le-au considerat însă ca
semne făcute de meşterii greci pentru potrivirea pietrelor în ziduri. Pe
baza săpăturilor mai recente, s-a dovedit că toate blocurile cu litere
făceau parte din balustrada zidului care despărţea cele două terase ale
incintei sacre de la Sarmizegetusa. Zidul aparţine epocii lui Burebista
sau a urmaşilor imediaţi (Deceneu sau Comosicus). Interpretarea
iniţială a literelor, ca semne pentru potrivirea blocurilor, nu are nici un
sens în cazul unui simplu zid a cărui construcţie nu prezenta nici o
dificultate. In realitate, s-ar putea ca blocurile să fi fost grupate astfel
încât literele să formeze cuvinte întregi, poate un pomelnic de regi,
preoţi sau dregători.

104
 La Buridava s-a descoperit o inscripţie cu litere greceşti şi în
limba greacă, incizată pe peretele unui chiup de lut de mărime
mijlocie. In traducere inscripţia sună: “regele Thiamarkos a făcut”. Din
această aşezare provin şi mai multe fragmente ceramice cu
microinscripţiile REB şi BUR. Litere greceşti au mai fost identificate şi
pe un obiect de argint, din tezaurul de la Sâncrăieni (CV), iar latine pe
fragmente ceramice din aşezările de la Piscu Crăsani (IL), Polovragi
(GJ), Brad (BC) şi Leliceni (HR), precum şi microinscripţia Petr de pe un
denar din tezaurul de la Cetăţeni, de la jumătatea sec. I î. Hr.
În sec. I, când relaţiile cu romanii au devenit mai intense,
alfabetul latin a început să fie utilizat alături de cel grecesc, după cum
dovedesc cele câteva litere zgâriate pe fragmente ceramice de la
Buridava şi mai ales inscripţia DECEBALUS PER SCORILO, de pe vasul
de cult descoperit la Sarmizegetusa. De altfel, şi din anumite izvoare
literare antice se poate deduce că dacii cunoşteau şi foloseau scrierea
latină.
Desigur, scrierea nu era răspândită în masa largă a dacilor. Ea
era folosită, probabil, mai ales de preoţi, precum şi de “cancelaria”
regilor daci, în relaţiile cu alte state.

Religi
În ceea ce priveşte izvoarele literare, puţine la număr, referitoare
la religia geto-dacilor, primele ştiri datorându-se lui Herodot (Istorii),
IV, 93-96), acestea au fost mult discutate, exprimându-se diferite
puncte de vedere. Astfel, unii autori au luat poziţie faţă de teza
monoteistă, bazată pe cunoscutul pasaj din Herodot, după care “acel
care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis (altă variantă
Zamolxis). Unii dintre ei îi mai spun şi Gebeleizis . . .” şi mai departe
“când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă
divinitatea, deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor”.
De aici, pe baza textului respectiv, s-a admis de către mulţi identitatea
dintre Zalmoxis şi Gebeleizis, în sensul unei singure divinităţi cu două
ipostaze, sau un zeu mai vechi, Gebeleizis, înlocuit apoi cu “preotul”
său Zalmoxis. Încă de mai mult timp s-a luat poziţie faţă de această
teză, căreia i s-a opus o alta, dualistă, cu două divinităţi, Zalmoxis şi
Gebeleizis.
Faţă de aceste două teze, s-a formulat şi o a treia, admisă azi de
către cei mai mulţi, după care religia geto-dacilor a fost politeistă,
încadrându-se în politeismul tracic de tip indoeuropean. Astfel, în
fruntea pantheonului daco-getic se plasează divinitatea supremă,
Zamolxis, de caracter chtonian,cu atributele de zeu al pământului, pe
baza indicaţiilor lui Herodot şi a etimologiei numelui său, pus în
legătură cu cuvântul tracic zamol, care înseamnă pământ. Alţii înclină
însă, tot pe baza numelui, să-l considere zeu al cerului, sau într-o altă
interpretare, iniţial divinitate chtoniană, care ar fi evoluat spre una
celestă.

105
 Alături de zeul suprem, Zamolxis, erau şi alte divinităţi, dintre
care cea mai importantă a fost Gebeleizis, zeu al tunetului şi fulgerului,
cunoscut numai din textul menţionat de la Herodot, care îl confundă cu
Zalmoxis. La acestea se mai pot adăuga altele: zeul războiului,
menţionat de Iordanes, corespunzător lui Ares - Mars; zeiţa vetrei şi a
focului, protectoarea căminului, asemănătoare cu Hestia - Vesta; zeiţa
Bendis, a lunei, pădurilor şi farmecelor, care corespunde, în linii mari,
cu Artemis - Diana; zeul Darzalas (Derjalas) înrudit cu Dyonissos. În
afară de acestea, s-ar putea să mai fi fost şi altele, în legătură cu cultul
soarelui, atestat în perioada clasică a civilizaţiei daco-gete prin carul
solar din bronz şi fier de la Piatra Roşie.
În strânsă legătură cu religia dacilor sunt sanctuarele, patrulatere
sau circulare, descoperite într-un număr mare de aşezări
(Sarmizegetusa, Costeşti, Piatra Craivii, Căpâlna, Brad (BC), Piatra
Neamţ şi Barboşi. O particularitate remarcabilă a acestor sanctuare
descoperite până acum, şi care datează, toate, din perioada statului
dac, o constituie faptul că ele par să nu fi avut acoperiş. Alături de alte
câteva indicii (un pavaj de andezit circular, reprezentând soarele, de la
Sarmizegetusa, unele simboluri solare pe ceramică etc.), această
particularitate îndreptăţeşte concluzia că religia geto-dacilor avea, în
sec. I î. Hr.- I, un caracter predominant urano-solar.
Ştiri literare răzleţe fac cunoscute şi unele elemente ale
organizării cultului. Este sigur că dacii aveau un mare preot, al cărui rol
important sugerează însemnătatea socială şi politică a tagmei
preoţeşti. Sunt cunoscuţi, de asemenea, unii călugări celibatari,
vegetarieni şi abstinenţi, aparţinând unor secte religioase, cunoscuţi
sub numele de ktistai (care se abţin de la plăcerile lumeşti) şi
kapnobátai (călători prin nori) la Poseidonios şi Strabon, ori polistai
(întemeietor de oraşe) sau pleistoi (foarte mulţi) la Iosephus Flavius.

Ritul de înmormântare
Legat de religia daco-geţilor şi de credinţele lor în viaţa viitoare
este şi ritul de înmormântare al acestora.
Şi în perioada La Tène a predominat ritul incineraţiei, practicat
încă din epocile anterioare, în cimitire plane sau tumulare, situate în
afara aşezărilor, oglindind anumite schimbări, greu de precizat, în
conceptul despre nemurire. Dintre acestea, un deosebit interes îl
prezintă mormintele tumulare şi plane din necropola de la Zimnicea
din sec. IV î. Hr., care, prin bogăţia inventarului pot fi puse pe seama
aristocraţiei tribale. La fel se remarcă necropola tumulară de la
Popeşti, cu morminte princiare bogate, asemănătoare cu necropolele
menţionate de la Cucuteni, Agighiol, Peretu sau Craiova.
În comparaţie cu ritul incineraţiei, acela al inhumaţiei este mai
rar întâlnit la daco-geţi, după cum o dovedesc mormintele, de copii, de
la Sfântu Gheorghe-”Bedehaza” (CV) şi de adulţi de la Braşov, fără ca
să fie sigure, în toate cazurile, cronologia şi apartenenţa lor etnică.

106
 Istoria veche a României

Curs 10

ROMANII LA DUNĂREA DE JOS.

ORGANIZAREA PROVINCIEI MOESIA

Aflată la sud de Dunăre, acest spaţiu s-a aflat permanent în

strânsă legătură cu Tracia propriu-zisă, lucru ilustrat pe deplin şi
pentru epoca Latène. Dar, în acelaşi timp, au existat contacte şi
legături permanente cu zona nord-danubiană.
Înaintarea romanilor în Peninsula Balcanică, ce debutează încă
de la finele sec. III a. Chr. conduce, treptat, la transformarea Dunării în
graniţă nemijlocită între republica romană şi populaţiile barbare aflate
la nord de fluviu. Din acest moment încep şi atacurile concertate ale
romanilor îndreptate împotriva acestor barbari.
Astfel, sub guvernatorul provinciei Macedonia, C. Scribonius
Curio (75-73 a. Chr.) dardanii sunt urmăriţi până la Dunăre, posibil în
faţa Banatului de astăzi, dar romanii se opresc aici, de teama
pătrunderii în codrii întunecoşi întâlniţi în cale.
În acest moment se ridică Burebista, văzut de autorii antici drept
„cel dintâi şi cel mai mare rege din Thracia” ce stăpânea un teritoriu
extrem de vast pe ambele maluri ale Dunării. Dar fulgerătoarea
creştere a puterii geto-dacilor era sortită destrămării, îndată ce
Burebista va fi asasinat, regatul său estrămându-se în mai multe mici
regate.
Cucerirea ţărmului dobrogean al Mării Negre de către regele
Burebista a însemnat pentru cetăţile greceşti existente aici, o perioadă
de pierdere a autonomiei. După asasinarea lui Burebista, oraşele
greceşti redevin libere, dar teritoriul dobrogean va fi disputat şi divizat
în trei regiuni, aflate sub autoritatea a trei căpetenii getice, numite în
izvoarele epocii cu titulatura de „regi”: Roles, Dapyx şi Xiraxes. În
contextul intenţiei clare a romanilor de a controla gurile Dunării, una
dintre căpetenii, Roles va trece de partea acestora, oferindu-i, astfel,
sprijin generalului M. Licinius Crassus în campania sa împotriva
bastarnilor. Mai mult, generalul roman va supune şi pe regii Dapyx şi
Ziraxes, extinzând, în acest mod, autoritatea romană asupra Deltei şi
gurilor Dunării.

Dobrogea sub dominaţia odrisă (28 a. Chr.-46 p. Chr.)

Cu toate că deţineau controlul asupra Dobrogei, romanii nu au
transformat imediat acest teritoriu în provincie, ci l-au pus sub tutela
regelui odris, clientelar al Romei, incluzându-l în aşa-numita Ripa

107
Thraciae. Oraşele greceşti vor intra sub jurisdicţia guvernatorului
Macedoniei, care va organiza o praefectura orae maritimae.
Atacurile repetate ale geţilor, care doreau recucerirea teritoriilor
dobrogene pierdute au slăbit mult precarul echilibru politic aflat în
gestionarea regilor odrisi. Trupele romane se vedeau nevoite să
intervină permanent pentru a restabili autoritatea puternic şubrezită.
În anii 12 şi 15 p. Chr. poetul exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso
menţionează asalturile geţilor asupra cetăţilor Troesmis şi Aegyssus.
Tot Ovidiu, în cele două opere ale sale redactate pe tărâm getic,
Tristele şi Epistolele ne lasă o serie de informaţii despre pericolul
permanent reprezentat de atacurile geţilor barbari.
Primul legatus Augusti pro praetore al Moesiei cunoscut este A.
Caecina Severus, pomenit în legătură cu un atac al breucilor, în anul 6
p. Chr. împotriva oraşului Sirmium. Un alt administrator al Moesiei, din
vremea împăratului Tiberius, este cunoscut în persoana lui C.
Poppaeus Sabinus. În anii 18-19 este pomenit Latinius Pandusa, pro
praetore Moesiae, înlocuit după moartea sa de L. Pomponius Flaccus.
În momentul de faţă, data constituirii provinciei Moesia este încă
în discuţie. Autorul antic Appian, afirmă că moesii nu au fost supuşi la
tribut înainte de domnia lui Tiberius, însă, după alte păreri, aceasta ar
însemna că abia acum provincia romană ar fi fost constituită din punct
de vedere juridic. Populaţiile care trăiau în provincia Moesia erau
destul de diferite din punct de vedere etnic: geţi, mysi, traiballi,
dardani.
În decretul lui Agathocles, ţinutul actual al Dobrogei apare sub
denumirea de Scythia. Pentru multă vreme această regiune s-a aflat
sub autoritatea regilor odrişi, aliaţi ai romanilor. Însă în anul 9 p. Chr.,
poetul Ovidius afirma că acest pământ intrase recent sub autoritatea
romană.
Teritoriul Dobrogei, numit şi Ripa Thraciae a rămas sub
autoritatea regatului clientelar al odrisilor până în anul 46, când
împăratul Claudiu, transformând Thracia în provincie romană
încorporează acest teritoriu provinciei Moesia. Ulterior, împăratul
Domitian va împărţi teritoriul Moesiei în două provincii de rang
consular Moesia superior şi Moesia Inferior, ultima cuprinzând întreg
teritoriul dobrogean actual. în vremea lui Traian, în cadrul provinciei
Moesia Inferior au fost incluse şi sudul Moldovei, Munteniei, estul
Olteniei şi sud-estul Transilvaniei, înglobate însă, în timpul lui Hadrian
provinciei Daciei Inferior.
Moesia a fost, la început, o provincie de rang consular, în care au
staţionat forţe militare importante, formate din legiuni şi trupe
auxiliare. În anii 167-170 se constată unificarea comandamentelor
provinciilor Moesia Superior şi Dacia Apulensis pentru a putea face faţă
atacurilor sarmaţilor iazigi. Aici vor fi aduse din Macedonia, Legio III
Scythica şi Legio V Macedonica, ultima cantonată la Oescus. Cele două
legiuni le vom afla în anul 34 ca participante la construirea drumului

108
din zona Cazanelor. În timpul lui Claudius în Moesia este adusă şi Legio
VIII Augusta. Legiunile moesice vor fi autoare ale proclamării ca
împăraţi a lui Ingenuus, la 258 şi Regalianus, la 260.
În vremea guvernatorului Ti. Plautius Silvanus Aelianus avem
ştirea că peste 100.000 de transdanubieni, fomaţi din bastarni, sarmaţi
şi geţi, vor fi strămutaţi în Moesia. Însă vidul demografic lăsat prin
această strămutare va lăsa drum liber sramaţilor şi saramţilor care vor
ataca frecvent Dobrogea. Aceste atacuri sunt urmate de cele ale
dacilor, care profitând de situaţia dramatică prin care trecea imperiul
vor ataca şie ei Moesia.
Pentru a-şi exercita un control mai eficient asupra ţărmului
pontic, romanii vor institui aici o supraveghere militară încredinţată
unui praefectus orae maritimae. În timpul Flaviilor este organizată şi
flota dunăreană, aşa-numita classis Flavia Moesica.
Provincia Moesia Inferior era mărginită la nord de cursul inferior
al Dunării, la est de vărsarea râului Ciabrus, dar cuprindea şi teritorii
locuite anterior de tribali, apoi Ripa Thraciae şi, bineînţeles, Scythia
Minor (Dobrogea de astăzi). Ulterior vor anexate şi oraşele greceşti
Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos şi Messambria. Legat de
forţele militare ale Moesiei Inferior este şi castrul de la Barboşi, în sudul
Moldovei.
Moesia Inferior devine o provincie imperială, guvernarea ei fiind
încredinţată unui legatus Augusti pro praetore. Administrarea
finanţelor se afla în sarcina unui procurator Augusti, personaj de rang
ecvestru. Acesta chiar putea, cu titlu interimar, să guverneze provincia
pe perioada lipsei guvernatorului.

