UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL DE ISTORIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Greta Monica Miron

Istoriografie universală

Suport de curs

CLUJ, 2020

1
I. Informații generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator
Titlul disciplinei: Istoria istoriografiei universale
Codul: HLR1105
Numărul de credite: 6
Locul de desfăşurare: Online pe platforma Microsoft Teams
Programarea în orar a activităților:

II. Informații despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator
Nume, titlul ştiințific: conf. univ. dr. Greta-Monica Miron
Informații de contact (adresă e-mail, eventual nr. de telefon): mirongreta@yahoo.com
Ore de audiență: marți, orele 14-16 (în urma unei programări prealabile prin email, la adresa:
mirongreta@yahoo.com)
III. Descrierea disciplinei:
Obiective
Cursul şi seminarele de istoriografie universală au ca obiectiv introducerea studenților
de la specializarea Istorie în istoria scrisului istoric. Pornind de la ideea potrivit căreia istoria
istoriei se integrează istoriei ideilor unul din obiective este acela de a desluși înțelesurile și
scopurile care i s-au dat scrisului istoric de-a lungul timpului în funcție de contextul general
cultural și politic. Cursul surprinde, de asemenea, timpii și modalitățile de formare a
profesiunii de istoric, instituționalizarea cercetării istorice, semnificația acestui proces.
Incursiunea în scrisul istoric din epocile anterioare are menirea de a surprinde geneza, gestația
unor idei și răspândirea lor, interferențele istoriografice, de a depista redundanțele și a urmări
formarea și renovarea unor mituri istoriografice.
Un obiectiv major al cursului este de a-i deprinde pe studenți cu concepte/teorii/pradigme
specifice disciplinei și, îndeosebi prin seminare (activități tutoriale), de a-i învăța să abordeze
critic un text istoric, să prezinte analitic o carte, să deprindă deci o metodă de critică istorică.
Formarea spiritului critic îi va ajuta pe studenți în propriile demersuri redacționale, în analiza
bibliografiei.

Conținut
Cursul este structurat diacronic, urmărind susccesiunea scrisului istoric din antichitate
până în epoca contemporană în funcție de curentele istoriografice. Zona de interes este cea
europeană, zonă de gestație a unor curente și paradigme istoriografice, interesantă pentru
posibilele influențe asupra istoriografiei române. Nu am omis însă nici liniile generale de
evoluție din spațiul american, nașterea istoriografiei americane moderne fiind interesantă în
contextul în care istoriografia americană de azi este una extrem de dinamică și de diversă.
Principalele etape și curente istoriografice sunt prezentate, firesc, prin figurile cele mai
reprezentative, prin teoreticienii unui curent sau ai unei tendințe, prin istoricii care, prin
scrisul lor, au marcat o epocă. În definirea unei etape istoriografice sau a unui curent am în
vedere trăsăturile caracteristice, cu un oarecare grad de generalitate, circulația ideilor și
specificitățile regionale, naționale ale scrisului istoric date de contexte politice, socio-
economice și culturale diferite.
Autorii de istorie sunt prezentați prin biografia lor intelectuală, mediile formative
explicând, în parte, ideile lor istorice, dar și prin experiențe personale, prin
opțiunile/simpatiile lor politice sau religioase care, asumat sau nu, i-au influențat în alegerea
subiectelor și în modul de tratare a lor.
În prezentarea discursului istoric am urmărit subiectele alese, genurile istoriografice, structura
și argumentația, tipurile de surse folosite și atitudinea fațăde izvorul istoric.

Competențe

2
Asimilarea și utilizarea conceptelor specifice domeniului; dezvoltarea capacității de a analiza
un text istoric;dezvoltarea gândirii critice; formarea de abilitați de prezentare a unui text
istoric oraș și scris

Bibliografia obligatorie:

Ariès, Phillipe, Timpul istoriei, Ed. Meridiane, 1997.

Bourdé, Guy; Martin, Hervé Les écoles historiques, Paris, 1983.
Breisach, Ernst, Historiography: Ancient, Medieval and Modern, Chicago, 1994.
Carbonell, Charles- Olivier, Istoriografia, Bucureşti, Grafoart, 2006.
Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I-II, Bucureşti, Societatea "Adevărul", 1994.
Cizek, Eugen, Istoria în Roma antică, Teora, Bucureşti, 1998.
Crăciun, Maria, Miron, Greta, Caiet de seminar. Istoriografia antică şi creştină, Cluj-Napoca,
1993.
Febvre, Lucien, Combats pour l'histoire, Paris, Librairie Armand Colin, 1992.
Guenée, Bernard, Histoire et culture historique dans l'Occidentmédieval, Paris, 1980.
Iggers, Georg; Wang, Edward, A Global History of Modern Historiography, Pearson
Education Limited, 2008.
Luraghi, Nino The Historians Craft on the Age of Herodotus, Oxford University Press, 2007.
Marrou, Henri Irenée, Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997.
O’Brien, Karen, Narratives of the Enlightenment. Cosmopolitan History from Voltaire to
Gibbon, Cambridge University Press, 1997.
Teodor, Pompiliu, Introducere în istoria istoriografiei universale, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2000.
Woolf, Daniel, A Global History of History, Cambridge University Press, 2011.

Structura suportului de curs

Suportul de curs cuprinde titlurile modulelor și ale principalelor teme abordate, obiectivele
urmărite, cuvintele-cheie, conținuturile și bibliografia.

3
 Modulul I. Istoriografia antică

1. De la memorie la scris. Istoria în Orientul antic. Vechii evrei

Cuvinte cheie- memorie, mit, liste de regi, anale, sens istoric

Obiective: Surprinderea trecerii de la oralitate la scris, de la memoria mitică fragilă,

confuză, vehicol a ceea ce este în afara istoriei, la memoria politică; explicarea contextului
în care s-a născut scrisul istoric, a consideraţiei potrivit căreia popoarele Orientului antic
au fost creatoare de documente, de arhive dar nu de scris istoric.

Se apreciază că locuitorii vechiului Orient au fost în esenţă creatori şi păstrători de

documente istorice şi nu autori de discurs istoric, deoarece inscripţiile pe stele funerare sau
monumente arhitectonice au avut adesea un rol decorativ iar autorilor listelor de regi şi ai
analelor le-a lipsit sentimentul că trecutul poate explica prezentul.
În Egiptul antic primele însemnări cu caracter istoric au fost tabelele eponime care au
cuprins numele faraonilor din dinastia întâi şi au fost urmate de texte precum Piatra de la
Palermo ce cuprinde numele regilor din dinastiile I-V, cu informaţii mai ample despre
evenimentele petrecute la curtea faraonilor din dinastia a IV-a. Pe acest text s-a întemeiat
cronologia Imperiului vechi. Seria listelor faraonilor continuă cu cea din timpul lui Ramses al
II-lea, cuprinzând faraonii din dinastia a XVII-a, păstrată pe aşa-numitul Papirus Turin şi cu
cele săpate pe pereţii templelor din Karnak şi Abydos, cu numele faraonilor din Imperiul nou.
Dedicate glorificării faraonilor nu au inclus nimic din ce i-ar fi putut discredita ci doar relatări
despre victorii, expediţii de vânătoare, edificii, menite să construiască o personalitate doar în
termeni pozitivi, laudativi. Cea mai semnificativă naraţiune păstrată, Analele lui Tutmes al III-
lea, scrisă la comanda faraonului pe pereţii templului lui Amon din Karnak cuprinde cele 17
campanii prin care a menţinut suveranitatea Egiptului asupra vestului Asiei. Este o abilă
descriere a cuceririlor faraonului cu explicarea unor evenimente prin raportare la acţiunile
umane. Dacă, în esenţă, evenimentele sunt rezultatul voinţei zeilor, voinţă împlinită de fiii
acestora, faraonii, apare la un moment dat, în descrierea bătăliei pentru cetatea Meggido, o
explicaţie ce ţine de voinţa umană: “Acum, dacă oştirea măriei-sale nu şi-ar fi pus în gând să
ia lucrurile şi prăzile duşmanului, ar fi asediat şi luat cetatea Meggido...”1.
Sub influenţa elenismului scrisul istoric egiptean a dat cea mai reprezentativă
contribuţie cunoscută, aparţinându-i scribului Manetho. Acesta a compilat o cronologie
egipteană şi o istorie narativă a Egiptului, transmise parţial prin operele lui Flavius Josephus,
Sextus Iulius Africanus şi Eusebiu din Cezareea.

1
Din Analele lui Tutmosis al III-lea, în Faraonul Kheops şi vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, p. 109.

4
 Acelaşi tip de însemnări istorice se regăseşte în Babilon: inscripţiile lui Gudea din
Lagash, aparţinând perioadei sumeriene, au surprins obiceiurile şi deprinderile vremii. În
Asiria relevante sunt compilaţiile Istoria sincronă şi Cronica asiriană. Cea dintâi cuprinde o
istorie politică prin excelenţă, istoria relaţiilor dintre Babilon şi Asiria între 1600- 800 î.e.n. cu
accent pe disputele de frontieră. Consemnarea evenimentelor politice a continuat în secolele
VIII-VI î.e.n. prin Cronica babiloniană ce acoperă perioada 745- 668, lucrare ce trădează un
început de critică istorică prin interesul pentru corectarea înregistrărilor asiriene anterioare şi
se distinge prin imparţialitatea relatării războiului dintre Asiria şi Elam. Genul analelor regale
a fost ilustrat cu deosebire în perioada lui Assurbanipal (668- 626 î.e.n.), suveran interesat nu
numai de alcătuirea de însemnări cu caracter istoric, de inscripţii glorificatoare, ci şi de
crearea unei vaste biblioteci în spiritul colecţionar specific vechilor orientali.
Invazia greacă şi răspândirea elenismului a influenţat şi în Babilon scrisul istoric
reprezentat de Berossos, autorul lucrării în trei părţi intitulată Babilonica sau Chaldaica,
salvată fragmentar prin intermediul lucrărilor lui Flavius Josephus şi Eusebiu din Cezareea.
Prefaţat de o descriere a ţării, în maniera istoriografiei greceşti timpurii, textul se poate
diferenţia în trei părţi: una mitică, legendară, de la creaţie la potop, a doua scrisă în tradiţia
listelor de regi, de la potop până la Nabonassar, şi a treia, o naraţiune a istoriei recente. În
paginile dedicate descrierii Babilonului, cu grădinile sale suspendate şi alte minuni
inginereşti, autorul a criticat mitul preluat de istoricii greci, al fondării Babilonului de către
Semiramis. Creatori în primul rând de izvoare istorice, ca şi egiptenii sau asirienii,
babilonienii s-au distins prin curiozitatea pentru originea lucrurilor (reflectată mai ales în
literatura mitică) şi grija pentru textele trecutului. Îmbinând adesea mitul cu istoria, realul cu
imaginarul, autorii Orientului antic au transmis mai departe interesul pentru cronologie, iar
preocuparea lor pentru păstrarea documentelor le-a facilitat istoricilor greci informarea prin
apelul al documentul primar.
Între popoarele Orientului antic vechii evrei au făcut o notă distinctă prin raportare la
istorie. Biblia prezintă istoria unui popor ce se mişcă de la barbarie spre civilizaţie, devenind
din ce în ce mai neistorică pe măsură ce este mai sacră. Interesul pentru naraţiunea istorică a
fost stimulat de expansiunea evreilor, de prosperitatea şi prestigiul din timpul regilor Saul,
David şi Solomon. Biblia reprezintă în egală măsură moştenirea literară a unei naţiuni
(legende ale nomazilor, împrumuturi din literatura babiloniană, egipteană sau persană, anale
ale curţilor regale, poeme şi profeţii) ca şi discursul istoric al acesteia. Evreii împart scrierile
sfinte în trei părţi: 1. Pentateuhul, nume dat de evreii din Alexandria când au transcris-o în
limba greacă, Legea sau Cele cinci cărţi ale lui Moise; e alcătuit din patru surse principale

5
datând din secolele IX-IV, dintre care două, cele mai vechi, sunt propriu-zis istorice, celelalte
cuprinzând legi şi ritualuri; textul cel mai timpuriu, ce acoperă perioada dintre geneză şi regi
abundă în legende ale patriarhilor israeliţi integrabile unei saga naţionale, 2. Profeţii şi 3.
Scriptura alcătuită îndeosebi din psalmi, proverbe şi Cartea lui Daniel.
Dintre cărţile cuprinzând cu precădere istoria poporului evreu s-au păstrat Cărţile
regilor al cărui autor (autori) a/au dorit să convingă asupra valorii fidelităţii religioase dând ca
exemplu dezastrele suferite de evrei ca urmare a părăsirii religiei. Dintre ele se distinge prin
originalitate Cartea lui David, scrisă probabil de un înalt prelat numit Abiathar. Este relatarea
unor evenimente contemporane, autorul propunându-şi să nu facă propagandă pentru
monarhul său ci să relateze detaşat faptele pentru a fi reţinute de generaţiile următoare; îl
prezintă deopotrivă cu puterea şi slăbiciunile sale, surprinde natura sa complexă. Cronicile lui
Ezra şi Nehemiah cuprind istoria evreilor de la eliberarea de sub perşi până la venirea lui
Alexandru într-o relatare cu accente memorialistice. Între cărţile cu conţinut istoric, neincluse
în Vechiul Testament, se numără şi Cărţile Maccabeilor în care martori oculari au relatat
despre zilele eroice ale naţiunii evreieşti, despre marele război de eliberare început de Iudas
Maccabeus. Prima carte se distinge prin scrupulozitate ştiinţifică, detaliu, acurateţe iar a doua
e marcată de partizanat, apropiindu-se de un pamflet istoric

2. Moştenirea logografilor- de la poezie la proza istorică. Începuturile scrisului istoric-

Herodot „părintele” istoriei, „omul memorie” . Istoriografia greacă în epoca clasică
şi elenistică

Cuvinte-cheie: istoria anchetă, autopsia, periegheza, istoria ca discurs identitar: noi grecii -
ei barbarii, relaţia dintre istorie-geografie-etnografie, tema războiului, cauzalitate istorică:
zei, oameni şi soartă, naşterea „istoriei culturale”,istorie universală, istorie imediată,
istorie şi oratorie- teoria discursului

Cursul îşi propune să surprindă aportul logografilor la trecerea de la poezie la proza

istorică, contribuţia lor la fixarea unor repere cronologice (teoria generaţiilor), rolul
acestor „oameni ai mării” în lărgirea interesului cercetării, investigării altor spaţii. În fine,
se doreşte explicarea afirmaţiei potrivit căreia Herodot este considerat cel dintâi istoric.
De asemenea, se doreşte o analiză comparativă asupra modului în care este tratată tema
războiului de către Herodot, istoricul perioadei de glorie a grecilor care prezintă războiul
ca un conflict între Orient şi Occident şi Thucydides, istoricul perioadei de autodistrugere
a grecilor, pentru care războiul reflectă structura vieţii umane, este rezultatul unor pasiuni,
greşeli şi ambiţii; ne interesează cauzele războaielor, forţele participante, modalitatea de
informare (istoricul participant sau istoricul imediatist- Tucydides), construcţia discursului
istoric. Urmărim apoi ce înseamnă elenismul în plan istoriografic, discuţii asupra relaţiei
dintre elenism şi istoria universală, de ce şi cum scrie un grec istorie romană, teoretizarea
scrisului istoric, scopul istoriei: explicaţie dar şi delectare, desfătare, istoria ca discurs
peren prin căutarea adevărului, istoria ca ghid pentru omul politic.

6
 De la oralitate la scris. De la timpul mitic la timpul istoric. De la poezie la proza istorică
Nașterea istoriografiei grecești poate fi considerată rezultatul evoluției culturii greceşti
de la mythos la logos asociată introducerii scrisului în sec. VIII î.e.n. La început au fost
legendele, miturile, epica eroică. Grecii au fost înconjuraţi de o lume de imagini plină de
tablouri mitice pe care au putut să le considere parte a istoriei lor. Operele poetice cufundate
în mituri, auzite mai ales la festivaluri, ascultarea discursurilor bine alcătuite, i-a expus pe
greci tot timpul la prezentarea mitică a trecutului. Evenimentele şi figurile istorice puteau fi
mitizate sau dezvoltate în mit mai ales dacă erau fascinante sau semnificative pentru
comunitate. Istoria epică, precum Iliada şi Odiseea, şi-a propus să încânte şi nu neapărat să
informeze şi astfel a neglijat cronologia. Barzii şi auditorii lor nu au avut în minte ideea
potrivit căreia evenimentele trecutului pot să le influenţeze pe cele prezente, i-a interesat doar
continuitatea idealurilor eterne şi a virtuţilor pe care eroii trecutului le transmit celor actuali.
Pentru a aprecia inovaţia reprezentată de trecerea de la cultura orală la cea scrisă e de observat
schimbarea în structura genealogiilor. „Nicio istorie fără mit”, aceasta este formula care
descrie începuturile activităţii istorice care a constat în rearanjarea materialului mitic. Primii
autori de genealogii au avut la dispoziţie epica locală (de ex. Corinthiaca de Eumelus din
Corint), elegii narative, poezia iambică sau elegiacă cântată în symposia despre evenimente
mai mult sau mai puţin recente. Dacă scopul primelor genealogii a fost panelenic, Catalogul
lui Hesiod desenează o hartă genealogică care începe cu nord-vestul (Decaulionids) se
extinde spre sud (Pelopones) şi est (Attica şi Eubeea). Genealogiile Catalogului combină o
structură verticală de la fondator la copii cu una orizontală, înrudirea prin căsătorii, dar nu
sunt relaţionate prin sincronisme sau succesiuni; urmează structura teogoniilor, şi nu există
vreo tentativă de a stabili legături cronologice între o linie a descendenţilor şi alta. Cronologia
este legată de viziunea mitică a vîrstei în care „oamenii şi zeii trăiau împreună”. Generaţiile
de eroi erau progenituri născute din unirea dintre zei şi oameni sfârşind în catastroficul război
troian. Și totuși, Hesiod a descoperit un trecut cu dimensiuni umane, iar prin cronologia pe
cinci vârste din Teogonia a dat timpului o direcţie prin aserţiunea potrivit căreia istoria umană
e una a declinului.
Alături de poeţi, filosofii şi geografii şi-au adus aportul lor la schimbarea viziunii
grecilor despre timp: lumea geografilor şi cosmosul filosofilor erau continui, în timp ce istoria
eroică era, prin natura sa, discontinuă. Viaţa politică i-a făcut, de asemenea, pe greci să se
preocupe tot mai mult de timpul continuu către 500 î.e.n. Viaţa în polis nu consta în episoade

7
izolate şi vieţi eroice ci se baza pe continuitatea instituţiilor, a regulilor, legilor, contractelor şi
aspiraţiilor.
Trecerea dinspre poezie spre proză a însemnat asumarea unei critici a tradiţiei şi în
acest sens s-a impus Xenophanes care a refuzat să creadă în zeii tradiţionali şi a subliniat
incertitudinea cunoaşterii umane. Curiozitatea a stimulat redactarea primelor scrieri cu
caracter istoric şi geografic semnalate în sec. VII î.e.n. în oraşele-state ioniene şi în insulele
Mării Egee. Acumularea de cunoştinţe geografico-etnografice în timpul procesului de
colonizare, contactul grecilor cu regatele orientale, cu arhivele oficiale, inscripţiile şi cronicile
conservate de acestea au impulsionat primele redactări cu caracter istoric aparţinând
logografilor (termenul indicând ”scriitori în proză”).
Deşi au îmbinat mitul cu istoria în lucrări cu titlul Genealogii, Întemeieri logografii au
anunţat scrisul istoric prin încercarea de a lămuri raporturile dintre greci şi vecinii lor asiatici,
lărgind astfel orizontul istoric al contemporanilor. În lucrări ca Lidiaca, PersicaXanthos din
Lidia, Dionisios din Milet, Caron din Lampsacos au depăşit istoria locală în favoarea uneia
regionale lansând, pe baza autopsiei, a cercetării la faţa locului, consideraţii despre structura
politică şi economică a marilor state orientale în comparaţie cu realităţile greceşti. Între
logografi o figură aparte este cea a lui Hecataios din Milet, cel ce ar fi putut să fie cel dintâi
istoric prin curajul intelectual de a nesocoti tradiţia, prin spiritul critic trădat de afirmaţia:
“...scriu acestea aşa cum socot să au fost cu adevărat, căci spusele grecilor sunt multe şi,
după cum mi se pare, bune să stârnească râsul.” Într-o lume atrasă de mit, de legende,
Hecataios a avut curajul de a le pune sub semnul întrebării în numele descoperirii adevărului.
Judecata autorului este cea care duce la adevăr, povestirea istorică nu înseamnă doar
înregistrarea tradiţiei orale sau scrise, ci interpretare care urmează reguli stabilite de
povestitorul însuşi.
Din fragmentele păstrate este evident că acolo unde a putut, unde avea la îndemână o
versiune diferită, derivată probabil din cercetările sale geografice, a corectat tradiţia homerică
şi hesiodică, a tins spre demitologizarea povestirilor eroice. Pe cât i-a fost posibil Hecataios a
introdus variante preluate din alte surse decât tradiţia orală. Anti tradiţionalismul său a ieşit la
iveală, de exemplu, atunci când a făcut din Grecia o colonie barbară, opunându-se astfel
exaltării tradiţiei elenice în spirit homeric. Unul din meritele lui Hecataios este de a fi
rearanjat raţional tradiţia. Cu toate acestea, a crezut în mit, de exemplu, în berbecul vorbitor al
lui Phrixus şi Helle sau Danae rămânând însărcinată prin intervenţia lui Zeus.

8
 Cele două feţe ale istoriei: istoria culturală şi istoria politică. Herodot şi Tucydides

Sub impulsul războaielor medice Greciei legendare, mitice i-a luat locul o alta în care
s-a manifestat o solidaritate reală, terestră. Războaiele medice au avut un efect catalizator
determinând o autoexaminare colectivă a grecilor, responsabilizarea lor faţă de destinul unei
civilizaţii comune. Contactul cu perşii i-a îndemnat pe greci la o reflecţie fără precedent
asupra propriului trecut, reflecţie care a stimulat apariţia conştiinţei istorice întemeiate pe
unitatea care s-a creat deasupra particularismelor locale, instituţionale. Herodot (cca. 480-
430 î.e.n) a ilustrat unitatea grecilor clădită pe destinul lor comun. Originar din Halicarnas,
dintr-o familie care s-a implicat în viața politică a cetății intrând în conflict cu conducătorul
acesteia, tiranul Lygdamis al II-lea, Herodot a fost nevoit să plece în exil. A fost un călător
pasionat de cunoașterea de noi teritorii și oameni, parcurgând mii de kilometri până în Egipt
(la prima cataractă), în răsărit până la Babilon (și, probabil, Susa), în nord la Marea Neagră.
Herodot a propus un nou tip de investigare a trecutului exprimat prin chiar titlul
lucrării: Anchete. Grecilor le datorăm, în fapt, termenul istorie. Istoria este deci în concepţia
lui cercetare, investigare ce impune o adâncire în timp şi dezvăluirea de noi spaţii care au
scăpat până atunci cunoaşterii Eladei. Propunându-şi să descrie faptele oamenilor pentru ca
acestea să nu fie date uitării de posteritate, a ales un subiect de istorie contemporană,
războaiele medice. Pe lângă “isprăvile mari şi minunate săvârşite de greci” l-au interesat şi
faptele barbarilor, lumea non-greacă, căutând să-i definească pe greci prin raportare la ceilalţi.
Metoda folosită, în continuarea logografilor, autopsia, învederează deopotrivă
curiozitatea sa, fascinaţia pentru miraculos, pentru extraordinar dar şi strădania de a-şi verifica
informaţia. A subordonat metoda investigaţiei concepţiei sale istorice: omul este parte a lumii
şi nu poate fi înţeles fără cercetarea lumii în care trăieşte. Nu surprinde astfel că, pe urmele
predecesorilor, a introdus geografia şi etnografia în opera istorică. Lucrările de tip Periegesis,
ghiduri geografice din secolul al VI-lea î.e.n, l-au influențat, neîndoielnic. Fascinat de ceea ce
a văzut şi a auzit în călătoriile sale, atras mai ales de Egipt, nu a fost naiv, a dat lectorului de
înţeles că nu crede în legendele pe care le-a povestit. Le-a reținut, însă, pentru frumuseţea lor,
pentru a crea un discurs plăcut auditorului. A dat crezare în primul rând celor văzute şi a
depus efortul de a verifica informaţia preluată din tradiţia orală, mărturisind la un moment dat:
“...am mers chiar şi până la Teba, ba şi până la Heliopolis, mânat de dorinţa de a afla dacă
cei de aici se vor potrivi în povestiri cu cei din Memfis” (Istorii, I, II, 3). ”Histor” are la
Herodot (ca și în Iliada) conotații juridice, este investigatorul care culege diverse informații,
povestiri despre același eveniment și, fie tacit, prin consemnarea lor în scris, fie explicit, prin

9
exprimarea propriei opinii despre ele în raport cu altele, le judecă în primă instanță; a doua
instanță de judecată este cititorul/auditorul.
Încă din deschiderea Anchetelor şi-a definit demersul drept unul explicativ, şi-a propus
să afle cauzele conflictului greco-persan. Istoria este pentru Herodot explicaţie. Considera că,
guvernate de zei, evenimentele din istoria omenirii sunt influenţate de soartă şi de oameni a
căror voinţă exprimată în momente decisive e capabilă să contracareze oracolele: “Nici
oracolele înspăimântătoare sosite de la Delfi- menite să stârnească teama- n-au putut să-i
hotărască să părăsească Elada. Ei au rămas neclintit să înfrunte puhoiul vrăjmaşilor care se
năpusteau asupra ţării” (Istorii, II, VII, p. 139).
Prin demersul său amplu de a repovesti trecutul într-o naraţiune în care şi-au făcut loc
relatările etnografice şi geografice ca şi biografiile (situate în continuarea unei tradiţii epice),
Herodot nu a fost numai “părintele istoriei” ci a fost creditat cu meritul de a fi creat un gen
specific, acela al istoriei culturale. Potrivit lui Arnaldo Momigliano a fost un pionier care a
extins orizonturile intelectuale în timp şi în spaţiu şi astfel a ghidat cercetarea istorică spre
explorarea necunoscutului şi a ceea ce a fost uitat.
Contemporanul lui Herodot, Thucydides (cca. 462- 395 î.e.n.) a dorit să se
individualizeze în epocă prin cultivarea unui alt gen de istorie: istoria politică. Provenit dintr-
o familie ateniană, posibil de sorginte tracă prin tată (pe care l-a chemat Oloros), a fost unul
din cei zece strategi sau generali ai Atenei. Activ în războiul peloponeziac, în decembrie 424
armata pe care a condus-o a fost înfrântă la Amphipolis de spartani, eșecul atrăgând după sine
exilul său. În cei 20 de ani de exil a continuat să se preocupe de război, de data aceasta din
perspectiva observatorului îndepărtat și a scriitorului. A scris, deci Războiul peloponeziac, un
eveniment de istorie trăită, la care a fost, până la un moment dat, participant. Pentru a da
impresia de imparţialitate s-a referit la el însuşi la persoana a treia, după modelul preluat, se
pare, de la Homer, gândurile şi impresiile sale fiind prezentate ca aparţinând unui alt personaj.
Întreaga dinamică a discursului e prezentată impersonal, Thucydides dorind să inspire
încredere prin omogenitatea narativă a lucrării. Prin subiectul ales şi modul în care l-a tratat,
Thucydides se plasează între istoricii imediatişti. Pentru că relatarea propriilor acţiuni nu a
avut un scop justificativ sau defensiv, pentru că nu a scris despre consecinţele personale ale
implicării sale în război, autorul atenian este considerat un istoric al imediatului.
Şi-a structurat lucrarea pe capitole urmând succesiunea iarnă (timpul odihnei)-vară
(timpul ofensivei). Timpul a fost pentru Thucydides ca şi pentru Herodot un dat exterior
operei, un cadru definit de instituţii: olimpiade, succesiunea preoteselor din Argos, a
arhonţilor atenieni sau a consulilor romani. La baza computului a stat regularitatea fizică:

10
generaţii, alternanţa anotimpurilor, ritmul campaniilor militare. În plus însă la Thucydides
timpul este şi un parametru psihologic: lasă, de exemplu, să se înţeleagă apropo de Alcibiade,
că atenienii se raportează atât de des la acesta pentru că personajul trezeşte în ei amintirea
tiraniei.
Dornic să-şi configureze un profil aparte în lumea istoricilor, autorul atenian a ţinut să
se detaşeze de de logografi și de Herodot, delimitându-se de mituri, de legende. A avut
meritul de a convinge că mitul poate fi cu greu salvat sau restituit. A criticat elementele
fabuloase din opera predecesorilor pentru că nu pot fi testate şi nu pot constitui subiect de
anchetă datorită distanţei mari în timp a evenimentelor la care se face referire şi a naturii lor
fantastice. În opinia lui, perenitatea unui text este dată de descoperirea adevărului prin
ocolirea miturilor care nu fac decât să arunce narațiunea în efemer, să o facă doar ”o lectură
sărbătorească”, agreată pentru o clipă. S-a îndreptat spre alte tipuri de surse: scrisori,
interviuri, înregistrări oficiale, și, mai puțin, se pare, surse scrise.
Atent la cauzalitate a distins între cauză şi pretext, cea dintâi îndepărtată şi profundă,
pretextul, nu întotdeauna adevărat, mai aproape de declanşarea evenimentului. Potrivit
istoricului atenian zeii nu influenţează niciodată în mod direct cursul evenimentelor umane.
Se limitează să considere că acele persoane care modelează destinele umane sunt adesea
ghidate de credinţa în zei, oracole, divinaţii. Interpretările pe care le-a dat războiului ţin de
structura vieţii umane: pasiuni, greşeli, ambiţii.
Ambii începători ai istoriografiei greceşti au abordat tema războiului, într-o tratare
diferită. Herodot a fost istoricul perioadei de glorie a grecilor, Thucydides al celei de
autodistrugere. Herodot a văzut în războaiele persane o luptă între forţele despotismului şi
libertăţii, între Orient şi Occident, între o monarhie despotică şi oraşele-state guvernate de
cetăţeni. Ciconirea dintre est și vest a însemnat ciocnirea dintre autocrație și libertate.
Războaiele, în viziunea lui, nu echivalau cu simple bătălii între buni şi răi, ci a mers mai
departe şi le-a prezentat cititorilor/auditorilor obiceiurile persanilor, contrastul dintre unitatea
Imperiului persan şi rivalitățile dintre oraşele-state greceşti. Perșii trăiau într-o monarhie
orientală în care puterea regelui era absolută, fiecare supus era considerat sclavul lui, în care
libertatea de exprimare a fost prohibită, supușii tinzând să spună ceea ce conducătorul lor
voia. Autocrația era un monolit care risca să se prăbușească din cauza mărimii și rigidității
sale. Pe de altă parte, libertatea, specifică grecilor, a favorizat competiția, rivalitatea, lipsa de
unitate. Libertatea s-a întărit tocmai prin flexibilitatea și energia pe care a promovat-o
competiția.

11
 Thucydide a scris despre războiul peloponeziac ca unul care a văzut puterea şi gloria
Atenei apăsată de mizeria înfrângerii. Războiul peloponeziac merita relatat nu numai pentru
că a fost un eveniment crucial în experienţa greacă ci pentru că dezvăluia foarte clar modul în
care se structurează evenimentele politice. În viziunea lui Herodot războaiele persane au fost
determinate de oracolele frauduloase, sentimentul lui Xerxes că are datoria de a întări puterea
Persiei, ambiţia lui, speranţa de a controla bogăţiile Greciei. Lista de cauze este deci una a
raţiunilor umane. Pentru Thucydides războiul peloponeziac nu s-a născut din dorinţele
capricioase ale zeilor sau regilor sau din direcţionarea greşită a pasiunilor umane ci din
ambiţia de putere. Atenienii au fost mânaţi de obsesia primară umană de a-i domina pe alţii şi
au fost încurajaţi în aceasta de inerţia aliaţilor care au preferat să plătească tribut decât să
pornească la război. Dacă Herodot a tratat războiul ca pe o dramă în care se înfruntă pasiuni
diverse, Thucydides a punctat legăturile dintre războaie şi forţele care structurează viaţa
umană într-o analiză care şi-a propus să dezvăluie cum puterea, odată câştigată, influenţează
destinul statului.
Thucydides a fost un om practic, devotat preocupărilor sale şi nu un turist cosmopolit
ca Herodot. Dacă Herodot prin curiozitatea sa a depăşit o serie de frontiere culturale, de la
civilizaţie la barbarie, de la mit la faptul cert, dovedit, Thucydides s-a limitat la orizonturi
locale, la războiul peloponesiac în care a fost implicat şi a cărui victimă a devenit; istoricul
atenian nu a avut timp de o anchetă antropologică, s-a preocupat de o istorie evenimenţială şi
de soarta comunităţii sale, care, în parte, a fost propria-i soartă. Paradigmele stabilite de aceşti
doi începători ai istoriei au persistat până azi. Prin Herodot avem tradiţia istoriei culturale care
cuprinde toate aspectele experienţei umane, spirituale şi materiale, private şi publice, feminine
şi masculine, a istoriei intelectuale. În opinia lui Herodot, oamenii acționează și gândesc în
acord cu tradițiile și formația lor, de aceea, conflictul dintre greci și perși nu a fost numai unul
militar, nici măcar prioritar militar ci, înainte de toate, unul cultural, ce implica seturi de
valori. Metodologic, a fondat tradiţia istoriei care încearcă diferite strategii narative, a istoriei
care spune o poveste. Prin Thucydides s-a născut istoria politică şi militară, o istorie care își
propune să definească puterea, să surprindă cauzele schimbărilor în afacerile publice. A fost
începătorul istoriei analitice, care pune întrebări, fie că se poate răspunde la ele, fie că nu.
Heordot a fost apreciat și criticat deopotrivă de antici. Admirat de Cicero și Quintilian
a fost criticat de Plutarh în De Herodoti malignitate pentru că, în opinia lui, i-a favorizat pe
barbari și a diminuat importanța victoriei grecilor asupra perșilor prin stăruința sa asupra
divergențelor dintre diferite orașe-state grecești. Călătoriile i-au insuflat lui Herodot toleranță

12
pentru obiceiurile altora, l-au făcut să le aprecieze meritele, ceea ce i-a atras critici în
antichitatea târzie când a fost numit un ”iubitor de barbari”.
Deși nu se știe dacă opera lui Thucydides a fost cunoscută publicului în timpul vieții
sale, cert este că generațiile următoare au apreciat-o considerând că rivaliza cu cele mai
semnificative producții în proză sau poezie prin virtuozitatea tehnică, tenta moralizatoare și
impactul emoțional. În secolul al XVIII-lea David Hume considera că prima pagină din
Războiul peloponeziac indică începutul ”adevăratei istorii” iar un secol mai târziu a fost
prețuit pentru determinarea sa de a căuta adevărul și renunțarea la fantastic și trivial.

Spre o istorie universală

Treptat aceste “modele ale modernităţii”, cum i-a numit Arnaldo Momigliano pe
Herodot şi Thucydides, au fost abandonate iar istoria s-a confundat cu retorica, devenind
persuasiune. Odată cu declinul autonomiei și puterii polisurilor, cu eșecul democrației grecești
și afirmarea pe scena politică a mercenarilor și monarhilor, culminând cu Alexandru cel Mare,
scrisul istoric s-a concentrat asupra indivizilor, a faptelor și caracterului lor. Se naște acum
ideea potrivit căreia rolul istoricului este acela de a judeca relele trecutului, după cum reiese
din fragmentele operelor lui Ephorus și Theopompus.2 Pierderea libertăţii polisurilor a
influenţat istoriografia: naraţiunea a devenit nesinceră, laudativă, elaborată pentru a persuada
şi nu pentru a cerceta. Potrivit lui Isocrates scopul istoriei este de a da importanţă lucrurilor
meschine şi grandoare celor mai puţin importante; în consecinţă, s-a acordat atenţie
performanţelor stilistice şi mai puţin acurateţei istorice.
Elenismul a stimulat reîntoarcerea la istoria critică. Noua realitate istorică a imprimat
grecilor o anume “forma mentis”, determinând depăşirea particularismului grec. Prin
impunerea unui dialect unic, coiné, s-a depăşit viziunea tradiţională potrivit căreia lumea
greacă se separă de cea barbară în primul rând prin limbă. Ilustrativ pentru această nouă epocă
a fost Polybios (cca. 200- 118 î.e.n.), un grec care a scris istorie romană.
Polybios a propus o istorie universală centrată pe ideea creşterii puterii romane. De
altfel, s-a considerat întemeietorul acestui gen, diferit de cel profesat până atunci (în secolul al
IV-lea Ephorus realizase și el o istorie universală, în care însă a relatat separat istoriile
diferitelor state și țări). Istoria universală însemna, în opinia lui Polybios, înlănţuirea cauzală a
faptelor şi nu alipirea de istorii parţiale. Astfel, în Istorii a prezentat evenimentele din Italia,
Iberia, Sicilia, Africa, Grecia, Macedonia, Asiria, Siria şi Egipt într-o legătură organică dată
de politica romană. Comparând, sub influenţa curentelor naturaliste, opera istorică cu trupul
2
Woolf, A global history, p. 40.