Dobrogea provincie romană (46-sec. III)

Prima manifestare concretă a autorităţii romane la sudul Dunării
a fost sub forma unui organism provincial, supus autorităţii unui
prefectus civitatium Moesiae et Treballiae. Din punct de vedere
geografic, la acel moment, prin Moesia se înţelegea teritoriul aflat între
Dunăre şi Serbia actuală. Se pare că până spre anul 46 p. Chr. acest
teritoriu a rămas sub autoritatea proconsulilor Macedoniei.
Tutela regilor odrisi asupra Dobrogei se încheie cu anul 45 p.
Chr., odată cu desfinţarea regatului trac. Pentru multă vreme, în
istoriografia problemei s-a vehiculat ca moment de intrare a Dobrogei
în graniţele imperiului, anul 46 p. Chr. Cu toate acestea, se apreciază
în momentul de faţă că abia în vremea lui Vespasian are lor includerea
oficială a Dobrogei în provoncia Moesia.
Un rol important în controlul roman asupra Dobrogei şi a gurilor
Dunării şi l-a adus guvernatorul provinciei Moesia, Ti. Plautius Silvanius
Aelianus (56-66) care într-un elogiu se laudă, printre altele, cu
strămutarea în Moesia a peste 100.000 de transdanubieni, cu rolul de a
diminua pericolul barbar la graniţele imperiului şi de a dispune de noi
plătitori de tribut. Prin această acţiune, pe lângă reglementarea

109
situaţiei politice din zona nord-danubiană, vor fi puse bazele anexării
oficiale a Dobrogei la Moesia. Un alt document epigrafic histrian ne
demonstrează, pe de altă parte, că un scontrol vanal roman se
întinsese, încă înainte, până la gurile Dunării.
Autoritatea romană nu a schimbat statutul oraşelor greceşti de
pe litoralul dobrogean. Acestea, acoperite de scutul roman, şi-au
păstrat cele mai importante drepturi: autonomia internă, teritoriile
rurale şi dreptul de a bate monedă proprie. Drept recunoştinţă, grecii
vor institui în oraşele importante cultul imperial. Singura cetate pe care
Strabo o califică drept „oraş” era Callatis, spre deosebire de
„orăşelele” Histria şi Tomis.
Relaţiile comerciale sunt cu mult extinse prin înfiinţarea flotei de
pe Dunăre (classis Flavia Moesica) în timpul lui Vespasian, îşi avea
baza la Noviodunum (Isascea).
Dobrogea a constituit pe timpul războaielor daco-romane o zonă
strategică pentru romani. În timpul primului război dacic (101-102), pe
teritoriul dobrogean, la Adamclisi s-a purtat cea mai grea bătălie a
romanilor cu dacii şi sarmaţii. În urma victoriei romanilor şi în cinstirea
celor 3.800 de soldaţi căzuţi pe câmpul de luptă se va ridica pe acest
loc un impunător mausoleu, iar alături un altar cu următoarea
inscripţie „În onoarea şi amintirea preavitejilor bărbaţi „soldaţi” care
au pierit luptând pentru statul roman”. În apropiere se va ctitori oraşul
roman Tropaeum Traiani. După acest eveniment şi înfrângerea
regatului dac, Dobrogea va cunoaşte o perioadă de linişte şi
prosperitate.
În anul 86, împăratul Domitian va reorganiza din punct de vedere
administrativ provincia Moesia, Dobrogea fiind inclusă în Moesia
Inferior. Legătura cu teritoriile nord-dunărene, necuprinse în hotarele
romane s-a realizat prin construirea unor „capete de pod”, la Barboşi
sau Gura Ialomiţei. Paza frontierelor era asigurată prin cantonarea a
trei legiuni: la Novae (leg. I Italica), la Durustorum (Silistra) (leg. XI
Claudia) şi la Troesmis (Igliţa) (leg. V Macedonica). Pe malul drept al
fluviului se cunosc numeroase cetăţi: Novae, Durustorum, Altinum,
Axiopolis, Capidava, Carsium, Beroe, Troesmis, Arrubium, Dinogetia,
Noviodunum, Aegyssus etc.
După domnia lui Caracalla, atacurile repetate ale carpilor şi
goţilor vor afecta puternic şi zona dobrogeană. Cândva, între 242 şi
262 are loc distrugerea Histriei. În anul 248 marea coaliţie ştim că,
trecând Dunărea, a devastat şi Moesia Inferior. În anul 258 se petrece
un fapt inedit, când goţii, carpii şi aliaţi acestora îşi construiesc nave,
undeva în nordul Pontului Euxin şi încep să atace imperiul, ajungând pe
mare şi pe uscat până în Asia Mică. Coloana barbară însă a fost
zdrobită undeva prin zona litorală a Moesiei Inferior, de către împăratul
Aurelian. Cu toate acestea, expediţiile maritime ale barbarilor
continuă, astfel încât în anul 267 este consemnată pătrunderea

110
acestora pe Dunăre (în cadrul căreia numai herulii aveau în jur de 500
de corăbii), devastând numeroase aşezări şi cetăţi riverane fluviului.
Populaţia Dobrogei în epoca romană
Raportat la suprafaţa Dobrogei, pentru epoca romană se
constată o mare concentare de aşezări. Populaţia acestora era foarte
variată: geţii autohtoni, grecii din colonii, colonişti traci şi romani.

111
 Istoria veche a României

Curs 11

PROVINCIA DACIA

Hotarele Daciei
Părţi din teritoriul regatului dac (Muntenia, sudul Moldovei şi sud-
estul Transilvaniei) se aflau deja sub autoritatea guvernatorului
provinciei Moesia Inferior, chiar înainte de a fi transformat în provincie
romană. Banatul şi zona vestică a Olteniei erau integrate, probabil,
provinciei Moesia Superior. După cel de-al doilea război dacic (106 p.
Chr.) alte teritorii importante vor intra sub dominaţia romană (Oltenia,
Banatul şi părţi din Transilvania). Odată cucerită, Dacia este organizată
în provincie, cu o administraţie şi structuri similare altor teritorii
cucerite de romani.
Primul document scris care face referire, explicit, la
transformarea Daciei în provincie romană este o diplomă militară
descoperită la Porolissum, ce datează din 11 august 106 p. Chr, fapt ce
sugerează că la acea vreme era deja un teritoriu roman. În acest
răstimp încep să fie bătute şi emisiuni monetare cu legenda DACIA
CAPTA, urmate de cele de tip DACIA AUGUSTI PROVINCIA.
Organizarea noii provincii s-a făcut sub supravegherea directă a
împăratului cuceritor, Traian, care rămâne în Dacia până în primăvara
lui 107 p. Chr. Chiar în anul 100, împăratul Traian a dispus tăierea unui
drum în stâncă în zona Cazanelor, acţiune consemnată în aşa-numita
Tabula Traiana. După transformarea Daciei în provincie romană,
graniţa între cele două provincii devenea superfluă, dar această linie
defensivă nu a fost părăsită în totalitate.
Izvoarele scrise privitoare la graniţele provinciei Dacia sunt
destul de sărace; ele sunt completate de cele arheologice şi de
cercetările de teren întreprinse de-a lungul limes-ului dacic. Traseul
aceste frontiere este cu atât mai greu de dedus, cu cât ele au şi
fluctuat în cei 165 de ani de dominaţie romană. Principalele surse
scrise păstrate sunt celebra hartă, cunoscută sub numele de Tabula
Peutengeriană întocmită în sec. IV, ce cuprinde doar o parte din
teritoriul provinciei, alături de unele pasaje laconice din Eutropius,
Cludius Ptolemaios şi Iordanes.
Prin urmare, singurele repere sigure sunt oferite de castrele de
graniţă ridicate pe frontiera Daciei. În vremea lui Traian, spre vest,
graniţa era marcată de linia de vărsare a Mureşului şi Tisei în Dunăre,
de unde înainta spre răsărit, pe cursul Mureşului până la Micia (actualul
Veţel, HD) de unde urca spre nord-vest, înglobând Depresiunea
Zarandului. Linia urmată prin Munţii Apuseni nu se cunoaşte, dar ea
încorpora, desigur, bogata zonă auriferă. Frontiera este marcată, apoi,
de castrul de la Bologa (CJ), cu rolul de a închide accesul dinspre Crişul

112
Repede şi continua prin Munţii Meseşului, până la Porolissum, unde se
afla „cheia de boltă” a sistemului defensiv al provinciei Dacia. Castrele
de la Tihău (SJ) şi Ilişua (BN) marchează limita nordică, despărţită de
lumea dacilor liberi. O serie de burguri descoperite în judeţul Mureş
marchează traseul ce coboară spre sud-estul Transilvaniei, punctat
prin castrele de la Olteni, Angustia, Cumidava. Trecând Carpaţii prin
pasul Bran, graniţa este sugerată de descoperirea de la Rucăr, de unde
prin Câmpia Munteană ajungea aproape de Turnu Măgurele, pe
Dunăre. Din acest punct, până la vărsarea Tisei, frontiera era formată
de fluviu.
În timpul urmaşului lui Traian, Hadrian, părţile aflate înainte sub
autoritatea Moesiei Inferior, anume partea din sud-estul Transilvaniei,
cuprinsă între Angustia (Breşcu) şi Caput Stenarum (Boiţa), sudul
Moldovei, estul Olteniei şi Muntenia sunt integrate provinciei Dacia,
graniţa naturală în această ultimă regiune formând-o Oltul, numită,
astfel, Limes Alutanus.
O nouă modificare survine în vremea împăratului Septimius
Severus (193-211), care ridică un nou limes, numit Limes
Transalutanus la o distanţă cuprinsă între 10 şi 50 km est de Olt, cu
scopul de a întări acest segment. După atacurile carpilor, din anii 245-
247, acest limes cade, fiind abandonat, graniţa revenind pe lina
Oltului, în vremea lui Filip Arabul.

Organizarea administrativă a Daciei romane

Este un fapt ştiut, acela că, încă înainte de a constitui la nord de
Dunăre o provincie romană, o parte a pământului dacic intrase deja
sub dominaţia Romei. Astfel, Dio Cassius afirmă că, în schimbul
eliberării generalului roman Longinus, capturat în Dacia, regele
Decebal pretindea lui Traian „să-i dea înapoi ţara până la Istru”, cu alte
cuvinte să-i retrocedeze teritoriile ocupate după primul război dacic. Se
pune problema care teritorii, când şi în ce condiţii au intrat ele sub
dominaţia romană.
Acelaşi istoric ne informează că împăratul Traian, la încheierea
primului război, „lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând străji şi în restul
ţării”. Astfel se poate aprecia că au fost lăsate forţe armate în diferitele
castre ridicate în cursul înaintării armatelor romane: Banat, Ţara
Haţegului, nordul Olteniei, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul
Transilvaniei.
Forţele armate de ocupaţie din Dacia trebuie să fi fost
apreciabile. Chiar în capitala regală, Sarmizegetusa, a fost lăsată o
puternică garnizoană, lucru demonstrat de câteva blocuri de piatră
încastrate în zidurile fortificaţiei de aici, purtând numele legiunilor II
Adiutrix pia fidelis, IIII Flavia felix şi o vexilaţie a legiunii VI Ferata, dar
şi a legiunii Adiutrix. În acest timp, aşa cum am precizat, zona
extracarpatică se afla sub controlul Moesiei Inferioare. O serie de
fortificaţii romane ridicate în zona pasurilor de trecere spre Tansilvani,

113
ca şi altele, au fost construite, se pare, chiar între cele două războaie
dacice, cu scopul de a apăra teritoriile recent anexate de Traian la nord
de Dunăre. Prin urmare, se poate conchide că bună parte din teritoriile
dacice au fost anexate încă din anul 102, parte alipite Moesiei Superior
(Banatul, vestul Munteniei), parte Moesiei Inferior.
La sfârşitul celui de-al doilea război dacic, întreaga Dacie era
înfrântă. Acest lucru reiese clar din izvoarele scrise păstrate, la care se
alătură un basorelief păstrat la Roma personificând Dacia sub chipul
unei femei aşezate, cu capul spijinit în plama mâinii drepte, lângă un
scut dacic şi alte arme.
Traian a mai rămas în Dacia până în anul 107, după care a plecat
spre Roma pentru a sărbători triumful. În Dacia rămânea însă o
puternică armată de ocupaţie sub comanda generalului Iulius Sabinus.
Probabil în timpul acestuia s-a petrecut procesul de organizare a
provinciei Dacia. Prin 108-109 i-a succedat guvernarea lui D. Terentius
Scaunarius.
Totuşi, nu toate teritoriile ocupate de Traian au fost cuprinse în
noua provincie. Cele ataşate Moesiei Inferior au continuat să rămână
sub autoritatea acesteia. Aşadar, provincia Dacia cuprindea cea mai
mare parte a Transilvaniei (cu excepţia colţului de sud-est, aproximativ
judeţele de astăzi Sibiu şi Braşov), vestul Olteniei (aproximativ
actualele judeţe Mehedinţi şi Gorj) şi Banatul. Dacia era o provincie
imperială, având în frunte un guvernator ca locţiitor al împăratului,
numit dintre membrii ordinului senatorial. Întrucât în provincie
staţionau trei legiuni, guvernatorul era de rang consular, adică ales
dintre foştii consuli. Acesta avea atribuţii militare şi juridice, pe care le
exercita în numele împăratului. Pe timpul guvernării lui D. Terentius
Scaunarius a fost fundată Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
capitala noii provincii. Importanţa Daciei în ierarhia provicniilor ormane
rezultă şi din faptul că toţi guvernatorii ei din timpul lui Traian au fost
personalităţi militare de primă mână. Spre exemplu Bassus guvernase
înainte Syria, una dintre cele mai importante provincii ale imperiului.
După moartea lui Traian, pacea vremelnică de care beneficiase
Dacia a fost ameninţată de sarmaţii iazigi, stabiliţi în Pannonia.
Urmaşul lui Traian, Hadrian chiar avusese intenţia de a o părăsi, dar
aşa cum ne spune Eutropius, l-au oprit prietenii. Hadrian va încredinţa
comanda militară lui Q. Marcius Turbo, personaj militar de excepţie,
care apare cu titulatura de praefectus în fruntea Pannoniei şi a Daciei.
La ordinele lui Hadrian, lui Q. Marcius Turbo îi revine şi misiunea
de a reorganiza în anul 118 provincia Dacia. În acest moment apare o
nouă structură, în care apare Dacia Superior, cuprinzând cea mai mare
parte a Daciei traiane. Acest lucru implică şi existenţa unei Dacii
inferioare, ce cuprindea teritoriile nord-dunărene anexate în 101-102
de Moesia Inferior (estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei, colţuri din
nord-vestul şi sud-vestul Munteniei, precum şi sudul Moldovei. Apoi, în
123 este atestată o a treia provincie, Dacia Porolisenssis, desprinsă din

114
nordul Daciei traiane. Se pare, totuşi, că ea a fost creată tot în 118,
odată cu celellate două provincii dacice.
Dacia superioară avea în frunte tot un legatus Augusti pro
praetore, dar de rang pretorian. Celelalte două provincii erau conduse
de un procurator Augusti.
În vremea împăratului Antoninus Pius, prin 140-143, se pare că
vestul Munteniei a fost reanexat la imperiu, în cadrul provinciei Dacia
Inferior. La limita răsăriteană a teritoriului reanexat s-a construit un
mare val de pământ, întărit cu castre şi turnuri de pază, aşa-numitul
limes transalutanus.
Dar, la o jumătate de secol, după prima reorganizare
adminstrativă a Daciei, s-a constatat că această concepţie strategică
era depăşită. În 168-169 izbucneşte războiul cu iazigii. În aceste
împrejurări, împăratul Marcus Aurelius hotărăşte să unifice cele trei
provincii dacice sub autoritatea unui singur guvernator general,
purtând titlul de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum.