13
uman, considera că doar imaginea generală obţinută prin îmbinarea şi compararea părţilor este
edificatoare. A propus, deci, o narațiune bazată pe comparație, urmărind conexiunile dintre
state, sarcină deloc ușoară având în vedere diferitele cronologii și calendare care trebuiau
armonizate. În organizarea materialului s-a inspirat din Ephorus, preluând ca punct de reper
olimpiadele, începând cu 776, și și-a început fiecare carte cu Italia trecând apoi spe alte spații
(Sicilia, Grecia, Africa, Asia și Egipt). Întrebarea la care a dorit să răspundă a fost: cum a
ajuns Roma o mare putere în numai 53 de ani? A găsit trei răspunsuri: 1. prin atitudinea
adecvată, prin perseverenţa, hotărârea şi implicarea oamenilor politici, 2. datorită sistemului
politic instituţional, a constituţiilor mixte care au consfinţit forme de guvernământ mixte ce
coexistă în loc să se succeadă (monarhia- expresie a puterii consulilor, aristocraţia- expresie a
puterii Senatului şi democraţia exprimată în adunări populare) şi 3. datorită fortunei sau
soartei care a direcţionat evenimentele în această direcţie.
În ceea ce priveşte structura lucrării, a început cu o incursiune în istoria Romei, cu
războaiele dintre romani şi cartaginezi, convins că astfel cititorii vor putea mai lesne înţelege
evenimentele ulterioare. A vrut deci să pregătească “iubitorilor de învăţătură o cale uşoară
spre înţelegerea celor ce urmează să fie spuse”. Tot spre mai buna înţelegere a istoriei a
dezvoltat schema cauzală a lui Thucydides distingând între cauză- pretext şi început pentru a
depista “cum, unde şi de ce?” a luat naştere fiecare fapt istoric. Prin aceste interogaţii a dorit
să servească o istorie utilă omului politic care poate fi edificat doar dacă istoricul surprinde
“cauzele, mijloacele şi scopurile care au determinat evenimentele”. În acest scop a folosit
metoda istoriei pragmatice, bazată pe experienţa autorului. Cele trei posibilităţi de
reconstituire a trecutului: 1. studiul şi compararea surselor istorice scrise, 2. autopsia
teritoriilor despre care scrie şi 3. experienţa politică şi militară, sunt, în opinia sa, inegale ca
importanţă. Prima, este expusă informaţiilor eronate, greu de verificat, a doua, aplicată
îndeosebi la spaţiile geografice, este în măsură să elimine exagerările şi omisiunile şi a treia,
cea mai importantă, facilitează selecţia faptelor istorice dând totodată vivacitate relatării.
Experienţa trebuie în permanenţă să-l ghideze pe istoric, graţie acesteia istoricul ştie ce să
caute şi ce să-i întrebe pe ceilalţi. Dacă pentru Thucydides dificultăţile de a se asigura de
adevăr rezidau în prejudecăţile sau memoria incorectă a informatorilor, pentru Polybios
acestea rezultă din inexperienţa părţii anchetatoare. Anchetatorul este protagonistul
investigaţiei căreia trebuie să-i dea formă, pe care trebuie să o direcţioneze. Elementul
fundamental în naraţiunea istorică este naratorul însuşi, adevărul depinde de abilitatea
anchetatorului şi de credibilitatea informatorului. Astfel, Polybios a promovat, pe direcția

14
deschisă de Thucydides, tipul istoricului activ în viața publică, a istoricului experimentat din
punct de vedere politic și militar.
Urmărind să explice şi să ajungă la adevăr istoria avea să înceteze a mai fi o anexă a
oratoriei. Polybios se detaşa astfel de istoriografia anterioară, considerând că discursurile
trebuie reproduse aşa cum au fost rostite. Istoricul avea datoria de a prezenta contextul în care
a fost rostit discursul şi efectele acestuia, pentru că doar aşa putea contribui la clarificarea
anumitor situaţii. A pledat pentru o reducere a numărului discursurilor în naraţiune pentru că
istoria nu trebuia să delecteze ci să surprindă adevărul. De aici și rolul pe care l-a atribuit
istoriei: doar prin redarea adevărului putea să fie un ghid pentru omul politic. Adresându-se în
primul rând oamenilor de stat nu a uitat și publicul mai larg, cetățenii pe care istoria putea să
îi înveţe cum să suporte vicisitudinile fortunei prin cunoașterea experienţei altora.
Dezbătând chestiuni legate de informarea istoricului în legătură cu istoria
”pragmatică” sau probleme legate de construirea narațiunii și rolul discursurilor, Polybios a
rămas o figură distinctă în istoriografie prin interesul său pentru metoda istorică. S-a definit
astfel ca istoric, așa cum au făcut-o începătorii istoriografiei grecești, cu precădere
Thucydides, prin raportare la predecesori. A polemizat, pe teme de metodă istorică, cu
Timaios din Tauromenion autor interesat la rându-i de expansiunea romană, un posibil rival
istoriografic prin critica căruia și-a prezentat ideile referitoare la cum se scrie istoria.
Istoriile lui Polybios cuprind o expunere a trecutului recent al Romei realizată de un
străin care a putut observa guvernarea romană, arta militară şi diplomaţia având un timp
îndelungat contacte cu cercurile puterii. Contemporanii par să nu-i fi acordat prea mare atenție
dar Titus Livius l-a folosit ca sursă importantă, pentru ca, începând cu antichitatea târzie să fie
ignorat timp de aproape un mileniu. A fost admirat de autorii renascentiști pentru tonul sobru,
interesul stăruitor pentru identificarea cauzelor evenimentelor și accentul pus pe lecțiile
practice ale trecutului. Polybios a avut o influență notabilă, de lungă durată, asupra gândirii
politice, ideile lui fiind preluate de Machiavelli (secolul al XVI-lea), de republicanii englezi
(secolul al XVII-lea), de Montesquieu și de părinții constituției americane (secolul al XVIII-
lea).

Bibliografie
Bertelli, Lucio, „Hecataeus: From Genealogy to Historiography”, in Nino Luraghi (ed.), The
Historian’s Craftin the Age of Herodotus, Oxford University Press, 2001, p. 67-70.
Carbonell, Charles Olivier, Istoriografia, Bucureşti, 1996, p. 7-22.
Crăciun, Maria, Greta Miron, Caiet de seminar. Istoriografia antică şi creştină, Cluj-Napoca,
1994, p. 27-39, 40-49, 50-66.
Darbo-Peschanski, Catherine, ”The Origin of Greek Historiography”, în Marincola, John (ed.), A

15
 Companion to Greek and Roman Historiography, Blackwell Publishing, 2009, p. 27-
38.
Marinescu- Himu, Maria, Adelina Piatkowski, Istoria literaturii eline, Bucureşti, 1972, p. 109-120,
325-342, 510-519.
Momigliano, Arnaldo, The Classical Foundations of Modern Historiography, University of California
Press, Berkeley-Los Angeles-Oxford, 1990, p.5-53.
Woolf, Daniel, A Global History of History, Cambridge University Press, 2011, p. 40-42.

3. Istoriografia în Roma antică.

Cuvinte cheie: istoria „magistra vitae”, verosimilitate şi veridicitate istorică, „fides

historica” şi patriotism istoriografic, arta deformării istorice

Obiective: explicarea faptului că istoriografia romană s-a născut relativ târziu prin
comparaţie cu cea greacă, expunerea trecerii de la imitarea modelelor greceşti la
individualizarea istoriografiei romane; expunerea caracteristicilor şi scopurilor acestei
istoriografii (surse- de la legendele întemeierii, fasti consulares, la jurnale de război şi
actele senatului), genuri istorice, timpul şi spaţiul în explicaţia istorică, impactul
politicului asupra scrisului istoric.

De la mit la istorie
La început grecii au inclus noul popor în câmpul lor de interes, le-au creat romanilor
un trecut ce se integra în trecutul mitologic grec. În diferitele versiuni ale legendelor Aeneas
era considerat strămoşul romanilor. În paralel, romanii şi-au creat propria poveste despre
originea Romei, cea cu Romulus şi Remus, răspândită către 296 î. Hr. an în care s-a ridicat o
statuie a celor doi şi s-a bătut monedă cu cei doi fraţi şi lupoaica.
Naşterea relativ târzie a istoriei romane a fost explicată prin faptul că sensul istoriei la
romani s-a înrădăcinat în unităţile sociale de bază: ginta (alcătuită din cei care proveneau
dintr-un strămoş preistoric comun legaţi unii de alţii prin ritualuri comune) şi familia. Măştile
strămoşilor şi inscripţiile enumerând onorurile şi oficiile strămoşilor erau aşezate într-un loc
important în casă iar laudaţiile funebre erau uneori păstrate alături de portretele strămoşilor şi
au devenit în timp sursă istorică. Pentru individul roman trecutul şi prezentul erau legate de
memoriile, amintirile ginţii şi ale familiei care au inspirat pietatea şi au oferit exemple. Dacă
grecii au folosit succesiunea generaţiilor pentru a crea o cronologie rudimentară, romanii s-au
mulţumit timp de secole cu înregistrarea trecutului în secvenţe disparate, discontinui.
Păstrătorii şi compilatorii trecutului roman au fost preoţii care aparţineau unor grupuri
preoţeşti specifice controlate de pontifi supuşi unui pontifex maximus. Acesta alcătuia o listă
principală a zilelor în care legea sacră permitea efectuarea de tranzacţii, a zilelor faste şi
nefaste. Către 304 î.e.n. au fost scrise pe tăbliţe de lemn şi expuse în „regia”, reşedinţa

16
pontifului suprem. Aşa s-au născut Annales Maximi care, treptat, au inclus şi numele înalţilor
oficiali, note despre incendii, inundaţii, foamete, bătălii, legi şi tratate. Acest obicei de a
însemna an de an evenimentele care marcau viaţa comunităţii a schiţat genul istoriografic al
analelor care a devenit caracteristic istoriografiei romane. În seria listelor se înscriu şi cele ale
magistraţilor laici, Cărţile magistraţilor, amintind de listele eponime ale asirienilor. Unele
dintre ele au fost scrise pe in, aşa-numitele libri lintei, şi au fost păstrate în templul Iunonei,
zeiţa memoriei, de pe Capitoliu.
Primele istorii romane s-au născut în urma unor experienţe colective, războaiele
punice. Au fost poeme în proză scrise în limba greacă în scop de propagandă politică, pentru a
răspunde propagandei pro cartagineze; autorii au dorit să câştige simpatie pentru cauza
romană în lumea elenistică. GnaeusNaevius (cca. 273-201 î.Hr.), participant în primul război
punic, a compus un poem în manieră homerică, Bellum punicum, centrat pe două subiecte:
originile şi evenimentele contemporane. Exaltând patriotismul roman a admirat voinţa
soldaţilor care preferă moartea dezonoarei şi a apreciat sentimentul de solidaritate care i-a unit
pe cetăţeni în vremurile grele. QuintusEnnius(239-169 î. Hr.), autorul lucrării Annales, a
fixat legenda despre originea troiană a Romei. A scris istoria Romei din momentul în care
Aeneas a ajuns în Italia până în vremea sa. Naraţiunea trădează relaţiile sale apropiate cu
Scipio Aficanul (căruia i-a predat lecții de limba greacă). Analele sale au fost plasate de
Cicero pe același plan cu Istoriile lui Herodot, din punct de vedere al credibilității, au
constituit una din sursele lui Titus Livius.

Începuturile istoriografiei romane

Începuturile istoriografiei romane au fost efectul transformărilor din societatea romană a
secolului al II-lea î.e.n. Din acest secol gândirea greacă și cea romană au trăit în simbioză:
educația unui tânăr roman începea prin învățarea limbii grecești, limba latină fiind învățată
ulterior. Tinerii educați romani erau capabili să realizeze compoziții literare în ambele limbi.
Treptat, a început să se scrie în proză, în contextul în care Roma, în timpul războiului cu
Hanibal, a devenit conștientă de originalitatea sa culturală (Grimal).
Faptul că romanii şi-au dezvoltat treptat sensul trecutuluieste relevat de Fabius Pictor.
Membru al unei familii din ginta Fabia a fost supranumit Pictor de la un strămoș al său care a
pictat templul zeiței Salus în jurul anului 300 î.e.n. Către 225 a participat la lupta împotriva
galilor și e posibil să fi luptat și împotriva lui Hanibal. A fost senator și un abil diplomat.
După lupta de la Cannae (216) a fost trimis la Delphi pentru a consulta oracolul. După
întoarcerea de la Delphi, relatată de Titus Livius, nu mai știm nimic despre el. A scris în limba

17
greacă din dorinţa de a imita genul istoriografiei greceşti dar şi pentru că în secolul al III-lea
limba greacă a reprezentat limba civilizaţiei din Iudeea până în Spania, toţi oamenii de litere
încercând să scrie în această limbă. Ca atare, grecii, mai mult decât oricând, au scris despre
alte naţiuni iar acestea la rândul lor au fost stimulate să scrie despre sine în limba greacă,
potrivit standardelor greceşti. Fabius a scris în greceşte pentru că era la modă şi pentru că în
limba greacă avea mai multe informaţii despre Roma (i-a avut ca surse pe Timaios din
Tauromenion și Hyeronimus din Cardia). A cuprins în Înfăptuirile romanilor intervalul de la
Aeneas până în zilele sale, a dat o naraţiune continuă din timpurile mitice până în
contemporaneitate. A recurs la o varietate de surse de la istoricii greci timpurii, Annales
Maximi, tradiția orală, liste ale magistraților, cronici ale familiilor (inclusiv cronica familei
sale). A făcut elogiul Senatului considerat instituţia centrală care decide asupra destinului
Romei. Reflecţiile sale asupra trecutului sunt presărate cu aprecieri morale. S-a detaşat între
contemporani prin aceea că în loc să reînvie trecutul în termenii ceremoniilor religioase a
încercat să-l exploreze, în loc să consulte oracolul de la Delphi a dat un tablou al religiei
romane în evoluţia sa, direcţionând emoţiile contemporane înspre cercetarea istorică. Sunt
raţiuni pentru care a fost considerat cel dintâi istoric al Romei.
Marcus PorciusCato (Maior) (234-149 î.e.n..), „cel mai roman dintre romani”, s-a
luptat cu influenţa Greciei, a dezvăluit o minte saturată de a gândi în greceşte. Astfel, a fost
cel dintâi istoric care a scris în limba latină. În Origini, împărţită în şapte cărţi, a reluat
miturile greceşti ale întemeierilor informându-se cu grijă (nu s-a păstrat). Stilul arid, sec ca şi
omisiunea numelor conducătorilor Romei, din considerentul că poporul este cel care face
istoria, au făcut ca lucrarea să fie tot mai puţin citită, chiar neglijată în epoca lui Cicero. Cato
cel Bătrân a urmat tradiţia herodoteană prin interesul său pentru geografie, obiceiuri, cultură
naţională, a folosit cântecele tradiţionale, aşa-numitele carmina, a introdus discursuri, inclusiv
câteva dintre ale sale; a avut orizonturi largi: a admis influenţa elenică asupra istoriei romane
timpurii, a schiţat o cronologie comparată încercând să coreleze datarea după olimpiade a
istoriei greceşti (de la 776) cu datarea romană de la întemeierea Romei (753).
De la primele redactări istorice s-a ajuns în secolul I î.e.n. la meditaţii asupra istoriei
prin raportarea ei la oratorie. Marcus TulliusCicero (106-43 î.e.n.), în De oratore, tratat
publicat în 55 î.e.n., a definit istoria drept ”testis temporum” (martora timpurilor), ”lux
veritatis” (lumina adevărului) și ”nuncia vetustatis”. Tratatul a fost construit sub forma unui
dialog imaginar purtat în vila tusculană a lui Crassus, între cei doi mari oratori, Lucius
Licinius Crassus și Marcus Antonius. Discuția despre istorie se deschide cu o critică a
istoriografiei romane timpurii căreia i-a lipsit, în opinia lui Cicero, interesul pentru stil.

18
Analele, lipsite de orice ornamente ale stilului, sunt, scria, doar simple înregistrări de
persoane, locuri şi evenimente. Aprecia istoria ca o artă apropiată de oratorie. Trebuia să fie
însă o artă folositoare, şi pentru aceasta, istoricul avea să urmeze propriile-i reguli: 1. să nu
îndrăznească să spună ceva fals, 2. să cuteze să spună adevărul, 3. să fie imparţial şi 3. să
ordoneze faptele în ordine cronologică. Istoricul trebuie să relateze faptele pornind de la
începuturi și sfârșind cu rezultatele lor, să se intereseze nu numai de ceea ce s-a făcut sau
povestit ci şi de maniera în care s-a acţionat. Descrierea caracterelor trebuia să aibă în vedere
nu numai faptele personajului ci şi viaţa şi manierele acestuia. Sfatul lui Cicero de a include
„inventio” folosind tehnicile oratorice a fost preluat de istorici, dovadă prefeţele în care au
mărturisit că vor să spună adevărul, negând nu fabricarea datelor, ci partizanatul.
Gaius Iulius Caesar (101- 44 î.e.n.) în Războiul galic şi Războiul civil a identificat
misiunea imperială romană cu propria sa carieră, soartă, noroc, a văzut în istorie un mijloc de
justificare. Pentru a da impresia de imparţialitate a scris mereu despre sine la persoana a treia.
A stăpânit o adevărată artă a deformării istorice realizată prin disimularea unor realităţi,
omisiuni semnificative, remanieri discrete, acumularea explicaţiilor care preced mărturisirile
anumitor eşecuri ale sale. Arta deformării istorice s-a răsfrânt asupra percepţiei spaţiului şi
timpului: distanţele reale sunt lărgite sau micşorate, sunt lungi sau scurte în funcţie de
interesele lui Caesar. Când romanii trebuiau să acţioneze, distanţele se reduceau.
Cel care a creat un stil istoriografic a fost contempranul și apropiatul lui Caesar, Gaius
Sallustius Crispus (86-35 î.e.n.). A abordat şi perfectat genul monografiei în De coniuratione
Catilinae (Conjuraţia lui Catilina) şi Bellum Iugurthinum (Războiul împotriva lui Iugurtha).
A dorit să transmită lectorilor mesajul că forţele interne, schimbările în mentalitatea elitei
caracterizată prin corupţie, ambiţie, brutalitate distrug republica romană. Nu a acceptat
explicaţia unora dintre cetăţenii romani potrivit căreia corupţia se putea remedia prin apelul la
sensul moral al poporului deoarece aprecia că aceasta ţine de soarta generală a imperiilor.
Pentru statul de succes răsplata adusă de victorie e hegemonia; aceasta aduce după sine avere
care corupe statul şi cetăţenii. Roma a atins punctul de turnură odată cu distrugerea
Cartaginei. Din acel moment luxul şi bogăţia au corodat virtuţile romane. Tema potrivit căreia
declinul roman a început odată cu distrugerea Cartaginei care a dus la măreția romanilor dar și
la decăderea lor prin corupție, avariție și ambiție a fost una preluată în timp, de la Sf.
Augustin până în modernitate.
S-a declarat deschis un discipol al lui Tucidide.

19
 A recurs şi la etnografie pentru a descrie Sardinia şi Corsica, zona Mării Negre, Italia
de sud şi Sicilia urmărind cu precădere fundalul mitologic, originea şi numele locuitorilor,
migraţia lor. Descrierile etnografice însoţesc expansiunea Romei.
Istorii, ultima lucrare a lui Sallustius, s-a păstrat doar fragmentar: patru discursuri şi
două scrisori, citate de mici dimensiuni, aluzii şi parafraze păstrate în textele autorilor antici.
A îmbinat într-un format analistic „res internae” şi „externae”, digresiuni geografice,
descrierea de caractere şi nararea faptelor marilor oameni. Fraza de început a lucrării: „Am
alcătuit istoria militară şi politică a poporului roman începând cu consulatul lui Marcus
Lepidus şi Quintus Catulus” demonstrează că Sallustius şi-a încadrat opera în genul analelor
atât pentru că şi-a organizat-o în funcţie de succesiunea magistraţilor cât şi prin anul de debut,
78 î.e.n., anul celor doi consuli eponimi.
Istoric moralizator şi-a structurat analiza pe opoziţia dintre corp şi suflet, dintre bun şi
rău. A descris cu mult talent caractere deosebite prin vivacitate.

Istoriografia clasică
În epoca lui Augustus a scris istorie Titus Livius (59 î.e.n.- 19 e.n), istoric pasionat de
politică fără a fi îndeplinit însă vreo funcţie, deşi a frecventat anturajul lui Augustus. A fost
cel dintâi istoric care a abordat istoria cetăţii eterne în evoluţia ei, de la începuturi până în
contemporaneitate. În Ab urbe condita, lucrare monumentală divizată în 142 de cărţi (din care
s-au păstrat doar 35), a glorificat Roma, centrul unificator al lumii civilizate în viziunea sa. A
dorit să revigoreze metavalorile „fides” şi „pietas”. Remarcând ataşamentul istoricului faţă de
tradiţie, Augustus îl tachina afirmând că, în adâncul său, Livius a rămas un pompeian, că
lumea sa interioară e identică celei create de generaţia precedentă ale cărei structuri şi valori
politice continuă să le admire. Istoria liviană a supravieţuit şi într-un rezumat alcătuit în
secolul al II-lea e.n. de Lucius Annaeus Florus care a fost şi mai entuziast în a aprecia
succesul imperial roman ca o întrepătrundere între virtus şi fortuna. Considera că atât de
extinsă a fost istoria romană încât cei care vor citi despre ea vor învăţa nu istoria unui popor ci
a rasei umane.
Lucrarea începe cu 400 de ani mai devreme de întemeierea Romei, cu căderea Troiei,
cuprinzând spaţii largi referitoare la sosirea lui Aeneas în Latium, oraşele pe care le-a fondat,
Romulus şi Remus. Pentru această parte a recurs la legende, singurele surse pe care le-a avut,
care i-au servit şi scopului lucrării: glorificarea Romei. Mărturisea în acest sens: „Cugetul mă
îndeamnă să nu pun nici prea mare temei dar nici să nu resping frumuseţea legendelor, care
prezintă faptele glorioase dinaintea sau din timpul întemeierii Romei mai mult îmbrăcate în

20
vălul străveziu al poeziei, decât în veşmântul sobru al documentelor de neconstestat.” (Ab
Urbe Condita, București, 1976, Prefaţă) Treptat timpul se comprimă: a dedicat doar o carte
pentru 250 de ani de istorie a Romei, patru pentru viitorii 120 de ani, cinci pentru următorii
97, pentru ca pentru vremurile contemporane să dedice câte o carte fiecărui an. S-a raportat la
trecut din perspectiva prezentului, trecutul este un plăcut loc de evadare şi are un rost
educativ, din exemplele trecutului se poate învăţa. Istoria este deci „magistra vitae”.
Pentru a-şi delecta şi entuziasma cititorii, pentru a exalta patriotismul roman a folosit
din abundenţă discursuri (sunt peste 400 de discursuri în cele 35 de cărţi păstrate), atât
indirecte („oratio obliqua”) cât şi directe („oratio recta”). Stilul său se caracterizează prin
variaţie în intenţia de a urmări diversele subiecte de la războaie la nunţi, întrunirile senatului
şi adunări.
Lucrarea lui Titus Livius este dominată de acţiunile militare, dar a tratat şi probleme
politice şi instituţionale. Arme şi oameni, luptători şi fondatori, acestea au fost temele gemene
ale operei liviene. A scris o istorie evenimenţială plină de oameni şi acţiuni dramatice supuse
unei judecăţi morale. A recurs la surse de arhivă- annales maximi, senatus consulti şi surse
secundare: Fabius, Cato, istoricii greci (mai ales Polybios).
Istoriografia romană a ajuns la apogeu prin Publius CorneliusTacitus (55-120 e.n.).
În ceea ce privește locul nașterii s-au emis în istoriografie mai multe ipoteze: fie că s-ar fi
născut la Vaison, în Galia narboneză, fie în regiunea renană. Pierre Grimal consideră că s-a
născut într-o provincie a Galiei de nord, într-o familie de rang ecvestru și și-a făcut studiile la
Roma unde e posibil să se fi aflat în anii războaielor civile. Ridicat la rangul senatorial de
Vespasian. În 88 a fost numit pretor și quindecemvir, membru al unuia din cele patru colegii
sacerdotale, și, în această calitate a fost chemat să îndeplinească politica religioasă a lui
Domitian care a crezut că norocul Romei trebuie să fie protejat de toate forțele care ar fi putut
să-l primejduiască, că trebuie să mențină eternitatea cetății. În 98 a publicat Viaţa lui
Agricola, o biografie a socrului său bazată pe laudatio funebră. Elogiul funebru, integrat
tradiției retorice, alunecă spre biografie și se îmbină cu o monografie a Britaniei, dezvăluind
confruntarea dintre Roma și lumea barbară. Convins că destinul Romei era să cucerească
lumea, Tacit a acordat un spațiu important guvernării lui Agricola în Britania (21 de capitole
din totalul de 46). Lucrarea dezvăluie și opiniile politice ale autorului care a acuzat lipsa de
curaj a oamenilor politici de a înfrunta autoritarismul lui Domitian. În 99 a publicat
monografia Germania prin care a dorit să-i transmită împăratului Traian un mesaj politic:
necesitatea de a soluţiona problema germană, lăsată de Domitian în suspensie, de a transforma
regiunea dintre Rin şi Elba în provincie romană. A surprins, de asemenea, modul de

21
organizare instituţională a vechilor germani, lucrarea sa fiind astfel un valoros izvor istoric ce
impresionează prin bogăţia informaţiilor preluate de la ofiţeri şi soldaţi romani care serviseră
în legiunile de graniţă, de la negustori, prizonieri sau fugari germani şi din opere ale autorilor
germani. Îi datorează mult însă și lui Pliniu cel Bătrân, a cărui carte, Despre războaiele
Germaniei, azi pierdută, i-a fost sursă principală. Cartea lui Pliniu a fost cea a unui observator
direct, deoarece a luptat în Germania sub domnia lui Claudiu și a lui Nero. Istoricul s-a
interesat de germani din spirit pragmatic, germanii fiind un bun exemplu pentru virtuţi
aproape unitate de romani. Nu a prezentat însă viaţa germanilor drept un model de imitat ci ca
pe un mit stimulativ. Lucrarea a fost o sursă literară pentru autorii de mai târziu, una de
referință pentru protestanții germani (care au găsit în ea argumente pentru revolta lor
împotriva catolicismului roman) și, mai târziu, în secolul al XIX-lea, pentru naționaliștii
germani.
Abilităţile sale de analist politic sunt ilustrate în lucrarea Istorii aşteptată, după mărturia lui
Pliniu cel Tânăr, ca un eveniment literar. Acoperă timpurile tinereţii sale până la domnia lui
Domitian. Prin alegerea calendelor lui ianuarie 69 ca moment de început a discursului
trădează concesiile pe care le-a făcut genului analistic. Primele trei cărţi cuprind războaiele
civile din 69, ilustrând ideea de timp lung specific evenimentelor tensionate din viaţa
imperiului. A caracterizat anul 69 drept „acel îngrozitor de lung şi unic an”. Istoriile sunt o
prezentare dramatică, pasionată, largă şi amănunţită, scena fiind imperiul întreg. Actorii sunt
comandanţii de arme, soldaţii, senatul, provinciile iar atmosfera este încordată: ambiţii ce se
înfruntă, bătălii, crime, jafuri, atrocităţi. Mărturisea, de altfel, în deschiderea lucrării:
„Pornesc la o operă bogată în catastrofe, cu lupte îngrozitoare, sfâşiată de dezbinări, crudă
chiar şi pe timp de pace”. Şi-a construit discursul pe baza elementelor definitorii ale tabloului
general al stării imperiului: Roma, armatele şi provinciile. Roma îşi păstrează locul central,
este alături de senat centrul vital al Imperiului, dar presiunea dinspre armate şi provincii
creşte, acestea din urmă intrând în scenă ca factori politici activi. S-a îndepărtat de timpul trăit
cu lucrarea Anale în care a relatat istoria romană de la 14 la 68 în 18 cărţi sau trei hexade; s-au
mai păstrat doar cărţile 1-4 şi XI-XVI. Titlul Anale e dat târziu, în sec. XVI, de un editor,
după sintama Annales nostri, prin care autorul şi-a caracterizat la un moment dat lucrarea. Se
pare că titlul original a fost Libri ab excessu divi Augusti (Cărţi de la moartea divinului
August). În această istorie a unui secol, de la Augustus la Nero, autorul a oferit o galerie de
portrete: ale tuturor împăraţilor, soţiilor şi amantelor lor. A apreciat veacul descris drept unul
de decădere morală definită prin servilismul senatorilor, adularea împăratului, corupţia
membrilor familiilor celor mai nobile, megalomania împăraţilor. Lucrarea este un remarcabil

22
exemplu din antichitatea clasică de cercetare exhaustivă a surselor publice și private ca și a
istoricilor timpurii.
Din punct de vedere metodologic şi-a exprimat dorinţa de a scrie „fără ură şi părtinire”, de
a fi imparţial.
Cauzalitatea la Tacitus este, prin excelenţă, de natură uman- psihologică. Eugen Cizek
consideră că programul cauzal enunţat de istoricul latin cuprinde trei elemente: situaţia
(„status”), starea de spirit, mintea („mens”) şi atitudinea, ţinuta („habitus”). A formulat acest
determinism în prefaţa Istoriilor: „Dar înainte de a scrie cele plănuite mi se pare necesar să
expun situaţia de la Roma, starea de spirit a armatelor, atitudinea provinciilor, ce era
sănătos pe întreg cuprinsul pământului, ce era viciat, spre a putea fi cunoscute nu numai
schimbările şi deznodământul faptelor, care, de cele mai multe ori, sunt întâmplătoare, ci şi
firul logic şi cauzele evenimentelor”. Exprimă deci năzuinţa de a depăşi suprafaţa
evenimentelor pentru a le găsi cauzele şi raţiunea sau chiar „structura”. Urmărind ceea ce este
sănătos şi ceea ce este putred, virtuţile şi viciile, a subordonat totul unui criteriu moralizator.
Oamenii sunt cei ce făuresc totul, sunt responsabili pentru actele lor, sunt cei care creează
soarta poporului roman din care rezultă şi destinul lor individual. Zeii sunt binevoitori sau
mânioşi, răzbunători sau indiferenţi, reacţionează faţă de conduita muritorilor, îi pedepsesc.
Când lucrurile sunt de neînţeles apelează la destin, ursită, soartă.
Timpul se dilată sau de contractă în funcţie de interesul Romei sau de tensiunea
politică. Timpul scurt este cel al perioadelor de calm şi ascensiue a Romei, timpul republicii,
iar timpul lung este cel al dictaturii (ultimii trei ani domniei lui Domitian), timpul opresiv, al
terorii (anul 69 sau anul celor 4 împăraţi).
Tema centrală a tuturor scrierilor lui Tacitus a fost declinul Romei după un trecut
glorios fondat pe virtuţile republicane şi disciplină catoniană. Scopul lui Tacitus, potrivit lui
Momigliano, a fost să demaşte conducerea, guvernarea imperială care s-a bazat pe ipocrizie şi
cruzime. Dincolo de traiectoria specific romană, Tacitus a schiţat un model, o paradigmă
umană care a modelat istoria- aceasta au admirat la el Machiavelli şi Vico. La început
omenirea a trăit în inocenţă şi egalitate, fără să încerce sentimente de ruşine sau vină şi fără
constrângere. Din cauza ambiţiei şi a violenţei această stare a fost înlocuită de despotism, apoi
de guvernarea legii şi protejarea libertăţii (face referire în mod special la Legea celor 12
Table), dar după aceea societăţile s-au mişcat într-un alt ciclu al violenţei în care s-au
manifestat conflictele sociale. Reacţia a fot stabilirea unor alte legi care au reflectat corupţia
statului (plurimae leges, pessima respublica) şi a adus ciclul înapoi spre regulile despotice.

23
 Scopul istoriei în opinia sa, a fost, ca şi la predecesorii săi, să comemoreze, să
instruiască, să spună adevărul, să înfrunte realitatea.
Ultimul istoric latin remarcabil a fost Ammianus Marcellinus (cca. 330- 400 e.n.),
„fost soldat şi grec de neam”, din Antiohia, Siria. „Istoricul singuratic” (după expresia lui
Arnaldo Momigliano) a trăit sub o guvernare creştină dar a scris în latină şi în Roma, dintr-un
punct de vedere păgân. Cele 18 cărţi ale lucrării Res gestae cuprind perioada de la
ascensiunea lui Nerva (96) la moartea lui Valens (378). Tema lucrării sale, ca şi cea a lui
Tacitus a fost declinul Romei, explicat prin slăbirea disciplinei şi intruziunea barbarilor. A
crezut însă în eternitatea Romei, care, în opinia sa, „va trăi cât timp vor exista oameni pe
pământ” şi a explicat expansiunea sa prin conjuncţia dintre „virtus” şi „fortuna”. A dat însă
importanţă şi unui „fatalis ordo” care guvernează faptele umane şi, de aceea, a acordat o
atenţie deosebită tuturor manifestărilor divinului: oracole, sacrificii, prevestiri, visuri.
În ceea ce priveşte concepţia istorică, referirile la istoricii greci şi latini de la Herodot
(citat o dată), Thucydides (citat de două ori), Xenophon, Theopompus, Polybios, Sallustius
(citat pentru un detaliu în descrierea galilor) la Titus Livius şi Tacitus denotă intenţia sa de a
sumariza întreaga istoriografie greco-romană de până la el dar şi faptul că s-a plasat
deopotrivă în tradiţia istoriografică greacă ca şi în cea latină. S-a integrat istoriografiei
greceşti îmbinând propria experienţă cu ancheta, cu autopsia locurilor, operând vaste
digresiuni geografico-etnografice. Metoda sa de documentare aminteşte de metoda de
investigare greacă herodoteeană: atunci când o problemă e redată în mod diferit de izvoare a
dat crezare locuitorilor din zonele respective sau a verificat informaţia, atunci când a putut, cu
inscripţiile de pe monumente. În descrierea Traciei a dat prioritate cercetării la faţa locului
lăsând la o parte scrierile contradictorii care, în opinia sa, nu duc spre adevăr. A scris, deci,
istorie cu gândul la adevăr, conştient însă de faptul că adevărul absolut e dificil de atins,
deoarece, cel puţin pentru perioada contemporană autorului, era adesea primejdios. Istoricului
îi rămânea să urmeze principala cale spre adevăr: de a nu-l deforma intenţionat prin tăcere sau
minciună. Prin raportarea la adevăr- verosimilitate s-a înscris în tradiţia istoriografică romană
potrivit căreia adevărul concret echivala cu verosimilitatea, adevărul se identifică cu „fides
historica”. „Fides” are în textul ammian conotaţii diverse: veracitate, lealitate, „credinţă”,
„făgăduială”, „asigurare dată de zei”.

Bibliografie
Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I, Bucureşti, 1994, p. 116-120, 210-232, 362-376;
vol. II, p. 553-598, 765-784.

24
Crăciun, Maria, Greta Miron, Caiet de seminar. Istoriografia antică şi creştină, Cluj-Napoca,
1994, p. 73-102, 107-115.
Grimal, Pierre, Tacit, Ed. Teora, București, 1990, p. 66-121.
Momigliano, Arnaldo, The Classical Foundations of Modern Historiography, University of
California Press, Berkeley-Los Angeles-Oxford, 1990, p. 81-130.

Modulul II. Istoriografia creștină

Cuvinte cheie: alegoria, istorie păgână-istorie creştină, istorie ecleziastică, cronologie

comparată, filosofia istoriei

Obiective: Cursul îşi propune să sublinieze schimbările majore care s-au produs în scrisul
istoric în această etapă în care interesul pentru explicaţia istorică, pentru cauzalitate a fost
estompat de credinţa în Dumnezeu iar istoria a devenit o anexă a teologiei, un amestec de
miracole şi evenimente reale; explicarea modului în care noua concepţie despre timp a
influenţat scrisul istoric, periodizarea istoriei în scopul de a sincroniza evenimentele istoriei
creştine cu ale celei păgâne.

Începuturi. Noul Testament

Timpul se măsoară pe o altă scară. Încarnarea şi Învierea lui Isus ca şi creaţia au
devenit repere cronologice înlocuind olimpiadele şi fondarea Romei.Termenul, conceptul
istorie în sens herodotean nu a fost folosit ca atare în Biblie. Dar apar des alţi doi termeni, cel
de adevăr (de mai bine de 100 de ori în Vechiul şi Noul Testament) şi înţelepciune ( de mai
mult de 200 de ori). Adevărul este cuvântul şi legea lui Dumnezeu care trebuie ascultate,
urmate. În Noul Testament, în predicile lui Pavel, adevărul stă în Cristos, şi, în contrast cu
poveştile, tradiţiile, filosofia umană, îl face pe om liber. Singura carte istorică din Noul
Testament este „Cartea faptelor” care dă informaţii despre răspândirea creştinismului din
Palestina în lumea romană şi începuturile conducerii bisericii. Evangheliile sunt mai ales
tratate religioase, ceea ce le diminuează importanţa istorică. Prioritară pare să fie Evanghelia
după Marcu, care a fost precedată de un proto Marcu, notată cu Q, posibil o traducere
grecească a unei colecţii aramaice de cugetări ale lui Isus. Informaţiile furnizate de acest text
se referă la persecuţiile din timpul lui Nero şi perioada de după distrugerea Ierusalimului.
Marcu introduce el însuşi detalii pe care le-a văzut ca rezident al Ierusalimului.
Începând cu secolul al II-lea autorii creştini au început să folosească termeni din
cultura antică şi concepţia istorică antică. Treptat s-a format o nouă atitudine faţă de scris, sub
impactul contactului dintre creştinism şi lumea greacă însă, dacă la antici ideea colectivă a
primat, creştinismul a fost unul introvertit. Comuniunea omului cu Dumnezeu şi mântuirea
eternă a sufletului au fost considerate superioare oricărui alt scop în viaţă, centrul de greutate

25
în timp căzând pe viitor. Intenţia istorică este evidentă în secolul al III-lea, accentuată de
marile persecuţii din timpul lui Diocletian.

Profilul intelectualului creştin

Educat după curicula antică, păgână, programul de pregătire a unui intelectual creştin
cuprindea: gramatica, învăţarea limbilor străine (ebraica, latina şi greaca), istoria (importantă
în primul rând pentru cronologie), geografie (istoria naturală), retorica, matematica, filosofia.
Programul a fost deci dependent de tradiţia şcolară antică, transformările intervenind în
studiul ebraicii, transformarea definiţiei istoriei percepută ca succesiune a epocilor şi
eliminarea studiului clasicilor.
Cei dintâi care s-au interesat de filosofia antică au fost părinţii bisericii influenţaţi de
platonism şi stoicism, doctrine încă vii, răspândite în şcolile din Orient şi Egipt, care au
inspirat viziunea asupra lumii şi a vieţii morale. Neoplatonismul a dat o justificare teologică
îndemnului la credinţă prin teza superiorităţii emoţiilor şi intuiţiei asupra raţiunii şi
intelectului. Intelectualii creştini, deşi educaţi în cultura clasică, i-au adus o serie de critici. Au
considerat: 1. că este impregnată de păgânism, recurge la mitologie, se confundă cu cultul
idolilor, 2. este imorală, s-a alimentat din exaltarea senzualităţii, 3. s-a preocupat de cultivarea
formei şi eleganţa limbajului, a avut deci o orientare estetică. Prin contrast, cultura creştină
era în primul rând „doctrina”, „scientia”, cunoaştere îndreptată spre un singur scop, credinţa
în Dumnezeu. Cel care a propus un nou tip de cultură, cultura creştină, a fost în opinia
istoricului H. I. Marrou, Sfântul Augustin. Unul din elementele definitorii ale acestei culturi a
fost sapientia, forma cea mai înaltă a vieţii spirituale care însemna contemplarea şi
cunoaşterea adevărului, adică a lui Dumnezeu. Sapientia se confundă cu contemplarea, cu
meditaţia, viaţa contemplativă înseamnă a te înălţa prin raţiune la înţelegerea adevărului divin.
În centrul culturii intelectualului creştin stătea studiul Bibliei.