Armata romană în Dacia (exercitus Daciae)

Apărarea Daciei s-a bazat pe două elemente esenţiale: armata
(legiuni şi trupe auxiliare) şi numeroase castre şi alte fortificaţii mai
mici. Treptat, din îmbinarea acestor elemente, a rezultat un sistem
defensiv unitar.
Din cele 29 de legiuni de care dispunea imperiul în timpul lui
Traian, trei au staţionat în Dacia, acestea fiind I Adiutrix, IIII Flavia felix
şi XIII Gemina. După reorganizarea provinciei în timpul lui Traian a mai
rămas doar o singură legiune, XIII Gemina cu sediul la Apulum. După
reforma din anul 168 în Dacia a fost adusă o nouă legiune, V
Macedonica, cu sediul la Potaissa.
Comandantul legiunii era legatus legionis. O legiune era
organizată în zece cohorte, ajungând, de multe ori, la un total de 6400
de oameni. Legiunile se recrutau numai dintre cetăţenii romani.
Serviciul militar dura 25 de ani.
În castrele de pe limes staţionau şi aşa-numitele trupe auxiliare,
la început formate din trupe străine, iar apoi recrutate din provincii. Ele
îşi primeau numele de la cel al popoarelor sau populaţiilor din care
iniţial au fost recrutate, de exemplu: Gallorum, Thracorum, Dacorum
etc.)., de la numele unui comandant sau de la numele împăratului.
Trupele auxiliare erau grupate în unităţi regulate – alae (de
cavalerie) şi cohortes (de infanterie), precum şi neregulate – nationes
şi numeri. Soldaţii auxiliari erau recrutaţi din diferite popoare.
Serviciul militar dura 25 de ani, la capătul cărora veteranii erau
„lăsaţi la vatră”, primind cetăţenia romană, fapt ce atrăgea după sine
dreptul de cetăţenie şi asupra familiei sale (soţii, copii). Uneori pentru
fapte deosebite, unele unităţi militare primesc dreptul de cetăţenie în
masă, înainte de terminarea serviciului militar.

115
 Fiecare din cele trei provincii ale Daciei (Superior, Inferior şi
Porolisenssis) avea propria sa armată (exercitus). Armata Daciei
superioare număra, în afara legiunilor XIII Gemina şi V Macedonica şi
un număr apreciabil de unită‚i auxiliare. În Dacia inferioară au staţionat
doar trupe auxiliare. Cea mai cunoscută este exercitus Daciae
Porolisenssis, formată din numeroase alae şi cohorte.
Îmbrăcămintea soldatului roman consta din tunica, bracae
(pantaloni), sagum (manta groasă de lână), iar la gât un fel de fular,
numit focale. În picoare purtau caligae, iar ofiţerii calcei. Vestimentaţia
era completată şi cu alte elemente, în funcţie de rang. Astfel, signiferii
purtau pe cap o piele de urs.
Armamentul roman consta din arme de apărare (coif, platoşă şi
scut) şi armament de atac (pilumi – lance de aruncat, hasta, un alt tip
de lance, gladius – spadă scurtă şi pugio – pumnal.
Fiecare legiune îşi avea stindardul şi semnul său distinctiv. Spre
exemplu Legiunea XIII Gemina, cantonată la Apulum avea ca semn
leul, pe când Legiunea V Macedonica, de la Potaissa avea taurul.
Armata romană va juca un rol foarte important în procesul de
romanizare a provinciei Dacia.

Aşezările Daciei romane

Singura aşezare cu caracter protourban din Dacia preromană
este cea înfiripată în jurul cetăţii de scaun de la Sarmizegetusa Regia.
Procesul de urbanizare a Daciei debutează doar odată cu cucerirea
romană, oraşele şi satele de aici evoluând după modelul lumii romane.
Principalele izvoare pentru cunoaşterea lor sunt Geografia lui
Ptolemeu, unde sunt pomenite 44 de localităţi, Tabula Peutingeriana şi
Cosmografia anonimului din Ravenna. O parte a lor apar şi în izvoarele
epigrafice, dar nu toate au fost identificate pe teren. Dintre toponimele
acestor localităi, multe sunt de origine autohtonă, precum Acidava,
Alburnus Maior, Ampelum, Apulum, Brucla, Buridava, Cumidava,
Deusara, Dierna, Drobeta, Germisara, Micia, Porolissum, Potaissa,
Ranisstorum, Sacidava, Singidava, Tibiscum. Altele sunt de factură
romană, precum Salinae, Romula, Centum Putei ş. a.
Oraşele Daciei romane se împărţeau în două mari categorii:
municipii şi colonii. În Dacia, aproape toate oraşele (cu excepţia Ulpiei
Traiana Sarmizegetusa) au dobândit mai întâi rangul de municipium,
majoritatea primind, apoi, şi pe cel de colonia.
Indiferent de rangul lor, oraşele primeau dreptul de a se conduce
singure, fiecare având un mic senat, aşa-numitul consiliu al
decurionilor. Dregătorii (magistrati) cei mai înalţi erau, de obicei, în
colonii, cei doi dumviri, iar în municipii, cei patru quatuorviri, care
răspundeau de întreaga conducere a oraşului.
Edilii (aediles) erau dregătorii imediat următori în rang, fiind
însărcinaţi cu îngrijirea clădirilor publice, organizarea lucrărilor publice,
poliţia, întreţinerea oraşului, organizarea spectacolelor etc. aceşti

116
dregători erau sprijiniţi de o mulţime de funcţionari, formaţi din scribi,
librari, curieri, servitori ş. a.
Paza şi ordinea în oraş o asigurau lictorii şi poliţia urbană,
subordonată edililor.
În Dacia au fost înfiinţate 12 oraşe.
Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Acest oraş, ales ca şi capitală a Daciei a fost întemeiat prin 107-
110, pe vremea lui Decius Terentius Scaunarius, primul guvernator al
Daciei, fiind singurul oraş de pe vremea lui Traian şi singurul cu titlul
de colonia încă de la bun început. Şi numai aici fondarea s-a realizat
printr-o adevărată şi tradiţională colonizare cu cetăţeni romani, mulţi
dintre ei veterani ai legiunilor participante la războaiele dacice.
Locuitorii săi au fost înscrişi în tribul Papiria, din care făcea parte şi
Traian, iar oraşul a fost dăruit cu ius Italicum.
La început oraşul purta denumirea simplă de Ulpia Dacica, pentru
ca ulterior, sub Hadrian să o cunoaştem sub numele de Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, primind, deci şi numele vechii
capitale a dacilor. Sub Severus Alexander primeşte şi titlul de
metropolis.
Încă de la întemeiere oraşul a devenit capitala politico-
administrativă a Daciei, adăpostind reşedinţa guvernatorului în
răstimpul cuprins între 106-118, cât Dacia a fost unitară. Tot aici şi-a
avut reşedinţa şi procuratorul financiar al Daciei.
Din punct de vedere religios, la Sarmizagetusa se afla sediul
cultului imperial, ce se oficia în incinta Palatului augustalilor. Aici, la
altarul împăratului divinizat, marele preot al Daciei întregi aducea
sacrificii solemne pentru sănătatea împăratului şi pentru binele
teritoriilor stăpânite de el.
Napoca (Cluj-Napoca)
Este atestată imediat după cucerire de un miliarum. Important
nod rutier şi centru meşteşugăresc, Napoca s-a dezvoltat rapid, fiind
ridicată sub Hadrian, în 177, la rangul de municipiu şi capitală a Daciei
Porolisenssis. În timpul lui Marcus Aurelius devine colonia.
Drobeta (Drobeta-Turnu Severin)
Apare tot în timpul lui Hadrian cu titlul de municipiu. Drobeta a
constituit un centru militar strategic, dar şi un important centru
meşteşugăresc şi de trafic comercial. Ajunge la rangul de colonie sub
Septimius Severus.
Apulum (Alba Iulia)
Deşi nu a avut rangul de capitală a provinciei, Apulumul a
reprezentat a principala forţă economică şi militară a Daciei. În acelaşi
timp era şi un important nod rutier, cu port la râul Mureş. În fapt, la
Apulum au existat două mari oraşe, dezvoltate diferit unul în
vecinătatea celuilalt.
Începuturile celor două oraşe nu este bine precizat. Oraşul de pe
malul Mureşului, din Partoş s-a dezvoltat din canabae-le Legiunii XIII

117
Gemina, menţionate documentar sau, după alţii, pe locul unui
presupus castru de legiune atribuit Legiunii I Adiutrix. După anul 160,
apare cu titulatura de municipium Aurelium Apulense. Foarte curând,
sub Marcus Aurelius primeşte şi titlul de colonia Aurelia Apulense.
Cel de-al doilea oraş roman de la Apulum se va dezvolta din
vicusul constituit jurul castrului Legiunii XIII Gemina, care în timpul lui
Septimius Severus este numit municipium Septimium Apulensis. Mai
târziu, sub împăratul Traianus Decius apare cu rangul de colonia nova
Apulensis. Prosperitatea de care se bucura acest oraş reiese cu
pregananţă dintr-o inscripţie din timpul împăraţilor Trebonianus Gallus
şi Volusianus, în care este numită colonia Aurelia Apulensis
Chrysopolis, adică „oraşul bogat în aur”.
Bogăţia oraşelor romane de la Apulum se poate aprecia şi prin
numărul foarte mmare de epigrafe cunoscute, constituind peste un
sfert din numărul total al inscripţiilor cunoscute în întreaga Dacie.
Potaissa (Turda)
Ca şi Napoca este atestată prin acelaşi milliarum. Iniţial, pentru
multă vreme, a fost doar un vicus, numit Patavissensium vicus. Odată
cu aducerea la Potaissa, în anul 168 a Legiunii V Macedonica,
localitatea va cunoaşte o dezvoltare impetuoasă, ajungând sub
Septimius Severus la rangul de municipium Septimium Potaissense,
imediat sau în vremea lui Caracalla primind titlul de colonia.
Subordonate oraşului Potaissa era, se pare, şi regiunea saliniferă
Ocna Mureş, unde este pomenită localitatea Salinae.
Porolissumm (Moigrad)
Cum sugestiv îl numea N. Gudea, Porolissum-ul reprezenta
„cheia de boltă” a sistemului defensiv roman din Dacia, având, deci, un
rol strategic militar deosebit pe graniţa de nord a provinciei. Oraşul s-a
născut pe locul unei aşezări dacice. Sub Septimius Severus este atestat
sub numele de municipium Porolissense, rang pe care nu îl va depăşi.
În anul 213 oraşul va primi vizita împăratului Caracalla, prilej cu care
drumul dintre Napoca şi Porolissum este reparat.
Ampelum (Zlatna)
Nu departe de Apulum, la intrarea în Munţii Apuseni se va
constitui oraşul Ampelum, sediul administraţiei minelor de aur ale
Daciei şi, în acelaşi timp, reşedinţa conducătorului acesteia, acel
procurator aurariarum. Deşi inscripţiile care să ateste calitatea de
municipiu a Ampelum-lui lipsesc, existenţa unui ordo Ampelensium
presupune ridicarea sa la rangulde oraş, probabil în timpul lui
Septimius Severus.
Tibiscum (Jupa, CS)
Dintre aşezările ridicate în vestul Daciei, Tibiscum-ul a fost cea
mai importantă. Iniţial aceasta a fost un pagus, în dependenţă de
capitala de la Sarmizegetusa. Pe măsură ce rolul său creşte,
cunoscând apogeul în cursul sec. III, fiind un important nod rutier al

118
Daciei, Tibiscum-ul apare sub împăratul Gallienus cu rangul de
municipium.
Dierna (Orşova)
Dierna se află în zona de vărsare a râului Cerna în Dunăre, fiind
un important port şi centru comercial, în permanenţă concurenţă cu
oraşul Drobeta. Aici a funcţionat şi o staţie vamală, în cadrul căreia
este pomenit şi arendaşul vămilor dacice, un anume Titus Iulius
Saturninus. Septimius Severus o va ridica la statutul de municipium, pe
care nu îl va depăşi niciodată.
Romula (Reşca, OT)
A luat naştere printr-o colonizare masivă cu veterani, fiind
singurul oraş din Dacia cu denumire curat latină. Se presupune că a
primit rangul de municipiu sub împăratul Hadrian. Sub Filip Arabul
oraşul devine colonia.
Alături de cele 12 oraşe, în Dacia au existat numeroase târguri şi
sate. Aceste aşezări rurale purtau denumirea de pagi şi vici. Singurele
aşezări de tip pagus sunt cele aflate în perimetrul coloniei
Sarmizegetusa, Aquae (Călan) şi Micia (Veţel). Aceste aşezări un nivel
de dezvoltare mai ridicat faţă de satele propriu-zise. Urmează, ca
amploare satele de tip vicus, precum Alburnus Maior (Roşia Montană),
Brucla (Aiud), Salinae (Ocna Mureş) sau Sucidava (Celei).
Staţiuni balneare (Germisara, Ad Mediam)
Aşezări ruale (Lechinţa de Mureş, Cristeşti, Micăsasa etc.).

Populaţia provinciei Dacia: colonişti şi autohtoni

Aspectul demografic al Daciei, după cucerirea romană trebuie să
fi fost schimbat radical fată de perioada precedentă. Pentru a-şi crea o
bază socală puternică, administraţia romană va trece la o colonizare
masivă, care să acopere toate sectoarele vieţii economico-sociale.
Curând Dacia va deveni un mozaic etnic şi cultural original, al cărui
liant principal îl constituia elementul romanizat.
În momentul de faţă există încă o dispută legată, pe de o parte,
de continuitatea populaţiei autohtone, pe de alta de însăşi posibilitatea
romanizării provinciei în cei 165 de ani de existenţă.
Izvoarele antice (Criton-Getica, Ioannes Lydus) vorbesc, în
general, de o secătuire a Daciei de bărbaţi, după cucerirea romană.
Principalul izvor în problema de faţă îl constituie opera lui Eutropius,
Breviarum ad Urbe condita, în care acesta afirmă: „…Traian, după
cucerirea Daciei, adusese mulţimi nesfârşite de oameni din toată
lumea romană pentru a popula oraşele şi a cultiva ogoarele căci Dacia
fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decebal”.
Este curios încă că izvoarele nu fac referire, în problema situaţiei
demografice a Daciei îndartă după cucerire. Colonizarea masivă de
care vorbeşte Eutropius nu se poate explica doar prin depopularea
Daciei (a cărei amploare este exagerată) ci prin nevoia de braţe

119
suplimentare de muncă, în condiţiile unei valorificări superioare a
bogă‚iilor provinciei.
Colonizarea provinciei s- desfăşurat în două forme principale: cea
tradiţională, prin colonizare efectivă şi cea prin atribuire de pământ din
pământul Daciei, devenit ager publicus, unor cetă‚eni romani sau
peregrini, unii fără cetă‚enie romană, din diferite părţi ale imperiului.
Ultima formă a fost utilizată pe scară largă în cazul Daciei.
Dar, o parte a solului a fost atribuit trupelor, de unde acestea îşi
asigurau subzistenţa. Prezenţa dacilor în preajma trupelor este
susţinută prin descoperirea în interiorul castrelor a o serie de produse
de ceramică autohtonă. Altă parte a solului a aparţinut domeniului
imperial: atât locurile în care s-au exploatat bogă‚ii ale subsolului (şi
unde s-au adus din alte părţi specialişti în minerit), cât şi cele destinate
păşunatului vitelor (în special în zonele montane, străbătute de păstorii
daci). Contrar unor informaţii antice, în Dacia s-a întemeiat doar un
singur oraş prin colonizare efectivă, anume Colonia Ulpia Traiana
Sarmizegetusa şi, eventual, Malva. În rest, s-a procedat la atribuirea de
pământ din solul provincial, devenit ager publicus.
Originea coloniştilor se poate uneori stabili după inscripţiile
păstrate. O statistică arată că din cele circa 2950 de nume cunoscute
în Dacia, circa 74 % sunt romane, la acestea adăugându-se un lot mai
mic de nume greceşti (14 %), precum şi de altă origine (celtice, traco-
dacice, siro-semite, egiptene, nord-africane). Mult mai sugestivă est
repartizarea lingvistică a inscripţiilor, din care majoritatea covârşitoare
sunt latine, foarte puţine greceşti şi într-un număr infim siro-
palmiriene.
O parte a acestor colinişti au venit chiar din Italia. După cum o
demonstrează necropolele de la Caşolţ şi Calbor, acestea aparţin unor
colonişti norico-pannonici, în timp ce nceropolele de la Zlatna, Brad,
Ighiu, Roşia Monrană, aparţin unor colonişti dalmati, din triburile
Pirustae, Baridustae şi Sardeates. Mult mai bine atestatţi epigrafic sunt
însă coloniştii veniţi din provinciile orientale: Siria (mulţi sirieni avem
atestaţi epigrafic la Apulum şi Sarmizegetusa), Pergam, Galatia, Frigia,
Palmyra ş. a. O parte a lor au sosit din cele două Moesii, Thracia,
Pannonia, Gallia, Germania, Noricum sau Retia. Alături de acest
element colonizat în Dacia au staţionat, pentru o perioadă limitată şi
populaţii din alte etnii, ca soldaţi în unită‚ile militare ale provinciei.
Acest lucru este afirmat de cognomen-ul pe care unii soldaţi şi-l
păstrau, în amintirea naţionalittă‚ii lor.
Pe lângă cei din armată şi populaţia colonizată, în Dacia avem şi
o administraţie formată din fucnţionari, negustorii şi numeroşi sclavi. În
paralel cu procesul de colonizare a provinciei trebuie să fi pătruns în
Dacia numeroşi locuitori veniţi din proprie iniţiativă, atraşi de bogă‚iile
acesteia.
Cei mai mulţi dintre aceşti nou veniţi poartă nume de factură
romană, chiar dacă cel de-al treilea element (cognomen) indică adesea

120
o origine neromană. Este semnificativ că dintre deţinătorii de tria
nomina, cei mai mulţi poatră ca nomen gentile pe cele de Ulpius,
Aelius şi Aurelius, aparţinând în majoritatea cazurilor împăraţilor din
dinastia Antoninilor sau lui Caracalla (care a acordat, în 212, prin
Constitutio Antoniniana, dreptul de cetă‚enie majorită‚ii locuitorilor
imperiului).
însă coloniştii locuiau cu precădereîn oraşe, unde îi atestă şi
inscripţiile. Posibil ca zonele rurale să fi fost locuite îndeosebi de
populaţia băştinaşă, care constituiau al doilea element demografic al
Daciei romane. S-a obiectat multă vreme că dacii nu sunt atestaţi în
inscripţiile provinciei. Totuşi ei nu lpsesc cu desăvârşire: un Iulius
Daciscus avem la Drobeta iar un Decebalus, luci (filius) avem pomenit
la Germisara.
O contribuţie deosebită la rezolvarea problemei prezenţei
populaţiei dacice în provincie şi l-a adus arheologia. Criteriul general
adoptat pentru identificarea pe cale arheologică a dacilor în vremea
romană îl constituie persistenţa unor elemente de cultură materială şi
spirituală din vremea Regatului dac. Arheologia satelor daco-romane
prezintă un interes deosebit pentru problema simbiozei (convieţuirii)
daco-romane.
În momentul de faţă se cunosc numeroase aşeyări rurale de
epocă romană în care apar asociate elemente de civilizaţie romană (în
special ceramică) cu cele dacice. Cele mai multe se concentrează în
Transilvania, aşa cum o indică descoperirile de la Caşolţ, Slimnic,
Micoşlaca, Noşlac, Cristeşti ş. a. Aceste descoperiri iulstrează clar
convieţuirea elementului autohton dac cu coloniştii, fie că trăiesc în
casrul aceleiaşi comunită‚i rurale, fie separat, dar împrumutând
reciproc elemente de cultură materială.
Dacii apar cel mai conservatori în perpetuarea ritului funerar de
tradiţie autohtonă (incineraţi cu variantele ei de ritual). Totuşi şi aici îşi
fac loc elemente de civilizaţie romană (ceramică, fibule, sticlărie)
alături de cea dacică şi chiar de tradiţie romană („obolul lui Charon”).
Numeroase materiale dacice au apărut şi în castrele şi aşezările civile
dezvoltate în jurul lor. Astfel de produse au ajuns în castre fie cu ocazia
lucrărilor de fortificaţii, fie prin folocirea unor produse ale băştinaşilor
locuind în apropiere de către soldaţii romani. în aceeaşi măsură
elementul dac poate fi sesizat prin ceramică specifică şi cadrul unor
villae rusticae romane, precum cele de la Aiud, Răhău, Chinteni ş. a.
Descoperirile arheologice, deşi nu pot răspunde mulţumitor la
toate întrebările, sunt totuşi elocvente pentru existenţa unui dialog
între cuceritori şi cuceriţi.

Viaţa economică a Daciei romane

Cu toate progresele înregistrate graţie fenomenului complex de
integrare a Daciei în structurile imperiului, economia provinciei
prezintă încă un caracter predominant autarhic: pe de o parte, cea mai

121
mare parte a producţiei agricole era destinată subzistenţei
producătorilor şi consumului oraşelor şi armateiş pe de alata, nevoia
de produse manufacturate era în general satisfăcută de artizanatul
local, întrucât slaba putere de cumpărare a majorită‚ii populaţiei
limitează volumul schimburilor.
Se pot delimita patru mari etape ale vieţii economice în provincia
Dacia:
1. O perioadă de avânt economic, de la cucerire la războaiele
marcomanice (166).
2. O perioadă marcată de o stagnare, ilustrată de perioada
războaielor marcomanice şi cea imediat următoare.
3. O nouă etapă de înflorire a vieţii economice, cuprinsă între
domniile împăraţilor Septimius Severus şi Gallienus.
4. Cea de-a patra etapă este una de criză generală a imperiului,
provincia Dacia fiind şi ea afectată direct.
În aceste condiţii, agricultura reprezintă principala ocupaţie a
locuitorilor provinciei. În general, în Dacia a predominat proprietatea
mică şi mijlocie. Este de relevat faptul că aproape toată terminologia
agrară de origine latină s-a transmis în limba română: arare (a ara),
ager (ogor), seminare (a semăna), colligere (a culege), machinari (a
măcina), sappa (sapă), aratrum (aratru = plug), furca (furcă), mola
(moară), secale (secară), fasoleum (fasole), napus (nap), pepo
(pepene), radicula (ridiche) etc.
Simplii coloni îşi lucrau pământul prin munca proprie, însă unii
locuitori ai oraşelor ce posedau mici proprietă la şară lucrau cu sclavi
specializaţi. De asemenea, existau şi unele proprietăţi agricole mai
întinse, ai căror stăpâni locuiau aşa-numitele villae rusticae, precum
cele cercetate la Hobiţa, Cinciş, Ciumăfaia, Aiud ş. a. În teritoriile
unită‚ilor militare, pământul era cultivat de militari şi de populaţia
civilă (îndeosebi autohtonă) supusă la plata dijmei.
Creşterea animalelor era practicată în gospodăriile proprii ale
coloniştilor şi autohtonilor. :i în acest domeniu, terminologia latină s-a
păstrat în totalitate în limba română: bos (bou), taurus (taur), vacca
(vacă), vitellus (viţel), ovis (oaie), vervex (berbec), porcus (porc), capra
(capră), admissarius (armăsar).
O altă formă este reprezentată de păstoritul transhumantş
păşunile aparţineau domeniului imperial şi erau arendate păstorilor
(pecurarii) prin intermediul unor arendaşi (conductores). Studiile
osteologice arată că rasele erau în generald e o productivitate mică.
Un domeniu special este cel al pomiculturii şi viticulturii.
Terminologia românească este de aceeaşi origine latină. Spre
exemplu: vitis (viţă de vie), mustum (must), vinum (vin), acetum
(oşet).
Exploatarea bogăţiilor subsolului
Domeniul cel mai important, asupra căruia suntem cel mai bine
informaţi, este cel al exploatării aurului. Această activitate a fost

122
repusă în funcţiune imediat după organizarea provincieiş întreruptă
temporar în perioada invaziilor sarmato-germanice din timpul lui
Marcus Aurelius, exploatarea minelor de aur va fi reluată după trecerea
primejdiei. Tinutul minier din Muţii Apuseni se afla în patrimoniul
împăratului. Cele mai cunoscute exploatări (aurariae) erau la Ampleum
(Zlatna – centrul administraţiei miniere), Alburnus Maior (Roşia
Montană) şi Brucla (Aiud). Administraţia era încrdinţată unui procurator
aurariarum. Aurul era exploatat, pe lângă metoda simplă a culegerii
din nisipul aurifer, prin galerii (cuniculi) şi puţuri (putei, putea). Aceste
galerii atingeau 150-650 m. Intrările unor astfel de galerii se mai pot
observa la Alburnus Maior, în unele dintre acestea fiind găsite şi o serie
de tăbliţe cerate cu scriere cursivă, de epocă romană. În alte locuri s-
au identificat urmele unor bazine săpateu în stâncă pentru strâns apa
necesară spălării minereului zdrobit, precum la Vulcoi-Corabia sau
Muntele Breaza (lângă Zlatna). Exploatarea se făcea de către mineri
specializaţi, unii aduşi special în acest scop din Dalmatia: Pirustae (la
Alburnus Maior ei formează un cartier: vicus pirustarum), Baridustae,
Sardeates. În zona auriferă a Munţilor Apuseni se cunosc aproape 80
de nume ilirice. Alţii erau angajaţi temporariş astfel dintr-o tăbliţă
cerată aflăm cum un om liber îşi închiriază foţa de muncă unui aurarius
pe timp de circa 5 luni, pentru suma de 70 de dinari. Odată cu aurul se
exploatau şi alte metale neferoase (argint, cupru, plum sau mercur).
Asemenea exploatări se cunosc şi în Banat, la Dognecea, Sasca
Montană şi Surducul Mare unde, în ultima, Tabula Peutingeriana
înregistrează toponimul sugestiv de Centum Putei, anume „o sută de
puţuri”.
Despre exploatarea fierului suntem mai puţin informaţi. O
inscripţie de la Teliucul Inferior (HD) ne face cunoscuţi, pe timpul lui
Caracalla, doi conductores ferrariarum. Fierul, prelucrat în bare, era
destinat să acopere nevoile interne ale provinciei şi în special cele ale
armatei.
O bogă‚ie importantă a daciei o reprezentau salineleş în chip
sugestiv, pe drumul de la Apulum la Potaissa, Tabula Peutingeriana
menţionează o localitate purtând acest nume, Salinae (Ocna Mureş).
Aceste saline aparţineau tot domeniului imperial, fiind arendate unor
conductores. Astfel de arendaşi sunt pomeniţi la Apulum sau Micia.
Sarea Daciei era cel mai probabil şi exportată în provinciile vecine.
Un loc important în viaţa provinciei o deţineau carierele de
piatră. Pentru exploatarea marmurei este cunoscută cariera de la
Bucova, folosită pentru monuementele de la Sarmizegetusa. Pe drumul
dintre Aquae şi Germisara este plasată localitatea Petrae, identificată
cu Măgura Uroiului (lângă Simeria), de unde se extrăgea augit-
andezitul folosit la executarea a numeroase monumente sculpturale de
la Sarmizegetusa şi Micia. Din cariera de la Ighiu se extrăgea calcarul
utilizat pentru ridicarea castrului de la Apulum şi a altor monumente

123
din jurul acestuia. Urmele acestor exploatări antice s-au păstrat până
în zilele noastre.
Meşteşugurile
Constituie activitatea cea mai reprezentativă pentru a putea
aprecia valoarea civilizaţiei romane în raport cu cea anterioară şi cu
cele post-romane. Documentarea cea mai importantă este rezultatul
cercetărilor arheologice. Pe lângă produsele, de bună calitate din
import, necesarul de pe piaţa Daciei era completat de producţia
meşteşugărească locală.
Repertoriul de ocupaţii (meserii) atestat de inscripţiile Daciei este
sugestiv. Cei mai cunoscuţi erau fabrii – meseriaşi care prelucrau
materiale dure, precum fierul şi alte metale, dar şi construcţtori. La
Apulum este atestat un col(egium) fab(rum) et dendr(ophorum),
probabil de dulgheri. Câteva inscripţii amitesc de lapicizii (lapidarii),
meşteri pietrari, la Aquae, Micia, Cristeşti ş. a. Zugravii se numeau
pictoriş un astfel de zugrav este cunoscut de la Apulum. Sigillarius era
cel care confecţiona sigilla – figurine şi statuete de lut.
Comerţul şi căile de comunicaţie
Schimburile comerciale erau înlesnite şi de o reşea de drumuri,
ce permitea circulaţia rapidă. Peste cursurile de apă se vor ridica o
serie de poduri, pe care chiar Tabula Peutingeriana le înregistrează:
Pons Aluti, Pons Augusti, Pons Vetus. Transportul produselor se făcea
însă şi pe cursurile de apă navigabile, îndeosebi pe Dunăre, dar şi pe
râurile interioare, precum Mureşul, care era navigabil în amonte până
la Apulum, unde exista şi un port. Acest lucru este sugerat şi prin
descoperirea la Apulum a unei inscripţii care pomeneşte de un colegiu
al corăbierilor (collegium nautarum). Mai menţionăm doar faptul că în
vremea lui Traian, pentru prima oară, Oceanul Atlantic a fost legat de
Marea Neagră printr-un drum.
Reţeaua rutieră din Dacia este cunoscută fie din celebra Tabula
Peutingeriana, unde este indicat treseul drumului imperial ce unea
principalele localită‚i ale provinciei, cât şi din descoperirea unor miliari
(indicatoare aflate pe marginea drumurilor, marcând distanţele, în mile
romane) cum sunt cei de la Aiton sau Micia.
Produsele de import ajungeau în Dacia aduse de negustori veniţi
din diverse zone ale imperiului. Ei sunt pomeniţi în inscripţiile păstrate
în Dacia, care le specifică originea (siriană, celtică) sau provenienţa
(Dalmatia sau Trierul de astăzi). O altă sursă pentru cunoaşterea
relaţiilor economice ale Daciei romane o reprezenită produsele
descoperite în provincie: amfore, cu ştampile de origine greacă sau
italică, terra sigillata (din Italia, Gallia şi Pannonia), opaiţe (Italia sau
provinciile învecinate), sticlă, obiecte de bronz ş. a. Dar multe produse,
până nu demult importate, au început să fie confecţionate şi în Dacia,
ceea ce îngreuneeză diferenţierea între ceea ce este produs de import
şi ceea ce este producţie (imitaţia) locală. Astfel de ateliere locale, care
copiază modele piese din imperiu sunt cunoscute la Micăsasa, Cristeşti,

124
Ampelum (ceramică), Cluj-Napoca (fibule), Tibiscum, Sarmizegetusa
(sticlărie).
Relaţiile Daciei romane s-au direcţionată însă şi spre lumea
barbară. Un rol important l-a deţinut schimburile cu dacii liberi. Prin
intermediul comerţului s-au răspândit dincolo de graniţele provinciei,
produse variate şi îndeosebi monede. Pulsul vieţii economice în Dacia
este sugestiv ilustrat şi prin descoperirile monetare produse în cadrul
aşezărilor sau castrelor. La Porolissum a existat şi s-a cercetat o vamă
prin care se făcea tranzitul mărfurilor între lumea romană şi cea a
dacilor liberi de la frontiera nordică a provinciei.
Vămile şi impozitele
Statul roman beneficia de numeroase venituri din vămuirea
mărfurilor şi din impozitele provinciale, ultimele de două tipuri: directe
(tributa) şi indirecte (vectigalia). La acestea se adăugau o serie de
corvezi impuse populaţiei pentru întreţinerea drumurilor, construcţii
publice sau pentru întreţinerea armatei.
Perioada de maximă înflorire economică a Daciei corepunde
domniilor Antoninilor şi Severilor.