Istoriografia creştină
Istoria creştinătăţii timpurii, dincolo de problemele de bază ale organizării, acţiunilor
misionare, simplei supravieţuiri se centrează pe întrebarea: cum să dai sens trecutului?
Creştinii s-au putut baza pe Scripturile ebraice dar aveau de acomodat tradiţiile clasice. Cum
puteau să armonizeze unitatea adevărului lor cu diferitele părţi, secte şi sincretisme ale culturii
clasice târzii?
Lactantius (cca. 250 e.n.- cca. 320), originar din Africa romană, iniţial păgân angajat
de Diocletian profesor de şcoala retorică din Nicomedia, a dat cea dintîi operă de istoriografie

26
creştină. Convertit la creştinism, tulburat fiind de persecuţiile lui Diocletian din 303, a devenit
un reputat teolog, numit de unii „Cicero creştin”. În Instituţiile divine a prezentat doctrina
creştină, a criticat politeismul şi filosofia tradiţională iar în De mortibus persecutorum
(Despre morţile persecutorilor), apărută imediat după 315, a construit o filosofie
providenţialistă a istoriei pentru a reflecta triumful noii religii. În această primă lucrare de
istoriografie creştină, alcătuită sub forma unei monografii, autorul şi-a propus să demonstreze
că împăraţii păgâni care i-au persecutat pe creştini au avut un sfârşit abominabil. Lector al lui
Platon şi Cicero, s-a remarcat prin raţionalismul tolerant şi a încercat să salveze din tradiţia
antică tot ceea ce nu era ireconciliabil cu noua religie. Ideile lui Lactantiu au fost preluate în
secolul IV de scriitori care şi-au propus să concilieze concepţiile creştine cu Imperiul şi
tradiţiile lui culturale, protestând îndeosebi faţă de cultele politeiste, orientalizante şi de
moravurile păgâne.
Istoriografia creştină a avut două sarcini: de a plasa viaţa lui Isus în istoria evreilor şi
de a integra istoria evreilor în istoria generală antică. Cum regatul spiritual al lui Mesia
trebuia reconstituit prin apelul la referinţe incerte şi fragmentare s-a recurs la interpretarea
simbolică şi alegorică. Utilizarea alegoriei pentru interpretarea unor texte nu a fost o invenţie
a istoriografiei creştine, se întâlneşte şi în literatura antică, la Homer, de exemplu şi în
filosofia antică care a încercat să armonizeze mitul cu raţiunea. Evreii, de asemenea, cei din
diaspora mai ales, în dorinţa de a armoniza gândirea greacă cu moştenirea lor intelectuală, au
aplicat interpretări alegorice Vechiului Testament. Cea mai renumită personalitate a alegoriei
creştine a fost Origen (cca. 184- 254 e.n.), un grec alexandrin numit de Ieronim cel mai mare
învăţător al bisericii după apostoli. A considerat că succesiunea cronologică se fondează pe
continuitatea spirituală; acelaşi spirit, spiritul sfânt, l-a inspirat pe Moise ca şi pe apostoli;
dacă istoria umană este o înregistrare a unor acţiuni accidentale, istoria creştină este expresia
unui adevăr mai înalt, a Logosului. Origen a dorit să desluşească înţelesul adevărat al textelor
cu ajutorul unei chei interpretative care să constea într-un fapt suprem, creştinismul. Ca atare,
acesta a jucat rolul de cheie în interpretarea pe care a aplicat-o Vechiului Testament. Astfel a
realizat sărăcia şi nepotrivirea dintre surse, mai ales a celor referitoare la istoria
creştinismului.

Cronologia
Interesul pentru cronologie s-a confundat cu cel de a da istoriei evreilor un trecut
glorios, prestigiul şi vechimea istoriei păgâne, a servit dorinţei de a impune o perspectivă
istorică asupra credinţei creştine şi de a stabili importanţa istoriei sacre. Prin cronologie istoria

27
devenea şi mai credibilă şi de aceea istoricii creştini şi-au asumat sarcina de a reconcilia
evenimentele istoriei evreieşti cu ale istoriei păgâne. Au creat o cronologie comparată de la
Avram la Cristos, o schemă de măsurare a anilor coborând înspre originile Israelului şi înspre
Creaţie. Bazele cronologiei creştine au fost puse de elevii evrei din diaspora. Când apologeţii
creştini au încercat să sincronizeze istoria cuprinsă în Vechiul Testament cu cea păgână au
avut ca reper opera sctibului evreu Justus care a scris în timpul lui Hadrian. Acesta a alcătuit
o cronică a regilor evrei bazată pe generaţii, pretinzâd pentru Moise o vechime mai mare
decât a figurilor legendare greceşti. Prima cronologie creştină a apărut la mijlocul sec. III şi i-
a aparţinut lui Sextus Iulius Africanus, autorul Cronografiei, lucrare în cinci cărţi. A fixat
durata lumii la 6000 de ani după care urmează 1000 de ani de sabbath. Naşterea lui Cristos
este plasată la 5.500 de ani de la Adam. Cronologia sa a avut în centru viaţa lui Cristos.
Autorul a continuat, în termeni creştini, lucrarea lui Erathostene şi a altor cronografi greci.
Ideea relevată de aceste demersuri era aceea că regatul spiritual al lui Cristos va dăinui
imperiului material, lumesc al romanilor. Metoda, utilizată mai întâi de Iulius Africanus şi
apoi de Eusebius a fost ca, pornind de la olimpiade, să consemneze evenimentele legendare,
sacre şi laice, petrecute în acelaşi timp în istoria grecilor, persanilor sau a altor populaţii antice
şi în cea a evreilor.
Meditaţiile asupra timpului ale Sfântului Augustin şi cronologia stabilită de el au fost
preluate de istoricii medievali. A împărţit timpul linear, în spiritul doctrinei creştine, în trei
segmente: trecut, prezent şi viitor corespunzând percepţiei umane care a asociat trecutului
amintirea, prezentului intuiţia şi viitorului aşteptarea. A propus şi o periodizare istorică pe
vârste ale omului sau cele șapte zile din săptămână: primele două vârste, egale prin numărul
generaţiilor şi nu ca durată, sunt cuprinse de la Adam la potop şi la Abraham. De la Abraham
la venirea lui Cristos s-au mai scurs trei vârste a câte 14 generaţii fiecare: de la Abraham la
David, de la David la emigrarea în Babilon şi până la întruparea lui Cristos. A şasea vârstă a
fost cea din timpul vieţii sale. După aceasta Dumnezeu se va odihni, a şaptea vârstă este cea a
odihnei pentru că duminica prefigurează odihna eternă a sufletului şi corpului. Cronologia
celor 6 vârste a fost preluată de Isidor de Sevilla care a încercat să le şi calculeze durata
urmând Cronica lui Eusebiu.

Istoria ecleziastică
Creatorul acestui gen a fost Eusebius din Cezareea (cca. 260- 340), numit şi
Herodotul creştin, părintele istoriei ecleziastice, multe din evenimentele şi persoanele
primelor secole ale erei creştine fiind cunoscute numai prin a sa istorie a bisericii. Născut în

28
Palestina a murit ca episcop de Cezareea. Elev al martirului Pamfilus, favorit al lui
Constantin, l-a admirat pe Origen. A scris o eroică biografie a lui Constantin, o viaţă a lui
Pamfilius (acum pierdută). A scris în timpul triumfului creştinismului, timp care a inspirat
reflecţii asupra vicisitudinilor Imperiului roman sub a cărui jurisdicţie adevărata religie a
suferit, a supravieţuit şi în final, şi-a dobândit legitimitatea.
S-a preocupat şi el de cronologie în lucrarea Cronica, structurată în două părţi. Prima,
Cronografia, este un rezumat de istorie universală sub forma extraselor din surse aranjate pe
naţiuni şi însoţite de o argumentaţie menită să susţină prioritatea lui Moise şi a Bibliei. A doua
parte, Canoanele cronologice, constă în tabele cronologice însoţite de comentarii marginale.
În Canoane (lucrare pierdută, folosită în multe Biblii medievale timpurii) a aliniat sistemul
olimpiadelor cu liste regale, calcule ale istoricilor, genealogii biblice începând cu
Abraham.Variatele sisteme cronologice: caldeean, grec şi roman sunt puse alături de
cronologia biblică, care coboară pînă la creaţie. Canoanele prezintă într-o formă simplă
întreaga istorie antică, ilustrează ideea conform căreia istoria este un rezervor de dovezi.
Plasând pe două coloane evenimente ale istoriei păgâne şi creştine a realizat o diviziune clară
între evenimentele istoriei sacre, evreo- creştine şi cele profane-păgâne. A împărţit istoria de
la Abraham în cinci epoci: 1. de la Abraham la căderea Troiei, 2. până la a doua olimpiadă, 3.
până la al doilea an al domniei lui Darius, 4. până la moartea lui Cristos, 5. până în al doilea
an al domniei lui Constantin.
Istoria sa ecleziastică trebuia să fie o istorie a cuvintelor, faptelor şi suferinţelor
creştinilor. S-a bazat pe lucrările lui Josephus şi ale celor dintâi Părinţi ai Bisericii; a făcut
aluzie şi la lucrări clasice ca Istoria universală a lui Diodor din Sicilia, dar mai ales la
Scripturi. A înregistrat în ordine cronologică date despre martiri, succesiunea împăraţilor şi
episcopilor, diferitele erezii, foamete, boli, războaie, învăţăturile unor autori precum Origen; a
inclus în discurs istorioare şi anecdote. Textul a culminat cu distrugerea duşmanilor adevăratei
religii, cu pacea dobândită de Constantin, cel mai mare dintre toţi conducătorii, potrivit
profeţilor.
Una din problemele care l-au preocupat a fost cea a continuităţii. S-a întrebat:
„Suntem greci sau barbari? Sau intermediari între ei?” Ca şi Scripturile ebraice, poveştile
egiptenilor, transmise şi transformate de greci, au alcătuit un fel de continuum istoric pe care
creştinii nu trebuie să îl ignore. O altă problemă a fost ca a legitimării succesiunii,în primul
rând a celei apostolice şi episcopale. Modelul a fost al succesiunii profesorilor din şcolile
filosofice greceşti, în care s-a stabilit o succesiune de-a lungul generaţiilor, de la profesor la
discipol. A acceptat principiul lui Origen al continuităţii spirituale a bisericii.

29
 A preluat teme din tradiţia orală ca şi din cea scrisă precum persecuţiile şi martiriul din
vremea lui Diocletian redând, cu scop educativ dar şi memorial, povestioare despre cei dornici
să-l imite pe Cristos.

Filosofia istoriei
Din secolul al IV-lea romanitas şi christianitas au devenit sinonime. Istoria sacră şi
cea profană s-au întrepătruns într-o singură linie narativă iar tema istoriei liviene şi tradiţiile
scripturale se regăsesc într-o singură poveste providenţială. Augustin (354- 430), unul din cei
mai prolifici autori creştini, a dat o lucrare de filosofie a istoriei, Cetatea lui Dumnezeu, în
care şi-a propus, după enunţul din prefaţa cărţii a XVIII-a, să descrie „originea, dezvoltarea şi
sfârşitul celor două cetăţi”, cea terestră care simbolizează Imperiul roman, trecătoare şi cea
cerească, eternă, divină. Alcătuită între 413- 426, lucrarea cuprinde 22 de cărţi: primele 10
cărţi se prezintă sub forma unui discurs apologetic şi polemic, urmează cărţi cu caracter
speculativ în care dezbate problema timpului şi a morţii.
Lucrarea a fost produsul unei crize: cucerirea Romei de goţii conduşi de Alaric pusă
de păgâni pe seama creştinilor. Augustin a fost provocat de această blasfemie. A dorit să arate
că Roma, cetatea eternă, este trecătoare. Istorici romani, ca Sallustius, au arătat viciile şi
corupţia republicii şi a Imperiului roman. Dualitatea cetatea cerească, a lui Dumnezeu şi
cetatea pământeană, simbolizează şi alte dualităţi: corp şi suflet, real şi ideal, material şi
spiritual, certitudine şi incertitudine, bun şi rău, legea umană (naturală) şi graţia divină, păcat
şi sfinţenie, violenţă (război) şi pace. Potrivit lui Augustin lumea trăieşte în trei cercuri
concentrice: al casei, al oraşului, al lumii. Trecerea de la cercul familial la cel social este
esenţial dar asociat cu pericole, neplăceri (inclusiv căsătorie, copii), opresiune şi tortură. Al
treilea cerc este şi mai hazardat prin diversitatea limbilor, incidenţa violenţei şi a războaielor.
Pacea universală şi justiţia sunt doar idealuri; realitatea istorică este un neîncetat conflict şi
discordie. Justiţia este legea Cetăţii lui Dumnezeu. Societatea umană s-a născut în violenţă şi
fratricid: Cain şi Abel, Romulus şi Remus. Pentru Augustin istoria şi profeţia sunt opera lui
Dumnezeu. A preluat ideea celor patru monarhii: asiriană, persană, macedoniană şi romană. A
încercat să soluţioneze problema relaţiei dintre biserică şi stat astfel că papii Grigore al VII-
lea, Alexandru al III-lea şi Inocentiu al III-lea şi-au bazat cererile de supremaţie faţă de
Imperiu bazându-se pe argumentele Sf. Augustin.

Consideraţii despre istorie

30
 Pentru Augustin istoria are deopotrivă o semnificaţie literară (exprimată prin „res”) şi
ontologică (exprimată prin „verba”). Istoria în sine nu poate fi integrată între instituţiile
umane, evenimentele întâmplate, care nu mai pot fi schimbate, trebuie considerate ca parte a
ordinii universale al cărui fondator şi conducător este Dumnezeu. Istoria în sine este creaţia
lui Dumnezeu. Dă termenului istorie şi un sens pragmatic, referindu-se la istoriografia clasică,
seculară, pe care o considera o formă scrisă a memoriei umane şi la interpretarea literală a
textelor- istoria reprezintă nivelul de citire, de lectură în sens gramatical opusă lecturii
spirituale, profetice. Istoricii creştini au considerat că istoria reprezintă tradiţiile umane şi
numai cuvântul revelat arată adevărul. Origen, numit părintele interpretării alegorice, a dat o
formă sistematică multiplelor moduri de interpretare şi niveluri de înţelegere: istoric,
corespunzând corpului, moral, corespunzător sufletului şi mistic, corespunzător spiritului.
Este ilustrată astfel întreita înţelepciune: a lumii, a conducătorilor lumii şi a lui Dumnezeu
legată de problemele cereşti. Istoria se situează deci la nivelul cel mai de jos, este, în opinia
lui Origen, pentru cei care resping activitatea de a gândi şi care caută semnificaţia literală a
legii. Al doilea nivel, al prescripţiilor morale, deşi imperfect, este edificator, instructiv. Doar
al treilea nivel este spiritual. Acceptă însă că adesea semnificaţiile spirituale sunt ascunse în
limbajul obişnuit, în înregistrări istorice. Teoria lui Origen despre nivelurile de interpretare a
fost preluată şi extinsă, istoria rămânând la nivelul inferior. Boetius scria despre modul istoric
care, în contrast cu alegoria, nu face decât să descrie acţiuni. Petre din Lombardia aprecia că
modul istoric este pentru începători, cel moral pentru avansaţi şi cel mistic pentru cei perfecţi.

Bibliografie
Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 797-808.
Crăciun, Maria, Greta Miron, Caiet de seminar. Istoriografia antică şi creştină, Cluj-
Napoca, 1994, p. 133-143, 147-182.
Carbonell, Charles Olivier Istoriografia, Bucureşti, 1996, p. 43-55.
Marrou, Henri- Irénée,Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, Ed. Humanitas,
1997, p. 113- 141, 273-317, 405-431.
Momigliano, Arnaldo, The Classical Foundations of Modern Historiography, University of
California Press, Berkeley-Los Angeles-Oxford, 1990, p.135-156.

Modulul III. Istoriografia medievală

Cuvinte cheie: compilator, „cronographus”, „historiographus”, „flores historiarum”, „flores

chronicorum”, autoritate, autentic, apocrif, cartularii, istorie universală, istorie dinastică

Obiective: Cursulexpune caracteristicile istoriografiei medievale prin autorii discursului,

subiectele abordate (istorii ale mănăstirilor, istorii universale, istoria dinastică), metoda de

31
lucru, surprinde statutul istoriei în Evul Mediu, o anexă a teologiei, moralei şi dreptului care
îşi dobândeşte autonomia şi capătă accente laice pe măsură ce se dezvoltă viaţa orăşenească.

Moştenirea antichităţii şi a istoriografiei creştine

Evul mediu a asimilat moştenirea antichităţii pe care a transmis-o Renaşterii. Autorii de
istorie medievali au preluat din istoriografia romană noţiuni despre varietatea genurilor
istoriografice, distingând între istorie şi anal. Din punct de vedere stilistic modelul cel mai
admirat a fost Sallustius ale cărui discursuri din Conjuraţia lui Catilina sau Războiul
împotriva lui Jugurtha au pătruns atât de adânc în conştiinţa medievală încât istoricii au
împrumutat din acestea fraze întregi în lucrările lor. De o circulaţie deosebită s-a bucurat şi
Vieţile celor 12 cezari a lui Suetonius, model de biografie alături de alte biografii elogioase
sau panegirice, derivat din oraţia funebră.
Istoriografia creştină, prin Ieronim, a furnizat ideea despre solidaritatea vremurilor,
solidaritatea dintre odinioară şi azi care a făcut ca omul secolului al XIII-lea să şi-i închipuie
pe Carol cel Mare, Constantin sau Alexandru cu înfăţişarea şi comportamentul cavalerilor din
vremea sa. A doua influenţă majoră dinspre istoriografia creştină a constat în exegeza
providenţialistă. Evenimentele şi desfăşurarea lor sunt mai puţin importante prin ele însele
decât prin semnele lor mistice. Istoricul trebuie să descopere sub învelişul aparenţelor
semnificaţia ascunsă a evenimentului în planul providenţialist al istoriei lumii. Evul Mediu a
avut la origine simţul istoriei universale şi al solidarităţii epocilor într-o lume orânduită de
Dumnezeu.

Statutul istoriei în Evul Mediu. Evoluţia scrisului istoric

Ce este istoria? Nu apare între cele şapte arte liberale decât ca un auxiliar sau gen
asociat studiului gramaticii. În general, istoria a fost definită în legătură cu noţiunile de
adevăr, utilitate, valoare literară şi artistică, noţiuni reinterpretate în contextul credinţei
creştine, pietăţii, doctrinei şi atitudinii diferite faţă de ceea ce merita să fie reţinut
(dignamemoria). Împreună cu gramatica, istoria a fost plasată pe cel mai jos loc în ierarhia
doctrinei creştine. Hugues de Saint Victor explica că sunt lucruri eterne, fără început şi fără
sfârşit, sunt altele care au început dar sunt fără sfârşit, numite perpetue şi, în fine, sunt lucruri
cu început şi sfârşit, cele temporale. Astfel se explică poziţia subordonată a istoriei ştiinţelor
filosofiei şi teologiei, care tratează problemele eterne.

32
 În scrierea istoriei s-a făcut o distincţie între ordinea cronologică sau naturală (ordo
naturalis, ordotemporum) şi ordinea logică sau artificială. Prima urmează stilul analiştilor şi
istoriografilor fiind, de exemplu, atentă la anii de domnie; a doua e asociată problemelor
retorice şi filosofice. Istoricii Evului Mediu trebuiau să scrie, să extragă pasaje, să compileze,
să compună.
Cum s-au intitulat istoricii? În Evul mediu timpuriu termenii cel mai des folosiţi au
fost chronicus sau historicus pentru ca în secolul al XIII-lea să se folosească cu predilecţie
chronographus, historiographus.
Termenii „compilare”, „compilator” au fost tot mai des utilizaţi începând cu secolul al
XII-lea, desemnând interesul celui care scrie istorie pentru a citi şi a îmbina pasaje din cât mai
multe lucrări. Compilatorul a fost un erudit, fapt dezvăluit de tiluri ale lucrărilor precum
Flores historiarum sau Flores chronicorum care desemnează compilaţia. Sarcina sa a constat
în a alege textele, a le cita exact şi a organiza prezentarea celor extrase. Şi-au definit
activitatea prin termenii compilare, colligere, excerpere, breviare sau redigere. Între regulile
compilaţiei aceea de a omite orice contribuţie personală era esenţială. Alături de compilator s-
a afirmat însă şi autorul, cel care relatează evenimente contemporane pentru care nu are surse
scrise. Autorul a fost, prin urmare, obligat să-şi construiască singur frazele, ceea ce a stârnit
preocuparea de a atinge nivelul stilistic al latinei clasice. Enunţurile din prefeţe care anunţă
intenţia autorilor de a folosi o limbă simplă rămân adesea un topos, un loc comun, în realitate
autorii fiind preocupaţi de imitarea modelelor antice. Cu termenul auctores au fost desemnaţi
şi scriitorii creştini ale căror texte au fost folosite pentru compilaţia istoricului (G. Spiegel).
Denumirile date istoriei sunt relevante pentru natura gândirii istorice medievale. Una
dintre ele a fost urmărirea “lucrurilor adevărate despre trecut”. În general, autorii şi-au
împrumutat definiţiile despre istorie de la retorii romani precum Cicero şi Quintilian pentru
care trecutul era o şcoală de educaţie morală, o magazie de exemple de comportamente bune
şi rele care îi învaţă pe oameni cum să trăiască. Preluând definiţia dată de Cicero în “De
oratore” (II, IX, 36- de văzut exact traducerea) şi anume că istoria este “martorul trecutului”,
lumina care cade pe adevăr, ghidul vieţii, au considerat istoria o formă a expunerii
(exhortation) morale. Această definiţie indică faptul că scopul principal al scrisului istoric este
edificarea cititorilor; cel puţin teoretic, scrisul istoric este mai preocupat de răspândirea
idealismului moral decât de o concretă analiză a realităţii. Istoria are pentru autorii medievali
o utilitate morală şi politică. Scopul istoriei a fost la început unul mai puţin ambiţios- narratio
rei gestae (poveste a faptelor făcute), potrivit lui Isidor de Sevilla. Către Evul mediu dezvoltat
textele istorice au fost definite prin cronică şi fapte.

33
 Înţelegerea istorică este diferită şi pentru că omul medieval a avut propria-i concepţie
cu privire la natura timpului, realitatea istorică şi Creaţie. Dacă grecii şi romanii au văzut
timpul ciclic, încadrat în natură care ritma viaţa oamenilor, pentru omul creştin, medieval
timpul este linear, marcat de încarnare, care dă înţeles timpului. Ordinea naturală nu este una
definitivă şi autonomă ci una prin care Dumnezeu încă mai lucrează şi în care intervine cu
miracole şi pedepse. Istoria deci, este o mărturie a grijii lui Dumnezeu faţă de creaţia sa, este
o scenă asupra căreia Dumnezeu acţionează, o oglindă în care se pot citi intenţiile lui
Dumnezeu. Viziunea creştină asupra timpului a dus la ideea că istoria este universală devreme
ce Dumnezeu domneşte asupra lumii şi oferă mântuire întregii omeniri.
În ceea ce priveşte sensul istoriei în Evul Mediu nu se poate aprecia că lipseşte cu
desăvârşire: au sesizat, de exemplu, schimbările introduse de creştini în codul lui Iustinian
predat în universităţi; au recunoscut problema anacronismului, au fost interesaţi de stabilirea
autenticităţii documentelor pe baza stilului şi a structurii gramaticale folosite.
Istoria a fost un auxiliar al Bibliei, moralei şi dreptului. Umilă servitoare a teologiei,
mai ales în secolele IV-VI istoria s-a prezentat sub forma unor expuneri pline de imaginar. În
secolele VII- VIII, „refugiată în umbra catedralelor” potrivit expresiei lui Bernard Guenée,
fără a avea biblioteci bine dotate, istoria nu a avut mijloacele de a fi ambiţioasă. Perioada
carolingiană a stimulat redactările istorice prin crearea unui cadru propice dezvoltării culturii:
s-a înlesnit circulaţia oamenilor şi a cărţilor, a crescut interesul pentru cultura clasică. Se vor
impune Analele regale, o istorie oficială şi laică, chiar dacă a fost scrisă de clerici, dinastică şi
militară. Prin ele s-au imortalizat faptele ilustre ale strămoşilor, demers ce a dus la o apreciere
a tradiţiei, a celei regale în primul rând. Această etapă istoriografică e ilustrată de anale
monastice, biografii de episcopi sau abaţi, panegirice ale întemeietorilor, semn că istoria
exprimă fărâmiţarea geografică şi politică.
Momentul de turnură în dezvoltara istoriografiei medievale a fost marcat de secolele
XI- XII. Studiul Bibliei a stimulat interesul pentru fapte, cronologie, genealogie iar cruciadele
au determinat înmulţirea expunerilor. Istoria capătă noi valenţe şi scopuri odată cu
centralizarea statelor şi renaşterea vieţii urbane. Renaşterea oraşelor a dus la dezvoltarea
şcolilor cu consecinţe semnificative în ceea ce priveşte cultura istoricilor, fundamentată pe
texte antice, Sallustius şi Lucan în primul rând.
În secolul al XIII-lea istoricii s-au transformat din cercetători în martori, istoria iese
din mănăstiri pentru a fi cultivată în şcoli sau birouri. Un rol important în îmbunătăţirea
metodei istorice l-a avut relaţia dintre istorie şi drept pe baza cartulariilor. Folosite cu
precădere în Anglia în legătură cu acţiunile mănăstirilor de a-şi apăra drepturile, au constituit

34
un ansamblu de carte, bule, privilegii, acte diverse, rezumate a căror consultare necesita apelul
la auxiliare juridice, canonice sau cronologice. Cartulariile au reprezentat un mijloc de
afirmare a identităţii spirituale a mănăstirilor sau abaţiilor cuprinzând la început cartele lor
fundaţionale. Cartele laice au constituit expresia unor genealogii, influenţate de heraldică,
cuprind serii de blazoane reproduse cu grijă reflectând progresul istoriei ca identitate
familială. Scopul cartulariilor medievale a fost de a păstra actele care reprezentau titluri
justificative ale deţinerii pământurilor, drepturilor, veniturilor, dubluri ale actelor originale.
Utilizarea lor a contribuit la perfectarea metodei istorice deoarece a implicat organizarea,
clasarea, ierarhizarea informaţiei în funcţie de criterii multiple: geografic, cronologic, după
tipurile de documente. Cel care a alcătuit cartulariile s-a apropiat de istoric prin: importanţa
acordată documentului primar, interesul pentru genealogie şi heraldică, dorinţa de a păstra
memoria faptelor petrecute, de a sanctifica sau glorifica o fundaţie sau o familie, de a oferi
membrilor familiilor dominante titlurile pe care se bazează puterea lor. Folosirea cartulariilor
ca surse istorice a dus, prin efortul de a denunţa falsurile, la enunţarea unor principii de critică
istorică.

Primii istorici ai Europei sau „istoriile barbare”

Iordanes (cca. 500-554) a scris o istorie a goţilor, De Origine actibusque Getarum –

Getica (Despre originea şi faptele geţilor) din perspectivă bizantino-romană (geţi a fost
numele pe care Iordanes l-a folosit pentru goţi). Potrivit lui, goţii sunt de origine scandinavă.
S-au deplasat spre sud, mai întâi cu corăbiile şi apoi pe jos, spre graniţa dintre Europa şi Asia,
i-au subjugat pe vandali; s-au stabilit apoi în Sciţia, Dacia, Tracia şi Moesia şi în final s-au
divizat în două grupuri: de apus şi de răsărit, vizigoţii şi ostrogoţii. Mai întîi goţii s-au războit
cu perşii, care s-au temut să se bată cu ei, mai apoi cu grecii şi au condus Grecia şi Macedonia
după moartea lui Alexandru şi, în final cu romanii începând cu vremea lui Caesar. Din acel
moment istoria goţilor se desfăşoară în paralel cu cea a romanilor, ca aliaţi sau inamici ai
acestora. Iordanes a dat istoriei imperiale forma, substanţa unei tragedii: căderea Romei este
analogă cu povestea lui Adam şi Eva în timp ce istoria recentă era un „love story” trasând
convergenţa dintre goţi şi creştini cu un sfârşit fericit în zilele sale. Ca şi grecii şi romanii
goţii îşi au poezia eroică, cântece care celebrează eroi ce nu sunt inferiori celor romani sau
greci.
A fost, dintre aceşti primi istorici, cel mai fidel vechilor tradiţii ale istoriografiei romane.

35
 Grégoire de Tours (538/539- 594) a scris Decem libri historiarum (Zece cărţi de istorie
numită în manuscrise mai târzii Historia Francorum -Istoria francilor). Şi-a propus să
păstreze vie memoria trecutului barbar şi să dea exemple ale unei guvernări creştine ideale
precum cea a lui Clovis şi a soţiei sale Clotilde. Bună parte din naraţiune este presărată cu
crime, atrocităţi, torturi dar şi cu miracole zilnice sub conducerea lui Dumnezeu. A fost un
maestru al istoriei anecdotice dar mai presus de toate a fost un moralist ironic, satiric. Istoria
sa, o „colecţie de scurte istorii” (Walter Goffart) are un scop literar, acela de a prezenta o
galerie de figuri, studii de caz, inclusiv atrocităţi şi miracole împreună cu judecăţi morale.
A scris o istorie contemporană, dintre cele zece cărţi, şase fiind dedicate propriului timp.
Scopul istoriei sale a fost acela de a prezerva memoria trecutului barbar oferind în acelaşi
timp exempla de comportament bun şi rău.
Beda(672/73-25 mai 735) martirolog, exeget biblic şi istoricremarcabil. S-a portretizat așa
cum a dorit să fie văzut și să rămână în amintirea posterității: ca un călugăr pe viață și un
învățat creștin: născut pe pământuri mănăstirești, intrat în mănăstire (mănăstirea dominicană
Sf. Paul din Northumbria) la vârsta de șapte ani și-a dedicat, după propria-i mărturie, întreaga
viață studiului Scrierilor Sfinte, și, printre datoria zilnică de a se supune regulilor mănăstirii și
de a cânta în biserică, a fost întotdeauna o încântare pentru el să învețe sau să predea sau să
scrie. Historia ecclesiastica gentis Anglorum (Istoria ecleziastică a poporului englez), titlu
inspirat din cel al lui Eusebiu a fost citită de-a lungul secolelor, dovadă cele mai bine de 150
de manuscrise care au supraviețuit, unele dintre ele alcătuite la doar câțiva ani de la moartea
autorului de copiști meticuloși, ceea ce face ca textul să nu ridice probleme de acuratețe. A
scris această lucrare în 731, către sfârşitul vieţii, după ce acumulase experienţă istoriografică
scriind două istorii universale după modelul lui Eusebiu, vieţi ale sfinţilor, o relatare despre
fondarea abaţiei sale (Istoria abaţilor din Wearmouth-Jarrow) şi un tratat de cronologie (De
ratione temporum, cca 725). A dezvoltat un interes profund şi critic pentru cronologia creştină
căreia i-a dat o nouă versiune în De ratione temporum. A fost creditat cu meritul de a fi
introdus primul în scrisul istoric calendarul creștin, în care evenimentele au fost datate anno
domini, de la nașterea lui Cristos. Lucrările sale de gramatică și cronologie și, în special,
comentariile sale biblice, au fost duse pe continent de misionarii anglo-saxoni și de profesori,
având un impact semnificativ asupra renașterii carolingiene. Alături de cele ale lui Isidor de
Sevilla lucrările sale au contribuit la remodelarea moștenirii antichității și a perioadei
patristice în forme care le-au făcut mai ușor de asimilat de cultura creștină.
Prin istoria ecleziastică îi continuă, ca gen, pe Eusebiu şi Ieronim. A narat istoria Britaniei
din vremurile preromane până în anul 731. Începe cu o scurtă prezentare geografică a

36
Britaniei şi Irlandei, continuă cu ocupaţia romană sub Caesar, plecarea romanilor, progresul
creştinismului în Britania mai ales în secolul al VI-lea. Biserica a fost, în opinia lui, centrul
spiritual al locuitorilor insulei, cea care a conectat insula, ca întreg, cu creștinătatea largă. Ca
şi Iordanes şi Grégoire plasează istoria poporului său în centrul istoriei creştine universale.
Între sursele sale s-au numărat Orosius, Gildas, Prosper din Aquitania. În pofida titlului însă
în centrul atenției sale stă Northumbria, interesul său pentru alte regate și pentru Canterbury
fiind subordonat celui pentru mai mica lui patrie. A expus modalitatea de informare în prefață
arătând că a apelat la surse scrise, propriile cunoștințe și mărturiile orale; arată nu numai de
unde și-a luat el informația ci și cum au ajuns sursele sale la informație, stabilind un lanț al
informațiilor care merge cât mai aproape de întâmplarea evenimentelor. A îmbinat în istoria
sa hagiografiile, miracolele şi visurile, figurile ecleziastice cu eroi exemplari. Însă, lucrarea sa
nu a mai fost o simplă înregistrare a tradiției ci o operă creativă și critică. Impresionează prin
claritatea gândirii și simplitatea elegantă a limbii latine.
Paul Diaconul(720/730- 799) a scris Historia Longobardorum (Istoria lombarzilor), o
lucrare populară în Evul Mediu, după cum lasă să se înțeleagă cele peste 100 de manuscrise
care au supraviețuit. Înainte de a deveni călugăr benedictin la Monte Cassino a călătorit în
Franţa şi a stat o vreme la curtea lui Carol cel Mare, la Aachen unde a scris poezie şi a
compus o Istorie a episcopilor din Metz (Gesta episcoporum Mettensium). A scris Istoria
lombarzilor după cucerirea Lombardiei de Carol cel Mare. La nivelul cel mai simplu este o
„oglindă a prinţilor”, o carte de edificare morală pentru Grimoald a III-lea (principele
provinciei Benevento, în care era situată mănăstirea Monte Cassino), al cărui strămoş,
Grimoald I figurează ca un erou exemplar. Împărţită în şase cărţi, lucrarea se deschide cu un
prolog etnic şi, în maniera lui Beda, îi prezintă pe lombarzi drept noul „popor ales”, care
iniţial a prosperat dar apoi a căzut în păcat, dar a avut puterea de a reveni cu ajutorul
providenţei care i-a zâmbit regelui Grimoald I, eroul care i-a înlăturat pe invadatorii bizantini
şi a restaurat conducerea lombarzilor. Ca şi Iordanes, şi-a început istoria cu istoria romană şi
nu cu Aeneas ci cu Janus, care potrivit unora, a fost primul conducător al Italiei. Ca stil a fost
mai degrabă un sfătuitor decât un avocat, dând trecutului rolul de îndrumător pentru viitor. A
fost citit cu precădere în epoca romantică de folclorişti ca fraţii Grimm ca sursă pentru ceea ce
ei au crezut că erau mărturiile orale ale legendelor germanice.
Grija acestor „naratori ai istoriei barbare” (Walter Goffart) a fost aceea de a integra în
lumea creştină popoarele barbare care locuiau fosta lume romană şi astfel au devenit primii
adevăraţi istorici ai Europei. Au lăsat germenii istoriografiilor naţionale, scrise în perioada
post carolingiană, centrându-se pe noile „gens” sau popoare ale Europei.

37
 Tradiţiile ”naţionale”

Lucrările care au prefațat istoriile „naţionale”, în termenii de azi, au fost produsul divizării
Imperiului carolingian considerat succesor al Romei, în timpul căruia s-a dorit reînvierea
visurilor imperiale de mărire; Carol cel Mare a fost văzut ca un „nou Constantin” care a
reînviat universalitatea Romei şi a creştinismului. Noul context politic dat de divizarea
Imperiului carolingian prin Tratatul de la Verdun (843) a influenţat istoriografia. Scrisul
istoric a devenit tot mai strâns legat de aspiraţiile şi ambiţiile regilor şi principilor în jurul
cărora s-a reorganizat societatea medievală(G. Spiegel).

Anglia
William of Malmesbury (cca. 1080/1095-1142) s-a născut dintr-un tată normand şi o
mamă englezoaică. A intrat de copil în mănăstirea din Malmesbury situată în sud-vestul
Angliei, o regiune în care s-a creat o cultură distinctă în cadrul lumii anglo-normande a
secolului al XII-lea. A fost o cultură ecleziastică şi latină produsă într-un grup de vechi
catedrale şi fundaţii monastice, cu accent pe studiile biblice, istorie şi hagiografie, lectura
clasicilor şi cercetare ştiinţifică, mai ales în domeniul astronomiei. Abaţia Malmesbury, unde
William a rămas până la sfârşitul vieţii, era tipică pentru această regiune: fondată către 675 a
funcţionat quasi neîntrerupt şi a păstrat şi transmis moştenirea literară a începuturilor.
Referindu-se la instrucţia sa, William amintea că a dedicat un an logicii, „armura vorbirii”, a
aprofundat medicina, „care vindecă trupul bolnav” şi a studiat în profunzime anumite părţi
ale eticii. A acordat o atenţie deosebită istoriei deoarece, aprecia el, „adaugă aromă
instrucţiei morale dând o cunoaştere plăcută a evenimentelor trecute, îndemnându-l pecititor,
prin acumularea exemplelor, să urmeze binele şi să se ferească de rău” (apud Thomson, Rodney,
William of Malmesbury,p. 5).Pentru a-şi împlini pasiunea pentru istorie a investit o bună parte din
averea sa în formarea unei biblioteci de istorici străini. A citit extrem de mult pentru acea
vreme: a ştiut, prin contact direct, la prima mână cel puţin 400 de lucrări a 200 de autori, din
care autorii antici reprezentau un sfert. S-a apropiat de autorii antici ca un istoric
„profesionist”: i-a plasat în contextul în care au trăit, a depistat cine de la cine a copiat- cum s-
a transmis informaţia de la un autor la altul. A căutat în literatura antică modele posibil de
transpus în vremea sa şi exemple stilistice, cel la care s-a raportat prin excelenţă fiind
Vergiliu.