125
 Istoria veche a României

CURS 12

CULTURA MATERIALĂ ŞI SPIRITUALĂ ÎN PROVINCIA DACIA

Comparativ cu epoca anterioară, pe perioada cât Dacia a fost

provincie romană, atât cultura materială, cât şi cea spirituală a atins
un nivel ridicat. Aceasta şi datorită faptului că încorporarea Daciei în
graniţele lumii romane s-a produs în perioada de maximă înflorire a
imperiului, ce a corespuns acelui prosper „secol al lui Traian”.
Cultura materială
Cultura materială a suportat modificări esenţiale, sub toate
aspectele ea modelându-se după tiparele romane. Alături de bunurile
de import, foarte preţuite în Dacia, aici funcţiona şi o producţie locală
intensă, care era creatoarea unor bunuri de larg consum, cu destinaţie
specială sau destinate unor elite. Astfel, cultura materială poate fi
împărţită în două mari categorii: una locală şi o alta de import, ambele
subordonate unor necesităţi, obiceiuri sau gusturi ce caracterizează nu
doar pe omul modern, ci şi pe cel al antichităţii.
Atât produse ale culturii materiale cât şi elemente ale culturii
spirituale romane au pătruns în Dacia încă înainte de cucerirea traiană,
în urma circulaţiei bunurilor, ideilor sau persoanelor.
Viaţa spirituală
I. Scrisul
Încă şi şcoala elementară, elevii scriau cu ajutorul unui
instrumenta numit stilus, cu care trasau literele pe tăbliţele aşezate pe
genunchi. Aceste tăbliţe erau prinse într-o ramă şi acoperite un cu strat
de ceară de albine, unele putânf fi legate. Greşelile se corectau prin
netezirea cerii. Un alt suport pentru scris era papirusul, folosit în
administraţie. În Dacia romană însă cele mai multe mărturii scrise sunt
dăltuite în piatră.
Scrierea şi limba latină
Încă din perioada preromană, scrisul era cunoscut în Dacia,
dovadă fiind ştampilele cu caractere latine DECEBALUS PER SCORILO
imprimate pe un vas de cult de la Sarmizegetusa Regia, alături de alte
grafitii apărute izolat, ca şi ştirea despre solia burilor care au adus lui
Traian o ciupercă mare, scrisă cu litere latine.
O dată cu transformarea Daciei în provincie romană scrisul a
penetrat puternic în mediul urban, dar şi în cel rural.
Liantul între colonişti, autohtoni şi peregrini în Dacia îl constituia
limba latină. Folosirea acesteia este atestată în Dacia prin cele peste
3.500 de inscripţii, cele mai multe dintre ele redactate corect din punct
de vedere gramatical şi ortografic. Printre aceste inscripţii, cele numite

126
instrumentum, scrise de oameni simpli, de soldaţi sunt foarte
importante deoarece dovedesc cunoaşterea scrisului şi a limbii latine
la această categorie de oameni simpli. Inscripţiile aparţin autorităţilor
administrative, armatei, veteranilor sau micilor proprietari.
Scrierea folosită de textele epigrafice din Dacia este cea
monumentală. Caracteristicile scrisului din Dacia sunt specifice
scrisului folosit în provinciile occidentale.
Limba latină, prin intermediul coloniştilor s-a impus şi în provincia
Moesia Inferior (Dobrogea), dar aici apare într-o formă mai puţin
corectă decât în Dacia.
Scrierea şi limba greacă
Spre deosebire de limba latină, limba greacă a pătruns în Dacia
preromană mult mai timpuriu, datorită relaţiilor geto-dacilor cu
coloniile greceşti. Însă ponderea deţinută de aceasta în provincia Dacia
este mică.
Şcolile
Problema ce se ridică în problema „ştiinţei de carte” în cazul
Daciei, este aceea dacă aici au existat, într-adevăr, şcoli publice,
întrucât inscripţiile nu ne indică nimic în acest sens. În schimb, la
Germisara a fost găsită o stelă funerară pe care apare redat un copil ce
ţine două condeie în mână şi un săculeţ pentru rechizitele şcolare. Pe o
stelă funerară de la Zam (HD) este reprezentat un bărbat ce ţine la
şold o călimară. De asemenea, la Micia, pe un medalion funerar apare
şi un şcolar care ţine în mâna dreaptă un condei mare, iar în cea
stângă un ghiozdan. Pe câteva cărămizi descoperite la Drobeta,
Romula, Sucidava, Sarmizegetusa ş. a. sunt prezente exerciţii de scris.
Copiind întru totul modelul roman, educaţia copiilor se făcea în
familie, precum şi în şcoli elementare conduse de scribi plătiţi. Ca şi în
alte provincii, şcoala şi nevoile scrierii latineşti au ocupat un loc foarte
aparte în procesul romanizării dacilor şi a elementelor neromane
colonizate.

VIAŢA CULTURAL-ARTISTICĂ
Spre exemplu, de la Germisara cunoaştem o dedicaţie în versuri,
cu valoare poetică:
„Ţie regină a apelor, nimfă, podoaba pădurii
Bassus, a cărui rugi tu le-ai împlinit bucuros,
Ţi-a dedicat, dintr-o stană de marmură altarul acesta
Lângă Germisara, ta, de pe-ntăritele culmi”.
Arta şi practica muzicală este documentată în Dacia prin
menţionarea asociaţiilor de hymnoizi formate din cântăreţi de imnuri
şi cântece sacre şi conduse de un dirijor de cor. Zeul căruia i se
aduceau cele mai multe hymnoide era Bachus, zeul serbărilor
dionisiace şi al viţei de vie. În castrul de la Gilău a fost descoperit un
relief cu Cavalerul trac în care cântăreţul ţine în mână o harpă cu şase
corzi.

127
 Arhitectură şi urbanism
Prima realizare arhitectonică, ce inaugurează viaţa romană în
Dacia, este podul de peste Dunăre de la Drobeta, operă a celebrului
arhitect Apollodor din Damasc.
Arhitectura civilă în Dacia se împleteşte strând cu urbanismul.
Respectând regulile lui Vitruvius pentru întemeierea unui oraş roman,
exemplul este urmat în Dacia doar în cazul capitalei Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa. În peisajul urban, un loc important îl
ocupă amfiteatrele, în care se desfăşurau spectacole şi lupte de
gladiatori, precum sunt cele cunoscute de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa şi Porolissum, castrele şi nelipsitele băi, cele din urmă
cunoscute prin staţiunile de la Germisara, Aquae li Ad Mediam.
Templele din Dacia sunt atestate prin ruinele acestora sau prin
mărturiile epigrafice, în toate centrele urbane al provinciei, fiind
dedicate divinităţilor adorate în aceste locuri.

RELIGIILE ÎN DACIA ROMANĂ

Izvoarele privitoare la religiile Daciei romane sunt, în general,
cele epigrafice, monumentele sculpturale, diverse piese de bronz,
teracote sau gliptică. Această provincie prezintă un interesant evantai
al cultelor, de la cele „clasice” greco-romane, la divinităţi mărunte şi
personificări de tot felul.
Constantin C. Petolescu optează pentru o clasificare a cultelor din
Dacia după criteriul etno-geografice, care corespunde cel mai bine
înţelegerii acestui complex fenomen. Din acest punct de vedere
distingem divinităţile greco-romane, cele orientale şi nord-
africane, divinităţile occidentale şi cele traco-dacice.
Divinităţile greco-romane cuprinde vechile divinităţi romane şi
greceşti, precum Iupiter, Apollo, Mercur, Marte, Vulcan, Neptun,
Iuno, Minerva, Diana, Venus ş. a. Ca pretutindeni în lumea romană
şi în Dacia, Iupiter, Iuno şi Minerva formează o triadă (Triada
capitolină). Un loc important îl deţin şi divinităţi admise mai târziu în
Olimp: Hercules, personificare a forţei fizice şi Dionysos-Liber, zeul
vinului şi al nemuririi.
Intrarea Daciei în sistemul administrativ provincial roman
corespunde perioadei de asalt al cultelor venite din orient. Din punct
de vedere geografic, se disting culte microasiatice, egiptene şi
siriene. Cele mai cunoscute divinităţi microasiatice sunt Cybele şi
Sabazius. Divinităţile egiptene cunoscute din Dacia sunt Isis,
Sarapis, Amon, Ossiris, Anubis, dar şi altele.
Panteonul sirian din Dacia este reprezentat prin zei ca Baal sau
Dea Syria.
Cel mai popular dintre toate cultele orientale a fost cel de tip
sincretist al lui Mithra Sol Invictus, sinteză între divinitatea persană
Mithras şi cea siriană a luminii.

128
 În acelaşi timp se manifestă, sporadic şi izolat, culte monoteiste
ce se leagă de prezenţa iudaicilor în provincia Dacia. Enigmatic rămâne
acel Deus Aeternus, cunoscut prin numeroase inscripţii în Dacia
Superioară, divinitate abstractă, încercând poate o sinteză între
monoteismul iudaic şi divinitatea supremă a panteonului roman.
Nici cultele occidentale nu lipsesc din Dacia. Cunoaştem, astfel, o
serie de divinităţi celtice şi germanice, precum Epona sau Apollo.
Din lumea sud-dunăreană sunt cunoscute fie divinităţi dardanice
(Dea Dardanica) ori tracice (Zbelsurdus sau Cavalerul trac, ultimul
prezent prin multe reprezentări figurate).
Din fondul autohton s-au păstrat foarte puţine elemente ale
religiei geto-dacice. Sunt de amintit însă personificările provinciei
(Dacia, Dacia tres, Terra Daciae) sau genius Daciarum, precum şi
Dei deae Daciae, noţiune ce include şi zeii autohtoni. Tot legat de
pământul Daciei sunt şi nimfele, ca divinităţi colective; ele apar şi ca
protectoare al apelor termanle, precum la Germisara, fiind considerate
de unii specialişti ca divinităţi autohtone.
Încă din timpul provinciei, au existat în Dacia şi comunităţi
creştine, ce se manifestă mai mult sub forma unor erezii, precum cea
gnostică. Lor le aparţin aşa-numitele de tip abraxas, amulete cu
numele lui ...., zeul suprem al gnosticilor basilideni.
Pe plan statistic, trebuie spus că divinităţile greco-romane
acoperă cca. 75% din totalul celor cunoscute până în prezent în Dacia.
Se poate aprecia, ca o concluzie, că populaţia provincială din Dacia,
departe de practicile idolatrice şi combinaţiile savante, continuă, în
general, a-şi adora divinităţile cu vechile forme şi atribuţii; această
situaţie poate fi explicată numai prin prezenţa masivă a elementului
colonizator latinofon. Credinţe despre mântuire – de la cele păgâne la
creştinismul primar – rămân în mare măsură apanajul spiritual al
oraşelor şi elitelor societăţii provinciale.

ARTA PROVINCIALĂ ÎN DACIA

Principalul domeniu de cercetare al artei în Dacia îl constituie
arta sculpturală. Cele mai impunătoare erau statuile de bronz ce
împodobeau forurile oraşelor şi principia castrelor. Fragmente din
statui dedicate împăraţilor romani au fost descoperite la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa (capul de bronz al lui Traianus Decius) Porolissum
(statuia acvestră a lui Caracalla), Apulum sau Răcari. La acestea se
adaugă sculptura ornamentală, ca un auxiliar permanent al arhitecturii
publice sau private.
Un domeniu larg de manifestare a artei provinciale este oferit de
reprezentările religioase, în general, de caracter votiv: statui şi
statuete reprezentând divinităţile greco-romane ori orientale şi
basoreliefuri ilustrând mitul unor divinităţi. Unele produse,

129
excepţionale ca realizare erau importate, aşa cum este cazul statuii
zeului Liber Pater de la Apulum, lucrat din marmură.
Mult mai sugestive pentru arta provinicală sunt însă
monumentele funerare. Aici includem statuile funerare, pereţii de
edicule, stele, coronamente, medalioane, sarcofage, altare, pe care
apar, adeseori gravate scene cu caracter mitologic sau chipurile
defuncţilor. Tematica şi stilul reprezentărilor se copiau din „albume” de
modele ce circulau pe arii geografice întinse din imperiu. Arta
provincială romană de cea din nordul Italiei, Noricum şi Pannonia.
Unele edificii erau împodobite cu picturi, aşa cumne sunt
cunoscute la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Apulum. Se cunosc
fragmente de tencuială cu zugrăveală în diferite culori şi în special de
„roşu pompeian”.
Arta mozaicului a ocupat şi ea un loc aparte în împodobirea
caselor. Cele mai remarcabile descoperiri se cunosc de la
Sarmizegetusa, Apulum, Napoca sau Porolissum.
Arta minoră este sugestiv exprimată prin gliptică. Numărul mare
de geme (pietre gravate) descoperite în Dacia, unele adevărate opere
de artă provin, în parte, şi din cele două centre de producere a lor:
Romula şi Porolissum.
Plastica în lut este cunoscută prin teracotele reprezentând
venusuri, dar şi numeroase opaiţe, multe dintre ele frumos decorate. O
parte a acestor produse se realizau în centrele de ceramişti de la
Micăsasa şi Cristeşti.