38
 Modelul şi ghidul său, intelectual şi spiritual, a fost Beda pe care l-a urmat în
lucrările de istorie pe care le-a compus. Este vorba de Gesta Regum Anglorum (1126)
(Faptele regilor Angliei), în care tratează istoria regalităţii engleze de la venirea saxonilor şi
anglilor până la Henry I şi Gesta Pontificum Anglorum, o istorie a Angliei ecleziastice în care
a înregistrat episcopii din toate diecezele, dedicându-le mini-biografii. A abordat şi istorie
contemporană în Historia Novella, o cronică în trei cărţi cuprinzând evenimentele dintre
1126-1142.
A folosit surse diverse, de la autorii antici şi creştini la surse de arhivă, prin care s-a
distins în epocă, cum au fost cartele de la Glastonbury (chiar dacă nu a putut să distingă
documentele false de cele adevărate), mărturii orale, inscripţii, monumente (aşa-numitele
„piramide” de la Glastonbury (potrivit legendei regele Arthur ar fi fost înmormântat aici, între
două pietre sub formă de piramidă). S-a raportat la informaţiile din surse după concepţia
vremii- a înregistrat cu fidelitate ceea ce sursele, „autorităţile” au consemnat, aducând, când a
sesizat, discrepanţele în faţa cititorului, fără a le soluţiona. S-a bazat şi el pe nişte criterii de
încredere: „veritas” şi stil. „Veritas” era dată de autoritatea („auctoritas”) autorului care era un
mixaj între vechime, tradiţie, învăţătură şi importanţa intelectuală. Stilul a fost pentru William
of Malmesbury deosebit de important precum reiese din prefaţa de la Gesta Regum în care
afirma că istoricul are responsabilitatea de a-şi prezenta materialul într-o îmbrăcăminte demnă
de laudă; altfel spus, istoricul trebuia să fie şi un bun retor.
I-au succedat Henry of Huntingdon (a murit în 1155), William of Newburgh (a
murit cca. 1198) şi Roger of Hoveden (a murit în 1201). Geoffrey of Monmouth (cca.
1090/1100-cca. 1155) în Historia Regum Britannie (cca. 1138) (Istoria regilor Britaniei) a
reintrodus elementul poetic şi mitologic în istoriografia naţională sub forma legendelor
troiene şi arturiene. La originea legendei arturiene stă amintirea evenimentelor care au avut
loc în Marea Britanie în secolele V-VI. Eroul acestora este un anume dux Arturus, conducător
romano-breton care a luptat în nordul insulei împotriva invaziilor picților (coborâți din munții
Scoției) și a popoarelor germane și scandinave venite pe mare. Acest dux Arturus, legendar
sau nu, s-a transformat în regele Arthur, suveran al regatului Logresului (asimilat Angliei
străvechi), la curtea căruia se întrunesc cei mai buni cavaleri din lume, numiți mai târziu
”cavalerii Mesei Rotunde”. În jurul anului 1000 Arthur devine un personaj foarte prezent în
cronicile anglo-saxone, în poveștile cântate de barzii galezi la curțile princiare și senioriale la
început în Marea Britanie și apoi pe continent. În secolul al XII-lea Arthur se transformă în
figură istorică, un strămoș dinastic important revendicat de diversele familii care luptă pentru

39
tronul Angliei. La cererea regelui Henric I Beauclerc, Geoffroy reia ansamblul legendei și îl
integrează în istoria regilor Angliei.
Lucrarea sa a influenţat literatura cavalerească, poveştile despre regele Lear şi profetul
magician Merlin. Unul din editorii şi traducătorii lui Geoffrey, Michael Faletra, aprecia că,
dacă Evul Mediu a avut un best seller acela a fost Historia Regum Britannie a lui Monmouth
transmisă în 215 manuscrise (alcătuite în secolele XII-XVI), număr care arată că a fost unul
din cele mai citite texte non religioase ale Evului Mediu. Lucrarea tratează continuitatea
regalităţii engleze de la originile sale în vechea Troie până la invaziile saxone.
Geoffrey a beneficiat de situaţia culturală din Monmouth, un oraş situat la graniţa
teritoriilor galezilor (velşilor) pe care normanzii doreau în acea vreme să le anexeze, şi în care
au trimis bretoni. Tatăl său se pare că a fost breton şi, ca atare, a fost probabil bilingv, vorbind
franceza normandă şi bretona, a cunoscut tradiţiile locale ale velşilor şi legendele lor. Foarte
probabil s-a mutat la Oxford (este amintit în şapte carte ale localităţii din anii 1129-1151).
Aici trebuie să-l fi cunoscut pe cel care i-a influenţat cel mai mult cariera, Walter, arhidiacon
de Oxford. Numirea sa ca episcop al nou-înfiinţatului scaun Sf. Asaph din North Wales,
episcopie creată de normanzi pentru a-şi întări dominaţia în regiune, sugerează că Geoffroy a
fost o persoană de încredere a autorităţilor anglo-normande. În acest timp a alcătuit ultima sa
lucrare Vita Merlini (Viaţa lui Merlin) în care Merlin deplânge războaiele care dezbină ţara şi
anticipează o perioadă de linişte şi prosperitate. Autorul sugerează astfel că o stăpânire
normandă stabilă va îndeplini această profeţie.
A scris Istoria regilor Britaniei într-unul din cele mai tensionate momente de la
cucerirea anglo-normandă şi anume războiul purtat de succesorii regelui Henry I. Către 1141
a izbucnit un conflict între Matilda, fiica regelui Henry, singurul său moştenitor legitim,
numită succesoare de regele însuşi şi nepotul lui, Stephen, care s-a auto-proclamat rege având
în jurul său baronii nemulţumiţi de numirea unei femei moştenitoare, fapt fără precedent.
Geoffrey a scris Istoria între 1135-1138, în opinia unora, ca un discurs reconciliator, în care a
dorit să avertizeze asupra efectului debilizator al luptelor interne asupra regatului. Majoritatea
prefeţelor care s-au păstrat au fost dedicate lui Robert, conte de Gloucester, fiul ilegitim al
regelui Henry I, fratele vitreg al Matildei şi lui Walleran, conte de Mellent, ceea ce sugerează
că Geoffrey ar fi simpatizat cu tabăra Matildei. Dedicaţia ar fi putut fi însă doar o problemă de
„marketing”. De altfel, un manuscris (e drept unul singur), păstrează o dedicaţie către
Stephen.
În ceea ce priveşte informarea, a apelat la autori renumiţi ca Gildas, Beda şi Nennius,
din care a preluat pasaje întregi dar şi la alte tipuri de surse: genealogii regale velşe, anale,

40
vieţi ale sfinţilor, legende, chansons de gestes. Are referinţe ocazionale, citate din autori antici
ca Caesar, Martial, Juvenal sau Cicero. Adesea însă a dat frâu liber imaginaţiei fie pentru a
umple goluri în cronologia naraţiunii, fie pentru a da anecdote sau descrieri atractive. Cum
numeroase detalii ale bătăliilor (care abundă în Istorie) nu se regăsesc în cronicile vremii, se
presupune că le-a modelat după descrierile de războaie din chansons de gestes. Apelul la
folclor, la materialul legendar folosit de barzi duce înspre aprecierea Istoriei regilor Britaniei
ca o mărturie a abundenţei poveştilor indigene despre trecutul insular. A adunat informaţie
dintr-o varietate de surse pentru a oferi vechilor bretoni istoria pe care el credea că o merită.
Familiaritatea cu tradiţiile velşe sugerează că şi-a strâns material la faţa locului, pe teren.
Construcţia lucrării îi dă originalitate, subiectul principal, istoria creşterii şi decăderii
britonilor, este bine reliefat, naraţiunea este constantă şi lineară, fără a fi monotonă pentru că e
presărată pe alocuri cu episoade colorate sau evenimente importante (de ex. ocuparea
Britaniei de către romani). A dat o istorie ilustră a britonilor, populată cu regi înţelepţi şi
războinici curajoşi, puternici. În primele cărţi ale Istoriei a scris despre fondarea Britaniei de
un grup de exilaţi din Troia sub conducerea lui Brutus şi despre domniile primilor regi. A
creat un mit al fondării Britaniei cu tropii uzuali: un bărbat exilat pe nedrept, o perioadă de
rătăcire pe Mediterana şi o profeţie divină, pusă în gura zeiţei păgîne Diana, care în final duce,
într-o manieră biblică, la pământul făgăduinţei- Britania. A dat în carte exemple pozitive şi
negative, a scris despre regi buni care construiesc oraşe, pavează drumuri şi menţin legea şi
regi răi care se ceartă cu vasalii sau cu propriile rude. Lucrarea sa, cu evidente calităţi literare,
deşi a fost privită de unii din contemporanii săi cu scepticism din cauza surselor legendare, a
avut o mare priză la istoricii din insulă şi de pe continent pentru câteva sute de ani. Istoria lui
a stat la baza cronicilor engleze din secolul al XIII-lea încolo şi a fost citată pentru a susţine
pretenţiile dinastice. A scris o istorie prin care să se detaşeze de contemporanii săi: nu şi-a
propus să reconstruiască o istorie demnă de încredere, bazată pe dovezi documentare, cum şi-
au propus William of Malmesbury şi Henry of Huntigdon ci o istorie aşa cum credea el că ar
fi trebuit să fie: vastă în scopuri, dramatică, o istorie care se aseamănă literaturii.
În secolul al XIII-lea abaţia benedictină St. Albans a devenit centrul producţiei
istoriografice, realizându-se aici lucrări majore precum Chronica Maiora a lui Matthew
Paris (m. 1259), o personalitate unică, istoric şi artist deopotrivă. Deşi numele său sugerează
origini pariziene, nimic din scrisul său nu indică altceva decît că a fost un englez format într-o
mănăstire benedictină, educat în cunoaşterea latinei şi a francezei anglo-normande. E posibil
însă să fi studiat şi la Paris. A devenit călugăr la Saint Albans în 1217, dar nu a trăit retras ci a
participat la numeroase festivităţi regale la Westminster şi York. A călătorit adesea şi la

41
Londra pentru a observa diferite evenimente. În 1255 a participat la o expediţie „ştiinţifică”-
inspectarea unui elefant prezentat regelui de Louis al IX-lea al Franţei. Important a fost însă şi
largul cerc de cunoştinţe pe care şi l-a făcut, constând din renumiţii vizitatori ai abaţiei, de la
regele Angliei la călugări din îndepărtata Armenie care toţi, au fost dornici să-i pună la
dispoziţie informaţii, scrisori, documente. Între cei mai apropiaţi furnizori de informaţii s-au
numărat Richard, conte de Cornwall, fratele regelui Henry al III-lea şi contele de Kent, Hubert
de Burgh, ambii figurând ca eroi speciali în cronica sa şi ilustraţiile ei. A adunat material de la
consilieri ai regelui Henry al III-lea, de la baroni şi episcopi (de Londra, Canterbury,
Winchester ş.a.), de la călugări. Judecând după numeroasele şi costisitoarele cadouri pe care
le-a primit (şi le-a donat mănăstirii) se pare că a fost o celebritate a vremii sale. În martie 1257
regele Henry al III-lea a petrecut o săptămână la St. Albans, făcându-i lui Matthew onoarea de
a-l invita la masă.
În secolul al XIII-lea ţinerea unei cronici a devenit un demers de rutină la abaţia St.
Albans, oficiul de istoric era o îndatorire quasi oficială mai degrabă decât o preocupare
voluntară, compilarea unei cronici a abaţiei fiind încredinţată de abate unui călugăr.
Cronica maiora este o istorie universală structurată analistic, ce începe cu Creaţia şi
narează evenimentele an de an până la moartea autorului. Matthew Paris nu a fost singurul
autor. Până la anul 1235 cronica constă într-o revizuire a Flores Historiarum a lui Roger
Wendover, predecesorul său, istoricul anterior al abaţiei. El a continuat cu nararea
evenimentelor din decursul a 24 de ani (1235-1259). Tonul prozei este dat de poziţia sa
antiregală şi antipapală, integrabilă viziunii benedictine din Anglia din prima jumătate a
secolului al XIII-lea. Călugării de la Saint Albans s-au opus tendinţelor centralizatoare ale
statului şi ale bisericii în dorinţa de a-şi menţine status-quo-ul, de a-şi păstra averile,
independenţa şi privilegiile speciale. Matthew Paris se distinge între istoricii englezi prin
utilizarea frecventă a materialului arhivistic şi documentar, includerea în text a copii de
scrisori, carte, decrete pe care le-a cules apoi şi într-un appendix. Nu a fost cel dintîi care a
inclus în operă documente, constituindu-se înaintea sa o adevărată tradiţie istoriografică ce
începe cu Beda şi continuă cu John of Salisbury şi Henry of Huntingdon. El a depăşit însă
toate recordurile anterioare prin bogatul material documentar pe care l-a inclus în opera sa.
Matthew a apelat şi la tradiţia orală, încercând să distingă mitul de fapt prin analiza
mărturiilor orale din perpectiva motivelor- reale şi recunsocute. S-a remarcat, de asemenea,
prin talentul extraordinar de a modela istoria într-o dramă epică moralizatoare, în darul său
pentru o naraţiune vie, însufleţită, descrieri şi caracterizări pline de culoare, o narațiune
presărată cu anecdote şi discursuri.

42
 ÎnFranţa după Grégoire de Tours discursul istoric s-a concretizat în Cronica
lui Fredegarius, o compilaţie din secolele VII- VIII ai cărei autori nu se cunosc. S-a bazat pe
Eusebiu-Ieronim, Isidor, alte cronici creştine ale lumii şi Grégoire de Tours şi a fost scrisă în
latina vulgară, departe de antichitatea clasică. A fost primul text care le-a atribuit francilor
originea troiană, reconstruind o genealogie paralelă prin Adam şi Cristos pe de o parte, eroii
troiani şi împăraţii romani pe de alta. Acest hibrid inventat al pedigree-ului păgân-creştin a
devenit un loc comun în istoriografia europeană ca o cale de a întări vechimea şi prestigiul
conducătorilor barbari. Fredegarius a fost asociat şi cu legende mai moderne precum a lui
Solomon, „bunul rege” şi Dagobert, primul monarh franc asociat bisericii de la Saint Denis,
care a fost obiectul donaţiilor sale şi care a devenit apoi centrul istoriografiei naţionale.
„Noua aventură” a istoriei (Ph. Ariès) în secolul al XIII-lea este ilustrată în spaţiul
francez de reluarea ideii despre continuitatea epocilor şi organizarea ei potrivit unui plan de
ansamblu, în jurul unei teme centrale: casa de Franţa şi învestirea regală. Întoarcerea la
„marea istorie” este ilustrată de Les Grandes Chroniques de France (Marile Cronici ale
Franţei), prima istorie alcătuită în mod sistematic după un plan naţional, prima istorie a
Franţei (Ariès). Cuprinzând perioada de la origini la Filip August a fost redactată în limba
franceză de călugărul Primat din porunca lui Ludovic cel Sfânt (1274). Scopul istoriei a fost
de a evidenţia seria neîntreruptă a regilor Franţei, după mărturia din prefaţă a autorului:
„pentru că mulţi erau aceia care se îndoiau de genealogia regilor Franţei, de originea şi
neamul lor, am întreprins această lucrare la porunca celui căruia îi datorez supunere” (apud
Ariès, Timpul istoriei, p. 136).A dat un amestec de fabule şi istorie autentică, preluând relatările
poetice despre originile troiane şi stăruind asupra istoriei francilor merovingieni şi
carolingieni păstrată în tradiţia cronicărească. A stăruit asupra figurii fondatoare a lui Clovis
văzut ca un garant al „celei mai creştine” guvernări a Franţei şi ca începător al „istoriei
naţionale” în sens politic şi teritorial.
Alcătuite pentru a exprima legitimitatea Casei domnitoare, Cronicile au fost împărţite
pe domnii, prima dată când s-a recurs la o atare divizare a faptelor. Prin Marile Cronici s-a
stabilit istoria naţională şi dinastică. Cronicile au stabilit o normă, un principiu care îmbina
memoria şi istoria, mitul medieval şi ideologia modernă.
Între autori s-a numărat abatele Suger (1081-1151), educat la abația de la Saint Denis
de la vârsta de 9 sau 10 ani, după care a fost trimis în Burgundia. I s-au încredințat misiuni la
curia papală pentru a servi interesele abației și ale regelui Louis VI, de care a fost apropiat și
al cărui sfătuitor a fost. A scris Viața lui Louis VI și a început o Viață a lui Loius al VII-lea pe
care nu a reușit să o termine din cauza morții. Aceste două lucrări sunt primele dintr-o serie

43
de biografii regale scrise la Saint Denis pentru a înregistra, și, pe această cale pentru a celebra
faptele regilor Franței. În timpul abației sale scrisul istoric a înflorit făcând din cronicile de la
Saint Denis și din întreaga abație, de altfel, un simbol al unității Franței și al măreției regilor
ei. Suger s-a distins între contemporanii lui prin preferința pentru istorie. În timpul său
scrierea istoriei regalității a devenit activitatea intelectuală centrală din abație. Vita Ludovici
Grossi (scrisă la puțin timp după moartea lui Louis, cu siguranță după 1138) este un panegiric
menit să reflecte virtutea și pietatea regelui, figură exemplară pentru generațiile viitoare. A
scris, în general, evenimente la care a participat, pe care le-a observat ca martor ocular. Suger
a oferit un nou model pentru scrisul istoric: a inițiat studiul intensiv al istoriei Franței rege
după rege, cu interes pentru distribuția geografică a puterii regale astfel că ceea ce se va scrie
de acum înainte sunt istorii centrate pe puterea regală și nu biografii regale.
În secolul al XIII-lea, dezvoltarea vieţii sociale şi a instituţiilor a dus la proliferarea
scrisului istoric în diverse forme, de la cronicile urbane la voluminoase compendii precum cel
al lui Vincent de Beauvais. Naşterea ordinelor mendicante a influenţat, de asemenea, scrisul
istoric. S-au scris istorii dedicate fondatorilor, Sfântul Dominic şi Sfântul Francisc.
Secolul al XIV-lea a dus la răspândirea informării prin apariţia tiparului care a permis
o mai bună reproducere a hărţilor, monedelor, monumentelor şi inscripţiilor. Mai bine
informat datorită posibilităţii de a consulta operele cele mai recente istoricul a devenit mai
critic prin cântărirea mărturiilor.

Bibliografie
Ariès, Phillipe Atitudinea în faţa istoriei. Evul Mediu, în "Timpul istoriei", Ed. Meridiane,
1997, p. 92-140.
Faletra, Michael A.,“Introducere” la Geoffrey of Monmouth, The History of the Kings of
Britain, Translated and edited by Michael A. Faletra, Broadview Press, 2008, p. 8-34.
Lewis, Suzanne The Art of Matthew Paris in Chronica Majora, University of California
Press, 1987, p. 6-14.
Pastoureau, Michel, O istorie simbolică a Evului mediu occidental, București, 2004, p. 337-338.
Spiegel, Gabrielle,The Past as Text: The Theory and Practice of Medieval Historiography,
The John Hopkins University Press, Baltimore, London, 1997, p. 138-163.
Spiegel,Gabrielle, ”Historical Thought in Medieval Europe”, în Lloyd Kramer, Sarah
Maza (ed.), A Companion to Western Historical Thought, Blackwell Publishers, 2002.

Modulul IV. Istoriografia Renașterii

1. Istoriografia umanistă italiană

Cuvinte-cheie: „vera historia”, „aetas antiqua”, „aetas nova”, critică istorică, istorie
pragmatică, „fortuna”, „virtú”, „necessita”

44
Obiective: caracterizarea mişcării anticarilor (colecţionari, literaţi autori de biografii) pentru
care istoria este o magazie de accesorii, surprinderea manifestării sensului istoriei în al doilea
umanism italian când s-a înstăpânit convingerea potrivit căreia totul are o istorie, de la ruinele
romane la limbaj, definirea conceptului „vera historia” (ce înseamnă imitarea modelului antic
şi în ce scop se apropie Machiavelli de trecutul roman, care este rostul istoriilor oraşelor-state,
unul din subiectele cele mai cultivate în umanismul italian), explicarea sensului conceptelor
„virtute”, „necesitate” şi „noroc” pe parcursul celor trei etape ale umanismului, expunerea
surselor folosite (importanţa memoriilor „ricordi”, a jurnalelor de familie).

Admiraţia şi studiul antichităţii

Francesco Petrarca (1304-1374) a fost considerat primul modern iubitor de
antichităţi, primul anticar în sensul de cel interesat în reconstrucţia trecutului prin urmele
fizice. A deschis umanismul florentin acest florentin care a crescut și a trăit la Avignon unde
tatăl său a fost funcționar la curia papală și care a vizitat pentru prima dată orașul ”natal” abia
în 1350 în drum spre Roma. S-a întâlnit atunci cu câțiva intelectuali florentini, printre care s-a
aflat și Giovanni Boccaccio (1313-1375), cel care l-a făcut cunoscut pe Petrarca în oraș.
A inventat conceptul de discontinuitate istorică, împărțind istoria în trei părți:
antichitate, Evul Mediu și vârsta nouă. I-ar fi plăcut să trăiască în Roma augustană,
considerând perioada de dinainte de Constantin, numită „aetas antiqua”, o vârstă a luminii.
„Aetas nova”, cea care i-a succedat, a fost, prin contrast, o vârstă a întunericului. Spre
deosebire de predecesorii săi a văzut Roma ca o entitate politică şi culturală demult dispărută,
căreia i-a urmat o nouă vârstă, a barbariei şi decăderii culturale. Considera că doar timpurile
glorioase ale Romei sunt istorie: „Ce este istoria altceva decât preţuirea Romei?”
Interesul său pentru antichitate, pasiunea sa de colecţionar este dezvăluită de faptul că
în 1351 a cumpărat o copie a istoriei lui Titus Livius pe care a adnotat-o cu comentarii
elogioase şi critice, a pus-o în uz în poemul său Africa şi a fost mai târziu studiată de Lorenzo
Valla.
A fost un admirator al lui Cicero, mărturisind că din toți scriitorii, din toate timpurile
și din toate rasele cel pe care îl admiră și îl iubește cel mai mult este Cicero. Cicero a fost bine
cunoscut în Evul Mediu însă opere principale ale lui au rămas nefolosite. În 1333 Petrarca a
găsit la Liège una din cele mai faimoase cuvântări ale lui Cicero, Pro Achaia, în care afirma
cu tărie utilitatea socială a poeziei. În 1345 a descoperit în biblioteca din Verona un manuscris
al scrisorilor lui Cicero către Atticus, care au dezvăluit un alt Cicero decât cel imaginat de
gânditorii medievali, şi pe urmele lor, de Petrarca însuşi. Până atunci văzuse în Cicero un
ideal, se raportase la scrierile lui ca la nişte elaborări abstracte. După descoperirea scrisorilor,
în care autorul relata despre viaţa la Roma, probleme personale şi mai ales, despre implicarea

45
sa în politica romană, Petrarca l-a văzut pe Cicero ca trăitor într-o lume reală şi nu ca gânditor
în afara timpului. Înţelegând că ideile nu sunt simple abstracţii ci produsul unor persoane care
au trăit într-un context istoric, a adus o contribuţie esenţială la desprinderea de gândirea
medievală.
Devotat conceptului idealizat de patrie, glorificată în sonetul Italia mia, considera că
Roma de aur (Aurea Roma) este deopotrivă capul lumii (caput mundi) şi cetatea lui
Dumnezeu. Recunoştea în Africa că, spre deosebire de greci, romanii nu au produs atât de
multe cronici dar scria „pentru noi să acţionăm este mai bine decât să scriem”. Însă, cu toate
acestea, numele Romei va trăi la fel de mult ca şi amintirea scrierilor greceşti sau latine. În
poemul epic despre Scipio, Africa, a încercat o reconstituire imaginară a Romei din timpul lui
Scipio sub forma unei descrieri, a unui tur ghidat oferit trimişilor cartaginezi.
Cea mai relevantă expresie a identificării lui Petrarca cu trecutul este corespondenţa sa
imaginară cu Homer, Virgil, Cicero, Quintilian, Seneca, Varro şi Titus Livius. Pentru el deci,
istoria însemna a se transporta într-o lume mai bună şi şansa de a vorbi cu cei morţi.

Cronicile locale- tema istoriei cetăţii

În secolul al XIV-lea a început să se răspândească un gen istoriografic care va

caracteriza întreaga istoriografie umanistă, cronicile locale. A scrie o cronică locală înseamnă
a scrie istorie contemporană, istoria unor familii, bazată pe jurnale de familie şi condici de
socoteli. Ca atare, cronicile au fost scrise dintr-o perspectivă singulară, ilustrează viziunea
despre lumea în care trăieşte a unei persoane sau, în cel mai bun caz, a unei familii, cu scopul
de a desprinde din contemporaneitate ceea ce este memorabil. Cronicarii au povestit despre
timpul lor şi oraşul de origine, au dus la întărirea legăturilor dintre istorie şi memorie,
accentuând importanţa experienţei autorului în stabilirea semnificaţiei trecutului.
Giovanni Villani (cca. 1276/1280- 1348) a scris, în limba vernaculară, o cronică a
Florenţei de la fondarea ei mitică până la criza din vremea sa când ruina financiară a fost
însoţită de ciumă. Din cauza ciumei a murit şi autorul iar cronica a fost continuată de fratele
său Matteo. Influenţat de Divina Comedie a lui Dante afirma că a fost inspirat să scrie în anul
jubiliar 1300, pe când se afla la Roma şi a citit lucrările lui Virgil, Sallustius, Titus Livius. A
scris ca un cetăţean influent al oraşului, membru al consilului orăşenesc. A apelat la miturile
întemeietoare crezând că Florenţa, oraşul florilor, a fost întemeiată de Caesar. A urmărit
istoria Florenţei pe două segmente temporale, fără preocuparea de a face legătura între ele:
istoria perioadei romane, ca parte a secvenţei de la întemeierea Romei şi evenimentele istoriei

46
medievale, ca parte a secvenţei temporale de la Încarnare. A fost un istoric credincios, devotat
Bisericii şi, în plan politic, guelfilor albi şi Florenţei.
Lucrarea sa diferă de scrisorile lui Petrarca către morţi, deoarece se ocupă de o istorie
contemporană, considerând că trăieşte vremuri interesante şi importante care merită să fie
notate într-o cronică.
Tema istoriei cetăţii a fost ilustrată în secolul al XV-lea de Leonardo Bruni (cca.
1369/1370- 1444). Originar din Arezzo, a fost nevoit să părăsească oraşul după ce tatăl său a
fost expulzat in timpul războiului civil din 1384. A dorit să se integreze între reprezentanţii
umanismului civic şi astfel a renunţat la beneficiile clericale pentru a se căsători, s-a
îmbogăţit, prin generozitatea angajatorilor lui dar şi prin investiţii în ferme şi bănci private; a
fost numit în 1427 cancelar şi a jucat un rol politic major în statul florentin. A fost mai bine de
zece ani secretar al curţii papale şi s-a stabilit la Florenţa după depunerea papei Ioan al XXIII-
lea, în timpul Conciliului de la Constanţa. Cunoştinţele sale de latină i-au atras atenţia
conducătorului comunităţii intelectuale florentine, Coluccio Salutati, care a devenit primul său
mentor şi prietenul său cel mai apropiat. Acesta a avut un rol important în reînvierea
moștenirii clasice grecești, reușind să convingă în 1396 conducerea Florenței să-i ofere lui
Manuel Chrysoloras un salariu suficient de atractiv pentru a-l convinge să vină la Florența.
Astfel, între 1396-1400 a predat în orașul de pe Arno primul profesor de greacă clasică
prezent în apus după aproape un mileniu. Bruni a fost unul din elevii lui, a învăţat foarte bine
şi această limbă şi a iniţiat o acţiune de depistare de texte şi de traducere a lor astfel încât spre
sfârşitul secolului al XV-lea a fost recuperată pentru creştinătatea latină cea mai mare parte a
corpusului literaturii greceşti antice şi patristice.
A fost cancelar al Florenţei timp de zece ani, poziţie din care s-a implicat în politica
externă a republicii în timpul refacerii după războaiele cu Milano. În timpul acestor războaie,
care s-au sfârşit odată cu moartea subită a ducelui Giangaleazzo în 1402, florentinii au fost
convinşi că doar rezistenţa lor perseverentă a salvat întreaga Italie de la stăpânirea tiranului.
Mai mult, au simţit că rezistenţa lor şi-a extras puterea din devotamentul faţă de instituţiile
libere, republicane. Mândria faţă de instituţiile libere ale Florenţei nu era nouă la începutul
secolului al XV-lea printre familiile patriciene, nouă era asumarea acestei mândrii şi de
umanişti. Spre deosebire de umaniştii începuturilor, de Petrarca de exemplu, Bruni şi-a pus
formaţia umanistă în serviciul cetăţii şi a căutat în lumea clasică expresii ale valorilor care
urmau să fie relevante pentru contemporanii săi.
Semn al preţuirii de către cetăţeni a fost înmormântat cu o copie a Istoriilor poporului
florentin.

47
 Principalul său scop ca om de litere a fost să facă accesibilă intelectualilor din apus
literatura greacă. Dinspre traduceri s-a apropiat de istorie (i-a tradus pe Polybius și
Thucydides). Pentru el istoria ar trebui să cuprindă, echilibrat, evenimente practice şi
teoretice, politice şi literare, aducând aminte de vechiul concept al lui Marte aliat Minervei.
Lucrarea sa definitorie este Istoriile poporului florentin (Historiarum Florentini Populi Libri
XII), la care a lucrat din 1416 până în 1444, anul morţii sale. A avut drept model în limbă, stil
şi forma externă istoria lui Titus Livius şi, până la un punct, Istoria războiului peloponeziac a
lui Thucydides (Bruni fiind printre primii apuseni care l-a citit după 1000 de ani). A început
cu originea cetăţii, respingând însă miturile originii troiene. A considerat că Florenţa a fost o
aşezare de origine etruscă şi apoi o colonie militară sub Sulla, demolând astfel mitologia
medievală a Florenţei ca oraş reconstruit de Carol cel Mare. A urmărit apoi ridicarea Florenţei
de la aceste începuturi anti-romane până la declinul imperiului, perioada întunecată după
căderea imperiului în 476 şi târzia reemergenţă a oraşelor toscane (Pisa, Perugia, Siena,
Florenţa) până la perioada contemporană a grandorii republicane, ideologiei guelfe, culturii
umaniste şi viziunii critice asupra istoriei. A folosit, după modelul antic, discursurile, care
făceau, în opinia sa, din istorie un gen literar distinct şi care trebuiau să explice cauzele
evenimentelor. Bruni a limitat cauzalitatea în istorie la intenţiile, dorinţele, deciziile şi
idiosincraziile personale ale personajelor. Istoria trebuie să fie folositoare, să înveţe
înţelepciunea politică şi, mai presus de toate, trebuie să fie adevărată. A fost începătorul
criticismului modern prin modul în care s-a raportat la surse. A combinat informaţiile din
izvoarele narative cu documente din arhivele orăşeneşti (aici a găsit textele legilor şi
tratatelor pe care le-a citat exhaustiv), cu documente din arhivele private ale nobilelor familii
florentine.
A scris, prin subiecte şi stil o istorie după modele istoriografice antice. Ca şi Titus
Livius a considerat nobilă consemnarea istoriei unui oraş încă de la origini. A fost, probabil,
primul umanist care l-a citat pe Tacitus pentru faptul că a preţuit tradiţia republicană a
guvernării pe care a opus-o tiraniei imperiului. De asemenea, şi-a alcătuit istoriile într-o latină
elegantă, clasică, tot din dorinţa de a imita modelul antic. Istoriile lui Bruni au îmbinat
modelele antice ale istoriei cu tradiţia vernaculară a cronicilor medievale pentru a da o nouă
istorie a Florenţei (Paula Findlen).
Istoriile florentine ale lui Bruni au fost continuate de succesorul său la cancelaria
Florenţei, Poggio Bracciolini. Acesta şi-a modelat lucrarea după Sallustius concentrându-se
pe războaie şi diplomaţie şi evitând forma analistică pentru a nara fiecare război ca un întreg.
De asemenea, i-a luat drept modele şi surse de informare pe Bruni şi Biondo.

48
 În secolul al XVI-lea genul a fost continuat de Francesco Guicciardini (1483-1540)
prin Istoria Florenţei (scrisă între 1508-1510) în care a cuprins evenimentele de la începutul
marii schisme în biserică (1378) până la asediul Pisei în 1409. Tratează perioada în care
familia sa a început să joace un rol important în istoria Florenţei, presărând lucrarea cu referiri
la rolul jucat de membrii propriei familii, preluate din aşa-numitele ricordi. Şi-a folosit, de
asemenea, toate relaţiile politice pentru a avea acces la întreaga arhivă a Consiliului celor zece
(a avut şi privilegiul de a lua documente acasă pentru a le putea studia pe îndelete). Şi-a
propus în această lucrare să examineze efectele concrete ale diferitelor forme de guvernământ:
pentru sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor a analizat forma oligarhică,
perioada următoare, până la 1494, ilustra modul de funcţionare a unui regim democratic. A
rupt cu tradiţia umanistă de până la el prin interesul pentru detaliu şi acurateţea istorică, prin
aceea că a verificat informaţia şi a comparat diferitele surse. Dorinţa de acurateţe se leagă şi
de scopul istoriei, acela de a găsi criterii ale unei bune guvernări.
Machiavelli a aordat la rându-i această temă la cererea conducerii universităţilor din
Pisa şi Florenţa alcătuindIstoriile florentine (1520-1525). Ceea ce istoria Florenţei pare să
ofere, în contrast cu cea romană sunt exemple de evitat, de ocolit. Raţiunile acestei stări de
fapt sunt 1. faptul că puterea seculară a fost deţinută de papalitate şi 2. ruinarea nobilimii
florentine care a dus la divizarea în partide şi a lăsat Florenţa dependentă de mercenari străini,
barbari care, sub presiunea demografică, au pătruns din când în când în Italia, decisiv după
1494. A început istoria Florenţei cu primele invazii barbare care au provocat schimbări mai
profunde decât discordia civilă, schimbări cu o dimensiune culturală în legi, obiceiuri, mod de
viaţă, religie, îmbrăcăminte şi nume. Aceasta s-a petrecut, aprecia el, în contextul în care
papalitatea a început să se manifeste ca o forţă politică iar alianţa mai târzie dintre papi şi
Imperiul carolingian a întărit această nefericită transformare a unei puteri spirituale în
monarhie seculară. De acum înainte, toate războaiele barbarilor în Italia au fost cauzate în
bună parte de pontifi, iar cea mai mare parte a barbarilor care au invadat Italia a fost adesea
chemată de ei. Din secolul al XII-lea, relaţia dintre guelfi şi ghibelini, dintre partida papală şi
cea imperială a continuat să modeleze destinul Italiei.
În privinţa originilor Florenţei, considera că acestea nu trebuie căutate în faptele
eroilor legendari ci în înlesnirile economice şi constituirea pieţelor. Prin activitatea comercială
şi puterea crescândă a familiilor nobile, Florenţa şi-a dobândit bogăţiile şi libertatea; dar din
păcate, ca şi Italia însăşi, comunitatea florentină s-a divizat împotriva ei înseşi; florentinii au
luptat unii cu alţii şi au trimis în exil partida învinsă, guelfii albi, inclusiv pe taţii lui Dante şi
Petrarca, care au reprezentat clasa militară şi vechile virtuţi ale Florenţei. În opinia lui acesta a

49
fost începutul declinului Florenţei, al pierderii libertăţii sale; a existat o perioadă de redresare
sub familia de Medici (1434-1492). Scopul lui Machiavelli a fost să arate cum s-a deschis din
nou drumul către invazia barbarilor, adică a francezilor şi a spaniolilor, care a dus la o criză a
relaţiilor politice şi la războaiele italiene.
Tema cetăţii, a istoriei oraşului-stat a fost cultivată nu numai la Florenţa ci şi în
celelalte oraşe italiene. În Veneţia tradiţia cronicărească coboară în secolul al XI-lea. În 1291
conducerea Veneţiei a ordonat să se ţină înregistrări oficiale ale tuturor discuţiilor sale şi a
recunoscut cronica lui Andrea Dandolo drept echivalentul unei înregistrări oficiale. Dar
principala iniţiativă în scrierea cronicilor a aparţinut cetăţenilor care au considerat important
să se ţină o înregistrare a evenimentelor trecute şi curente, relevante pentru interesele lor
politice şi de afaceri. De aceea, cronicile s-au multiplicat: mai mult de 1400 de cronici s-au
păstrat doar din sec. al XIV-lea, multe fiind transcrieri sau parafrazări ale altor cronici, astfel
încât multe sunt asemănătoare. Autorii de cronici erau membri ai patriciatului veneţian
(Andrea Dandolo a fost doge), sau funcţionari ai cancelariei (avocaţi), au fost deci oameni de
acţiune şi, cel puţin până în secolul al XV-lea, nu oameni de litere. Puţini dintre ei par să-i fi
citit pe clasicii istoriografiei medievale cu un alt scop decât de a strânge informaţii. Autorii
cronicilor îşi încep, invariabil, relatarea cu primii stabiliţi în Veneto sau fondarea Veneţiei,
continuă cu evenimentele organizate în funcţie de succesiunea dogilor, ţin seama de faptele
întâmplate în afara Veneţiei în măsura în care acestea au influenţat evoluţiile interne. Scopul
cronicilor era de a oferi soluţii problemelor politice prezente şi de a apăra şi difuza teze
istorice cu substrat politic precum: Veneţia a fost întotdeauna guvernată de familii nobiliare,
de exemplu, numai nobilimea din Troia şi-a permis vasele care au ajuns la gura râului Po;
Veneţia a fost mereu suverană şi independentă: nici francii, nici exarhii din Ravenna şi, mai
ales, nici împăraţii bizantini nu au exercitat vreodată vreo autoritate asupra golfului; Veneţia
nu s-a făcut vinovată de nimic rău din ceea ce s-a petrecut în a patra cruciadă (considerat unul
din cele mai scandaloase evenimente medievale), a avut dreptul de a ocupa parte din
dominioanele bizantine pentru că era reprezentanta legitimă a „Imperiului apostolic în
răsărit”.

Tema ruinelor. Genul descrierilor geografice-etnografice

Flavio Biondo (1388/1392- 1463) a fost cel mai renumit continuator al lui Bruni.
Născut la Forli, şi-a iniţiat educaţia la Padova, a continuat-o apoi la Piacenza. A început o

50
carieră identică cu a tatălui său, aceea de notar de cancelarie itinerant, carieră care l-a dus în
aproape toate oraşele din Romagna şi Veneto. În timpul unei astfel de călătorii l-a cunoscut pe
unul din cei mai faimoşi pedagogi ai renaşterii timpurii, Guarino da Verona, care l-a introdus
în filologia clasică. Un rol important în formarea sa a avut-o însă şederea la Florenţa,
contactul cu Leonardo Bruni căruia i-a cerut mereu sfatul pentru tot ceea ce a scris. Bruni e
posibil să-l fi învăţat principiile după care s-a ghidat în scrierea istoriei şi anume că istoria se
ocupă de acţiunile oamenilor şi nu de ale lui Dumnezeu, de politică şi nu de religie, de
organizaţiile politice reale şi nu de cele imaginare sau teoretice. A fost unul din cei mai
influenţi membri ai curiei papale în timpul lui Eugeniu al IV-lea pentru care a alcătuit cele
mai importante documente în timpul Conciliului de la Ferrara- Florenţa, al cărui ambasador a
fost.
În descrierea ruinelor Romei s-a confruntat cu dificultatea de a pune în acord ceea ce a
văzut cu ceea ce a citit. Sursele pe care le avea la dispoziţie erau ghidurile în genul Minunilor
urbei romane, foarte răspândite între pelerinii medievali dar care îmbinau faptul real cu
legenda şi care considerau ruinele arheologice drept obiect de meditaţie religioasă şi nu
documente istorice. A măsurat fiecare monument pe care l-a cercetat, a organizat materialul
fie pe genuri (porţi, băi, teatre), fie geografic, pe locaţii şi a dat o scurtă istorie a fiecărui
monument de la origini până în timpul său. În fine, într-un alt volum a abordat aspecte
instituţionale şi fizice ale vechii Rome: religie, guvernare, obiceiuri, spectacole, organizare
militară etc. RomaInstaurata (1443- 1446) şi Roma Triumphans (1452- 1459)au fost
investigaţii de pionierat ale topografiei, instituţiilor şi antichităţilor creştine şi clasice ale
cetăţii. Italia illustrata (1448-1453) a fost o cercetare geografică şi istorică a 14 regiuni ale
peninsulei, bazată pe călătorie şi observaţie. Biondo i-a influenţat pe reprezentanţii curentului
Renaşterea geografică afirmat în spaţiul german în secolul XVI (ilustrat de Conrad Celtis cu
Germania ilustrată) iar în Anglia a fost un model pentru William Camden, autorul lucrării
Britannia.
Alături de Biondo au manifestat interes pentru antichităţi şi alţi contemporani ai săi.
Poggio Bracciolini (1380- 1459) a înregistrat rămăşiţele ruinelor romane corectându-l pe
Petrarca iar Cyriac din Ancona (1381- cca. 1455), un negustor care a trăit în Orientul
mijlociu unde a adunat inscripţii, a scris şase volume de comentarii (pierdute într-un incendiu
în 1514).
Cosmografia lui Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), terminată după alegerea sa ca
papă, a avut acelaşi scop ca Italia illustrata a lui Biondo de a potrivi geografia modernă cu
cea antică. Lucrarea a avut un scop practic şi unul informativ: de a întări statul papal, de a

51
unifica şi apăra creştinătatea. I-a criticat pe cei care au stat în calea împlinirii acestor cauze:
Filippo Maria Visconti, husiţii „feroce”, grecii „perfizi”, „barbarii”, „cruzii” şi „murdarii”
turci. Scopul practic oferit demersului istoric este şi mai evident în lucrările istorice propriu-
zise. Prin Germania (1457) a dorit să-i convingă pe germani, şi mai ales pe cancelarul de
Mainz, ostil papei, că Biserica romană a fost cea care i-a transformat din poporul barbar şi
sărac descris de Tacitus în cel bogat din vremea sa.

Critica istorică

Criticismul istoriografic s-a afirmat prin Lorenzo Valla (1405-1457) retor, reformator
al dialecticii. A continuat comentariul lui Petrarca asupra istoriei liviene pe acelaşi manuscris.
A aplicat criticismul Donaţiei lui Constantin (1439); cu argumente legale, gramaticale,
retorice, geografice şi cronologice l-a ridiculizat pe autorul acestei prezumtive donaţii
necunoscute nici de Constantin şi nici de papa Silvestru. A stabilit o relaţie între istorie şi
filologie pentru că, în opinia lui, un cuvânt poate fi înţeles doar dacă e plasat în context
(mentalităţi, mediul social al autorilor timpului). A demonstrat deci în acest text faptul că
limbajul este un produs al istoriei şi al culturii. Lui îi aparţine remarca „cu cât este mai
adevărată istoria cu atât este mai puternică”.
A fost însă şi un neobosit campion al tradiţiei romane, papale şi imperiale deopotrivă.
În foarte populara sa lucrare Eleganţe ale limbii latine a repetat vechiul motiv al celor patru
monarhii, subliniind triumful latinităţii.

Teoria istoriei în secolul al XV-lea. Conceptul „vera historia”.

În cercul de literaţi, istorici şi oameni politici care se întrunea în grădinile Ruccelai s-a
discutat asupra scrierii istoriei, în dorinţa de a se stabili care dintre istoricii antici merită să fie
luaţi drept model şi cum anume trebuie ei imitaţi. S-a ajuns astfel la definirea conceptului de
vera historia, care însemna imitarea modelului antic. Modelele perfecte au fost Caesar,
Sallustius, Titus Livius (apreciat de Sabellicus pentru modul în care a tratat instituţiile
politice). Aceste modele trebuiau imitate prin preluarea: 1. a formei şi stilului (împărţirea pe
cărţi, fiecare începând cu reflecţii generale, organizarea naraţiunii pe ani), 2. a temei
(Sallustius a furnizat tema războiului personal iar Titus Livius tema oraşului-stat în care
accentul cade pe politica externă, pe războaie şi acţiuni militare), 3. a schemei povestirii unui
război (poate începe cu o trecere în revistă a caracterului istoriei şi popoarelor despre care se

52
scrie, urmată de o explicare a evenimentelor care au precedat războiul după care urmează
descrierea războiului) şi 4. a stilului, prin introducerea discursurilor pentru a înţelege cauzele
războaielor, motivele psihologice ale evenimentelor; discursurile erau plasate de obicei la
începutul unor bătălii, erau adesea discursuri pereche: unul pentru a prezenta argumentele pro
şi celălalt argumentele contra; discursurile puteau fi inventate.
BernardoRuccelai (1448- 1514) a respectat îndeaproape aceste percepte în De bello
italico, istoria invaziei franceze din 1494. A ales o temă salustiană, istoria unui război, şi a
scris în stilul lui Sallustius prin cuvintele alese şi structura frazei. Aceasta l-a făcut pe
Erasmus din Rotterdam să-l laude afirmând că lucrarea a fost scrisă de un alt Sallustius sau
cel puţin în vremea acestuia.
Au fost imitaţi anticii şi în privinţa scopului istoriei. Aceasta trebuia să-i ofere
autorului prestigiu. Sabellicus, de exemplu, după ce a scris o lucrare dedicată Veneţiei a
primit o catedră de profesor la Şcoala San Marco; de atunci încolo guvernul veneţian a numit
un „istoric public” care avea datoria de a prezenta trecutul oraşului într-o formă literară.
Astfel, Sabellicus a fost urmat de Navagero şi acesta la rându-i de Bimbo. În Florenţa datoria
de a scrie istoria oraşului a aparţinut oficialilor cancelariei (Bruni, Bracciolini, Machiavelli
toţi au ocupat funcţii în cancelarie şi au scris o istorie a oraşului). Istoria trebuia, de asemenea,
să demonstreze fidelitatea faţă de un conducător sau familia domnitoare, să stimuleze mândria
civică şi să înveţe despre comportamentul politic, despre funcţionarea instituţiilor şi
guvernare.

Istorie şi politică

Pentru NiccolòMachiavelli (1469-1527) studiul istoriei nu a fost în principal o

activitate de anticar ci cheia ştiinţei politice, a politicii raţionale şi prudente. În Discurs
asupra primei decade din Titus Livius (1519) a dorit să deschidă o nouă cale ştiinţei
guvernării şi artei războiului. A căutat în cartea lui Titus Livius răspunsuri referitoare la
natura umană, structura socială, facţiunile politice, rolul religiei, libertatea republicană,
sursele puterii politice. În termeni ciceronieni a văzut în istorie nu numai lumina adevărului
dar şi învăţătoarea vieţii.
Francesco Guicciardini (1483-1540) a scris Istoria Italiei după ce cariera sa politică
a luat sfârşit, cu gândul că lucrarea îi va aduce reputaţie, faima pe care nu o mai avea în viaţa
politică. Şi-a propus, aşa cum declara în deschiderea lucrării, să arate prin exemple
instabilitatea treburilor umane. Istoria învaţă despre conducerea unui război, despre arta

53
guvernării şi, mai ales, că problemele umane sunt schimbătoare. Conducătorii politici trebuie
deci să fie atenţi la frecventele schimbări ale fortunei. Istoria nu oferă reguli de comportament
ci, mai degrabă, induce o atitudine filosofică şi, în ultimă instanţă, duce la menţinerea
demnităţii umane. Rolul istoricului este de a analiza psihologia şi motivaţiile oamenilor
politici.
Istoria lui Guicciardini a fost şi o celebrare a epocii de aur, nu atât de îndepărtată ca
cea a lui Petrarca, ci proaspătă încă în memoria contemporanilor, care s-a sfârşit, considera
autorul, brutal şi fără să fie necesar, nu numai cu moartea lui Lorenzo de Medici în 1494, ci cu
o întreagă serie de calamităţi care au culminat cu invazia francezilor şi spaniolilor după 1494.
A legat istoria Italiei de evenimentele petrecute în Germania, Franţa, Anglia şi Spania
ajungând astfel să scrie o istorie europeană.
Machiavelli şi Guicciardini au trăit un timp al unor schimbări devastatoare prin care a
trecut Italia renascentistă: invaziile Franţei şi Spaniei şi colapsul celor mai multor regimuri
din Italia au dus la convingerea că italienii contemporani lor experimentau o schimbare fără
precedent în vremurile moderne.
În secolul al XVI-lea era deja un lucru comun să consideri istoria drept o activitate
publică care cere abilităţi speciale pentru a fi bine scrisă. Cercetătorii au avut acces la o serie
de vechi istorii care au oferit o largă paletă de modele de imitat şi au înţeles că nu există o
singură modalitate de a aborda trecutul.
Sensul istoriei renascentist a contribuit la o mai clară periodizare a istoriei. Categoriile
vechi, medieval şi modern au fost produsul gândirii renascentiste.

Bibliografie
Cochrane, Eric, Historians and Historiography in the Italian Renaissance, The
University of Chicago Press, Chicago&London, 1981.
Nina Façon, Studiu introductiv la Niccolò Machiavelli, Istoriile florentine, Buc., Ed.
Ştiinţifică, 1968.
Niccolò Machiavelli, Istoriile florentine, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1968.
Niccolò Machiavelli, Principele, Bucureşti, Ed. Mondero, 2005.

2. Istoriografia umanistă în Franţa

Cuvinte cheie: „buna literatură”, istorie instituţională, istorie politică

Obiective: Explicarea caracteristicilor umanismului francez, dominat de juriști, reflectând

situația politică și culturală dintr-o monarhie centralizată.

54
 Istoria dinastică-istoria monarhiei

Tradiţia istoriografiei naţionale ce a derivat din cronicile de la Saint Denis a intrat în

stadiul în care discursul a devenit oficial şi umanist ca stil, începând cu Robert Gaguin
(1433-1501). A studiat dreptul canonic la Paris (din 1457). Călugăr trimitarian și general al
ordinului, diplomat între anii 1476-1492 (în 1477 a plecat în misiune diplomatică la Frankfurt,
în 1484 în Italia, la Roma ca membru al delegației trimise de regele Franței, Carol al VIII-lea
la papa Inocentiu al VIII-lea; în 1489 a plecat în misiune diplomatică în Anglia- la Londra
pentru a-i propune o alianță lui Henric al VII-lea în vederea proiectatei expediții la Napoli). A
coagulat în jurul lui o academie informală alcătuită din entuziaști iubitori ai literaturii antice și
anume membri ai facultăților de arte și teologie ai Universității din Paris, oficiali regali și
consilieri ai Parlamentului din Paris. A încurajat eforturile literare ale tânărului Erasmus pe
care l-a introdus în lumea literară pariziană de la sfârșit de secol XV. Interesul pentru
antichitate este dezvăluit de copiile și traducerile anticilor. În 1467 a copiat Eneida lui
Virgiliu și Viețile celor 12 cezari a lui Suetonius. A tradus Comentariile despre războiul cu
galii a lui Cezar la cererea lui Carol al VIII-lea, căruia i-a și dedicat traducerea (publicată în
1485 la Paris). Traducerea, prin care a respectat integritatea textului lui Cezar, dezvăluie
cunoașterea istoriei romane, a geografiei și toponimiei vechii Galii.
Devotat tradiţiei naţionale, urmând îndeaproape cronicile de la Saint Denis, a dorit să
scrie adevărul („praeter historiae fidei reverentiam”) şi a criticat relaţionarea francilor cu
mitul troian Francion. A respins, de asemenea, istoria călătoriei lui Carol cel Mare la
Ierusalim deşi a continuat să accepte asocierile lui cu Universitatea din Paris. Cartea lui
Gaguin, publicată la începutul secolului al XVI-lea, a fost umbrită de cea a lui Paolo Emilio,
unul dintre primii istorici ai regelui. Paolo Emilio a fost, de asemenea, un cercetător al
antichităţilor franceze. Investigaţiile sale filologice, etnografice şi topografice au fost culese în
Gallica antiquitas (1487), lucrare rămasă nepublicată. O parte a acestor cercetări a folosit-o în
istoria oficială despre faptele francezilor care, deşi a fost scrisă în acelaşi cu timp cu lucrarea
lui Gaguin a început să apară doar din 1516.
Philippe de Commynes (1447-cca. 1511), persoană cu o vastă experienţă, opinii
puternice şi loialităţi incerte a cunoscut o serie de conducători europeni şi a fost preocupat de
caracterul şi grandoarea regilor. A fost timp de 14 ani în serviciul regilor Franței Louis al XI-
lea (până la moartea sa în 1483), Charles VIII și Louis XII. În timpul regenței Annei de
Beaujeau a jucat un rol activ în coaliția formată în jurul ducelui de Orleans, viitorul Louis XII,
coaliție care a avut scopul de a-l înlătura pe Carol al VIII-lea (1484). A fost arestat în 1487,

55
închis și judecat. A îndeplinit o serie de misiuni diplomatice. A intreprins primele acțiuni
diplomatice încă din tinerețe, în Anglia, pe când se afla în serviciul ducelui de Bourgogne,
ocazii cu care a stabilit o rețea de relații, a cumpărat cărți și tablouri. În slujba regilor Franței a
îndeplinit în special misiuni în Italia (Florența- 1478, Veneția- 1494-1495).
A expus în Mémoires (Memorii) rivalitatea dintre state şi dinastii: Franţa versus
Anglia, Anglia versus Scoţia, Spania împotriva Portugaliei, Aragon împotriva dinastiei de
Anjou. În aceste rivalităţi a văzut o balanţă divină pe care oamenii politici nu o pot stăpâni.
Commynes a scris în limba franceză pentru a păstra memoria, caracterul şi faptele ultimului
său stăpân, Louis XI. De la acest plan iniţial a ajuns la o naraţiune panoramică, analitică,
presărată cu cuvinte de înţelepciune morală.
Claude de Seyssel (cca. 1450-1520), diplomat, jurist, magistrat, universitar și
propagandist, fiu bastard al unei familii savoiarde, a avut o vastă experienţă militară în
serviciul monarhiei franceze. A studiat dreptul civil (la Universitatea din Torino), a avut
înclinaţii înspre umanism și vocaţie ecleziastică care l-a dus spre sfârşitul vieţii la demnitatea
de arhiepiscop de Torino. În cei aproape 20 de ani în care s-a aflat în serviciul regilor Franței
începând cu Charles VIII și continuând cu Louis XII, scopul lui a fost de a facilita cucerirea și
păstrarea teritoriilor italiene. A fost, prin naștere și talent, foarte potrivit pentru această sarcină
pe care și-a asumat-o. În Savoia natală era trecători principale care legau Italia de Franța, iar
regele Franței era interesat de întreținerea unor relații cordiale cu casa de Savoia, cu care
Seyssel era înrudit. Ca savoiard Seyssel a fost familiarizat cu cultura și limba de pe ambele
părți ale Alpilor. Născut lângă capitala Savoiei, Chambéry, unde se vorbea limba franceză, a
vorbit, de asemenea, fluent italiana, fiind crescut și educat la Torino și Padova. Grație
studiilor universitare a învățat și latina. Era astfel pregătit pentru lumea diplomatică.
Activitatea lui Seyssel în slujba lui Louis XII s-a canalizat spre îndeplinirea dorinței acestuia
de a stăpâni ducatul de Milano, asupra căruia pretindea că are drept de moștenire prin bunica
lui, o Visconti. În 1499 Milano a intrat sub stăpânirea Franței care l-a pierdut și recâștigat de
câteva ori în timpul războaielor italice. Activitatea lui Seyssel în slujba regelui- de la
propagandă, la misiuni diplomatice și traducereea de istorii care să servească guvernării- a
avut ca scop păstrarea sub stăpânirea Franței a ducatului de Milano. A încercat să găsească
soluții la problemele stăpânirii franceze în Italia, probleme de natură militară și politică și
anume, asigurarea forței necesare și a coerciției în lipsa unei legitimități politice. Soluția
propusă a fost construirea unui stat bine organizat, apabil să își mobilizeze resursele pentru
război și astfel să câștige devotamentul supușilor.

56
 Cariera sa diplomatică a coincis în parte cu domnia lui Louis XII şi prima etapă a
războaielor italiene. Mai mult decât oricare contemporan al său, Seyssel a asociat viziunea sa
politică cu înţelepciunea istoriei clasice. A fost devotat literaturii din care, scria el, istoria este
partea cea mai profitabilă deoarece permite analiza schimbării politice. Ca şi Machiavelli a
considerat istoria antică esenţială pentru construirea unei ştiinţe politice moderne. A dedicat
Monarchie de France (Monarhia Franţei, 1516; publicată în 1519) regelui Francois I cu
scopul de a-i aduce angajarea în noua administrație. Din perspectivă istoriografică, lucrarea
reflectă legătura dintre război și creația statului în Renaștere. A descris sursele forţei şi
grandorii Franţei. Lucrarea reprezintă un soi de testament politic al regelui Francisc I fiind
similară cu aproape contemporana lucrare Principele a lui Machiavelli. Dacă Machiavelli a
căutat inspiraţie în istoria antică latină, Seyssel a fost atras de antichitatea greacă, în special de
Herodot şi Thucydides. Seyssel a contribuit la construirea tradiţiei istoriografiei naţionale.
Aprecia că Louis XII merita să fie comparat nu numai cu Carol cel Mare dar şi cu Traian
pentru munca sa de re-fondator, re-întemeietor, de „părinte al patriei” al marii monarhii.
Cartea sa a fost una de propagandă regală dar şi de trecere în revistă a tradiţiei naţionale. A
adaptat noţiunea celor patru vârste (a lui Florus) istoriei Franţei: copilăria este perioada de la
legendarul Pharamond la primul rege creştin Clovis, tinereţea până la stingerea ramurii
merovingiene, maturitatea, dinastia carolingiană şi bătrâneţea, dinastia capeţiană. În ceea ce
priveşte organizarea politică, a analizat cele trei faţete care au controlat şi limitat forţa
monarhiei: 1. religia, manifestată în caracterul sacru al regalităţii; preeminenţa Franţei în
secolul al XVI-lea în probleme de credinţă a fost întărită de autoritatea Sorbonei în teologie,
2. justiţia, mai vrednică de laudă, aprecia el, în Franţa decât în oricare altă ţară- centrul
sistemului judiciar era „curtea supremă” a Parlamentului din Paris, arma legală a monarhiei;
învăţaţii jurişti au constituit o inteligentia ce rivaliza cu clerul, aducându-şi contribuţia la viaţa
publică şi culturală în general, 3. a treia faţă a monarhiei a constat în tradiţia legislativă a
monarhiei: ordonanţele regilor Franţei, administrarea guvernării şi structura societăţii- cele
trei stări ce reprezintă fundamentele sociale ale grandorii monarhiei franceze; puterea
monarhiei constă în „armonia” şi „înţelegerea” dintre stări şi în mobilitatea socială, în aceea
că oamenii treci din starea a treia în a doua şi din a doua în cea dintâi.
Cea mai importantă figură a acestei tradiţii naţionale a fost Jean du Tillet, secretar
regal şi arhivist. A făcut o analiză critică a originilor franceze şi a alcătuit un inventar
comprehensiv al consemnărilor legislative, ecleziastice şi diplomatice despre monarhie. A
alcătuit, după cum semnala el însuşi prima „colecţie de documente pentru a servi istoriei
Franţei”.

57
 Figura cheie a alianţei dintre umanism şi regalitate a fost Guillaume Budé (1467-
1540). A reprezentat deopotrivă tradiţia italiană a „literelor frumoase” şi tradiţia juridică
franceză. Ca oficial public a servit şi monarhia şi oraşul Paris. A fost cel mai mare elenist al
timpului său prin Commentarii linguae graecae (Comentarii asupra limbii greceşti) (1529), în
care a pus bazele tezaurului de limbă greacă publicat o generaţie mai târziu de Henri Estienne.
În comentariul asupra legislaţiei romano-bizantine a oferit discuţii comparative asupra
instituţiilor franceze arătând paritatea sau chiar superioritatea lor comparativ cu instituţiile
romane.

Ideea istoriei perfecte

Criza constituţională care s-a declanşat după moartea regelui Henric al II-lea a
stimulat interesul pentru reinterpretarea istoriei medievale, pentru justificarea instituţiilor
regatului. Monarhia şi biserica, întorcându-se spre origini, trebuiau să se justifice prin istorie.
Estienne Pasquier (1529, Paris- 1615). A făcut studii de drept la Paris şi Toulouse cu
celebrul jurisr Cujas, la Padova (cu Alciat) şi la Bologna (cu Soccin). Şi-a început cariera de
jurist în baroul din Paris în 1549 iar în 1589 a fost numit de Henri al III-lea avocat-general al
Curţii de conturi din Paris. A fost prieten cu cei mai mari poeţi ai vremii (Ronsard, Sebillet,
Belleau). A fost înnobilat în 1574 de Carol al IX-lea. A justificat instituţiile regatului prin
apelul la istorie. În Recherches de la France (Cercetări ale Franţei, primul volum 1560) a
aplicat pentru prima dată la istoria Franţei metodele juriştilor şi filologilor. Scriind în limba
franceză şi nu în latină, într-un stil colocvial, imaginativ s-a adresat unui public larg. S-a
referit la istoria timpurie a Franţei, începând cu galii, semn că a respins teoria originii troiane.
La întrebarea: ce este Franţa? a răspuns că este un popor distinct de altele prin instituţiile sale.
Franţa, în opinia lui, a existat înainte şi separat de regii săi, de biserică, nobilime şi de Roma.
Şi-a propus să demonstreze continuitatea unor instituţii fundamentale, acordând Parlamentului
un rol important între celelalte instituţii şi în istoria Franţei. A considerat că statul francez a
fost singurul dintre celelalte state barbare care au înflorit pe ruinele Imperiului, care a
supravieţuit continuu până în zilele sale nu prin noroc, providenţă divină ci prin decizii
importante ale oamenilor, prin faptul că regii franci au lăsat intacte instituţiile galo-romane şi
prin adoptarea creştinismului de regele Clovis, o mişcare politică inteligentă prin care i-a atras
de partea sa pe galii creştini. Preocupat să definească Franţa a considerat că nu este un
teritoriu sau o posesiune dinastică ci un concept în continuă schimbare, ce poate fi definit
numai prin istorie. Continuitatea şi schimbarea acţionează pentru a menţine ceea ce este în

58
mod distinct francez: legi, obiceiuri, limbă. Naţiunea este o entitate distinctă de stat şi de rasă,
se defineşte prin obiceiurile ei, legi şi cultură. Acestea formează o structură unică şi dinamică
a cărei expresie este statul. A considerat limba şi poezia obiecte de studiu esenţiale pentru
înţelegerea istoriei unui popor dovadă că a dedicat în Recherches două cărţi istoriei limbii şi
poeziei franceze.
Metodologic s-a considerat (şi a fost) un inovator prin recursul la documente. A folosit
surse diverse: actele oficiale ale monarhiei din secolul al XIV-lea, registrele parlamentului,
bule papale, literatură, monede, cronici. De altfel, în această perioadă s-a acordat atenţie
organizării arhivelor naţionale şi dezvoltării lor odată cu crearea în 1568 a unui post de „garde
des chartes”. Interesul său pentru documentul istoric a fost stimulat de scopul urmărit, acela
de a demonstra originalitatea şi superioritatea culturii franceze comparativ cu alte culturi
europene.
Scrisă în limba vernaculară, indică convingerea umaniştilor vremii (vezi, de ex. şi
Vignier) că limbajul istoric are consecinţe politice; dorind să arate ceea ce are distinctiv
naţiunea franceză şi cultura sa nu puteau să o facă în limba latină. Limba vernaculară era deci,
o expresie a identităţii naţionale.
Jean Bodin (1530, Angers-1596) a fost jurist, membru al Parlamentului din Paris şi
profesor de drept la Toulouse. În Methodus ad facilem historiarum cognitionem (Metodă
pentru o mai uşoară cunoaştere a istoriei) a propus o perspectivă globală asupra istoriei
apreciind că istoria naţiunilor europene şi a oraşelor trebuie considerată parte a istoriei
universale. Istoria universală, în opinia sa, cuprinde trecutul întregii omeniri şi nu este o
maşină manipulată de forţe inevitabile. A împărţit istoria omenirii în trei perioade principale
de aproximativ 2000 de ani fiecare: 1. civilizaţia a înflorit în regiunile din sud (Mesopotamia,
Egipt); se caracterizează prin preponderenţa religiei şi a înţelepciunii, prin faptul că omul
cucereşte natura, dovadă importanţa dată astrologiei, 2. centrul de greutate îl reprezintă lumea
mediteraneană; se caracterizează prin crearea oraşelor-state, a legilor, expansiunea colonială
şi 3. începe cu era creştină şi se caracterizează prin evoluţia tehnologiei şi răspândirea
războaielor. Generalizările de acest gen au fost totuşi rare în lucrarea sa. A pledat pentru o
istorie umană care să explice acţiunile omului după cum trăieşte el în societate; istoria
omenirii nu este niciodată aceeaşi, nu poate fi prevăzută deoarece în fiecare zi sunt create noi
legi, obiceiuri, instituţii, rituri. A explorat geografia, antropologia, biologia, astrologia în
speranţa că poate găsi sugestii în efortul de a reduce schimbarea istorică la câteva legi
generale.

59
 Modelul istoricului modern, erudit a fost ilustrat de un contemporan al lui Bodin,
Nicolas Vignier (1530-1596), fiul unui bogat ofiţer regal, care a beneficiat de o educaţie
clasică. A studiat dreptul şi medicina fiind medicul şi istoricul personal al regelui Henric al
III-lea al Franţei. În Bibliothèque historiale şi-a propus „cercetarea şi cunoaşterea adevărului
tuturor lucrurilor”. A preluat din filosofia renascentistă ideea potrivit căreia istoria este
„învăţătoarea vieţii” dar nu în sensul pe care i l-au dat anticii. Omul învaţă din trecut nu prin
transformarea istoriei într-o ştiinţă morală, nu prin modelele vechilor eroi şi nici prin
cercetarea căilor fortunei (în lumea lui fortuna este doar o metaforă); istoria este un
instrument prin care să măsori căile omului şi nu ale fortunei. A dat în Bibliothèque un ghid
de literatură istorică, a adunat şi criticat sursele năzuind spre o istorie totală, spre o istorie care
să cuprindă natura „oamenilor, naţiunilor, oraşelor, monarhiilor şi republicilor ca şi natura
religiilor”. A dorit deci să scrie o istorie politică, ecleziastică, a artelor, ştiinţelor şi literaturii.
A dat o istorie a bisericii laicizată surprinzând doar ceea ce poate fi istoriceşte demonstrat. În
opinia sa, biserica creştină a parcurs aceleaşi mutaţii care au afectat întreaga istorie umană,
biserica este o instituţie printre celelalte.
Lancelot du Voisin de La Popelinière (1541- 1608) a studiat la rându-i dreptul şi a
intrat în armata regală conducând forţele navale în războaiele hughenote. Ca istoric a
manifestat interes pentru istoria contemporană, pentru evenimentele războiului civil. A dat
prin Histoire des histoires (Istoria istoriilor, 1599) prima lucrare de istoria istoriografiei. A
considerat că istoria în forma primitivă se găseşte pretutindeni sub forma cântecelor,
dansurilor, simbolurilor care formează o primă parte a tradiţiei istorice, pe care a numit-o
istoria naturală. Al doilea stadiu este cel al istoriei poetice, alcătuită deliberat, intenţionat,
după apariţia scrisului, din miracole, profeţiile evreilor, cântecele romane. Al treilea stadiu
este al analisticii şi cuprinde însemnările în proză ale evenimentelor memorabile iar al
patrulea, al maturităţii, este ilustrat de Herodot. În L’idée de l’histoire accomplie (Ideea unei
istorii perfecte) a definit istoria la modul ideal. Istoria universală este reprezentarea a tot,
include fiecare aspect al vieţii, este o metodă de reconstruire a trecutului căruia îi dă un sens.
Istoria perfectă este un ideal, te poţi apropia de ea dar nu o poţi împlini. Scopul ei ultim este
de a explica omul.

Originea naţiunii. Mitul troian

Pentru istoricii francezi ai secolului al XVI-lea naşterea Franţei se confundă cu marile

invazii barbare; originile statului nu sunt identice cu cele ale francezilor. Pentru periodizarea

60
statului nu a contat deci dacă francezii sunt de origine troiană, galeză sau germanică sau sunt
un amestec al tuturor acestor trei elemente. Aceasta nu a însemnat că nu a existat interes
pentru originea francezilor. Cei care au considerat că antichitatea îndepărtată constituie un
gaj, o dovadă de nobleţe şi de distincţie, de mândrie naţională, nu au pus la îndoială originile
troiane ale francezilor. Pentru alţi istorici totul începe cu francii de la care s-au tras numele şi
ţara; La Popelinière considera că originea troiană nu are nimic glorios în ea, că nu este o
mândrie în a fi descendenţii acestor „mizerabili înfrânţi asiatici”. Pentru „naţionaliştii” ca
Estienne Pasquier adevărata glorie constă în a fi gal; galii nu au fost numai locuitorii Galiei,
vechi şi autohtoni, dar le erau şi infinit superiori grecilor, mai mult, grecii şi romanii nu au
încetat să preia artele, ştiinţele şi cunoaşterea de la gali care, foarte modeşti, le-au permis
acest lucru. Preocupat de inferioritatea culturală a Franţei vizavi de modelele latine a conceput
prima carte din Recherches ca o vastă comparaţie între Roma şi Franţa galeză. L-a criticat pe
Cezar care i-a considerat pe gali frivoli, hoţi, de neîncredere. A considerat că în poezie,
arhitectură şi legislaţie, civilizaţie şi cutume galii au fost mai rafinaţi decât romanii sau
germanii.Superioritatea galilor a fost temă centrală în aproape toate istoriile Franţei ca şi în
mitologia naţională. Aproape toţi istoricii au analizat cauzele pentru care galii sunt consideraţi
mai puţin onorabili decât grecii şi romanii: o cauză ar fi lipsa istoricilor buni, mai ales în
epoca barbară, şi o alta, excesiva modestie a francezilor. Cu invaziile barbare şi cucerirea
Galiei de către franci începe o nouă istorie, cea a Franţei. Istoria Franţei propriu-zise se
derulează deci între invaziile barbare, căderea Imperiului roman şi timpul prezent. Drumul
parcurs de Franţa o individualizează între celelalte ţări, în primul rând prin aceea că durata sa
a depăşit toate imperiile cunoscute în istorie, inclusiv pe cel al evreilor. Problemele de
periodizare, discuţiile referitoare la origini din istoriografia franceză trădează o profundă
schimbare de mentalitate, trecerea de la memoria războinicilor şi a clericilor la cea a erudiţilor
şi juriştilor.
Istoricii francezi aparţinători culturii de robă au manifestat interes pentru moravuri
exprimate prin politică, drept, limbaj, religie şi mutaţiile lor. Secolul al XVI-lea francez, care
începe cu cronicile lui Gilles şi Gaguin şi se termină cu istoriile oficiale şi semi oficiale scrise
în timpul lui Henric al IV-lea, a fost cel în care s-a născut istoria pamflet şi istoria
propagandă, în care s-a născut, prin Estienne Pasquier, istoria problemă şi s-a discutat
chestiunea metodei istorice prin Jean Bodin şi La Popelinière. Se afirmă acum ideea potrivit
căreia religia este un obicei al oamenilor, că metoda istorică se aplică identic la orice fapt
uman, inclusiv la cele religioase. Istoricii au fost interesaţi de moravuri exprimate prin
politică, drept, limbaj, religie şi de mutaţiile lor.

61
Bibliografie
Ard Boone, Rebecca, War, Domination and the Monarchy of France: Claude de Seyssel and
the Language of Politics in the Renaissance, Brill, London-Boston, 2007, p. 1-10.
Collard, Franck, Un historien au travail à la fin du XVe siècle: Robert Gaguin, Librairie
Droze, Geneve, 1996, p. 61-78.
Desan, Phillipe, Penser l’histoire à la Renaissance, Paradigme, Caen, 1993, p. 110-111.
Nauert, Charles G.,Humanism and the Culture of Renaissance Europe, Cambridge
University Press, 2006, p. 110-120.

3.Istoriografia renascentistă în Anglia

Obiective: desprinderea caracteristicilor istoriografiei engleze în funcție de tradițiile
istoriografice medievale, de influențele receptate dinspre continent și contextul politic specific
Cuvinte-cheie: istoria anticarilor, tema ruinelor, istorie politică

Începuturile umanismului englez se plasează în timpul dinastiei Tudor care a

descoperit utilitatea umanismului pentru propagandă politică și legitimizarea ascensiunii la
tron ca și pentru formarea unui personal educat al birocrației centralizate ce trebuia să se
impună în fața aristocrației feudale. Umanismul englez s-a născut prin contactul cu cel italian,
stabilit în ambele sensuri: tineri englezi au studiat în Italia iar învățați italieni au venit să
predea și să scrie în Anglia. Unul dintre învățații italieni a fost Poggio Bracciolini care a stat
la curtea lui Henry Beaufort, episcop de Winchester, în 1418. A fost dezamăgit de înapoierea
Angliei în ceea ce privește învățătura umanistă reflectată în bibliotecile inadecvate și în lipsa
manuscriselor interesante din mănăstiri.
Interesul pentru umanism a trecut în secolul al XV-lea și începutul celui următor de la
curtea regală în universități și în școli. Primele schimbări s-au produs la Universitatea din
Oxford, mai precis la New College, unde din a doua jumătate a secolului al XV-lea s-a urmat
o nouă metodă în predarea gramaticii și a început să fie predată limba greacă. Învățământul
umanist a început să fie încurajat prin deschiderea de noi colegii, care și-au propus în mod
expres să urmărească principiile umanismului. E vorba de Saint John’s College din
Cambridge (1511) și Corpus Christi College din Oxford (1516).
O direcţie a acestei istoriografii a continuat tradiţia cronicărească medievală. Edward
Hall (cca. 1497-1547) a servit un discurs pe placul protestanţilor şi al simpatizanţilor dinastiei
Tudor în lucrarea Unirea celor două nobile şi ilustre familii de Lancaster şi York.
O altă direcţie a fost reprezentată de traduceri ale autorilor antici, care s-au multiplicat
către 1600, şi ale autorilor englezi medievali (William of Malmesbury, Henry of Huntigdon)

62
ceea ce marchează „redescoperirea” trecutului englez în epoca elisabetană caracterizată printr-
un amestec de tradiţie, inovaţie şi mândrie naţională.
O a treia direcție- istoria „anticarilor” a proliferat în Anglia după 1570 pentru că
satisfăcea interesul celor educaţi pentru antichitate, dorinţa lor de a arăta istoria mândră a
oraşelor, regiunilor şi naţiunilor.