ISTORIA POLITICĂ A DACIEI ROMANE

Constituită ca provincie romană de rang consular în vara anului
106 p. Chr., Dacia a fost integrată istoriei imperiului, fiind părtaşă la
evenimentele politice derulate în această parte a Europei. Situarea sa
la graniţa de est a imperiului din Europa, Dacia a fost în contact
nemijlocit cu neamurile barbare ce o înconjurau spre nord şi răsărit..
Primele probleme ale provinciei nou create au apărut imediat
după moartea lui Traian, pe timpul lui Hadrian, când se declanşează
cele dintâi atacuri sarmaţilor roxolani şi iazygi. Roxolanii erau
nemulţumiţi de stipendiile acordate şi de refuzul lui lui Traian de
retrocedare a unor teritorii luate anterior de regele Decebal, în cele din
urmă Hadrian căzând la înţelegere cu ei, undeva provincia Moesia. Însă
ameninţările iazygilor au continuat, misiunea conducerii războiului
împotriva lor revenindu-i generalului Q. Marcius Turbo, numit prefect
peste legiunile din Dacia şi Pannonia. Astfel, la 118 acesta reuşeşte să
îi înfrângă la iazygi şi să restaureze pacea în Dacia. Aceste pericole se
pare că l-au determinat chiar pe Hadrian, la un moment dat, să
părăsească Dacia, fiind convins doar de prieteni să păstreze această
provincie. Prevăzător, Hadrian va întări totuşi graniţa de pe Olt, prin
ridicarea acelui limes Alutanus.

130
 Următoarele conflicte sunt consemnate în timpul împăratului
Antoninus Pius. În Vita Antonini luptele împotriva dacilor liberi, primele
plasate, se pare, în perioada anului 143, când în provincie sunt aduse
trupe noi şi se reconstruiesc o serie de fortificaţii din Dacia Superior.
Peste un deceniu şi jumătate, între 157-158 se constată o nouă întărire
a sistemului defensiv, în Dacia fiind menţionate în inscripţii unităţi
militare noi, iar Legiunii XIII Gemina i se acordă titlul de pia fidelis. Tot
sub Antoninus Pius se crează şi exercitus Daciae Porolissensis, pentru
apărarea graniţei de nord-vest.
O perioadă grea pentru Dacia a debutat odată cu domnia
împăratului Marcus Aurelius. Profitând de intrarea Romei în războiul cu
parţii, în anul 166 o coaliţie formată din populaţiile germanice, aflate la
nord şi răsărit de Dacia declanşează, concomitent, o puternică acţiune
armată antiromană. Dacia va avea mult de suferit în timpul războaielor
marcomanice, când alături populaţiile de neam germanic, la care se
vor alătura sarmaţii şi dacii liberi vor ataca provinciile dunărene. În
168/169, ca urmare a debarcării neamurilor gotice din Gothland
(Peninsula Scandinavă) pe ţărmurile Mării Baltice şi deplasarea lor spre
sud s-a produs o mare perturbare în lumea germanicilor, care au
început să preseze asupra hotarelor romane. În faţa pericoului iminent,
Marcus Aurelius aduce în Dacia, de la Troesmis, o nouă legiune (V
Macedonica), pe care o cantonează la Potaissa, în zona afectată de
incursiunile barbare. Luptele de pe teritoriul Daciei împotriva barbarilor
vor fi purtate îndeosebi în zona de nord a provinciei. Totuşi, aceştia vor
înainta până la spre capitala Sarmizegetusa, căreia îi provoacă
distrugeri importante. Mai mult chiar, hasdingii de neam germanic,
conduşi de Rhaes şi Rhapatos vor încerca, fără succes să aşeze în
Dacia pe prinţul Tarbos.
Dacilor liberi le-a revenit misiunea de a devasta zona auriferă a
Munţilor Apuseni, din jurul Alburnusului Maior. Acum sunt ascunse în
galeriile miniere tăbliţele cerate, descoperite în secolul al XIX-lea. În
acelaşi timp, castrele de pe Pomet şi Citera de la Porolissum sunt
atacate şi distruse.
Pacea se va încheia abia în anul 175, cu marcomanii şi cvazii.
Noua pace cu barbarii este încheiată după moartea lui Marcus Aurelius,
de către urmaşul său, Commodus. Dio Cassius ne informează că
guvernatorul Sabinus a adus sub ascultarea sa 12.000 de daci, sub
promisiunea că le va da pământ în Dacia.
Sub următoarea dinastie, cea a Severilor se constată o
importantă dezvoltare economică şi socială a provinciei. Un avânt
deosebit îl va lua urbanismul Daciei sub Septimius Severus, multe
localităţi fiind ridicate la rang de municipiu sau colonia. Frontierele
Daciei sunt lărgite şi întărite la est de Oltenia (Dacia Malvensis) prin
acel limes Transalutanus.
În timpul lui Caracalla, prin Constitutia Antoniniana, emisă în anul
212 se va acorda cetăţenie tuturor locuitorilor liberi din imperiu, lucru

131
ce se reflectă în onomastica Daciei prin numărul ridicat al numelor de
Aurelius primit cu această ocazie. În timpul vizitei acestui împărat în
nordul Daciei, lui Caracalla i se va ridica la Porolissum o statuie
ecvestră din bronz. Măsurile luate de împărat pentru întărirea graniţei
de nord a provinciei vor spori eficacitatea frontierei, care rezistă cu
succes atacurilor dacilor liberi ori ale sarmaţilor iazygi.
Noi incursiuni ale dacilor liberi mai sunt consemnate în timpul
împăratului Macrinus (217-218). Maximin Thracul, în 235-236 va reuşi,
la rându-i să învingă pe sarmaţii şi dacii liberi care atacă Dacia, luându-
şi şi titlul de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus.
Însă începuturile anarhiei militare din imperiu se vor face
resimţite, curând, şi în Dacia. Pe scena acţiunilor militare se aflau
acum carpii, aliaţi cu goţii. Un prim atac asupra provinciei fi consemnat
în anul 242. După străpungerea limesului transalutan aceştia vor
ajunge în Dacia Apulensis. Vârful acestor acţiuni a fi însă atins în
vremea lui Filip Arabul. Timp de doi ani, între 245-247 acesta a trebuit
să facă faţă atacurilor repetate ale barbarilor. După înfrângerea lor,
Filip îşi va lua titlul de Carpicus Maximus şi va lansa emisiunea
monetară cu legenda Victoria Carpica. Ineficienţa dovedită a limesului
transalutan îl va determina pe Filip să revină cu graniţa Daciei pe Olt.
Tot el va acorda Daciei dreptul de a bate monedă de bronz, cu legenda
PROVINCIA DACIA, drept menţinut până în anul 256.
Coaliţiile barbare vor deveni însă tot mai puternice şi
ameninţătoare. Decius, proclamat împărat în Moesia va trebui să
treacă în Dacia pentru a face faţă atacurilor sarmaţilor iazygi, a dacilor
liberi, iar mai apoi a carpilor şi goţilor. Victoria asupra dacilor liberi îi
aduce titlul de Dacicus Maximus. Mai mult, o inscripţie de la Apulum îl
numeşte restitutor Daciarum.
Urmaşul său, Trebonianus Gallus este forţat de împrejurări să
încheie o pace cu goţii, obligându-se la plata unor stipendii şi la
cedarea unor teritorii din estul Daciei.
Sum împăraţii din a doua jumătate a secolului III, Valerianus şi
Gallienus, Dacia încă făcea faţă atacurilor barbare. Viaţa îşi urma
cursul său firesc, dar sub spectrul ameninţărilor continue. Sunt
cunoscute din această perioadă incursiuni ale dacilor liberi şi ale
goţilor. În timp ce situaţia provinciilor sud-dunărene era dezastruoasă,
goţii ajungând până în Grecia, Claudius II (Goticul) va reuşi, în anul 269
o victorie importantă împotriva unei coaliţii formate din heruli, goţi,
gepizi, bastarni şi sarmaţi, în lupta de la Naissus (Niş). Armata
barbarilor era atât de mare (se vorbeşte de cca. 320.000 de războinici
şi câteva mii de vase de război), încât, ne spun izvoarele scrise antice
„se sufoca însuşi pământul care era nevoit să suporte o atât de mare
frământare barbară”. Şocul provocat de dezastrul lăsat de goţi în
periplul lor balcanic a schimbat statutul startegic al provinciei Dacia,
lipsită de protecţia graniţei de sud, de la Dunăre. În acest context, sub
urmaşul lui Claudius, Aurelianus, graniţa imperiului se retrage şi se

132
întăreşte pe Dunăre, Dacia fiind, astfel, părăsită de armată şi
administraţie.

PĂRĂSIREA DACIEI
Părăsirea Daciei de către Imperiul roman este consemnată în
istoriografia antică abia un secol mai târziu după ce s-a petrecut acest
eveniment, de către Aurelius Victor, Eutropius şi Rufius Festus.
Relatările acestor principale izvoare sunt reluate în a doua parte a sec.
V de către Orosius, iar în sec. VI de către Iordanes, în a sa Istorie a
Goţilor. Rezumând datele acestor izvoare, constatăm faptul că Aurelius
Victor, iar mai târziu, Orosius afirmă că Dacia a fost pierdută sub
Gallienus. Aceste surse sunt confirmate şi de datarea ultimelor
inscripţii din Dacia în timpul lui Gallienus. Eutropius şi Rufus Festus
afirmă că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, iar Aurelianus a fost cel
care a retras populaţia din fosta provincie.
În aceste condiţii, istoriografia modernă s-a flat în dilemă: când a
avut loc părăsirea Daciei, sub Gallienus sau sub Aurelianus?
În legătură cu pierderea Daciei s-a adus în discuţie şi circulaţia
monetară, care scade în intensitate după domnia lui Filip Arabul. Mult
mai concludentă pare, în schimb, încetarea ridicării vreunui monument
epigrafic oficial în Dacia, după anul 260.
După ce goţii au atins chiar Asia Mică, atucurile lor au continuat
în anii 263-264 şi 266, urmate de cea mai gravă incursiune a lor între
267-268, când probabil Dacia a fost pierdută (amissa), deci cu câţiva
ani înainte de data oarecum unanim acceptată (anul 271) pentru
retragerea stăpânirii romane din Dacia.
Cum atacurile carpilor au afectat doar partea sudică a provinciei,
este posibil că acei care au forţat limesul Daciei să fi fost carpii.
Concomitent cu ei au pătruns probabil pe teritoriul provinciei dacii din
nord-vest, fapt sugerat şi de izvoarele arheologice.
Astfel, concluzionând, putem spune că mai probabilă pare o
pierdere, sub Gallienus, a autorităţii împăratului asupra Daciei, în
contextul numeroaselor rebeliuni militare din ultimul deceniu de
domnie. Sub Aurelianus va avea loc, efectiv, evacuarea instituţiilor şi
îndeosebi a populaţiei oraşelor, care nu mai beneficiau de o protecţie
efectivă în faţa năvălirilor barbare. Afirmaţia lui Eutropius, referitoare
la retragerea întregii populaţii din Dacia trebuie privită cu multă
circumspecţie, ea fiind infirmată de descoepririle arheologice care
ilustrează o continuitate de locuire a Daciei, în forme de viaţă romane
rurale, însă un secol după retragerea aureliană. În fostele oraşe
locuirea se restrânge la zonele fortificate, care puteau proteja
comunităţile rămase pe loc, fapt demonstrat, spre exemplu, spre
exemplu, la Apulum.
Pe de altă parte, se ştie că goţii nu s-au stabilit pe teritoriul
Daciei înainte de sfârşitul sec. III, după ce, mai întâi şi-au extins
dominaţia asupra unei părţi din Muntenia şi estului Transilvaniei.

133
 Pătrunderea dacilor liberi din nord-vest şi a carpilor dinspre est
pe timpul lui Gallienus a izolat provincia de imperiu. De altfel, chiar în
condiţiile unei veritabile captivităţi, condiţiile de viaţă la barbari nu
erau, se pare, prea dure.
Revenind la afirmaţia despre evacuarea populaţiei provinciale din
Dacia de către Aurelian, aceasta este unul din numeroasele falsuri
patriotice ale istoriografiei române. Aşadar, pierderea Daciei s-a
petrecut sub împăratul Gallienus, însă în provincie a rămas o parte
însemnată a populaţiei, care nu avea unde să meargă, dar foarte
probabil nici nu voia să plece.

DACII LIBERI ŞI RAPORTURILE LOR CU IMPERIUL ROMAN

În această prelegere, prin daci liberi vom desemna trei grupuri
traco-dacice, care au rămas în afara teritoriului cucerit de Traian şi
transformat în provincie romană: dacii din vest, costobocii şi carpii
la răsărit şi geto-dacii din Câmpia Munteană.
Dacii din vest sunt atestaţi arheologic prin aspectul cultural
Sântana-Arad. O importantă aşezare a acestora s-a cercetat la Medieşu
Aurit, în nord-vestul României. Dacii din această regiune au fost
permanent strâmtoraţi de sarmaţi, seminţiile germanice (îndeosebi
vandali) şi romani, cu care au întreţinut relaţii paşnice de schimb sau
cu care au purtat conflicte armate.
Dacii liberi din vest şi-au păstrat o organizare politică şi militară
proprie. Dintr-o inscripţie de la Roma, aflăm că Zia, de neam dac, fiica
lui Tiatus, era soţia regelui Pieporus al costobocilor, lucru ce ne arată
perpetuarea instituţiei regalităţii la aceştia.
Costobocii reprezentau ramura nord-estică a neamului traco-
dacic. Din punct de vedere arheologic le este atribuită cultura Lipiţa,
de caracter predominant dacic. Ei sunt atestaţi, de asemenea, în
inscripţia mai su pomenită, de la Roma, dar apar şi în scrierile autorilor
antice, în legătura cu acţiunile îndreptate împotriva frontierelor
romane. Ultimele ştiri despre costoboci se opresc în jurul anului 170,
după care în jurul lor se aşterne tăcerea, fapt datorat intrării lor, se
pare, sub hegemonia altor vecini mai puternici (carpi, sarmaţi, goţi).
Carpii
Numele lor se leagă, evident, de cel al Munţilor Carpaţi, atestaţi
întâia oară de Ptolemeu în Geografia sa. În ce-i priveşte pe carpi, prima
menţiune pare a fi de la Ephoros (secolul IV p. Chr.). Aceştia locuiau în
special zona subcarpatică şi Podişul Moldovei, unde s-au descoperit
numeroase aşezări şi necropole atribuite lor (peste 1500 de morminte
cunoscute, majoritatea de incineraţie). Ocupaţiile carpilor sunt
specifice unei populaţii sedentare: agricultura şi creşterea animalelor,
precum şi meşteşuguri şi îndeletniciri casnice. Descoperirile
arheologice demonstrează caracterul pregnant dacic al culturii carpice.
Civilizaţia lor materială reprezintă o formă evoluată a Latène-ului geto-
dacic, cu unele influenţe sarmatice (spre exemplu vasele cu torţi

134
zoomorfe) şi în special romane. Vestigiile cunoscute sugerează şi
existenţa unei organizări de tip politic şi militar. Antroponimia carpică
este documentată prin numele unui anume SCORILO, zgâriat pe pasta
unui vas.
Interesant este însă anonimatul în care carpii au rămas până în
sec. III p. Chr., ce se explică, probabil, prin aflarea lor sub tutela altor
populaţii. Abia după înfrângerea costobocilor, în jurul anului 170, carpii
au putut să-şi manifeste propria personalitate la este de Carpaţi. Până
prin anul 238, carpii nu s-au implicat în evenimetele majore din jurul
Daciei. Începând cu acest an, numele lor asociat, pentru multă vreme,
cu incursiunile antiromane, ca forţă principală atunci când participau în
cadrul unor coaliţii. Împăraţii Filip Arabul şi Galerius îşi vor lua titlul de
Carpicus Maximus, ca un merit al reuşitei lor în faţa atacurilor carpice.
Pentru a stopa incursiunile acestora, în a doua jumătate a sec. III
p. Chr. o parte a carpilor vor fi strămutaţi fie în Pannonia, fie la sud de
Dunăre, în Dobrogea, fie în Tracia. Conform unei demonstraţii a
ilustrului savant Iosif I. Russu, o parte a carpilor au fost colonizaţi pe
teritoriul actual al Albaniei, fenomen ce astăzi la baza explicării
fondului comun de cuvinte din limbile albaneză şi română, din acest
substrat antic.
O ultimă referire la existenţa lor datează din anul 381, când sunt
amintiţi ca aliaţi ai goţilor şi hunilor, sub numele de carpodaci
(denumire care înglobează şi carpi şi daci), într-o vreme în care
probabil trăiau disparat în diferite teritorii ale Daciei.
Geto-dacii liberi din Muntenia
Cultura materială a acestei populaţii este cunoscută sub numele
de Chilia-Militari, după numele celor mai importante situri cercetate. Ea
s-a dezvoltat pe fondul Latène-ului geto-dacic târziu, sub influenţa
romană şi cu un important aport sarmatic. Astăzi se cunosc peste 120
de aşezări de tip Chilia-Militari, toate nefortificate, situate în zona de
câmpie şi dealuri. Cimitirele sunt plane, iar ca rit funerar se practică
incineraţia. Ocupaţiile principale erau agricultura şi creşterea
animalelor, prelucrarea lemnului, metalurgia fierului şi olăritul.
Importurile descoperite în aceste staţiuni plasează evoluţia culturii
Chilia-Militari între jumătatea secolului II-primele decenii ale secolului
IV p. Chr. La un moment dat, teritoriul vestic aflat între Olt şi limesul
transalutan a făcut parte din cadrul provinciei Dacia Malvensis. Prin
urmare, dacii din vestul Munteniei pot fi incluşi între locuitorii autohtoni
ai Daciei romane.