Perioada anticarilor și tema ruinelor

A fost pregătită în timpul lui Henric al VIII-lea, un rol important având decizia
acestuia de a dizolva mănăstirile. Ameninţarea distrugerii înregistrărilor, a surselor păstrate
acolo i-a determinat pe istorici să salveze ceea ce mai puteau. Unul din „salvatori” a fost John
Bale (1495-1563) care a strâns o serie de manuscrise pe care apoi le-a pierdut când a fost
nevoit să plece el însuşi în exil. Un alt om de litere afirmat în acest context al disoluţiei
mănăstirilor a fost John Leland (cca. 1502/1506-1552) care şi-a luat, cu mândrie, titlul de
antiquarius. Format la Universitatea din Paris (unde a studiat între 1526-1529), pe atunci
centrul umanismului nordic, avându-l printre alţii ca profesor pe Guillaume Budé, la Paris şi-a
descoperit gustul pentru antichităţi, pentru vechi manuscrise. La întoarcerea în Anglia a intrat
în serviciul lui Henry al VIII-lea; a asistat la construirea bibliotecii regale (Royal Library) şi a
scris poezie în limba latină. Odată cu disoluţia mănăstirilor şi-a asumat prima sarcină de
anticar: cercetarea vechilor manuscrise din bibliotecile mănăstireşti (din care a şi ales unele
pentru sine şi altele pentru rege) şi inventarierea lor. A schiţat un plan pentru cercetătorii
englezi de a inventaria toate referinţele despre numele de locuri britanice din literatura clasică
şi din lucrările engleze târzii. Pe baza acestor date şi a cronografiilor deja existente urma să se
alcătuiască o descriere şi o hartă a Angliei. Opera sa ar fi urmat să se numească De antiquitate
Britannica dar a reuşit să creeze doar o bază de date. Leland a asociat studiului antichităţilor
motivaţii patriotice şi religioase. În opinia lui, istoria Angliei era obscură pentru că
antichităţile nu erau cunoscute, îngropate în manuscrise uitate şi monumente neînregistrate. I-
a promis lui Henry al VIII-lea că va scrie o lucrare intitulată De viri illustribus, în care să
descrie vieţile şi operele tuturor celor care au scris ceva merituos în Anglia. A iniţiat astfel un
ghid al surselor manuscrise referitoare la istoria engleză, biografii, bibliografii, liste de
cuvinte, care au fost publicate doar în secolul al XVIII-lea. Deşi a lăsat în urmă doar note, ele
au fost suficiente pentru a pune pe picioare mişcarea anticarilor. Leland a înţeles relaţia dintre
cuvânt şi obiect, a crezut că studiul antichităţilor celtice sau saxone poate fi modelat după
precedentul roman. A fost primul care a înţeles în Anglia că noile scheme, procedee ale
umanismului italian pot fi utilizate nu numai pentru a resuscita antichitatea clasică dar şi

63
pentru a restabili trecutul englez. După Leland interesul pentru antichităţi a devenit mai
pregnant.
Unul din cei care a purces la transpunerea în practică a acestui plan a fost William
Lambarde (1536-1601) ale cărui note au fost publicate în 1730 sub numele Dicţionarul
topografic şi istoric al Angliei. În 1576 a scris o istorie dedicată ţinutului Kent, o istorie a
oraşelor, porturilor, instituţiilor religioase, dreptului şi obiceiurilor din ţinut. L-a influenţat pe
John Stow (cca. 1525-1605) autorul lucrării Survey of London (1598), prima istorie
englezească a unui oraş alcătuită pe baza cronicilor, însemnărilor publice şi antichităţilor.
Cuprinde o istorie a Londrei şi a vieţii trecute a oraşului cuprinzând chiar şi alimentarea cu
apă, proceduri de stingere a incendiilor, problema gunoaielor și bunăstarea locuitorilor.
Genul descrierilor a fost continuat de William Camden(1551-1623), istoric cu un rol
special, distinct în renașterea engleză. Anticar, herald şi istoric, s-a născut la Londra. În 1566
a intrat la studii la Oxford (Magdalen College şi Christ Church), întorcându-se la Londra în
1571. A predat mai bine de 20 de ani la Westminster School și din 1587 a fost și bibliotecar la
Westminster Abbey. A fost prețuit în cercul de învățați pe care l-a frecventat dovadă
superlativele cu care a fost definit ca istoric și după moartea lui.
Apreciat de regina Elisabeta însăși, s-a bucurat în ascensiunea sa socială de o rețea de
discipoli sus-puși. Deși nu a fost un om bogat după standardele zilei și-a permis să
călătorească prin întreaga Anglie, să devină unul din cei mai renumiți colecționari de cărți, să
își cumpere o proprietate la țară, în Kent, și să instituie o catedră de istorie la Universitatea din
Oxford. A fost educat în antichitatea clasică, latină și greacă, a fost familiarizat, grație
profesiei sale, cu istoricii antici greci și romani care l-au influențat (vezi, de ex. Polybios).
A moştenit două tradiţii: cea a cercetării topografice, ilustrată în Renaştere de Flavio
Biondo şi fondată în Anglia de John Leland şi William Lambarde şi cea a istoricului umanist.
Pasiunea sa pentru vestigiile trecutului, în special pentru monede şi epitafuri s-a concretizat
într-un dicurs pe care l-a ţinut la Societatea anticarilor (1600) şi un studiu detaliat al
mormintelor din Westmister Abbey. În Britannia (1586) a dat o descriere a Britaniei romane
prin localizarea urmelor romane. Elisabetanilor trebuia să li se reamintească descendenţa lor
directă şi imediată nu din apocrifa istorie troiano-celtică, atât de apreciată în Evul Mediu, ci
din antichitatea clasică, să li se aducă aminte că Britania a fost o provincie a Imperiului
roman, egală cu celelalte. Deşi nu este foarte departe de o listă de nume de locuri şi ruine
romane, lucrarea a constituit sursa principală pentru istoriile unor localităţi şi a sporit
prestigiul istoriografiei engleze pe continent. Și-a alcătuit lucrarea prin observație directă,
călătorind prin întreaga Anglie și luând contact cu învățații vremii, a consultat documente

64
publice, registre ecleziastice, biblioteci, arhive ale orașelor și bisericilor, monumente; a citit
cu asiduitate autorii antici în căutarea de mărturii referitoare la Britania. Cartea a fost un
succes. Britannia trebuie citită ca un comentariu asupra Britaniei romane, transformată de
timp și de invaziile succesive. Lucrarea a cunoscut cinci ediții publicate în timpul vieții
autorului, fiecare dintre ele lărgită prin adăugarea de noi informații.
A fost şi autorul singurei istorii contemporane, Annales, referitoare la domnia
Elisabetei, alcătuită din comandă regală începând cu 1608 şi publicată în 1615. Ideea alcătuirii
ei i-a aparţinut lui James I, nemulţumit de portretizarea mamei sale, Maria Stuart ca asasină şi
adulteră. A dat astfel prima naraţiune istorică engleză bazată pe surse primare: documente de
stat, carte, scrisori, statute, înregistrări (jurnale) ale Parlamentului, la care a ajuns grație
susținerii politice de care s-a bucurat (protectorul său, lord Burghley a fost unul din cei mai
influenți oameni politici din a doua jumătate a secolului al XVI-lea). A surprins problemele
din Scoţia, domnia şi căderea Mariei Stuart, prezentată ca o prinţesă demnă, virtuoasă dar fără
noroc şi domnia Elisabetei, care domină naraţiunea. Elisabeta este întruchiparea Angliei,
simboliza „vita media” în toate lucrurile, în problemele ecleziastice ca şi în cele politice.
Istoricul Daniel Woolf consideră această lucrare drept una din cele mai complexe relatări ale
unei domnii din câte s-au scris în secolele XVI-XVII prin combinația realizată dintre
perspectiva istorică pe care a avut-o și cunoașterea istorică, grație proximității sale cu timpul
domniei Elisabetei și accesului privilegiat la documente. A scris o istorie critică, atent la
cauzalitate.

Tema originilor
Gloria Angliei ca și a celorlalte națiuni emergente aflate în căutarea identității lor în
perioada renascentistă, a fost legată și de originile ei. Mitul dominant al originilor povestea
despre întemeietorul Brutus, nepot al lui Aeneas, din care a derivat și numele Britania, mit
preluat și transmis de Geoffroy of Monmouth, același care povestea și despre eroul cuceritor
Arthur. Polydore Vergil, ca un detașat istoric străin, afirma că nu este nimic mai obscur, mai
nesigur, mai necunoscut decât începuturile britonilor. În ceea ce îl privește pe Arthur, scria
Polydore, istoricii romani nu menționează nimic despre el. Și totuși, umaniști de renume au
crezut în legendele întemeietoare. John Leland a crezut cu fermitate în istoricitatea lui Arthur.
A devenit o problemă de onoare națională și, mai apoi, protestantă de a apăra aceste vechi
povești, apărătorii lor fiind cu precădere velșii și cambro-britonii. Humfrey Luyd scria în
Breviary of Britain (publicată postum, în traducere, în 1573) că este convins că Brutus a venit
în Britania cu cohorta lui de troiani. William Camden în a sa Britannia nu s-a pronunțat clar

65
asupra problemei arătând că dacă Brutus e considerat părintele și fondatorul națiunii britanice
nu o să fie de o altă părere.
A prevalat însă uşor evidenţierea tradiţiei anglo-saxone. În 1568 William Lambarde a
publicat texte ale legislaţiei anglo-saxone şi a stârnit interesul pentru dreptul comun şi pentru
instituţia parlamentului. S-a născut acum ideea vechimii imemoriale a dreptului comun şi cea
potrivit căreia Parlamentul este parte a constituţiei mitice. William Camden arăta că adevărații
strămoși ai englezilor și ai limbii lor erau saxonii, o națiune războinică, victorioasă, solidă,
voinică și viguroasă.
În epoca elisabetană istoria a devenit populară, nobilii au fost interesaţi de genealogii
şi de heraldică iar cercetătorii, de antichităţi. Interesul crescut pentru istorie a dus la începutul
acţiunii de instituţionalizare a acesteia. În 1586 s-a înfiinţat Societatea anticarilor, condiţia
intrării în această societate fiind alcătuirea unei cercetări individuale sau în grup iar Camden a
fost fondatorul primei catedre de istorie la Oxford în 1622. Majoritatea cercetărilor au fost
dedicate legilor, obiceiurilor, instituţiilor, fără vreo intenţie de interpretare sau de sinteză.
Interesul pentru antichități a rămas viu până în secolul al XVIII-lea prin preocupările pentru
topografia Britaniei romane și localizarea vechilor drumuri și orașe. Spre sfârșit de secol XVII
în Anglia ca și în restul apusului european dragostea de antichități (anticarianism) a devenit
un concept-umbrelă pentru diferite activități de la studiul arheologic al monumentelor antice
și monoliții preistorici la descifrarea pietrelor tombale, a monedelor și medaliilor, catalogarea
rarităților naturale, inclusiv a fosilelor.

Bibliografie

Collinson, Patrick, ”History”, în Michael Hattaway (ed.), A Companion to English

Renaissance Literature ad Culture, Blackwell Publishing, 2003, p. 58-70.
Crane, Mary Thomas,”Early Tudor Humanism”, în Michael Hattaway (ed.), A Companion to
English Renaissance Literature and Culture, BlackwellPublishing, 2003, p. 13-26.
Levine, Josepf, Humanism and History: Origins of Modern English Historiography, Cornell
University Press, Ithaca, London, 1987, p. 73-99.
Woolf, Daniel, ”From hystories to historical”, în Paulina Kewes (ed.), The Uses of History in
Early Modern England, Huntingdon Library, San Marino California, 2006, p. 31-68.

4. Istoriografia umanistă germană

Obiective: surprinderea trăsăturilor caracteristice ale acestei istoriografii care reflectă
fărâmițarea politică a spațiului german și impctul Reformei asupra scrisului istoric
Cuvinte-cheie: istorie universală, istorie locală, istoria statului

Caracteristici ale umanismului german

66
 La început de secol XV umaniştii germani s-au inspirat direct din modelele italiene
cunoscute prin negustori, studenţi la universităţile italiene, trimişi la Curia romană. Cei dintâi
umanişti germani au avut contacte directe cu mediile italiene: Georg Peuerbach şi Johann
Regiomontanus au studiat la Padova iar Peter Luder, care a introdus cursurile de retorică şi
poezie la Universitatea din Heidelberg, a petrecut mai bine de 20 de ani în Italia. Practic toţi
marii umanişti au vizitat Italia şi mulţi au corespondat cu umanişti italieni. Vizitatorii italieni
au avut, de asemenea, un rol important în răspândirea ideilor umaniste. Cel mai renumit a fost
Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă Pius al II-lea) care în 1440 a fost chemat de Frederic al
III-lea să ocupe funcţia de secretar al cancelariei imperiale din Viena.
O trăsătură distinctivă a umanismului german o reprezintă backgroundul social foarte
divers al umaniştilor: fii de ţărani (Conrad Celtis), de meşteşugari, de nobili (Ulrich von
Hutten), fii de patricieni urbani sau de preoţi-parohi (Rudolf Agricola). Puţini s-au întreţinut
din moşteniri (Pirkheimer) sau din generozitatea ocazională a patronilor, majoritatea fiind
nevoiţi să lucreze pentru a se întreţine, fie în mediul universitar, fie ca medici sau oameni ai
bisericii.
Cronologia umanismului german cunoaşte trei etape: 1. către 1450, umanismul a fost
introdus în universităţi şi s-au făcut primele traduceri din renaşterea italiană, 2. către 1490
când ideile umaniste s-au răspândit în sfera activităţilor culturale şi 3. după Reformă, când
umanismul a pierdut din exuberanţă şi din vigoare. În perioada timpurie a umanismului s-a
manifestat interes pentru educaţie cu finalitate pedagogică, deci pentru editarea de texte
pentru uzul elevilor; s-a pus accent pe gramatică (latină în primul rând), pe literatură şi
elocvenţă. Paul Niavis, profesor la Halle şi Chemnitz, a alcătuit peste 20 de manuale
ajutătoare şi de texte latine şi a introdus în Germania dialogul sau colocviul ca mijloc de a
preda dicţia şi gramatica. Umaniştii au înlăturat din şcoli gramatica speculativă şi au înlocuit-
o cu latina inspirată din autorii Romei antice şi renaşterii italiene. A început să se înveţe o
latină care nu mai avea nimic în comun cu filosofia scolastică ci una elegantă, apropiată de
cea a lui Cicero.
Genurile cultivate ilustrează relaţia dintre istorie şi politică dar şi continuitatea cu
istoriografia medievală. Principii teritoriali au fost interesaţi de o istorie locală, de istoria
propriului principat, împăratul Maximilian a susţinut o istorie dinastică şi una genealogică a
Casei de Austria iar în continuarea istoriografiei medievale s-a cultivat istoria universală în
sensul creştin al termenului, al cronicilor medievale ale lumii. Acest gen al istoriilor
universale a fost ilustrat de Hartman Schedel (cca. 1440- 1514). În 1493 îi apărea la
Nürnberg Liber Chronicarum, o istorie de la Adam la Maximilian I, cu portrete fantastice şi

67
autentice imagini ale oraşelor, o compilaţie lipsită de originalitate în care a dat prioritate în
informare autorilor medievali (Vincent de Beauvais, de exemplu) şi nu celor antici.
Nauclerus (Johannes Verge sau Vergenhaus, cca. 1425/1430- 1510), profesor de drept
canonic la Universitatea din Tübingen, a scris şi el o cronică universală de la facerea lumii
până în anul 1501 în care s-a raportat la umaniştii italieni de la care a preluat sugestiile
formale, de organizare a materialului (împărţirea pe capitole şi organizarea materialului în
formă analistică). A preluat cronologia augustiniană a celor şase vârste ale creaţiei pe care a
îmbinat-o cu o cronologie după naşterea lui Cristos.
În ceea ce priveşte istoria statului, a Germaniei, începătorul acestui gen a fost Jakob
Wimpfeling (1450-1528), profesor de teologie la Heidelberg şi din 1501 la Strasbourg, cu
lucrarea Epitome rerum Germanicarum usque ad nostra tempora. A scris o istorie a faptelor
germanilor până în anul 1504, cu iz patriotic, menită să evidenţeieze virtuţile germanilor, să-i
preaslăvească pe împăraţii germani, în principal pe Maximilian I care mai era încă în viaţă. A
recurs la surse italiene folosind excerpte din Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini dar a şi
dat crezare fabulelor pseudo- antice.
Genul istoriei locale a fost ilustrat de Albert Kranz (1448, Hamburg-1517,
Hamburg), autor al lucrărilor Vandalia (Köln, 1519), Saxonia (Köln, 1520) şi Dania
(Strasbourg, 1546). A combinat metoda lui Enea Silvio Piccolomini (excursurile geografice şi
etnografice) cu cea a lui Flavio Biondo (de la care a preluat modul de organizare a naraţiunii,
criteriul politic- teritorial). Remarcabil este faptul că a rupt cu istoria medievală, respingând
miracolele şi legendele iar pentru istoria veche a folosit numai izvoare antice.

Reforma şi scrisul istoric

Potrivit lui Luther istoriile nu sunt altceva decât o demonstrare, amintire şi semn al
acţiunii şi judecăţii divine, ele arată cum Dumnezeu aprobă, conduce, împiedică, pedepseşte şi
cinsteşte lumea, şi în special oamenii, pe fiecare potrivit meritelor, relelor sau bunelor sale.
Pentru protestanţi trecutul ecleziastic reunea virtuţile umane şi graţia divină. Opoziţia
se manifestă din nou între spirit şi literă: din punct de vedere spiritual, istoria trebuie înţeleasă
ca viaţa şi progresul cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, iar în termeni literali înlocuieşte
„tradiţiile umaniste” care au generat toate neplăcerile creştinătăţii la începutul secolului al
XVI-lea. Afirmaţia lui Luter ilustrează rolul polemic acordat istoriei în timpul Reformei şi al
războaielor religioase.
În timpul lui Luther istoria europeană a continuat să fie situată, în termeni medievali,
între sacru şi secular, sacerdotal şi laic, biserică şi stat (cele „două cetăţi”). În cei mai evidenţi

68
termeni opoziţia s-a definit între Roma imperială şi cea papală; biserica şi statul erau duale în
moştenirea lor intelectuală şi culturală: tradiţia imperială se baza pe ideea de „translatio
imperii” potrivit căreia suprema suveranitate derivă din poporul roman, iar expresia acestei
suveranităţi este legislaţia imperială de la Justinian la Carol al V-lea. Tradiţia papală are
fundamente divine, se bazează pe Scriptură, iar expresia legislativă sunt decretele conciliilor,
scrierile Părinţilor şi decretele papale.
Potrivit lui Luther „tradiţiile” păstrate în dreptul canonic au fost punctul de intrare a
tuturor nenorocirilor lumii. Acesta a fost motivul pentru care a ars toate cărţile de drept
canonic în curtea Universităţii din Wittenberg în decembrie 1520; faptul a avut semnificaţia
simbolică de a anihila „tradiţiile umaniste” ale Bisericii romane, care în acelaşi timp a ars
scrierile lui Luther.
În acest context bisericile galicană, spaniolă, germană, engleză au câştigat sau şi-au
reafirmat unele din privilegii pe care le-au legitimat reîntorcându-se la „biserica primitivă”.
Acest lucru a dus la creşterea interesului pentru cercetarea istorică, interpretare, alcătuirea de
mituri şi chiar de falsuri. A fost în special cazul galicanismului care şi-a originat vechile
libertăţi în biserica primitivă. Vârsta de aur a cercetării istorice galicane a fost secolul al XVI-
lea când istoricii şi anticarii francezi au început să adune documentaţie pentru tradiţia lor
naţională şi să o integreze în istoria oficială.
Din punct de vedere istoriografic Reforma a reprezentat un proiect masiv de revizuire
care a propus rescrierea istoriei universale astfel încât aceasta să convingă ierarhia romană şi
să justifice „adevărata religie” pe care o predica Luther.
Johann Sleidan (1506-1556)licenţiat în drept, a avut o formaţie umanistă, experienţă
diplomatică, a fost istoric oficial angajat şi plătit de principii din Liga Schmalkaldică pentru a
scrie istoria cuvintelor şi faptelor lui Luther. A avut o dublă carieră: cercul său de cunoştinţe i-
a inclus pe Luther, Melanchton, Bucer, Calvin dar şi-a petrecut mare parte din timp în misiuni
diplomatice în serviciul fraţilor Jean şi Guillaume du Bellay; a fost preocupat în special de
legăturile politice dintre susţinătorii francezi, germani şi englezi ai Reformei. Urmărind
progresul doctrinei protestante a fost deopotrivă interesat de istoria politică. Abordarea
aceasta bifocală se regăseşte în Commentariorum de statu religionis et republicae Carolo V
Caesare (1555), o istorie a bisericii şi una a guvernării. Împărtăşea opinia lui Thucydides
despre valoarea cunoaşterii primare, la faţa locului. Ca şi Seyssel şi Machiavelli a abordat
istoria din punct de vedere pragmatic, politic. Convins de utilitatea istoriei politice,
pragmatice în termeni polybieni a tradus în 1548 doi autori francezi, pe Phillipe de
Commynes şi Seyssel, dedicându-le lui Eduard al VI-lea al Angliei, speranţa

69
protestantismului european. În De quatuor summis imperiis (Strasbourg, 1556) a rămas la
schema celor patru monarhii.
Pentru atacul împotriva istoricităţii Bisericii romane luteranii l-au ales pe
MatthiasFlaccius, supranumit Illyricus (1520-1575). A urmat studii umaniste la Veneţia şi
Basel. A mers apoi la Tübingen şi de acolo la Wittenberg unde l-a avut ca profesor în studiile
de teologie pe Melanchton. A fost profesor de Vechiul Testament şi ebraică la Universitatea
din Wittenberg. În 1546 devine dr. în teologie. În 1549 părăseşte Wittenbergul în contextul în
care se îndepărtase de mentorul său Melanchton pe care l-a considerat prea îngăduitor în
controversele cu catolicii. Împreună cu alţi şase colegi de-ai săi de la Jena a scris Centuriile de
la Magdeburg, în 13 volume (Basel, 1559-1574) devenită o lucrare de referinţă în
istoriografia şi în cultura europeană.
Opera reprezintă un moment important în încercarea protestanţilor de a explica istoria
religiei creştine în aşa fel încât să justifice poziţiile protestante în dogmă şi în practica
religioasă. O explicaţie istorică era absolut necesară pentru că Luther a argumentat separarea
de Roma prin apelul la istorie, prin evoluţia graduală a sistemului ierarhic al bisericii, în
opoziţie cu planul lui Cristos. Pentru a-şi susţine teza, Luther a conturat o nouă abordare a
istoriei bisericii în prefaţa din 1536 la lucrarea Vitae Romanorum Pontificium a lui Robert
Barnes. Aprecia în acest text că toate relele care au marcat creştinătatea în secolele trecute au
fost cauzate de papalitate. Scopul istoriei creştine, în viziunea protestanţilor, era de a
demonstra că dezvoltarea istorică a unei biserici ierarhizate a fost rezultatul unui complot
deliberat al pontifilor romani.
Centuriile este o scriere de istoria bisericii alcătuită cu scopul de a nega teza umanistă
italiană conform căreia transformările din lume se datorează omului. Doctrina Centuriilor este
pur teologică, concepând istoria lumii laice ca o luptă între Dumnezeu şi Diavol. Nu omul, ci
Dumnezeu este cel care determină istoria; evenimentele sunt rezultatul acţiunii divine şi nu
umane. Istoria este deci înregistrarea voinţei lui Dumnezeu. Importantă pentru datele oferite
este însă lipsită de critică, faptele sunt adesea nedigerate iar unele personaje simple ficţiuni.
Operează, de asemenea, cu simple clişee: papa este antiChristul iar Biserica catolică, fiindcă e
dominată de papă, este imperiul antichristului. Papalitatea este portretizată ca instrumentul
Diavolului care, secol de secol, a tăinuit adevăratele învăţăminte ale lui Cristos şi a îngrădit
libertatea credincioşilor. S-a negat primatul papal iar papii au fost comparaţi cu fiarele
Apocalipsei. Pontifii care au jucat un rol important în stabilirea autorităţii papale, au fost
numiţi monstruoşi. Autorii au negat, de asemenea, şi autoritatea tradiţiei. Apariţia lucrării a
stîrnit consternare printre catolici.

70
 Principii germani au găsit în lucrare argumente pentru secularizarea proprietăţilor
bisericii.

Contrareforma şi scrisul istoric

Dacă susţinătorii Reformei au făcut apel la istorie pentru a demonstra că biserica s-a
îndepărtat de la puritatea originară, cei ai Contrareformei s-au folosit la rându-le de istorie
pentru a demonstra contrariul. Cel ales de Roma pentru a replica Centuriilor de la Magdeburg
a fost Cesare Baronius (1538-1607), format în jurisprudenţă şi drept. În 1584 a fost ales
prefect al Congregaţiei Oratoriului şi bibliotecar. Profesor de istorie ecleziastică, cursurile
sale au stat la baza lucrării intitulate Annales Ecclesiastici, o replică la Centurii. Annales a
reprezentat lucrarea sa de o viaţă. A lucrat la ea, până la apariţia primului volum în 1588, timp
de 30 de ani şi până la moarte a mai scris alte 12 volume.
S-a format ca istoric şi prin alte contribuţii. Între 1582-1584 a lucrat în colectivul care,
la iniţiativa papei Grigore al XIII-lea, avea să redacteze o nouă Martirologie. Sarcina a fost în
bună parte una istorică: autorii trebuiau să înlăture sfinţii mistici şi ne-istorici din
Martirologia existentă şi să ofere o informaţie mai completă despre viaţa şi activitatea celor
acceptaţi. Baronius a alcătuit şi un Comentariu la martirologie foarte bine primit de public
(reeditat de cel puţin şapte ori în timpul vieţii sale), care l-a făcut foarte cunoscut în cercurile
umaniste şi în cele catolice. A alcătuit, de asemenea, şi vieţi ale sfinţilor. A alcătuit o
biografie a Sfântului Grigore în contextul în care papa Grigore al XIII-lea a construit în 1580
un nou altar în basilica Sf. Petru unde a mutat, cu mare pompă, rămăşiţele sfântului (păstrate
până atunci în biserica Santa Maria in Campo Marzo). Biografia a rămas nepublicată până în
1680 când bolandiştii au inclus-o în Acta Sanctorum. În 1582 a început să scrie, la cererea
cardinalului Felice Peretti (viitorul papă Sixtus al V-lea) o biografie a Sfântului Ambrozie
(terminată în 1584 şi publicată în 1587) din care a inserat o bună parte în primul volum din
Annales. Alcătuirea acestor vieţi ale sfinţilor a reprezentat un experiment de pionierat prin
îndepărtarea de stilul şi metoda hagiografiilor. Metoda sa a fost imitată de bolandişti şi de
benedictinii de la Saint Maur.
Apariţia primului volum din Annales a fost aşteptată de lumea catolică, care l-a primit
cu foarte mult entuziasm. Oameni de litere din Roma şi cardinali au cerut să citească tiparul
de probă. Nu surprinde astfel că Baronius a devenit o personalitate extrem de apreciată în
lumea catolică, printre oamenii politici ca şi printre erudiţi care au considerat lucrarea sa drept
unul din cele mai bogate tezaure ale învăţăturii istorice. I-a dedicat primul volum papei Sixtus

71
al V-lea, căruia, de altfel i-a înmânat personal un exemplar. Lucrarea i-a adus faimă şi
influenţă în mediile ecleziastice şi laice astfel că în 1596 a fost numit cardinal, a fost
nominalizat în două conclavuri printre candidaţii la demnitatea papală, a fost confesorul papei
Clement al VIII-lea, s-a bucurat de sprijinul şi aprecierea regelui Henry al IV-lea al Franţei
(după ce l-a convins pe papa Clement al VIII-lea să-l reprimească în Biserica catolică, după ce
abjurase de două ori).
Şi-a proprus să scrie lucrarea pentru a apăra Biserica catolică de toţi criticii, pentru a
restaura vechea imagine a bisericii. Opera cuprinde intervalul de la naşterea lui Cristos până
în 1198, fiecărui secol fiindu-i dedicat un volum. Principala teză este aceea că, departe de a fi
ajuns la degenerare, cum susţin protestanţii, biserica catolică a rămas pură.
Ca model, l-a ales pe Eusebiu din Cezareea punînd în centrul reconstituirii ortodoxia
bisericii în opoziţie cu abaterile ereticilor în materie de doctrină şi practică şi persecuţiile
puterilor duşmane. Ca şi Eusebiu, a dorit să separe istoria ecleziastică de cea politică. Şi-a
intitulat lucrarea Annales pentru că a dorit să marcheze de la început diferenţa, în termenii
autorilor antici, dintre istorie, văzută ca o relatare a evenimentelor contemporane de către
autori care au fost martori ai lor şi anale care se ocupă cu evenimentele trecutului, şi ai cărei
autori se încredinţează scriitorilor trecutului. Şi-a propus să se îndepărteze de stilul umanist al
vremii prin structură (renunţând la structura pe teme), stil şi abordare. Considerînd că istoria
ecleziastică îşi are propriile reguli de scriere a adoptat un stil sobru, necizelat poate, scria el,
în opinia unora, stil care însă, considera el, prin simplitatea lui evidenţiază adevărul.
Considera stilul arid drept cel mai potrivit demnităţii bisericii, şi ca atare, şi-a propus să
nareze evenimentele într-un mod pur şi sincer, fără nicio intervenţie, aşa cum s-au întâmplat,
an de an. Utilizarea metodei analistice avea şi o finalitate practică. Centuriile de la
Magdeburg puteau fi combătute numai printr-o abordare cronologică a evenimentelor care să
demonstreze evoluţia neîntreruptă, din primele timpuri, a dogmelor creştine şi a practicilor
bisericeşti. În opinia lui faptele însele vor atesta sfinţenia mereu prezentă a bisericii, unitatea,
catolicitatea şi apostolicitatea ei. S-a îndepărtat deci de istoria umanistă şi prin evitatea
interpretărilor, a argumentărilor persuasive care recurg la retorică, citând din Matei (5:37)
care învăţa să spună da sau nu, pentru că tot ceea ce este dincolo de aceasta este diabolic. Lăsa
pe seama istoricilor laici să scrie o istorie de mare respiraţie, compusă potrivit opiniilor
fiecărui individ. A adoptat totuşi practica umanistă a inserării discursurilor, din raţiuni
didactice îndeosebi.
Din punct de vedere metodologic s-a remarcat prin reproducerea exhaustivă a surselor,
prin apelul la surse diverse, alături de literatura secundară şi documente recurgînd la monede

72
(folosite intensiv), la catacombele romane. A avut acces la bibliotecile italiene şi la arhiva şi
biblioteca Vaticanului, a beneficiat de sprijinul literaţilor din Roma vremii sale. De exemplu,
cardinalul Guglielmo Sirlito, umanist şi reformator al bisericii, i-a împrumutat cărţi vechi şi
documente din biblioteca apostolică şi din colecţiile sale personale. Membri ai Congregaţiei
Oratoriului au contribuit la verificarea datelor. Ca metodă, a fost mai degrabă un compilator
decât un istoric, iar ca gen, lucrarea se apropie de o enciclopedie ecleziastică. Prin Anale
istoria venea să susţină decretele doctrinare ale Conciliului de la Trento.

Bibliografie
Pullapilly, Cyriac K., Caesar Baronius Counter-Reformation Historian, University of
Notre Dame Press, Notre Dame, 1975, p. 35-67.
Woolf, Daniel, A Global History of History, Cambridge University Press, 2011, p.
193-196.

Modulul V. Erudiţia colectivă a secolului al XVII-lea

Obiective: Surprinderea influenței controverselor ecleziastice în istoriografie care au dus la

interesul pentru izvorul istoric şi astfel la naşterea diplomaticii, a paleografiei, şi a determinat
punerea în discuţie a relaţiei dintre pietate, credinţă şi adevăr istoric punând sub semnul
întrebării ideea medievală de autoritate.

Cuvinte cheie: izvor istoric, ştiinţe auxiliare, polemică istoriografică, erudiţie

Secolul al XVII-lea a fost unul al erudiţiei colective, dominat de cuvântul critică ce pune
sub semnul întrebării autorităţile tradiţionale. A fost secolul în care s-a fondat definitiv critica
documentelor de arhivă prin contribuţia lui Jean Mabillon. S-au stabilit reguli ale criticii de
text prin contribuţiile lui Richard Simon, reguli şi mijloace de analiză a documentului pentru a
distinge autenticul de fals, remanierile sau interpolările. Demersurile critice ale acestui secol
s-au bazat pe reconsiderarea relaţiei dintre istorie şi filologie şi a celei dintre istorie şi drept.
Prima „ruptură critică” i s-a datorat lui Richard Simon(1638- 1712) care a anunţat critica
internă a textului sprijinindu-se pe filologie. Preocupat de problema inspiraţiei divine a
textelor sacre a stabilit câteva reguli ale criticii de text. În prima a enunţat de fapt scopul
criticii, acela de a stabili autenticitatea textelor şi în a doua, modalitatea prin care se poate
atinge scopul, excluderea oricăror consideraţii estetice, morale sau apriori teologice. Aplicând
aceste reguli textelor sacre a ajuns la concluzia că acestea prezintă semne de alterare cum ar fi
o cronologie incompletă sau incoerenţe (ca cele referitoare la creaţie). Spiritul critic nu i-a
afectat fidelitatea faţă de dreapta credinţă deoarece a admis inspiraţia divină a textelor sacre
extinzând-o şi asupra celor care le-au remaniat. Cu toate acestea, în 1683 a fost pus la Index.

73
A revenit în peisajul istoriografic în 1690 cu Istoria critică a versiunilor Noului Testament
scrisă cu scopul de a restabili sensul literal al cărţii; a dat prioritate gramaticii în faţa teologiei.
Criticismul acestui secol a rezultat şi din relaţia specială stabilită între istorie şi drept ca
urmare a atenţiei deosebite acordate în epocă documentelor cu valoare juridică: constituţii,
tratate, capitularii, diplome, patente, carte, scrisori. Acestea veneau să justifice drepturile
regelui, să legitimeze pretenţiile marilor familii nobiliare sau să susţină prestigiul unor ordine
religioase. Utilizarea diplomelor, a documentelor de arhivă i-a obligat pe istorici la o reflecţie
care a dus la o redefinire a meseriei de istoric şi la o reformă a înţelegerii istorice.
Întemeietorul criticii diplomatice a fost Jean Mabillon (1632- 1707), un călugăr
benedictin din Congregaţia de la Saint Maur, numit în 1701 de rege între membrii fondatori ai
Academiei de Inscripţii şi Litere (Académie des Inscriptions et Belles Lettres). A călătorit
prin Flandra, Elveţia, Germania şi Italia în căutare de manuscrise. A intrat într-o plemică de
circumstanţă cu Daniel van Papenbroch (1628- 1714),iezuit, membru al Congregaţiei
Bolandiştilor. Acesta, în disertaţia care a prefaţat volumul al II-lea din Acta Sanctorum
Bolandistarum a declarat false diplomele regale merovingiene din arhivele abaţiei benedictine
de la Saint Denis pe baza analizei pergamentului pe care au fost scrise. „Provocarea critică” a
bolandiştilor a continuat cu alcătuirea unui proiect al unei colecţii în 18 volume care urma să
reunească, sistematic, toate documentele referitoare la istoria şi cultul sfinţilor. Scopul a fost
de a stabili textele autentice care trebuiau distinse de documentele hagiografice, de a completa
textele prescurtate sau mutilate şi de a căuta şi publica vieţile sfinţilor rămase încă inedite.
Proiectul, caracterizat drept umanist şi creştin, făcea apel la istorie, chemată să servească
pietatea fără a se îndepărta însă de adevăr. Mabillon a reacţionat la acest proiect angajându-se
în două dispute: diplomatică şi teologică. Cea dintâi a fost deschisă cu ocazia lansării lucrării
lui Papenbroch Propyleum în care a denunţat autenticitatea cartelor abaţiale în numele
imperativului conform căruia istoria trebuie demonstrată. Discuţia teologică are ca sursă
activitatea lui Mabillon de la Saint Denis, concretizată în două ediţii ale operelor Sfântului
Bernard care i-au adus celebritatea. În 1688, împreună cu Luc d’Archery desăvârşea o
culegere de documente Acta Sanctorum Ordinis Sancti Benedicti per saeculorum classae
distributa, alcătuită după metoda bolandiştilor. Metoda aplicată acestor documente l-a condus
la evidenţierea conţinutului istoric al unor puncte ale dogmei, ceea ce a stârnit reacţii negative
la adresa sa. Atacurile îndreptate împotriva consideraţiilor lansate de Mabillon au pus în
discuţie relaţia dintre istorie, adevăr şi pietate şi au urmărit să atenueze rigurozitatea criticii
lui. Criticii lui Mabillon au considerat că deşi prima îndatorire a istoricului este de a cerceta şi
de a spune adevărul, în anumite circumstanţe e mai bine să tacă, mai ales atunci când poate

74
tulbura pietatea credincioşilor. Mabillon a răspuns acestor critici prin două texte, schiţe
pregătitoare ale Diplomaticii: Memoriu pentru a justifica procedeul pe care l-am urmat în
ediţia vieţii sfinţilor noştri şi Scurte reflecţii asupra câtorva reguli ale istoriei.
În ceea ce priveşte relaţia pietate-autoritate, Mabillon a discutat-o în cadrul disputei
teologice. Utilizarea originalelor implică o delicată reflecţie asupra autorităţii tradiţiei.
Biserica catolică urma regulile autorităţii medievale conform cărora ponderea unui fapt este
direct proporţională cu cea a autorităţii care o anunţă. Acestei autorităţi Mabillon i-a substituit
diploma, documentul. Nu a respins ideea de autoritate însă i-a dat un alt conţinut şi astfel a
demonstrat superioritatea proximităţii şi a pluralităţii sureselor, susţinând că cel care a
participat direct la evenimente este mai demn de încredere decât cel care le cunoaşte indirect.
În ceea ce priveşte raportul istorie- naraţiune, considera că istoria se plasează pe tărâmul
cunoaşterii şi nu pe cel al naraţiunii. A apropiat meseria de istoric de cea de magistrat, de
judecător. Asemenea judecătorului, istoricul este o persoană publică, abordează probleme ce
vizează întreaga colectivitate, emite opinii pornind de la examinarea faptelor şi emite o
judecată cu rol de normă.
Mabillon s-a angajat într-o discuţie asupra înţelegerii istorice care, în opinia sa, trebuia să
se bazeze pe două reguli: 1. căutarea adevărului pornind de la utilizarea originalelor şi 2.
sinceritatea, pornind de la consideraţia că religia nu are decât de câştigat din cunoaşterea cât
mai perfectă a antichităţii creştine. Meditând asupra istoriei şi meseriei istoricului Mabillon a
apărat idei care au dus la consolidarea criticismului precum: interesul cercetării trebuie să fie
axat pe transformarea unui instinct în experienţă, istoricul trebuie să-şi pună pasiunile în
serviciul ştiinţei, a fi benedictin, de exemplu, nu trebuie să te împiedice să studiezi cu
sinceritate şi în spiritul adevărului istoria benedictină. Luările de poziţie i-au adus acceptarea
şi înţelegerea din partea papalităţii care în 1702 îl felicita pentru demersul său critic cu privire
la sfinţii ordinului din care făcea parte.
Angajarea sa în dispute metodologice l-a dus înspre redactarea lucrării De re diplomatica
(1681), care le-a atras atenţia lui Colbert (acesta i-a oferit o pensie, refuzată de autor) şi
regelui Ludovic al XIV-lea. A distins între caracteristicile interne şi externe ale actelor.
Diplomatica sa s-a bazat pe compararea filologică a documentelor emanate de aceeaşi
cancelarie şi alcătuite după modele comune. Dacă finalitatea lucrării a fost aceea de a enunţa
reguli, s-a întrebat dacă există o probă absolută iar răspunsul dat a fost unul negativ. Se pot
stabili reguli dar ele nu ne duc spre o probă absolută. Prin demersul său a dus la constituirea
diplomaticii şi, în consecinţă, la înscrierea istoriei în sfera disciplinelor cunoaşterii, deoarece
istoricul trebuie să-şi bazeze aserţiunile pe originale, să demonstreze.