135
 Istoria veche a României
CURS 13

CREŞTINISMUL ŞI ROLUL SĂU

ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE

Creştinismul este religia revelată, întemeiată de Iisus Hristos.

Numele de creştin s-a dat mai întâi credincioşilor din Antiohia, deşi cei
dintâi ucenici ai lui Iisus Hristos au făcut parte din poporul evreu aflat
în Palestina secolului I. Misiunea creştină a pornit din centrul vieţii
religioase a evreilor de atunci, Ierusalimul, şi s-a răspândit, mai întâi, în
marile centre urbane, iar mai târziu şi în mediile rurale.
Principalele izvoare ale creştinimsului sunt formate din Scrierile
sacre ale sale: Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului testament (Biblia)
şi cărţile ce compun Sfânta Tradiţie şi Tradiţia Bisericii.

Simbolistica paleocreştină
Identificarea unui obiect creştin se face având la bază
simbolistica şi, arareori, forma sa. În primele secole, cele ale
creştinismului primar, simbolistica folosită de creştini era formată din
reprezentări, precum peştele, porumbelul, ancora, cocoşul, păunul,
delfinul cu trident, vrejurile de iederă sau viţă de vie, aflate în legătură
cu episoade din viaţa sau spusele lui Iisus.
Înaintea secolului IV, în condiţiile în care semnul crucii era utilizat
extrem de rar, trebuie acordată o atenţie sporită simbolurilor
paleocreştine primare. Dintre aceste simboluri, pentru cei iniţiaţi în
religia creştină, peştele deţinea ponderea cea mai importantă. Sfântul
Clement din Alexandria recomanda chiar să se graveze pe sigiliile
creştine imaginea unui peşte.
Peştele era considerat, aşadar, un simbol de recunoaştere al
primilor creştini, care erau chiar numiţi peşti. El apare ca simbol la
sfîrşitul secolului II şi se impune la jumătatea secolului III p.Chr, fiind
unul dintre cele mai importante embleme ale lui Iisus Hristos,
apelativul gnostic al Mîntuitorului fiind ichthys (peşte), deoarece era în
acelaşi timp Peşte şi Mare Pescar. În asociere cu pîinea, peştele are
semnificaţie euharistică. Este cunoscută minunea prin care Iisus
Hristos a hrănit cei 5000 de bărbaţi cu doi peşti şi cinci pîini.
Simbolistica creştină leagă peştele, ca o derivare a faptului că trăieşte
în apă, de scena botezului.
Cel mai cunoscut simbol al creştinismului, crucea, apare ceva
mai târziu; crucea simplă trebuie subliniat, nu apare înainte de epoca
lui Constantin cel Mare, deci înainte de primul sfert al secolului IV.
Crucea exprimă supliciul lui Iisus, ca şi prezenţa Lui, acolo unde este

136
crucea, este şi Iisus. Derivate ale crucii sunt şi monogramele cu
iniţialele lui Iisus, înscrise într-un cerc.

Problematica creştinismului în provincia Dacia

Pătrunderea şi răspândirea creştinismului în provincia Dacia
reprezintă o problemă istorică majoră, aflată permanent în atenţia
specialiştilor de mai bine de un veac. Dacia a fost printre ultimele
provincii cucerite de romani, de aceea procesul colonizării oficiale a
fost temeinic organizat. Compoziţia eterogenă a coloniştilor, precum şi
varietetea cultelor din Dacia se reflectă elocvent în inscripţiile
cunoscute din această provincie. Se poate, astfel, observa, pe lângă
sincretismul religios şi rolul important deţinut de cultele orientale, din
cadrul cărora face parte şi creştinismul.
Izvoarele scrise, ne referim în primul rând la informaţiile autorilor
antici Tertullian şi Origenes referitoare la prezenţa creştinilor în Dacia
pe parcursul secoului II au fost contestate ca vagi şi neconcludente.
Ceea ce se considera, de către savantul Vasile Pârvan „o necesitate
logic-istorică”, rămâne încă doar o simplă posibilitate, susţinută prin
puţine dovezi, exclusiv de natură arheologică.
Deocamdată, singura dovadă scrisă a existenţei unei comunităţi
creştine pe pământul Daciei romane îl constituie un text gravat pe
piatra unui inel de aur, descoperit în împrejurimile Lechinţei, care sună
astfel: „Ego sum flagellum Iovis contra perversos Christianos”, tradus
„Eu sunt biciul lui Juppiter împotriva creştinilor perverşi”. Descoperirea
se datează la mijlocul secolului III, vreme în care este cert că exista cel
puţin o comunitate creştină, dar şi un duşman fanatic al acesteia, care
îşi sigila corespondenţa cu un astfel de text belicos.
La aceasta se alătură o gemă, reprezentînd pe zeiţa Isis călcînd
şarpele în picioare, găsită la Apulum pe care, ulterior, dar greu de
precizat dacă în timpul provinicei, a fost gravată cu litere greceşti
inscripţia: Attio Hristos învinge vizuina şarpelui. Tot în sec. III s-ar data
şi o gemă de la Potaissa, cu imaginea Bunului Păstor, prevăzută cu
acrostihul ΙΧΘΥС (Iesous Christos Theou Yios Soter (Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, Mîntuitorul), această formulă fiind generalizată
începând cu anul 200 d.Hr.
În arta sculpturală funerară din sec. III apar la Gilău şi Potaissa
reprezentări ale unei presupuse mese euharistice, în care apar peşti şi
panis quadratus (pâine decorată cu un o cruce decusată - în formă de
X), interpretate, însă nu unanim, ca mărturii paleocreştine. În cazul
Potaissei s-a invocat şi un factor important, anume acela al
provenienţei palestiniene a militarilor ce compuneau Legiunea V
Macedonica, cantonată aici.
Cu toate că, la începutul deceniului trecut Mircea Rusu
repertoria, pentru perioada secolelor II-III în Dacia peste 50 de
descoperiri cu caracter paleocreştin, multe dintre acestea trebuie
privite cu anumite rezerve. Ultimele luări de poziţie asupra acestei

137
problematici infirmă, totuşi, o datare a acestor mărturii înainte de sec.
III. Lipsa unor dovezi arheologice peremptorii pentru creştinismul din
secolele II-III în Dacia este explicabilă prin numărul redus al creştinilor,
cât şi prin precauţiile cu care aceştia îşi manifestau credinţa, pe fondul
numeroaselor persecuţii ale unor împăraţi romani. Prin urmare, în
momentul de faţă demonstrarea prezenţei creştinismului în Dacia fie
este tributară modului de interpretare a dovezilor de natură
arheologică şi, în special, a simbolisticii, adeseori dicutabilă, pe care le
încorporează.
Descoperirile gnostice din Dacia
În Dacia este documentată şi secta gnosticilor, prin descoperirea
unor piese (geme, plăcuţe din foiţă de aur) la Porolissum, Reşca sau
Dierna care constituie un argument indirect al răpândirii creştinismului
la noi în această vreme.

Creştinismul în epoca postromană şi a migraţiilor

Creştinismul la populaţia daco-romană
Spre deosebire de situaţia expusă în cazul provinciei Dacia,
perioada care i-a urmat, după retragerea aureliană, este mult mai
concludentă în favoarea existenţei creştinismului pe teritoriul
României. De altfel, această perioadă coincide, în linii mari, pentru
întregul imperiu, cu aplanarea persecuţiilor împotriva creştinilor şi
recunoaşterea creştinismului ca religie oficială, în timpul lui Constantin
cel Mare (I) şi Licinius în anul 313, prin cunoscutul Edict de la Milano.
Cel de-al doilea canon al Conciliului ecumenic de la
Constantinopol din anul 381 stabilea că bisericile situate in Barbaricis
trebuiau conduse după vechiul obicei, iar autoritatea asupra lor
revenea episcopului de la Constantinopol. Aşadar, izvoarele scrise ne
informează clar despre existenţa creştinismului, într-o formă
organizată, în secolul IV p. Chr. printre populaţiile barbare ce locuiau
dincolo de frontierele imperiului. Totuşi, rolul misionarilor nu este,
deocamdată, documentat printre modalităţile de răspândire a
creştinismului în fosta provincie Dacia. Prin urmare, acesta s-a
propagat în urma contactului direct cu populaţia creştină a imperiului,
prin transmiterea sa „din om în om”, la care trebuie luată în calcul
populaţia creştinată înainte de retragerea aureliană, care, în noiile
condiţii politice, nu îşi mai ascunde credinţa.
Cele mai multe descoperiri cu caracter paleocreştin sunt
cunoscute din Transilvania, mai rar din Banat şi Oltenia, fiind, aproape
în totalitate produse de import din provinciile învecinate (Italia,
Pannonia, Illyricum). Categoriile de piese, folosite de creştini, datate în
secolele IV-VI sunt variate ca funcţionalitate: opaiţe de lut sau bronz cu
reprezentări de porumbei sau cruci, aflate la Apulum, Dej, Gherla,
Potaissa, unele pisciforme, descoperite la Apulum şi „Târgu Mureş” sau
vase inscripţionate cu aceleaşi simboluri (Porolissum, Poian – CV). În
această perioadă sunt încreştinate şi unele monumente funerare

138
romane, păgâne, precum la Napoca, Ampelum sau Zlatna. Din secolul
VI datează o serie de catarame de bronz, cu traforaj în formă de cruce,
din tipul Sucidava, descoperite în Transilvania la Alba Iulia.
În spaţiul extracarpatic al României descoperirile cu caracter
creştin sunt mai puţin numeroase, dar elocvente, în câteva localităţi
din Muntenia (Olteni, Budureasca, Bucureşti) s-au descoperit tipare
pentru turnat cuciuliţe, alături de alte obiecte creştine.
Lăcaşuri de cult
De pe teritoriul fostei Dacii se cunosc două de construcţii de cult
creştine. La Slăveni a fost descoperită o sală uninavată şi o absidă,
decorată cu simboluri cerştine, obiecte de cult, alături de un schelet
găsit într-o criptă, ce aparţinea, probabil, unui martir. La Porolissum,
peste un mai vechi templu al zeului Bel, în secolul IV s-a ridicat o mică
basilică creştină. Între secolele VI-VII, la Sucidava va funcţiona o
basilică creştină, ridicată de împăratul Iunstinian. Tot unui loc de
cult trebuie să-i fi aparţinut şi aşa-numitul donarium de la Biertan, de
fapt fagmentul unui candelabru de bronz, compus dintr-un chrismon şi
o inscripţie în limba latină EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI („Eu
Zenovius, am pus ofrande”).
Din repartiţia descoperirilor se poate constata prezenţa unor
comunităţi creştine în fostele oraşe sau castre romane (Apulum,
Napoca, Porolissum, Tibiscum, Drobeta, Romula, Gherla etc.). Acest a
sugerat, aproape unanim, o aparteneţă a lor la populaţia autohtonă.
Creştinismul la populaţiile migratoare
I. Goţii
Legat de răspândirea creştinismului la aceste populaţii cea mai
importantă informaţie scrisă păstrată este cea despre misionarul
Ulfilas, consacrat episcop „al tuturor creştinilor de pe pământul getic”,
ce a propovăduit creştinismul de tip arian printre goţii nord-dunăreni,
traducând Biblia în limba gotică. Misiunea sa s-a desfăşurat între anii
341-348, pînă când va fi alungat de vizigoţi, perioadă de timp
suficientă pentru a-şi crea numeroşi adepţi. În vremea regelui
Athanaric, într-un moment de conflict cu imperiul, între 372-372 acesta
va declanşa în rândul supuşilor săi vizigoţi o mare persecuţie
anticreştină. În zona râului Musaios (Buzău) existau atât comunităţi,
cât şi biserici creştine, la care a predicat Sava Gotul, devenit martir,
fiind înecat în timpul persecuţiei lui Athanaric. Totuşi, potrivit izvoarelor
scrise, în anul 376, ce corespunde cu trecerea în masă a vizigoţilor în
Imperiu, aceştia erau încă în majoritate păgâni.
Totuşi, prezenţa creştinismului printre goţii din fosta Dacie,
învocată pe baza unor piese cu context dicutabil este astăzi
contestată.
II. Gepizii
Primele descoperiri de factură creştină aparţinând unui neam
germanic sunt atribuite gepizilor. În cazul acestora, Salvianus ne lasă
să înţelegem că pe la 440 erau încă păgâni.

139
 Deocamdată, cea mai cunoscută descoperire o constituie, pentru
Transilvania, celebrul mormânt princiar a lui Omaharus de la Apahida,
în care au apărut şi două inele, ambele cu monogramă, pe care apar şi
simbolul crucii. În mormântul său apar şi piese de costum de
investitură, de origine bizantină, ceea ce indică autoritatea care i-a
acordat semnele de distincţie socială şi religioasă. Omaharus,
recunoscut ca una din căpeteniile importante ale gepizilor din
Transilvania a trăit cândva la finele secolului V, fiind unul dintre
federaţii Imperiului bizantin. Creştinarea sa catolică urmărea, probabil,
să contrabalanseze succesele arianismului printre germanicii orientali.
Botezul lui Omaharus a devansat celebrul botez al lui Clovis, considerat
a fi avut consecinţe istorice deosebite în Occident.
În imediata apropiere de Apahida, la Someşeni, au apărut piese
dintr-un tezaur, în cadrul căruia apare şi un pectoral rotund de aur, cu
montură de almandine, ornamentat pe faţă cu o cruce iar pe spate cu
un chrismon. Piesa a aparţinut unei „prinţese” gepide care a trăit
ulterior lui Omharus, în secolul VI. Îngroparea tezaurului s-a produs
probabil pe fondul convulsiilor care au determinat sfârşitul centrului de
putere de la Apahida.
Consecinţele creştinării populaţiei germanice din zona Apahidei
sunt foarte importante şi pentru evoluţia societăţii romanice locale din
Transilvania, pe această bază ea a putând strânge relaţiile cu Imperiul
bizantin.

Problematica creştinismului în Dobrogea

Originea apostolică a creştinismului în spaţiul carpato-pontic,
care ar coborâ începuturile noii religii în aceste teritorii încă în secolul I,
rămâne doar o ipoteză: evanghelizarea „Scythiei” (Dobrogea de azi) de
către Apostolul Andrei sau Apostolul Filip figurează printre tradiţiile
Bisericii, dar nu are, deocamdată, alt suport documentar.
La sfârşitul secolului III, creştinismul făcuse deja progrese
însemnate în Dobrogea, mai ales printre militari. Răspândirea
creştinismului s-a făcut adeseori prin martiriu. În timpul marilor
persecuţii din anii 303-304 sunt pomeniţi numeroşi martiri la Tomis,
Durustorum, Axiopolis, Dinogetia sau Noviodunum. În cripta de sub
altarul bisericii din secolul IV de la Niculiţel (jud. Tulcea) au fost
descoperite mormintele a patru martiri, ale căror nume figurau pe
pereţii criptei: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos. Martiri dobrogeni
sunt cunoscuţi şi sub Licinius (308-324) şi, mai apoi, în timpul reînvierii
păgânismului, sub Iulian Apostatul (361-363). Din secolul IV este
cunoscut episcopatul de la Tomis, pentru ca în secolul VI să apară
episcopii şi în alte oraşe. Viaţa bisericească dobrogeană a fost
influenţată de „călugării sciţi”, ce promovau ortodoxismul împotriva
arianismului şi monofizitismului. Se spune că originar din Dobrogea ar
fi Sfântul Ioan Cassian (360-430), stabilit mai târziu la Marsilia.

140
 Moştenirea
Născut în Imperiul roman, creştinismul a devenit element de
distincţie etnică, de afirmare a aparteneţei la spiritualitatea creştină.
Caracterul latin al creştinismului daco-roman rezultă din terminologia
de bază păstrată în limba română: creştin (christianus), cruce (crux),
Dumnezeu (domine deo), biserică (basilica), a boteza (baptistare), a
cumineca (communicare), înger (angelus), Rusalii (Rosalia), păgân
(paganus), sânt (sanctus), crede (credere), închinare (inclinare). Mai
mult, 98% din rugăciunea Tatăl Nostru din limba română conţine
cuvinte de origine latină!
Creştinismul a jucat un rol foarte important în zona nord-
danubiană, fiind una din componentele fundamentale ale
romanismului. Se poate afirmă chiar că, pentru populaţia romanică,
creştinismul a constituit liantul spiritual care a menţinut vreme de
veacuri tradiţiile şi cutumele de origine latină. Aşa cum remarca prof. I.
Barnea, creştinismul daco-roman prezintă o dublă importanţă: 1 – ca
fenomen istorico-cultural şi 2. ca dovadă a continuităţii populaţiei
autohtone pe teritoriul României în perioada marilor migraţii medievale
timpurii. Spre deosebire de zonele învecinate zonei nord-danubiene
sau la alte populaţii, unde creştinarea s-a realizat prin presiune politică
a conducătorilor lor sau prin misiuni speciale ale Bizanţului, creştinarea
populaţiei daco-romane s-a realizat concomitent cu romanizarea sa.
Terminologia creştină de origine latină, alături de dovezile
arheologice, constituie un argument solid în favoarea încheierii
proceselor de romanizare şi creştinare ale daco-romanilor la finele
secolului VI.

141
 Istoria veche a României

Curs 14

STĂPÂNIREA ROMANO-BIZANTINĂ
LA SUD DE DUNĂRE ÎNTRE 271 ŞI SEC. VII.
RELAŢIILE DINTRE ROMANITATEA NORD- ŞI SUD-DUNĂREANĂ

Dacia Aureliană
În urma retragerii autorităţilor romane din Dacia, frontiera
Imperiului roman a fost stabilită pe lina Dunării. În locul provinciei
pierdute s-a înfiinţat în dreapta Dunării, pe o parte din teritoriile
Moesiei Superior şi Inferior, cuprinse între Dunăre, râurile Utus (azi
Vid), Axius (Vardar) şi Strymon (Struma), aşa numita Dacia
Aureliana, împărţită în două: Dacia Ripesis, de-a lungul Dunării, şi
Dacia Mediterranea, la sud de aceasta. Apărarea graniţelor a fost
încredinţată celor două legiuni retrase din Dacia traiană: leg. V
Macedonica, cu sediul la Oescus, şi leg. XIII Gemina, la Ratiaria.
Înfiinţarea celor două Dacii sud-dunărene corespundea necesităţii
obiective de a mări numărul provinciilor, în scopul unei mai uşoare
administrări, măsură care s-a generalizat sub Diocletian. Ea avea însă
şi scopul de a camufla oarecum pierderea unui teritoriu atât de
important din punct de vedere economic şi militar, cum era teritoriul
Daciei nord-dunăree. În acelaşi scop s-a pus în circulaţie şi ştirea că
populaţia romană ar fi fost retrasă la sud de Dunăre, odată cu armata
şi autorităţile statului, informaţie greşit interpretată apoi de o parte a
instoriografiei moderne ca o evacuare totală.
Fără îndoială că transferarea armatei, a organelor administrative şi
a unor categorii sociale a însemnat o întărire sensibilă a romanităţii de
la sud de fluviu, care va juca un rol foarte important în desăvârşirea
procesului de romanizare a populaţiei moeso-dacice, atât din dreapta
cât şi din stânga Dunări, legăturile economice, politice şi culturale între
cele două maluri continuând, cu intensitate veriabilă, până în primii ani
ai sec. VII. Existenţa, pe malul sudic al Dunării, a unor importante
aşezări urbane şi centre militare a făcut posibilă şi păstrarea unor
capete de pod pe malul de nord. Acestea au menţinut legăturile
multiple cu fosta Dacie, dând asftel locuitorilor rămaşi pe teritoriul
acesteia sentimentul că ei aparţin încă Imperiului, că sunt romani. De
altfel, şi împăraţii de la Constantinopol considerau teritoriile de la nord
de Dunăre ca aparţinând, cel puţin teoretic, Imperiului.

142
 Se poate afirma deci că romanitatea răsăriteană s-a concentrat
de-a lungul Dunării. Acest fapt a fost deosebit de important pentru
procesul de formare a limbii şi poporului român, deoarece romanizarea
a putut fi dusă aici până la capăt, iar romanitatea sud-dunăreană a
alimentat continuu grupul daco-roman rămas la nord de fluviu. Din
oraşele dunărene au pătruns în Dacia oameni, produse, curente
ideologice şi culturale. Graiul latin popular servea ca mijloc de
comunicare între locuitorii autohtoni şi populaţiile migratoare poposite
în valea Dunării.

Relaţiile dintre romanitatea sud- şi nord-dunăreană

Politica inaugurată de Aurelianus la Dunărea de Jos a fost
continuată şi dezvoltată în perioada primei tetrarhii şi, mai ales, după
instalarea domniei unice a lui Constantin cel Mare.
Astfel, Diocletianus şi Galerius continuă să acorde importanţă
Moesiei Inferior, creându-se, printr-o nouă organizare administartivă a
Imperiului (285), provinciile Scythia Minor şi Moesia Secunda, ambele
aparţinând diocezei Thracia, cei doi împăraţi luând o serie de măsuri
radicale de intărire a graniţelor dunărene, de respingere a atacurilor
goţilor şi de desfiinţare a puterii militare a carpilor. O activitate fără
precedent în epoca imperială târzie este înregistrată sub Constantin
cel Mare şi sub urmaşii săi. În paralel cu refacerea aşezărilor distruse
din Dobrogea şi întărirea limes-ului dunărean, Imperiul întăreşte
capetele de pod de pe ţărmul nordic, recucerind teritorii în Banat,
Oltenia şi Muntenia. În vremea lui Constantin cel Mare sunt refăcute
zidurile şi turnurile Drobetei, sunt întărite şi dotate cu noi garnizoane
fortificaţiile de la Dierna, Sucidava, Turris (Turnu Măgurele),
Constatiniana Daphne (Olteniţa?). Mai mult, Constantin construieşte un
nou pod este Dunăre, la Sucidava. Aceste oraşe-cetăţi erau baze ale
flotei romane de pe Dunăre şi constituiau importante centre economice
şi culturale, cu largi zone de influenţă în adâncul teritoriului vechii
Dacii, reprezentând statornice şi puternice focare de difuzare a
romanităţii la nordul Dunării. După întinderea, puterea militară şi
durata existenţei lor, aceste cetăţi de la nordul Dunării nu erau doar
simple puncte de observare, ci, uneori, adevărate centre militare
destinate să apere o populaţie romanică, strâns legată economic şi
cultural de Imperiu.
Imperiul roman şi apoi cel romano-bizantin au considerat
pierderea provinciilor de la nordul Dunării doar provizoie, de aceea în
decursul sec. IV-VI au intevenit permanent în evenimentele militare
care s-au desfăşurat în această zonă a Europei sud-estice.
În unele perioade, Imperiul a reuşit chiar să stăpâneacă regiuni
mai întinse de la nordul Dunării de Jos, cum a fost cazul cu anexările

143
făcute în sec. IV de către Constantin cel Mare şi urmaşii săi. După
distrugerile provocate de huni în prima jumătate a sec. V, unele cetăţi
nord-dunărene vor fi refăcute, începând cu vremea lui Anastasius şi
mai ales sub Iustinian. Întărirea cetăţilor şi fortificaţiilor de tot felul,
refacerea unor drumuri (precum acela din valea Oltului), circulaţia
intensă a monedei romane, importurile de produse diverse arată că în
sec. IV-V economia şi cultura Daciei s-au aflat sub puternica influenţă a
Imperiului.
Aceleaşi încercări de a recuceri anumite zone din nordul Dunării au
fost încununate de succes în vremea lui Iustinian (527-565) şi a
urmaşilor săi. Istoricul Procopius ne spune că „odinioară erau aşezări
romane pe ambele maluri ale Dunării …, pe care multe dintre ele le-a
reparat Iustinian, făcându-le mult mai puternice”. Asemenea lucrări din
sec. VI sunt constatate la Drobeta, Sucidava, Turris etc. Odată cu
înfiinţarea, în 535, a episcopiei latine Iustiniana Prima, jurisdicţia ei se
întindea şi la nord de Dunăre, la populaţia de limbă latină, „întrucât
amândouă malurile sunt pline de cetăţile noastre…”.
Recuceririle romane sau romano-bizantine se sprijineau atât pe
forţa armatelor, cât şi pe populaţia autohtonă de limbă şi cultură
romană, existentă nu numai în zonele limitrofe Dunării, ci şi în regiunile
mai îndepărtate, până în nordul extrem al Daciei.
Interesul deosebit manifestat de Imperiu pentru teritoriul nord-
dunărean era determinat de mai mulţi factori, dintre care importanţă
mai mare o prezintă cei de ordin militar, economic, cultural şi spiritual.
Relaţiile dintre Imperiu şi autohtonii carpato-dunăreni, manifestate în
fiecare din aceste domenii, au avut consecinţe pozitive în menţinerea
şi consolidarea romanităţii de aici, astfel încât au hotărât, în mare
măsură, soarta romanismului oriental de mai târziu.
Pe de altă parte, lumea romanică carpato-dunăreană a fost mereu
preocupată să menţină strânse şi multiple legături cu civilizaţia
romană şi bizantină nu numai în virtutea originii ei latine, a culturii
materiale şi vieţii spirituale, ci şi datorită vicisitudinilor istorice
determinate de numeroasele şi pustiitoarele migraţii ale diverselor
populaţii dinspre răsărit, autohtonii nord-dunăreni apelând constatnt,
de-a lungul secolelor, la autoritatea de netăgăduit pe care Imperiul o
manifesta aici prin forţa sa militară, prestigiul său economic şi prin
înaltul stadiu al civilizaţiei sale.
Refacerile cetăţilor de pe ambele maluri ale Dunării, crearea prin
cuceriri teritoriale efective a unor zone largi de apărare, cum au fost
cele realizate în cursul sec. IV, delimitate la nord de aşa numita
„Brazda lui Novac”, sistem defensiv de mari proporţii, sau a altora de
mai târziu, din sec. VI, vădesc interesul pe care Imperiul îl manifesta în
această parte a hotarelor sale. Faptul că această graniţă dunăreană a
putut fi menţinută până la începutul sec. VII, şi revenirea, aici, a

144
stăpânirii bizantine în sec. X, întăreşte ideea că Bizanţul nu a renunţat
niciodată la posesiunile pe care le-a considerat doar temporar
pierdute. Politica militară a statului roman la nordul Dunării în sec. IV-
VII a asigurat menţinerea şi chiar amplificarea relaţiilor sale economice
cu locuitorii acestor regiuni.
În relaţiile comerciale ale autohtonilor de la nordul Dunării cu
Imperiul roman târziu, şi mai apoi cel Bizantin, schimburile în natură au
avut un rol important. Dar, pe lângă acestea s-a folosit şi moneda
măruntă de bronz sau aramă, emisă de Imperiu, monedă care a
circulat continuu şi intens, mai ales în acele zone ale fostelor posesiuni
romane, fiind acceptată de populaţia romanică de aici în aceeaşi
măsură şi cu aceleaşi foloase ca şi pentru populaţia din Imperiu.
Acceptarea de către romanicii nord-dunăreni a monedei mărunte a
fost, în primul rând, consecinţa faptului că aceştia s-au considerat ca
făcând parte din Imperiu, autoritatea politică, economică şi culturală a
acestuia manifestând-se, direct şi util, inclusiv prin acest aspect de
factură economică. Folosirea de către autohtoni a monedei în relaţiile
comerciale cu Imperiul s-a datorat aât unor vechi tradiţii, cât şi originii
comune etno-lingvistice cu romanitatea sud-dunăreană. Exceptând
tezaurele puse în legătură cu plata unor stipendii (cu monede din
argint sau aur), care au aparţinut diverşilor migratori, din perioada sec.
IV-VII pe teritoriul României, pe lângă sutele de descoperiri de monede
izolate, sunt cunoscute circa 60 de tezaure cu monede de bronz sau
aramă, pe care populaţia locală le-a ascuns în perioade tulburi,
determinate de invaziile diferitelor neamuri migratoare.
Numeroasele legături directe cu Imperiul roman târziu şi Bizantin,
ca şi influenţele pozitive manifestate de acesta asupra întregii
dezvoltări a societăţii locale nord-dunărene, au avut imediate şi
profunde consecinţe în prefigurarea trăsăturilor esenţiale ale civilizaţiei
româneşti din perioada de început a evului mediu. Se poate aprecia că
intensitatea, durata şi verietatea relaţiilor pe care lumea romană târzie
şi bizantină le-a avut cu vechea Dacie, au contribuit la definitivarea
culturii materiale şi vieţii spirituale autohtone în epoca încheierii
procesului de etnogeneză românească. Prin aceste relaţii s-au putut
astfel conserva numeroasele elemente de factură romană, s-au difuzat
creaţiile lumii romano-bizantine în diferite domenii.

145