75
 Un alt reprezentant al istoriografiei erudite franceze a fost Le Nain de Tillemont (1637-
1698), istoric format la şcoala de la Port Royal. A urmat seminarul jansenist din Beauvais. În
1676 a fost făcut preot după o îndelungată pregătire asectică potrivit regulilor de la Saint Cyr.
A scris Istoria împăraţilor, Memorii pentru a sluji istoriei ecleziastice şi Viaţa Sfântului
Ludovic.
Istoria critică a fost incitată să mediteze asupra problemei cunoaşterii şi sub influenţa
filosofiei carteziene şi leibniziene. Cartezianismul l-a determinat pe erudit să ia în considerare
caracterul oficial al actelor şi diplomelor, faptul că realizarea, crearea lor depinde de un act de
cunoaştere, că acestea sunt produse ale omului. Ca atare, s-a pus din nou în discuţie noţiunea
de autoritate care va fi înlocuită cu cea de public. Substituirea este evidentă la continuatorii lui
Mabillon, Toustain şi Tassin, care au pus accent pe confruntarea şi convergenţa mărturiilor.
Aceasta reflectă încă o dată apropierea istoriei erudite de drept, de la care preia adagiul juridic
„testis unus, testis nullus”. O singură mărturie nu este suficientă, ea trebuie coroborată şi
comparată cu altele.
Influenţa lui Leibniz asupra istoriei erudite s-a concretizat şi în revista pe care a
fondat-o la Leipzig în 1682 (împreună cu Otto Mencke), „Acta eruditorum” ca şi în călătoriile
întreprinse între anii 1687-1690 în Austria, Germania şi Italia pentru a colaţiona documente
utile istoriei Casei de Brunswick în serviciul căreia s-a pus. Corespondenţa cu mauriştii şi
angajarea sa în apărarea bolandiştilor l-au dus la formularea unei teorii a cunoaşterii. Leibniz
a subliniat importanţa scrisului, a elaborat teoria limbajului ca relaţie socială sugerând
alcătuirea unui dicţionar universal.
La început de secol XVIII fața istoriei era alta decât cu 300 de ani mai devreme grație
generațiilor de filologi interesați de critica textului, dezvoltării erudiției anticărești, sensului
mai ascuțit al diferențelor dintre epoci, apariției tiparului și comercializării cărții de istorie
alături de creșterea nivelului de instrucție. Istoria a fost folosită tot mai mult ca un instrument
pentru instaurarea de noi regimuri și ca sprijin al autorității monarhice și religioase.

Bibliografie
Barret-Kriegel, Blandine, Jean Mabillon, Presses Universitaires de France, 1988, p. 25-59;
257-267.
Woolf, Daniel, A Global History of Historical Writing, Cambridge University Press, 2011, p.
205-206.

Modulul VI. Istoriografia iluministă europeană (Franţa, Anglia, Germania)

76
Cuvinte cheie: raţiune, lumini, deisme, istorie cosmopolită, istorie filosofică, universalism
versus europocentrism

Obiective: După prezentarea cadrului politic ce a facilitat trecerea de la stabilitate la mişcare,

a filosofiei raţionaliste care a influenţat gândirea epocii, cursul îşi propune să particularizeze
evoluţiile din spaţiile enunţate în titlu pornind de la sensurile care s-au dat termenului istorie
şi de la eforturile de instituţionalizare a cercetării istorice. Pentru spaţiul istoriografic francez
cursul îşi propune să definească istoria cosmopolită a lui Voltaire şi să compare concepţia
istorică voltairiană cu cea a lui Montesquieu, monarhia văzută ca un construct cultural- versus
„sociologia abstractă a legilor” a lui Montesquieu. Pentru spaţiul german se defineşte şcoala
de la Göttingen pentru a se evidenţia progresele cercetării istorice, iar pentru cel englez istoria
ca imitaţie prin David Hume.

Context cultural. Saloane și Academii. Autonomizarea cercetării istorice

Secolul al XVIII-lea, definit adesea ca secolul luminilor şi al raţiunii, a fost deopotrivă

secolul saloanelor şi al academiilor, al despoţilor interesaţi de cultură care au găzduit la curţile
lor minţile luminate ale Europei.
Saloanele, sau în termenii vremii, „societăţile”, „dineurile” au transformat o formă de
sociabilitate nobiliară, destinată petrecerii timpului liber, într-un loc de muncă intelectuală.
Patronate de femei, erau adunări în majoritate masculine, erau „locuri unde ego-urile
masculine sînt armonios adunate sub auspiciile imparţialităţii feminine”(Chartier, ”Omul de
litere”, p. 113). Cele mai renumite şi invidiate au fost saloanele pariziene precum cel al
doamnei Geoffrin sau cele prezidate de soţiile literaţilor precum d’Holbach şi d’Alembert.
Morellet îşi aducea astfel aminte de dineurile la d’Holbach:
„Baronul d’Holbach dădea în mod regulat două dineuri pe săptămână, duminica şi
joia; acolo se adunau, fără a lipsi în schimb în alte zile, zece, doisprezece şi până la
cincisprezece-douăzeci de oameni de litere, oameni de lume sau străini, care iubeau şi
cultivau aceleaşi arte ale spiritului. Mâncare multă şi bună, vin excelent, cafea
minunată, multe dispute, niciodată certuri; simplitatea manierelor, ce şade bine unor
oameni rezonabili şi instruiţi, niciodată transformată în grosolănie, o veselie
adevărată fără a fi nebunească; în sfârşit o societate într-adevăr pasionantă, ceea ce
se putea deduce din faptul că, ajunşi la ora două, după obiceiul vremii, încă nu pleca
nimeni la şapte sau opt seara” (Chartier, ”Omul de litere”, p. 114).

În spaţiul german, Academiile au jucat un rol important mai ales în oraşele lipsite de
universităţi, unde au găsit un cadru de manifestare ne-istoricii- oficialii publici şi membri ai
ordinelor religioase. La Berlin, Academia Regală de Ştiinţă, întemeiată în 1700 şi reformată
de Friedrich cel Mare în 1740, a fost dominată un timp de filosofii francezi şi a fost puţin
deschisă iluminiştilor prusaci până la moartea regelui în 1786. În 25 octombrie 1764 prin

77
eforturile lui J. C. Gatterer s-a deschis Academia istorică din Göttingen (Academia Historica
Göttingensis) cu scopul de a produce lucrări istorice, de a realiza traduceri în germană ale
istoricilor antici greci şi romani, de a cultiva diplomatica şi alte ştiinţe auxiliare. Programul
Academiei a avut în vedere şi publicarea unei ediţii critice a istoricilor germani medievali,
editarea unei reviste. Întruniţi o dată pe săptămână în casa lui Gatterer, istorici, filologi şi
specialişti în ştiinţele naturale îşi citeau studiile şi dezbăteau probleme istorice. Pe lângă
Academii s-au înfiinţat şi Societăţi istorice ai căror membri au cultivat trecutul local, au servit
scopuri practice precum salvarea rămăşiţelor documentare, a tradiţiei legale a statului.
De Academii şi de societăţile literare se leagă şi continuarea cultivării istoriei erudite,
a istoriei anticăreşti, susţinută, de asemenea, de călugări. În Franţa, de exemplu, ordinul
benedictin de la Saint Maur a prezidat publicarea unei serii de colecţii de surse, din istoria
ecleziastică şi seculară, de la Diplomatica lui Jean Mabillon (1681) la Arta verificării datelor
(1750). Mauriştii au inspirat şi contribuţia la istoria erudită a lui Ludovico Muratori (1672-
1750), bibliotecarul ducatului de Modena. Colecţia sa de documente a pus fundamentele
cercetării moderne a istoriei medievale a Italiei. A fost un gen de istorie care a atras dispreţul
iluminiştilor precum d’Alembert sau Voltaire.
O a doua direcţie istoriografică moştenită din umanismul renascentist a fost cea a
istoriei politice, după modelul oferit de Machiavelli şi Guicciardini. Menită să explice rotaţia
ciclică a formelor de guvernământ în termenii unei întrepătrunderi între formele instituţionale
şi moralitate, virtuţi şi corupţie. Neoclasicismul îşi face loc în gândirea istorică, evident în
Anglia, sub forma unei dispute între „vechi” şi „moderni”, aşa-numita „bătălie a cărţilor”.
Istoriografia politică neoclasică sau „momentul Machiavelli” a continuat să descrie rotaţiile
sau revoluţiile în formele de guvernământ în maniera lui Polibyos, Tacitus sau Machiavelli.
A fost secolul în care istoria a ieşit treptat de sub tutoriatul teologiei dobândindu-şi
autonomia prin constituirea primei Catedre de istorie la Universitatea din Göttingen.
Instituţionalizarea cercetării istorice a exprimat şi gustul pentru istorie al iubitorilor de
cultură: producţia istorică reprezenta 20% din producţia editorială din Germania dintre anii
1769-1771. Au stârnit interes memoriile şi jurnalele, istoria statelor şi, în special, istoria
Romei ca şi istoria exotică, a popoarelor din Extremul Orient şi din America.
A fost secolul în care instituţia bisericii a fost criticată, superstiţiile devoalate, şi s-a
născut concepţia deistă bazată pe convingerea intelectualilor că omenirea s-a maturizat
suficient astfel încât îşi poate lua destinul în propriile mâini. Dumnezeu a creat universul, a
pus în acţiune sistemul cauzelor. Istoria este una a progresului omenirii pe drumul raţiunii şi

78
al civilizaţiei, al emancipării de eroare şi superstiţie; unitatea omenirii nu este dată de
descendenţa din Adam şi Eva ci de raţiune, comună tuturor.
În această istorie a progresului secolele medievale, dominate de religia creştină, sunt
văzute ca o regretabilă întrerupere a drumului raţiunii spre eliberare. Filosofii şi istoricii aveau
să concilieze imensa diversitate a popoarelor cu viziunea lor asupra naturii umane uniforme.
Când a apărut în 1770 termenul civilizaţie a desemnat un stil de viaţă cu gusturi şi maniere
rafinate datorat creşterii raţionalităţii, şi, în consecinţă, s-a crezut că popoarele cu opinii şi
obiceiuri necivilizate nu puteau fi fericite.
S-a elaborat acum teoria dreptului natural, încrederea într-un set de norme în afara
timpului, stabilite de Dumnezeu sau „înscrise” în natură, reflectate într-un set de trăsături
umane. Şcoala modernă de drept natural a fost constituită de Hugo Grotius, Thomas Hobbes
şi Samuel Puffendorf (1632-1694). Acesta din urmă a dat o relatare istoricizată a tranziţiei de
la „natură” la „societatea civilă”, tranziţie care s-a făcut prin stadii definite în termenii
regimurilor de proprietate şi a modurilor de subzistenţă.
Istoria s-a răspândit geografic și social grație extinderii tiparului, ceea ce a dus la
creșterea numărului bibliotecilor publice și a celor ambulante cu efecte asupra publicului
cititor de istorie care a crescut în acest secol. Între timp bibliotecile de cercetare ca biblioteca
regală din Paris și-au extins colecțiile de manuscrise cuprinzând materiale din America, lumea
arabă și Asia răsăriteană făcând posibilă scrierea unor istorii universale mai documentate.
Publicul de istorie cuprinde de acum tot mai mult femeile și, deși sunt mai mult cititoare de
istorie, unele s-au încumetat să și scrie. Țarina Ecaterina a Rusiei (1762-1796) și-a făcut timp
să publice propriile note asupra istoriei Rusiei, suedeza Charlotta Fröhling, provenită dintr-o
familie nobiliară, a publicat, sub anonimat, în 1759 o carte de istorie pentru țărani și săraci.
În secolul al XVIII-lea, al raţiunii şi al luminilor, s-au formulat noi idei despre istorie
şi adevăr. Profesorul napoletan de retorică Giambattista Vico (1668- 1744) publica în 1725
prima ediţie din Principi di scienza nuova cu intenţia de a oferi istoricilor metode de găsire a
adevărului. A negat ideea carteziană potrivit căreia doar raţiunea duce spre adevărul esenţial.
Potrivit lui Vico verum este identic cu factum, ceea ce omul creează oamenii înţeleg mult mai
profund ceea ce fac decât ceea ce observă, istoria umană este comprehensibilă pentru că
fiecare individ, fiecare fiinţă a experimentat speranţele, temerile, eforturile cuprinse în
evenimentele umane.
Exista convingerea între intelectualii secolului că omenirea s-a maturizat suficient
astfel încât îşi poate lua destinul în propriile mâini. Dumnezeu a creat universul, a pus în
acţiune sistemul cauzelor. Istoria este una a progresului omenirii pe drumul raţiunii şi al

79
civilizaţiei, al emancipării de eroare şi superstiţie; unitatea omenirii nu este dată de
descendenţa din Adam şi Eva ci de raţiune, comună tuturor. În această istorie a progresului
secolele medievale, dominate de religia creştină, sunt văzute ca o regretabilă întrerupere a
drumului raţiunii spre eliberare. Filosofii şi istoricii aveau să concilieze imensa diversitate a
popoarelor cu viziunea lor asupra naturii umane uniforme.
Când a apărut în 1770 termenul civilizaţie a desemnat un stil de viaţă cu gusturi şi
maniere rafinate datorat creşterii raţionalităţii, şi, în consecinţă, s-a crezut că popoarele cu
opinii şi obiceiuri necivilizate nu puteau fi fericite. Civilisation a fost un termen bogat în
premise analitice și implicații interpretative. Un alt termen folosit în epocă ( a doua jumătate a
secolului) a fost perfectibilité, mult îndrăgit de Rousseau, Helvetius, Condorcet, utilizat nu
numai cu referire la persoane, la proprietățile lor ci și la specia umană, exprinând potențialul
său istoric și euristic. Limbajul iluminist a cuprins, de asemenea, termenul progres. Folosit în
astronomie, filosofie, medicină, a început a fi utilizat și pentru a conceptualiza timpul istoric,
răspunzând nevoii de a selecta, de a plasa în perspectivă și a ordona evenimentele.

Istoriografia iluministă franceză. Voltaire şi istoria cosmopolită. Disputa cu

Montesquieu
François -Marie Arouet (Voltaire, 1694-1778) a fost fiul unui notar parizian. A urmat
Colegiul Louis- le-Grand, patronat de iezuiţi, frecventat de copiii înaltei aristocraţii pariziene.
În timpul liceului a frecventat cercul de la Temple, un cerc de libertini aristocraţi care îl avea
ca principal animator pe ducele Philippe de Bourbon Vendôme, vărul regelui. După
terminarea liceului, în 1711 a început studiile de drept. În 1713 a fost secretar al ambasadei
Franţei la Haga. Şi-a urmat însă pasiunea pentru literatură reuşind să se afirme în lumea
literară prin tragedia Oedip (1718). Din acel moment a fost un răsfăţat al saloanelor, s-a
bucurat de aprecierea unor personalităţi precum lordul Bolingbroke, aflat în exil în Franţa.
Din 1719 începe să îşi spună Voltaire (o anagramă a numelui său). În 1726 a plecat el însuşi
în exil în Anglia unde a fost bine primit de lordul Bolingbroke. În cei trei ani petrecuţi aici a
studiat societatea engleză şi i-a apărut, cu sprijinul financiar al reginei, epopeea Henriada,
interzisă în Franţa deşi constituia un elogiu al întemeietorului casei domnitoare franceze. Cel
mai semnificativ produs al şederii sale în Anglia a fost lucrarea Scrisori filosofice sau Scrisori
asupra Angliei (1733), o analiză a vieţii publice şi spirituale a Angliei în contrast cu evoluţiile
din Franţa, în care a apreciat geniul filosofului John Locke şi pe cel al lui Newton. Pe când se
afla în Anglia (1727) a început să scrie Istoria lui Carol al XII-lea, o biografie a regelui
Suediei care influenţase prin expediţiile sale militare configuraţia politică a Europei de nord şi

80
de răsărit, un exemplu pentru modul în care un conducător abuziv îşi poate duce ţara la ruină.
Din aceşti ani datează Epistola către Urania, text care deschide o îndelungată campanie
împotriva bisericii, care a indispus autorităţile într-atât încât s-a retras pentru un timp din
viaţa publică. A primit găzduire la marchiza du Châtelet (1733) cu care a legat o lungă
prietenie; marchiza l-a inspirat dar l-a şi iniţiat în înţelegerea fizicii newtoniene, i-a oferit
stimulentul spiritual, intelectual de care Voltaire avea nevoie, astfel încât un biograf al lui
(Emile Faguet) aprecia că aceasta a fost pentru el o „a doua Anglie”. Din 1736 corespondează
cu Frederic, prinţul moştenitor al Prusiei; este invitat de acesta să se stabilească la Berlin; în
1743 ajunge la Berlin într-o misiune diplomatică la curtea lui Frederic al II-lea. În 1743 a fost
ales membru al Royal Society (Societăţii Regale) din Londra iar în 1745 a fost numit
istoriograf al regelui Franţei deşi nu s-a bucurat niciodată de simpatia regelui şi a anturajului
său, titlul venind mai degrabă să neutralizeze un personaj incomod. Un an mai târziu a fost
ales membru al Academiei franceze. În 1750 este din nou la Berlin, numit şambelan de
Frederic al II-lea. S-a stabilit la Ferney, lângă graniţa cu Elveţia, în prima casă pe care a
cumpărat-o acum când trecuse de 60 de ani.
Către sfârşitul vieţii cunoaşte din nou succesul, premiera tragediei Irina aducându-l în
capitală după un sfert de secol. A început să redacteze texte pentru Dicţionarul Academiei.
Academia fraceză l-a omagiat într-o şedinţă solemnă. În 1770 oamenii de litere care
frecventau saloanele pariziene ale lui D’Holbach, al doamnei de Necker şi doamnei d’Epinay
au decis să facă subscripţie publică pentru a strânge banii necesari ridicării unei statui a lui
Voltaire, pe care ar fi urmat să scrie: „Lui Voltaire, încă din timpul vieţii, din partea
compatrioţilor săi oameni de litere.”(Chartier, ”Omul de litere”, p. 130). Ideea era una
îndrăzneaţă, sfida cutumele deoarece niciun om de litere nu primise un asemenea omagiu în
timpul vieţii, rezervat până atunci doar suveranilor. Au subscris însă 80 de persoane, bogaţi
oameni de litere din Franţa care au deţinut funcţii în administraţia regală, membri ai
academiilor, corespondenţi ocazionali sau constanţi ai lui Voltaire şi, pe de altă parte prinţi ai
Europei (regele Danemarcei, împărăteasa Rusiei, Frederic al II-lea, principi germani). Statuia
a fost realizată de Pigalle care l-a reprezenat pe Voltaire bătrân, nud, şezând, ţinând într-o
mână un sul şi în cealaltă un condei. Prezentându-l pe „Voltaire în manifestarea sa umană,
fără monumentalitate sau estetizare, Pigalle exprima în acelaşi timp egalitatea fundamentală
care trebuie să existe între toţi cei ce alcătuiesc republica literelor, şi, prin aceasta,
demnitatea proprie fiecărui cetăţean.”(Chartier, ”Omul de litere”, p. 131).
Moartea sa a fost, într-un sens, la fel de spectaculoasă ca şi viaţa lui. Pentru că biserica a
refuzat să acorde autorizaţia de înhumare, nepotul lui, abatele Mignot, l-a instalat într-o

81
trăsură închisă, ca şi cum ar fi fost viu şi l-a transportat noaptea la mănăstirea Seillères.
Rămăşiţele sale au stat acolo până la revoluţia franceză când au fost deshumate şi mutate în
Pantheon (11 iulie 1791). În timp ce curtea franceză a trecut sub tăcere moartea scriitorului,
Friederich al II-lea al Prusiei a ordonat (la sfatul lui d’Alembert) să se oficieze în catedrala din
Berlin o slujbă religioasă în memoria lui Voltaire. Ecaterina a II-a i-a achiziţionat vasta
bibliotecă (6.800 de volume) şi arhiva de manuscrise şi documente (se află azi la Muzeul
Ermitaj)
A fost expresia liberului profesionism în lumea scrisului, acumulând avere din scris şi
prin speculaţii financiare de succes, bine inspirate. Deşi a fost extrem de bogat nu a acumulat
proprietăţi până în anii bătrâneţii, şi nici nu a avut un domiciliu stabil, investindu-şi banii în
hârtii de bancă, acţiuni, combinaţii financiare. A fondat chiar o fabrică de ceasornice.

Voltaire autorul de istorii

În Secolul lui Ludovic al XIV-lea a fost preocupat să stabilească o relaţie între istorie-
buna guvernare regală şi arta bună. A răspuns prin această lucrare dezbaterilor contemporane
asupra naturii statului francez criticând teza legal- teoretică susţinută de Montesquieu. Pentru
Voltaire naţionalitatea este o problemă de identitate culturală mai degrabă decât de istorie
juridică şi graniţe politice. A lucrat îndelung la text, revăzut în repetate rânduri: o parte din
lucrare a apărut în 1739, textul major în 1751 urmat de o ediţie revizuită şi lărgită în 1753 iar
ultimele revizuiri majore le-a făcut în 1768. A structurat lucrarea în două părţi principale:
prima este o istorie cronologică cuprinzând evenimentele politice şi militare şi a doua e
dedicată moravurilor timpului. Prima parte se deschide cu un eveniment artistic, înfiinţarea
Academiei franceze de către Richelieu, trece în revistă vremea acestuia, apoi frondele de la
mijloc de secol din timpul Anei de Austria şi continuă cu preluarea deplină a puterii de către
Ludovic al XIV-lea insistând pe războiul de succesiune a Spaniei. În a doua parte a făcut o
selecţie de anecdote despre viaţa privată a lui Ludovic al XIV-lea şi viaţa de curte, a tratat
politica internă, economică, dezvoltarea artistică şi ştiinţifică, controversele religioase iscate
în jurul jansenismului, quietismului şi persecuţiei hughenote. Toate ediţiile au avut în
Appendix cataloage cu artiştii cei mai reprezentativi şi alte personaje ale perioadei. A
construit lucrarea după modelul unei opere literare: perioada de dinainte de domnia lui
Ludovic este redată în termeni negativi, este timpul barbariei gotice lipsită de legi stabile, este
o epocă întunecată, un timp al lipsurilor, fără academii, fără teatre permanente în timp ce
domnia lui Ludovic este cea în care Franţa se reinventează, reformele economice, militare şi

82
în justiţie, îmbunătăţirile din tehnologie şi comunicaţii contribuind la unitatea statului. Epoca
lui Ludovic al XIV-lea s-a caracterizat prin mercantilism, protecţionismul economic al lui
Colbert, prin înflorirea culturii franceze care a dus la creşterea prestigiului naţiunii. În 1757 a
adăugat lucrării un capitol intitulat „Artele frumoase în Europa” în care a proiectat imaginea
unei Europe ca sistem de state interdependente din punct de vedere cultural.
Monarhist convins, Voltaire le-a reamintit cititorilor că francezii s-au format ca
naţiune graţie regalităţii care le-a oferit scopuri unitare, perspectivă, şi le-a conferit în acelaşi
timp rolul de arbitri ai gustului în teatrul statului. Prezentând perioada lui Ludovic al XIV-lea
drept una distinctă prin arta sa Voltaire a rupt cu reprezentările dinastice tradiţionale ale
monarhiei, a sugerat că o abordare a istoriei Franţei din punct de vedere cultural e mai
edificatoare decât cea care urmăreşte tradiţiile politice, juridice şi religioase. În tabăra opusă
s-au aflat susţinătorii tezei aristocratice, formulată de Montesquieu autorul lucrării Despre
spiritul legilor. A dat o analiză asupra originilor constituţiei franceze şi dreptului feudal
susţinând că Franţa, de la începuturile existenţei sale ca stat, a fost o monarhie cu putere
limitată de instituţii şi de puterea constituţională a nobilimii. Voltaire a criticat ceea ce a
numit ”sociologia abstractă a legilor” promovată de Montesquieu. Acesta din urmă şi-a
deschis lucrarea Despre spiritul legilor cu o taxonomie a formelor fundamentale de
guvernământ: despotică, republicană şi monarhică; fiecare din acestea are o natură şi un
principiu animator respectiv teamă, virtute şi onoare. Voltaire a considerat această abordare
abstractă afirmând că trebuie înlocuită cu una empirică. Istoricul trebuie să se întrebe dacă
erau într-adevăr oamenii din timpul republicii virtuoşi. În cartea a 19-a a lucrării Montesquieu
a analizat într-o manieră novatoare întrepătrunderea dintre moravuri (obiceiuri, tradiţii,
comportamente) şi legi; discuţia are în vedere distincţia dintre omul ca cetăţean, supus legilor,
şi ca individ, ca persoană privată, influenţat de obiceiuri. În opinia lui Voltaire această
distincţie este forţată deoarece eficacitatea legilor într-o societate depinde de comportamentul
cultural. Legea înseamnă opinie, înseamnă tot ceea ce o societate crede despre sine. Voltaire a
opus „spiritului legilor” „spiritul timpului” sau „spiritul general” care înlătură graniţele dintre
structurile instituţionale şi societate; indicatorii dezvoltării istorice sunt schimbările în tradiţii,
obiceiuri şi gust.
Voltaire a propus lărgirea câmpului istoriografic printr-o istorie culturală, o istorie a
civilizaţiei care să depăşească istoria politică şi militară(Noi consideraţii asupra istoriei,
1744). A transpus această idee în Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor, lucrare
începută în 1740 şi publicată în forma finală în 1756. Eseul începe cu scurte profiluri ale
civilizaţiilor din afara Europei, din China, India, Persia şi lumea arabă, scopul acestei

83
incursiuni în lumea non-europeană fiind de a deposeda iudaismul şi creştinisml de rolul
central care li se atribuise în istoria lumii. A depăşit deci europocentrismul, interesul său
pentru lumea non occidental europeană servind mesajului său moral şi anume că Estul este
necesar pentru autoînţelegerea vestului. Însă, totuşi, majoritatea naraţiunii este axată pe istoria
continentului european. A explorat relaţiile complexe şi adesea contradictorii dintre artă,
spiritul filosofic şi evoluţia civilizaţiei europene. Scopul său a fost de a surprinde naşterea
societăţilor europene moderne. În 1769 a ataşat Eseului studiul Filosofia istoriei (publicat
pentru prima dată independent în 1765), o analiză antropologică a civilizaţiilor umane
timpurii în care a identificat aspectele naturale şi constante ale comportamentului uman cu
referire la limbă, interacţiunea socială şi credinţele religioase. A distins între filosofia naturală
şi cea cultivată apreciind că toate societăţile evoluează de la filosofia primitivă la filosofia
cultivată, evoluţie ce se poate surprinde în evoluţia formelor religioase şi politice de la
monoteismul intuitiv la politeism la monoteismul mai sofisticat, credinţa într-un zeu
recunoscător şi justiţiar, de la teocraţie la republică sau monarhie.
Mai mult decât oricare alt istoric Voltaire a reinventat istoria ca formă a literaturii.

Modelul voltairian în Anglia. Iluminismul englez

Istoria Angliei (1754-1762) i-a adus lui David Hume (1711-1776) renumele de
Voltaire al istoriografiei engleze. Voltaire însuşi a apreciat-o la fel de filosofică, raţională şi
cosmopolită ca a sa (Secolul).Cuprinde perioada de la invazia lui Iulius Caesar până la
William al III-lea, într-o abordare dinspre timpurile recente spre cele îndepărtate. A re-scris
istoria politică engleză în termenii evoluţiei structurilor politice. Şi-a propus să reconstruiască
emergenţa unei identităţi naţionale engleze distinctive. Pentru Hume cheia înţelegerii
comportamentului caracteristic, a trăsăturilor specifice ale poporului britanic constă în analiza
constituţiilor. Potrivit lui Hume prima calitate a istoricului este de a fi imparţial, de a spune
adevărul şi a doua de a fi interesant. Declara în acest sens în autobiografia My own Life că
crede că a fost singurul istoric care a ignorat, a neglijat deopotrivă puterea prezentă, interesul
și autoritatea și strigătul prejudecăților populare. Rezultatul a fost, scria el, că a fost asaltat din
toate părțile: ”englez, scoțian și irlandez, whig și torry, cleric și sectar, liber cugetător și
credincios, patriot și curtean uniți în furia lor împotriva omului care a îndrăznit să verse o
lacrimă generoasă pentru soarta lui Carol I și pentru cea a contelui de Strafford” (traducere
după Spencer, David Hume, p. 47). Unii cercetători au integrat opera sa în genul istoriei
sentimentale definită ca o experienţă pasivă, spectatorială a autorului şi cititorului deopotrivă;

84
spectatorul ideal este imparţial şi simpatetic, raţional şi simţitor. A întreprins analize politice
într-un registru sentimental: de exemplu, execuţia lui Carol I, martiriul acestuia.
Istoria Angliei a fost una din cele mai vândute cărți ale epocii georgiene, apărând în
mai multe ediții, de formate și cu prețuri diferite (formatele mici au avut și prețuri mai mici),
iar autorul printre primii scriitori care s-au îmbogățit astfel. Și aceasta în pofida faptului că a
fost criticată în societatea scoțiană, mai degrabă conservatoare, pentru abordările politice și
religioase (pentru ”ateismul” sau ireligiozitatea ei). Exista între cititorii scoțieni convingerea
că Hume a subordonat adevărul, l-a trunchiat, potrivit propriei agende politice. Cine a citit
Istoria Angliei? Oameni de arme și doamne din înalta societate, marchizul de Sade a luat
copia sa personală în închisoarea Bastille în 1784, clerici, avocați, bancheri, magistrați
orășenești dar și meșteșugari (croitori, pantofari, tăbăcari). A fost una din cele mai
împrumutate cărți în Scoția de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor.
Publicul feminin a văzut în Istoria Angliei un text virtuos, capabil să creeze sau să întărească
legăturile de familie mai ales printr-o lectură de socializare, cu voce tare, în mijlocul familiei,
lângă foc. Talentul de a portretiza virtuțile și viciile conducătorilor englezi au făcut lucrarea
atractivă pentru cei care căutau în istorie exemple de conduită, pentru cei dornici să studieze
comportamentul moral. I-a ajutat pe cititiorii scoțieni să interacționeze cu istoria Angliei, cu
instituțiile și oamenii ei, i-a putut ajuta să se adapteze consecințelor unirii într-un sens real,
practic. Prin ea, Hume, care a fost un pro unionist, a contribuit la diseminarea identității
anglo-britanice în Scoția.
Spre mijlocul secolului al XVIII-lea istoria narativă a fost gustată şi apreciată în
Anglia şi în aceste condiţii elita intelectualităţii scoţiene şi-a dorit o recunoaştere culturală în
Anglia ca un corolar al unificării politice din 1707. Purtătorul de cuvânt al acestui deziderat a
fost William Robertson (1721-1793), profesor la Universitatea din Edinburgh, considerat un
moderat, patriot, liberal cosmopolit. Voltaire- un model penru el ca și pentru alți istorici
scoțieni ai vremii- a furnizat modelul unei istorii care legitimează ordinea existentă în termeni
culturali decât în termeni juridici, legali. În Istoria Scoţiei (1759) a încercat să fortifice
identitatea precară a Britaniei unite subliniind trăsăturile comune ale istoriei naţiunilor
europene şi coloniilor lor din dorinţa de a transcende prejudecăţile naţionale şi religioase ale
britanicilor. Năzuinţa sa integratoare este vizibilă şi în plan lingvistic deoarece a dat lucrării o
formă stilistică copiată după model englez, iar în revizuirile acesteia a eliminat vocabularul şi
gramatica scoţiană. A început naraţiunea propriu-zisă cu perioada în care istoria Scoţiei a
încetat să mai fie fabuloasă, începând să aibă trăsăturile politice comune întregii Europe.
Obiectivul său a fost de a scoate istoria Scoţiei din provincialism printr-o contextualizare

85
cosmopolită. În Istoria domniei împăratului Carol al V-lea a recapitulat, integrându-le în
context european, temele din istoria Scoţiei: erodarea feudalismului, Reforma, formarea şi
căderea monarhiilor puternice. Întrebarea pe care şi-a pus-o a fost: cum se poate stabili un
sistem mai viabil al balanţei statelor în Europa? A dat o istorie a drumului spre modernitate a
popoarelor europene prevăzut de providenţă; a analizat din perspectivă sociologică procesul
de modernizare şi a încercat să surprindă cauzele generale, economice şi sociale, ale
schimbului social.
Edward Gibbon (1737-1794) un englez cu o formaţie continentală, a debutat în
Franţa cu Eseu despre studiul literaturii (1761), o intervenţie târzie în disputa asupra
metodologiei în Franţa, care i-a opus pe filosofi erudiţilor. Gibbon opina că istoria poate
deveni o „şriinţă a cauzelor şi efectelor” numai dacă ajunge să reconcilieze analiza filosofică
cu dovezile aduse de erudiţi. S-a format ca istoric urmând modelul predecesorilor Voltaire,
Hume şi Robertson, concentrându-se, la începutul scriiturii sale, ca şi ei, asupra naşterii unei
civilizaţii europene moderne din feudalismul decăzut. Decizia pe care a luat-o în 1764 la
Roma de a studia sfârşitul antichităţii clasice a fost un moment de turnură în activitatea sa.
The Decline and Fall of the Roman Empire (Istoria declinului şi căderii Imperiului roman,
primul volum, 1776)- începe naraţiunea cu decăderea internă, marcată de decăderea senatului
şi ostentaţia orientală şi încheie acest prim volum cu îmbrăţişarea creştinismului descrisă în
termeni foarte acizi (pe care i-a mai diluat în ediţiile următoare) şi combaterea superstiţiilor.
Următoarele două volume (1781) încep cu mutarea centrului de greutate a decadentului
imperiu către răsăritul grec şi se termină cu dezmembrarea barbară a apusului. Ultimele trei
volume (1788) tratează o mie de ani de istorie, urmărind în comparaţie, în contrast soarta
celor două părţi ale Imperiului: emergenţa în vest a unei noi civilizaţii născute din coliziunea
dinte romani şi barbarii „gotici” şi persistenţa paralizantă a unui stat bizantin în răsărit, până
când acesta a sucombat în urma atacurilor diferiţilor barbari (arabi, turci, perşi). Gibbon a
inovat prin aceea că a dat o nouă reconstituire culturală a originilor civilizaţiei europene
bazată pe distincţia dintre „imitaţia” formelor romane, care a caracterizat răsăritul grec, şi
emulaţia creativă din apusul latin şi germanic al Europei.

Iluminismul în spaţiul german. Instituţionalizarea cercetării istorice

În prima jumătate a secoluluiistoria nu a fost o disciplină cu frontiere fixe, a făcut

parte dintr-un complex disciplinar. Relaţia ei cu jurisprudenţa a dus la descoperirea dreptului
public german şi a stimulat interesul pentru disciplinele auxiliare precum genealogie,

86
heraldică, diplomatică, numismatică necesare avocaţilor angajaţi în slujba statului. Istoria a
fost ataşată filosofiei şi jurisprudenţei la Universitatea din Göttingen, cea mai novatoare,
facultăţilor de teologie (istoria ecleziastică, a Vechiului şi Noului Tetament) sau chiar celor de
medicină (unde se preda istorianaturală). Treptat, din a doua jumătate a secolului, istoria şi-a
dobândit individualitatea graţie procesului de instituţionalizare. În 25 octombrie 1764 prin
eforturile lui J. C. Gatterer s-a deschis Academia istorică din Göttingen (Academia Historica
Göttingensis) cu scopul de a produce lucrări istorice, de a realiza traduceri în germană ale
istoricilor antici greci şi romani, de a cultiva diplomatica şi alte ştiinţe auxiliare. Programul
Academiei a avut în vedere şi publicarea unei ediţii critice a istoricilor germani medievali,
editarea unei reviste. Întruniţi o dată pe săptămână în casa lui Gatterer, istorici, filologi şi
specialişti în ştiinţele naturale îşi citeau studiile şi dezbăteau probleme istorice. De altfel,
secolul al XVIII-lea a fost secolul academiilor, care au jucat un rol important mai ales în
oraşele lipsite de universităţi, unde au găsit un cadru de manifestare ne istoricii: oficialii
publici şi membri ai ordinelor religioase. Pe lângă Academii s-au înfiinţat şi Societăţi istorice
au căror membri au cultivat trecutul local, au servit scopuri practice precum salvarea
rămăşiţelor documentare, a tradiţiei legale a statului. Un exemplu al efervescenţei
instituţionale în lipsa unei universităţi puternice a fost Berlinul. În condiţiile în care cele mai
renumite universităţi din Brandenburg- Prusia erau la Halle, Frankfurt pe Oder şi Königsberg,
Berlinul a devenit în a doua jumătate a secolului, un nod intelectual al republicii literelor
graţie instituţiilor variate întemeiate aici în lipsa unei universităţi puternice: societăţi literare,
jurnale independente, spaţii culturale. Academia regală de ştiinţe şi Belles Lettres,
succesoarea aproape defunctei Societăţi de Ştiinţe fondate de Leibniz, a ocupat poziţia
centrală în viaţa culturală europeană între 1750-1780 graţie reformării sale în 1740 de către
Friedrich al II-lea. Introducerea competiţiilor internaţionale cu premii, deschise oricărui
participant, au generat vii dezbateri pe continent.
A fost secolul în care s-a născut termenul Geschichte în înţelesul său modern, diferit
de pluralul Geschichten folosit până atunci, cu înţelesul de relatări, povestiri. Noul sens al
termenului Geschichte exprimă conştiinţa schimbării, a transformării istorice ca un fenomen
independent, ideea potrivit căreia istoria este un domeniu al anchetei care are propriul limbaj.
Aufklärerii au fost interesaţi de istorie universală şi de tradiţiile locale, interes modelat
după noţiunea leibniziană a unei matrici de evenimente interconectate în care fiecare perioadă,
regiune sau persoană serveşte ca unic punct de observare care dă o viziune particulară asupra
întregului.

87
 Istoricii iluminişti germani s-au interogat asupra cunoaşterii istorice, a limitelor
acesteia. Johann Martin Chaldenius a subliniat natura fragmentară a percepţiei umane,
folosind termenul „Sehepunkt” (punct de vedere). S-a referit prin acest termen deopotrivă la
impactul factorilor mentali și fizici asupra agenților istorii dar și la inevitabila conexiune a
istoricilor cu contextele contemporane. În Einleitung zur richtigen Auslegung vernüftiger
Reden und Schriften (Introducere la corecta interpretare a discursurilor şi scrierilor
înţelepte, 1742) şi Allgemeine Geschichtwissenschaft (Istoriografie generală, 1752) afirma că
nicio naraţiune istorică nu este total obiectivă. Un episod poate fi oglindit în naraţiuni diverse,
toate adevărate şi valide, în pofida partizanatului lor inerent. Fiecare individ are propriul punct
de vedere iar sarcina istoricului este de a reconstitui o imagine viabilă a trecutului, reunind
analitic relatări din diferite documente şi mărturii.
Un rol important în a conferi autonomie istoriei, în a o emancipa de sub tutela
celorlalte ştiinţe l-a avut Johann Cristoph Gatterer (1727-1799). A făcut studii de teologie
şi drept la Halle unde a fost contrariat de faptul că istoria a fost o anexă a dreptului ca istorie a
puterii, a Imperiului. Familiarizat cu opera lui Voltaire a încercat să cultive mai mult istorie
culturală decât istorie politică. Potrivit concepţiei sale scopul istoriei este de a surprinde
evoluţia fenomenelor, devenirea lor. În Istoria lumii (1792)a început naraţiunea cu Adam, a
dat crezare unor fabule ale retorilor romani şi greci (însă totuşi celor mai greu de crezut le-a
aplicat o critică raţională), a rămas europocentrist. S-a remarcat prin metodele sale
pedagogice, prin modul în care şi-a pregătit studenţii în ştiinţele auxiliare.
Preocupat la rându-i de probleme de metodă a considerat că istoricii trebuie să
folosească puterea minţii pentru a da o vie reprezentare a trecutului. Printre puterile cerute de
o asemenea sarcină se numără Einbildungskraft (amintirea vagă şi re-experienţa
evenimentelor de dinainte), Dichtungskraft (reprezentarea activă a trecutului) şi geniul
creator.
Colegul mai tânăr al lui Gatterer la Göttingen a fost August Ludwig Schlözer (1735-
1809). Născut în familia unui pastor sărac a studiat teologie, filologie, orientalistică şi
medicină. A stat zece ani în Rusia studiind limba şi istoria acesteia iar pentru editarea Cronicii
lui Nestor a fost înnobilat. Autor prolific, s-a interesat de spaţii diverse ca Rusia şi Africa de
Nord şi de popoare precum osmanii şi mongolii. A conceput istoria ca parte a ştiinţei statului
care se adresează deci oamenilor politici şi funcţionarilor din administraţie, care trebuie să
înveţe prin exemplele preluate din trecut. A scris şi el Istoria lumii care, în opinia lui, trebuia
să cuprindă toate perioadele şi teritoriile cunoscute, toate evenimentele importante. A
considerat că adevărata istorie a omenirii este aceea care învaţă prin exemple despre originile

88
omului, progresul, dezvoltarea şi declinul acesteia, care aduce dovezi în domeniul psihologiei,
ştiinţei politice, a celei naturale şi altor discipline. Ea nu trebuie să fie o listă de nume şi figuri
ci să devină filosofie, istoricul făcând mereu conexiunea între efecte şi cauze. Studiul istoriei
lumii înseamnă, scria el, să gândeşti în termenii conexiunilor, ai relaţiilor dintre cele mai
importante schimbări ale pământului şi rasei umane.
Istoria sa universală a fost criticată de Herder pentru că, aprecia el, autorul a rămas la
suprafaţa lucrurilor, pentru că agregarea diferitelor istorii separate nu a fost, adesea, decât un
amestec căruia părţile constitutive nu doreau să-i aparţină. Schlözer i-a răspuns cu o carte
întreagă, o a doua parte din Vorstellung seiner Universalhistorie (1773), prin care i-a dat
oponentului său şi mai multe argumente. Controversa a anunţat naşterea unui nou gen, cel al
filosofiei istoriei. Termenul este de sorginte voltairiană şi a însemnat, la origini, interpretarea
istoriei universale după model iluminist, în opoziţie cu abordarea teologică creştină. Voltaire
l-a folosit ca titlu Philosophie de l’histoire (1765), lucrare în care ataca opera lui Bossuet,
Discurs asupra istoriei universale (1681). Când istoria filosofiei a devenit un gen distinct în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea avea un înţeles diferit de cel conferit de Gatterer şi
Schlözer, implicând un înalt grad de reflecţie şi speculaţie explicită. Scopul filosofiei istoriei a
fost de a rezolva problema formală cu care s-au confruntat autorii de istorii universale şi
anume, să ajungă la o interpretare uniformă care să permită o clasificare sistematică şi
coerentă a individualului. Creşterea importanţei filosofiei istoriei a dus la creşterea
importanţei istoriei în epoca luminilor. Filosofii, cei care au surclasat istoria în pretenţia de
cunoaştere, erau acum interesaţi de istorie. Acest lucru a dus la valorizarea istoriei şi i-a întărit
autonomia chiar dacă autorii de istorii universale nu au privit indiferenţi naşterea acestui gen.
Schlözer se referea pe un ton acuzator la acest nou tip de istorie practicată de filosofi. Istoria,
în opinia lui, trebuia să rămână domeniul istoricului.

Bibliografie
Alexandru George, ”Prefaţă” la Voltaire, Secolul lui Ludovic al XIV-lea, vol. I,
Bucureşti, 1983, p. V-XXXII.
Chartier, Roger, „Omul de litere”, în Michel Vovelle (ed.) Omul luminilor, Iaşi, 2000,
p. 103-136.
Carbonell, Charles Olivier,Istoriografia, Bucureşti, 1996, p. 79-97.
Hazard, Paul,Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, Ed. Univers, 1981.
Lifschitz, Avi, Language and Enlightenment: the Berlin debates of the Eighteenth Century,
Oxford University Press, 2012, p. 59-65.
O’Brien, Karen, ”Robertson’s Place in the Development of Eighteenth-Century Narrative History”, in
Stewart J. Brown (ed.), William Roberston and the Expansion of Empire, Cambdrige University Press,
1997, p. 74-81.
Voltaire, Secolul lui Ludovic al XIV-lea, vol. I- II, Bucureşti, 1983.
Wright, Johnson Kent, “Historical Thought in the Era of the Enlightenment”, în Lloyd

89
 Kramer, Sarah Maza (eds.), A Companion to Western Historical Thought, Blackwell,p. 123-
139.

Modulul VII. Istoriografia romantică europeană

Obiective: După prezentarea contextului politic şi caracterizarea generală a curentului prin

intermediul principalilor teoreticieni ai lui, cursul continuă cu particularizarea scrisului
istoriografic în Franța, Anglia și Germania.

Cuvinte cheie: naţiune, libertate, revoluţie, progres, sentiment, medieval, reînvierea trecutului,
providenţă, spiritul poporului (Volksgeist), istorie politică

În Franţa s-a surprins interesul pentru sintezele de istorie naţională dar mai ales pentru
revoluţia franceză manifestat la început în paralel cu scrierile avocaţilor tradiţiei şi
continuităţii, catolici, conservatori ce descriu istoria în tablouri dramatice. În Germania s-a
urmărit preocuparea istoricilor liberali pentru istoria naţională şi pentru guvernarea
constituţională, a aşa-numitei „şcoli prusace” pentru unitatea germană şi interesul pentru
metodologia istoriei. În Anglia ne-a interesat imitarea modelelor germane, o istorie care să
educe şi să delecteze, accesibilă tinerelor doamne (Thomas Macaulay).

Mişcare intelectulă general europeană, romantismul poate fi definit ca o reacţie

împotriva gândirii anistorice, ca un protest al sentimentului şi imaginaţiei împotriva
intelectualismului, a simţirii împotriva formei, a individualismului împotriva tiraniei
sistemului. Afirmarea romantismului în spaţiul european se leagă de experienţele politice
diverse: în Germania raţionalismul istoric a fost respins de pe poziţiile particularităţilor pe
care le prezenta Germania în ansamblul civilizaţiei europene; în Franţa romantismul porneşte
de la ceea ce a reprezentat epoca Restauraţiei din perioada postnapoleoniană când spiritele
intelectuale s-au înfruntat pe tema moştenirii revoluţiei franceze. În sud-estul Europei
romantismul a venit în continuarea iluminismului.
Ideologii viitoarei orientări romantice discutând asupra impactului revoluţiei franceze
în societatea europeană orientează întreaga dezbatere spre originile societăţii europene, spre
Evul Mediu. Evul mediu este astfel integrat observaţiei istoriografice.
Un rol important în canalizarea interesului spre Evul Mediu l-au avut literații, în
special Walter Scott. Avocat și apoi magistrat, anticar și colecționar, a fost un erudit care a
corespondat cu cei mai mari istorici ai Regatului Unit, posesor al unei bogate biblioteci. Și-a
câștigat faima de filolog și lingvist, de excelent latinist, bun cunoscător al dialectelor vechi
scoțiene, traducător din franceză și germană. A stârnit interesul elitei cultivate engleze pentru
Evul mediu cu al său Ivanhoe (1819) a cărui acțiune se petrece la sfârșitul secolului al XII-lea,
în Anglia în timpul absenței regelui Richard plecat în cruciadă și luat prizonier pe drumul de
întoarcere; fratele lui, prințul John, profitând de această oportunitate încearcă să preia puterea

90
bazându-se pe suportul baronilor normanzi. Succesul cărții a fost fulminant, aducându-i
autorului glorie și bani. Walter Scott a fost făcut doctor honoris causa al universităților
Cambridge și Oxford iar regele George al IV-lea i-a acordat titlul nobiliar de baronet. Între
1820 și 1832 (anul morții scriitorului) cartea s-a vândut în peste șase milioane de exemplare
(în limba engleză și în traduceri). Walter Scott a fost interesat de Evul mediu și înainte de
scrierea romanului; încă în anii 1800-1805 a tradus în engleza modernă texte literare din
secolele XIII-XIV, scrise în franceza veche și engleza medievală. Printre ele s-a aflat romanul
Sir Tristram (istoria lui Tristan și a Isoldei) și aventurile unor cavaleri ai Mesei Rotunde.
Competența de medievist i-a fost recunoscută începând cu anul 1813 când a fost invitat să
alcătuiască articolul ”cavalerism” (chivalry) din Encyclopaedia Britannica. Redactarea
acestui articol, de care s-a achitat cu multă erudiție, l-a dus înspre documentarea care va sta la
baza romanului Ivanhoe. A Romance. Cartea i-a influențat deopotrivă pe literați, artiști
(Turner, Ingres, Delacroix) și pe istorici. Un exemplu este Auguste Thierry care a pornit în
redactarea lucrării Histoire de la conquȇte de lˈAngleterre par les Normands de la romanul lui
Walter Scott, atestând cu documente majoritatea faptelor istorice aduse în scenă de romancier.
Între ideologii care au anunţat noua mişcare s-a numărat Giambatista Vico (1668-
1744) a cărui lucrare, Principiile ştiinţei noi a fost acum redescoperită, tradusă şi comentată.
Potrivit lui Vico istoria umanităţii traversează trei etape, vârste: prima, dominată de instincte,
a doua în care domină barbaria şi a treia dominată de raţiune. Johann Gottfried Herder
(1744- 1803), filosof, filolog, literat, antropolog, folclorist, poet, s-a numărat şi el între
ideologii noii mişcări. Elev al lui Kant, a preluat de la profesorul său ideea potrivit căreia
funcţia istoricului este de a descoperi unitatea între numărul mare de fapte diverse, principiul
dezvoltării continue. A combinat principiul kantian al forţelor benefice cu individualismul lui
Rousseau şi a aplicat gândirea genetică tuturor formelor de expresie a culturii umane: poezie
şi artă, limbaj şi religie. A pus istoria în relaţie cu evoluţia organică a naturii, a conceput toate
vietăţile de pe pământ ca un tot care progresează continuu într-o înlănţuire organică. Raţiunea
umană, sumă a experienţei rasei, are o evoluţie similară deci istoria este, potrivit definiţiei
sale, „întregul lanţ al educaţiei noastre”. A dezvoltat ideea celor trei stadii în dezvoltarea
omenirii: poetic, când memoria omenirii s-a păstrat în cântece şi poeme epice, al prozei, ce
ilustrează tinereţea omenirii, şi al maturităţii sau al gândirii filosofice. A pledat pentru
originalitate împotriva imitaţiei. În opinia sa literatura şi arta, limba şi cultura naţională se
dezvoltă într-un proces natural iar viaţa intelectuală şi emoţională a fiecărui popor trebuie
corelată cu particularităţile temperamentului fizic şi ale mediului înconjurător.

91
 În Idei asupra filosofiei umanităţii a respins cosmopolitismul iluminat în favoarea
particularismului naţional. Agentul dezvoltării istorice e colectivitatea naţională, concepută ca
o unitate organică. Acest corp organic e dirijat de forţa sa creatoare inerentă, care produce şi
regularizează întreaga cultură. Acest spirit genetic, inexplicabil şi inextirpabil este tot atât de
vechi ca şi naţiunea. Limba, literatura, arta, ştiinţa, dreptul sunt produse ale spiritului genetic
numit Volksgeist, sunt părţi ale culturii naţionale care reflectă personalitatea naţiunii,
specificul ei. Ca atare, unitatea naturii umane proclamată de iluminişti nu există, pentru că
fiecare popor formează un tot distinct, este mişcat de o forţă interioară. Arta, literatura,
devenirea unei naţiuni reprezintă ceva particular acesteia. Teoria lui Herder a impulsionat
studiul limbilor naţionale în care mişcarea romantică a văzut un tezaur al specificului naţional.
Orice s-ar impune din afară, imitaţiile străine, soluţiile politice venite din exterior nu sunt
decît factori care prejudiciază dezvoltarea Germaniei. Popoarele, în opinia lui Herder, dunt
dictincte, originale, se dezvoltă spontan, nu sunt decât creaţia unei forţe interioare. Critică
astfel ideea de progres a secolului al XVIII-lea. Progresul nu este rezultatul intervenţiei
raţionaliste a despotului luminat ci reprezintă forţa colectivă a naţiunii.
Jean Jacques Rousseau a situat în prim-plan sentimentul, care joacă un rol esenţial în
existenţa noastră pentru că are capacitatea intuitivă de a intra în contact cu realităţile
metafizice, cu Dumnezeu, sentimentul stă la baza moralei altruiste, este creatorul ordinii,
conducătorul vieţii sociale, un instrument de cunoaştere superior raţiunii pentru că poate
descoperi ceea ce raţiunea nu atinge decât cu dificultate, şi poate merge până la cunoaşterea
divină.

Istoriografia romantică în Franţa

Romantismul francez a stat sub semnul revoluţiei din 1789 concepută ca o realitate
vitală, ca o experienţă emoţională. În perioada napoleoniană s-a scris puţină istorie şi aceasta
din perspectivă anticlericală şi anti Bourbon, exprimând dorinţa lui Napoleon ca istoricii să
insiste asupra slăbiciunilor bisericii şi a vechii monarhii franceze. În anii de după căderea lui a
crescut interesul pentru literatură şi istorie, domenii care devin tot mai apropiate, scriindu-se
literatură istorică şi istorie cu vădite influenţe literare. Literatura şi istoria au încercat să
explice, să justifice şi să înţeleagă prezentul. Scriitorii, poeţii, precum Victor Hugo sau
Lamartine sunt interesaţi de istorie iar scriitura lui Michelet are atributele nuvelisticii. După o
primă etapă marcată de o largă difuzare a istoriilor romanţate a urmat cea a adunării de
documente şi a interpretării istorice. Stimulativă în acest sens a fost activitatea lui Guizot şi

92
fondarea, în 1821, a celebrei École de Chartes cu scopul de a pregăti paleografi, bibliografi şi
bibliotecari. Istoricii au fost majoritatea deopotrivă oameni politici şi profesori, simpatiile
politice reflectându-se în scrisul lor istoric.
Augustin Thierry (1795-1856), absolvent al Şcolii Normale, liberal şi idealist, a
început să fie interesat de istorie după lectura Martirilor lui Chateaubriand şi după
evenimentele revoluţiei din iulie la care a participat. Lucrarea prin care s-a consacrat, Histoire
de la conquête de l’Angleterre par les Normands (Istoria cuceririi Angliei de către
normanzi,1825) a avut un succes instantaneu. A stârnit prin ea interesul pentru istoria timpurie
a englezilor. Opera trădează influenţele pe care autorul le-a resimţit dinspre Walter Scott,
pentru care a avut o admiraţie mărturisită, prin aceea că a scris cu verva şi vivacitatea unui
novelist şi dinspre Saint Simon, prin pasiunea pentru justiţie socială. A văzut istoria ca o
dramă în care se consumă pasiuni şi a identificat procesul istoric cu lupta dintre cel slab şi cel
puternic. În Dix ans d’études historiques (Zece ani de studii istorice, 1834) a relatat
experienţele sale intelectuale dintre anii 1817- 1827.
Edgar Quinet (1803-1875), liberal-democrat, un talentat lingvist, a fost un scriitor
prolific şi un profesor preocupat să educe tineretul francez în ideea libertăţii. Şi-a manifestat
criticile la adresa bisericii în Ultramontanism (1844), lucrare în care acuza catolicismul că a
compromis creştinismul, şi în Creştinismul şi revoluţia franceză (1845) în care a demonstrat
incompatibilitatea catolicismului cu ideile moderne, regretând eşecul Reformei în Franţa. Şi-a
scris cea mai ambiţioasă lucrare în exil. La Révolution (Revoluţia, 1865) este o analiză
filosofică a cauzelor care au dus la eşecul revoluţiei de la 1789. A admirat mişcarea
revoluţionară în sine pentru că a deschis drumul emancipării umane însă acuza violenţa care a
contribuit la instalarea unui nou absolutism, al lui Napoleon.
François Auguste Marie Mignet (1796-1884) s-a născut la Aix en Provence, în
familia unui fierar, un ardent sans-culotte de la care a luat dragostea pentru libertate şi
democraţie. Înscris la Facultatea de drept din Aix s-a împrietenit cu Thiers împreună cu care a
plecat la Paris, intrând ambii în publicistică. Agitaţia creată de Restauraţie i-a îndreptat
interesul spre istorie şi politică. La numai 25 de ani a scris o carte despre guvernarea lui Saint
Louis, care i-a adus recunoaşterea din partea Academiei de Inscripţii, ceea ce l-a determinat să
plece la Paris (1821). În 1824 i-a apărut lucrarea Histoire de la Révolution française depuis
1789 jusqu’en 1814 (Istoria revoluţiei franceze din 1789 până în 1814) ce s-a bucurat de un
deosebit succes, i-a adus o bună reputaţie astfel încât în 1836 a fost primit în Academia
franceză iar câţiva ani mai târziu a fost numit secretar al instituţiei, funcţie pe care a ocupat-o
timp de 35 de ani. Lucrarea este remarcabilă prin logica ei, prin relaţia pe care o stabileşte

93
între cauză şi efect, prin evidenţierea conexiunilor logice dintre evenimente. Revoluţia nu a
fost pentru el un subiect controversat ci un eveniment istoric de evaluat la rece.
S-a remarcat pentru cariera sa politică Louis Adolphe Thiers (1797-1877), politician,
orator şi istoric. Simpatizant al revoluţiei franceze şi campion al liberalismului, în anii 1830 s-
a apropiat de Louis Philippe, în 1840-1850 a fost bonapartist, un apărător al autocraţiei
militare pentru ca în 1870 să devină preşedinte al republicii. A scris Istoria revoluţiei franceze
în 10 volume, care au apărut între 1823- 1827. A tratat revoluţia ca un tot. În anii retragerii
din viaţa politică a scris Istoria consulatului şi a Imperiului în 20 de volume apărute între
1845-1862. A cules surse diverse: acte ale Ministerului de Externe, interviuri luate
participanţilor, memorii ale protagoniştilor, documente de familie aparţinătoare acestora,
corespondenţa lui Napoleon cu generali şi alte persoane oficiale (numai la Paris erau cca.
40.000 de scrisori şi ordine semnate de Napoleon, păstrate printre hârtiile sale personale până
în 1841 când au fost duse la Louvre). A vizitat câmpurile de bătălie de la Marengo, Ulm,
Austerliz, Jena şi Wagram. Efortul de documentare trebuie pus în relaţie cu dorinţa mărturisită
în prefaţa la cel de-al XII-lea volum, de a căuta şi a rosti adevărul. Afirma că se fereşte să
cadă în eroare, că nimic nu poate fi mai condamnabil decât a distorsiona evenimentele istorice
din pasiune sau de a le falsifica prin indolenţă. A privit cu simpatie perioada napoleoniană, l-a
portretizat pe Napoleon (pe cel din 1802, un înţelept, şi nu pe cel din 1812, considerat un
nebun) ca pe o forţă a ordinii care a stabilizat cuceririle, împlinirile revoluţiei franceze.
Un rol esenţial în definirea romantismului istoriografic francez l-a avut Jules Michelet
(1798-1874). În 1834 în lecția de deschidere de la Sorbonne afirma că dorește să își explice,
ca un om modern, propria naștere, pentru că îi scria mai târziu unui prieten, ”Je suis la
France” (”Eu sunt Franța”).
Fiu al unui tipograf sărac, a cărui tipografie a fost închisă sub Napoleon, de unde și
ostilitatea istoricului Michelet față de acea epocă. În 1808 tatăl său a fost închis pentru datorii
și în acel an 1808-1809 Michelet a lucrat în tipografia tatălui. A fost elev al Colegiului Sainte
Barbe (1812-1816). În 1817 și-a luat bacalaureatul iar ăn 1819 doctoratul în litere. În 1821 a
trecut examenul de Agrégation care îi dădea posibilitatea să predea în instituțiile publice din
învățământul superior. Până în 1827 a fost profesor de istorie la Colegiul Sainte Barbe. În
1824, încurajat de profesorul său Victor Cousin a tradus Scienza Nuova a lui Vico. În 1827 a
fost numit profesor de istorie și filosofie la Ėcole Normale. În 1828 a fost numit tutore al
prințesei de Berry, nepoata lui Carol al X-lea, ultimul rege Bourbon. Între 1818-1829 a ținut
un Journal des mes lectures, în care a listat cărțile pe care le-a consultat în fiecare lună. A fost
interesat în acei ani de filosofia istoriei –i-a citit pe Bossuet, Voltaire, Condorcet, Kant,

94
Herder. Mărturisea că a simțit pentru prima dată interesul pentru istorie vizitând Muzeul
Monumentelor Franceze- ”am umplut aceste morminte cu imaginația mea”, ”am simțit morții
prin marmură”. ”Îmi aduc și acum aminte emoția, mereu aceeași și mereu vie care îmi făcea
inima să bată când, mic fiind, am intrat sub acele volute sobre și contemplam acele chipuri
palide, când mergeam și cercetam cu înflăcărare, curios, încrezător, din sală în sală, din epocă
în epocă. Cercetam ce? Nu știu. Viața în primul rând, fără îndoială, și geniul
timpurilor”(Traducere după Douglas Johnson, Istoricii, vol. II, p. 281).
După revoluția din iulie soldată cu fuga regelui Carol al X-lea și înscăunarea lui Louis
Philippe a fost numit director al Departamentului de istorie de la Arhivele Naţionale și tutore
al prințesei Clementine, fiica cea mică a lui Louis Philippe. L-a înlocuit la catedră la Sorbona
pe Guizot între anii 1834-1836, a ocupat catedra de istorie la Collège de France (1837-1851).
Aici s-a împrietenit cu Adam Mickiewicz, numit profesor la catedra de literatură slavă a
Colegiului și cu Edgar Quinet, numit profesor de limbi și literaturi ale sudului Europei. În
1843 a demisionat din funcția de tutore al prințeselor regale. În 1848 cursul său de la College
de France a fost suspendat pe motiv că a incitat la revoluție însă a fost reintrodus triumfal în
luna martie. În 1851 studenții care au asista la cursul său s-au implicat într-o manifestație
antiguvernamentală și, ca atare, cursul său a fost suspendat. După lovitura de stat în urma
căreia Napoleon devine Napoleon al III-lea, în 1852 Michelet a refuzat să depună jurământul
de credință față de noul împărat și a fost înlăturat de la catedră și de la conducerea arhivedlor
naționale. De acum înainte a fost nevoit să trăiască doar din scris. În 1853-1854 s-a exilat în
Italia (Genova, Torino); la întoarcerea în Franța a stat mai mult în provincie și în Elveția. În
1870-1871, în timpul războiului franco-prusac s-a mutat din nou în Italia (Pisa, Florența),
penrtu ca după terminarea războiului să se mute în sudul Franței, la Marea Mediterană
(Hyères). A murit în 1874 iar rămășițele sale au fost aduse la Paris în 1876 și îngropate în
cimitirul Père Lachaise.
Cu Précis d’histoire moderne (1829) a contribuit la conturarea gândirii istorice
franceze. Concepută sub forma unui manual pentru elevii de la Saint Barbe lucrarea s-a
remarcat prin ideile originale şi noile interpretări. A dezvoltat ideea echilibrului european nu
ca teorie politică ci ca rezultat natural al evoluţiei sociale manifestate prin dislocarea
sistemului feudal de monarhiile absolutiste. Câţiva ani mai târziu publica Introduction à
l’histoire universelle (Introducere în istoria universală, 1831) în care a definit istoria ca o
luptă spirituală, ca un conflict între spirit şi carne, ca un război între necesitate şi libertate. A
fost un text scris sub impresia revoluției din iulie 1830 în care și-a mărturisit încrederea în
progresul continuu al omenirii. Lumea modernă s-a creat trecând prin lupte violente, prin

95
perioade de criză și ciocniri ale culturilor; treptat însă, progresiv, fatalitatea a fost înlocuită cu
libertatea, materia cu spiritul, mitul cu istoria. A discutat problema crizelor creatore,
deschizătoare de drum și în 1834 în lecția de deschidere de la Sorbonna, stăruind asupra
secolelor XIV-XV- ceea ce au trăit oamenii acelor timpuri a fost sfîrșitul Evului Mediu,
preludiul unui nou și luminos timp al întregii omeniri. Exemplul trebuia să-i ducă pe studenți
cu gândul la istoria recentă, să-i facă să înțeleagă că tumultul pe care îl trăiau, de la sfârșitul
Vechiului Regim, de după revoluție și Restaurație era preludiul unui viitor nou, mai bun.
A pus în discuție relația omului cu trecutul- trecutul este cel în care omul s-a format,
este ca o matcă, un leagăn în care copilul a crescut pentru ca treptat să se desprindă de el
pentru a deveni un individ activ, liber, independent, stăpân pe propriu-i destin. A văzut în
francezi „apostoli ai libertăţii”, poporul legislator al lumii moderne. După revoluția din 1830
Franța era destinată, în opinia lui, să conducă întreaga omenire pe drumul nesfârșit spre o mai
mare libertate și dominație asupra naturii și soartei. A meditat asupra relației dintre prezent și
trecut și în Adresa de deschidere a cursului de istorie de la Sorbonne, din 9 ianuarie 1834
(curs ținut în calitate de înlocuitor al lui François Guizot numit ministru al educației în noul
guvern al lui Louis Philippe). Prezentul, în opinia lui Michelet, este produsul trecutului, trecut
are mereu viu, pentru că este parte din noi. Fiecare ființă umană poartă în ea trecutul despre
care adesea este puțin sau deloc conștientă. Aici intervine rolul istoricului- de a aduce la
lumină acest trecut latent, necunoscut care zace în noi. Pe de altă parte este și un act de pietate
față de generațiile trecute, pe sacrificiile și suferințele cărora s-a construit prezentul.
De acum înainte istoricul a fost interesat să surprindă spiritul şi măreţia poporului
francez. A dorit să surprindă viaţa intimă a poporului, să definească psihologia naţională şi
pentru aceasta a recurs la o sferă largă de documente între care a inclus baladele, tablourile,
monedele, proverbele, arhitectura şi vitraliile. Datoria istoricului era, în opinia lui, să
surprindă înţelesul acestor urme, să aibă abilitatea de a reconstitui umanitatea aşa cum ea a
trăit.
În dorinţa de a realiza o istorie totală s-a interesat şi de condiţiile fizice ale civilizaţiei:
climat, geografie, alimentaţie care determină, la rândul lor, felul de viaţă al oamenilor. Primul
volum din Istoria Franţei (17 volume în total) a apărut în 1833 iar între 1846- 1853 a publicat
Istoria revoluţiei franceze. Lecţia pe care a dorit să o dea în ultimele volume al Istoriei
Franţei a fost că ceea ce viaţa şi agentul său poporul creează elitele puternice şi calculate
corup, deci centrul istoriei Franţei trebuie să fie poporul. Considera că istoricul trebuie să
reînvie trecutul şi, pentru aceasta, să-l retrăiască emoţional. Referindu-se la personalităţile
revoluţiei afirmă că le-a deshumat pentru a le face să retrăiască a doua oară. Reconstituind

96
primele perioade ale revoluţiei a scris o istorie din punctul de vedere al poporului, din
perspectiva a ceea ce acesta a gândit. A preluat informaţii şi din ceea ce a numit „tradiţie
orală”, identică, în opinia sa, cu „tradiţia naţională”.
Gândirea sa istorică a fost influenţată de Vico şi de romantismul german şi deci a
meditat la o istorie ce izvorăşte din credinţa inconştientă a poporului, expresie a unei forţe
interne, Volksgeist. A propus o viziune colectivă asupra istoriei ceea ce l-a dus înspre istoria
tuturor manifestărilor umane. A insistat asupra extremei subiectivităţi a istoriei şi a
universalităţii ei. „Din ce este făcută istoria dacă nu din mine?”; „din ce ar fi istoria refăcută
şi respusă dacă nu din mine?” se întreba la un moment dat. Se apropie de Vico prin teoria
morţii şi renaşterii culturilor, prin ideea potrivit căreia omenirea se creează pe sine şi prin
actul de creaţie se cunoaşte. Interesul său pentru popor este ilustrat şi de una din prelegerile la
Collège de France intitulată Poporul îşi face legendele în care s-a referit la legendele populare
despre sfinţi, importante pentru a aduce la lumină „gândul, dorinţa, obiceiul popular cuprinse
în ele”. A dorit să reînvie trecutul în tablouri viu colorate şi detaliate. Din această perspectivă
a definit arhivele ca „catacombe ale manuscriselor, necropole ale monumentelor naţionale”
iar documentele „nu sunt hârtii, ci vieţi ale oamenilor, ale provinciilor şi ale naţiunilor”. În
Poporul (1846) vorbeşte despre comunitatea francezilor capabilă să îşi rezolve diferendele
sociale, comunitatea formată deopotrivă din burghezi, ţărani şi muncitori.

Istoriografia germană sub semnul istorismului

Istoriografia germană a secolului al XIX-lea a jucat rolul unei paradigme, s-a constituit
acum un „model german”. Istoria s-a încadrat în curentul general al dezvoltării ştiinţei şi
culturii, a fost un aspect al noii orientări culturale legate de modernizarea societăţii,
modernizare tradusă prin raţionalizare şi profesionalizare. Istoria a început să joace rol de
ghid, de îndrumătoare, desprinzându-se de teologie şi filosofie. S-au cultivat teme legate de
ideea naţională, de aspiraţiile politice ale vremii, precum autodeterminarea oraşelor, reforma
armatei, reforma educaţiei. Istoricii primei jumătăţi a secolului au fost preocupaţi de stat şi
politică, de individual şi nu de mulţimi.
Specializarea cercetării istorice şi a studiului istoriei s-a tradus prin înfiinţarea
seminarului ca modalitate de formare a viitorilor istorici şi prin apariţia revistelor de
specialitate ca instrumente de comunicare. În cadrul seminarelor a dominat studiul
medievisticii, criticismul istoric fiind exersat pe cronicile şi izvoarele medievale. Istoria
medievală a fost cultivată în contextul istoriei imperiale, a „problemei germane” care era

97
unitatea naţională. Unităţii medievale a Imperiului i s-au dat accente naţionale. Istoricii
„naţionali” au căutat în secolele de început ale Evului Mediu repere pentru identitatea
naţională. Istoricii s-au pus în serviciul patriei şi astfel, de exemplu, s-a născut Monumenta
Germaniae Historica, proiect văzut ca o sarcină patriotic- istorică, dovadă moto-ul ”Sanctus
amor patriae dat animum”.
Din istoria modernă tema principală cultivată a fost Reforma, văzută ca un produs al
spiritualităţii germane, un model pentru modul în care principii au protejat această
spiritualitate. Reforma a fost văzută ca o problemă naţională, s-a subliniat că traducerea
Bibliei de către Luther a dus la crearea limbii naţionale. O altă temă de istorie modernă,
propusă de Ranke, a fost sistemul statal european. În afara universităţilor, mai ales în mediile
arhivistice, s-a cultivat Landesgeschichte, ceea ce a însemnat analiza unei zone din punct de
vedere cultural, economic şi istoric. Direcţia, cultivată din primul sfert al veacului al XIX-lea,
a fost inovativă din punct de vedere metodologic, a dus la crearea de hărţi, planuri ale
terenurilor, la exploatarea unor noi surse cum ar fi socoteli, liste de taxe, de impozite, statistici
vamale privind migrarea populaţiei, statistici demografice, s-au studiat rutele comerciale şi
pieţele, istoria construcţiei oraşelor şi a altor aşezări, istoria graniţelor.
Personalitatea care a dominat prin scrisul său istoriografia germană a acestui secol a
fost Leopold von Ranke (1795-1886), cel căruia îi aparţine expresia des citată „istoria aşa
cum, în mod esențial, s-a întâmplat”. Ranke a însumat acumulările metodologice din filologie,
istoria dreptului, istoria erudită şi istoria narativă tradiţională şi a inovat prin rolul central pe
care l-a atribuit seminarului în educarea tinerilor istorici; seminarul a devenit odată cu el locul
în care s-a învăţat şi s-a aplicat metodologia cercetării istorice. Prin aportul său metodologic a
fost considerat pionierul istoriei critice. A fost, de asemnea, unul din întemeietorii istorismului
prin accentul pus pe particular, pe individual. În opinia lui istoricul trebuie să pornească de la
particular, de la individual la general deoarece numai astfel se deschide calea înţelegerii
marilor forţe morale ce se manifestă în istorie. Fiecare fenomen istoric, epocă sau eveniment
îşi are individualitatea sa şi datoria istoricului este de a-i stabili esenţa. Pentru a face acest
lucru istoricul trebuie să se cufunde în epoca respectivă şi să renunţe la personalitatea sa.
Ranke a marcat o ”turnură arhivistică” în studiul istoriei prin accentul pus pe documentul
primar, pe documenutl de arhivă, în măsură să-l ducă pe istoric spre cunoașterea cât mai
acurată a evenimentelor.Interesul său pentru surse este dezvăluit de faptul că în timpul vieţii a
adunat aproximativ 50.000 de documente (azi se află la Biblioteca de Stat din Berlin,
Staatsbibliothek zu Berlin şi la Biblioteca Universitară din Syracuse, S.U.A.). Firește, nu a
neglijat sursele secundare (biblioteca sa a numărat 24.000 de cărţi, azi la Biblioteca

98
Universitară din Syracuse), alături de istoria orală, poezie şi cântece (mai ales pentru Istoria
Serbiei).
A asociat cercetării şi un al doilea nivel de investigaţie, metafizic, considerând că
Dumnezeu cu planul şi voinţa sa stă în spatele tuturor fenomenelor trecutului. Influenţat de
Kant şi de von Humboldt aprecia că ideile fac legătura dintre lumea reală şi cea metafizică, că
sunt forţe eterne, chei ale cunoaşterii. Dacă Herder a exaltat poporul, văzut ca o unitate
culturală, mai presus de stat care este un produs al coerciţiei, Ranke a văzut cum puterea
diplomaţiei a remodelat Europa. Pentru Ranke statele erau entităţi spirituale iar scopul lor era
acela de a civiliza omenirea şi de aceea trebuiau să stea în centrul preocupării istoricilor.
Fiecare stat reprezintă o configuraţie unică a legilor, politicii, obiceiurilor dar dincolo de toate
acestea, sunt manifestări diferite ale voinţei divine. În cartea care l-a propulsat în lumea
istoricilor, Istoriile popoarelor romanice şi germanice (1824), a dorit să demonstreze că
statele moderne europene s-au născut din fuziunea dintre popoarele germanice şi romanice.
Istoria lui Ranke a fost centrată pe stat şi reconstituită pe documentele de arhivă; a fost în
esenţă o istorie politică cuprinzând războaie, diplomaţie, fapte ale oamenilor de stat. Spre
sfârşitul vieţii, în jurul vârstei de 80 de ani, s-a preocupat şi de istoria universală, dorind să
releve comunitatea puterilor europene sub Dumnezeu.
Un istoric pasionat deopotrivă de politică şi de documentul istoric a fost Theodor
Mommsen (1817- 1903), autorul Istoriei romane. S-a născut într-un orăşel din provincia
daneză (până în 1864) Hollstein. Tatăl său a fost preot protestant. A urmat cursurile
Universităţii din Kiel: filologie, istorie veche şi drept; i-a avut ca profesori pe Droysen şi pe
Otto Jahn, la epigrafie, cel care l-a îndrumat şi i-a urmărit cariera îndeaproape. În 1844 a
obţinut o bursă de studii din partea guvernului danez cu ajutorul căreia a vizitat oraşele
romane din Galia şi Italia. La Roma a stat la Institutul prusac de arheologie unde l-a cunoscut
pe Bartolomeo Borghesi, cu care a şi redactat planul corpusului de inscripţii latine (Corpus
Inscriptionum Latinarum). La întoarcerea acasă a fost numit la catedra de drept a Universităţii
din Leipzig. Pentru că a participat, împreună cu profesorul său, la revoluţia din 1848 din
Germania, exprimându-şi ideile liberale, a fost condamnat la 9 luni de închisoare şi exclus din
învăţământ. În 1851 a fost invitat să ocupe catedra de drept roman la Universitatea din Zürich.
A rămas aici până în 1854 când s-a mutat la Universitatea din Breslau (Wroclaw). În 1857 a
întreprins o călătorie de studii vizitând Viena, Italia de nord şi Transilvania. A ocupat apoi
catedra de istorie romană a Universităţii din Berlin. În 1902, cu un an înainte de a muri i s-a
acordat premiul Nobel, fiind primul istoric care a primit acest premiu.

99
 Interesul pentru antichitate a fost considerat fructuos pentru cunoaşterea problemelor
actuale ale societăţii. Dacă Niebuhr şi-a îndreptat atenţia asupra structurii sociale din vechea
Romă, pentru liberali statul roman era o republică mereu actuală. Istoricii au încercat să
răspundă la întrebări legate de constituţii studiind perioada de la Caesar la Augustus. Lucrarea
reflectă un Mommsen care credea în fapte, în cercetare dar şi un cetăţean pasionat de politică.
Pentru câţiva ani l-a susţinut pe Bismarck în acţiunea de unificare a Germaniei dar
nemulţumit de birocraţia acestei „Realpolitik” s-a îndreptat spre liberali. Mommsen a
proiectat asupra trecutului imaginea prezentului. A arătat în carte cum un stat înfloritor are
nevoie de echilibru între putere şi lege, între unitate şi libertate: când aroganţa patriciană şi
pofta plebeiană de îmbogăţire au distrus această balanţă, Roma a pierit. A găsit în Caesar
ultimul om de stat capabil să restabilească temporar această balanţă; după el s-a instaurat
Imperiul bazat doar pe putere. Afirma, în testamentulpolitic pe care l-a scris în 1899, cu patru
ani înainte de moarte: nu am dorit niciodată să am o poziţie politică sau influenţă politică, dar
în eul meu interior am fost un animal politic şi am dorit să fiu cetăţean; dar aceasta nu este
posibil în naţiunea noastră în care individul, chiar cel mai bun, nu poate niciodată să
transceadă subordonarea militară şi fetişismul politic. Testamentul său politic (deschis la
dorinţa sa expresă numai după 50 de ani de la moartea sa, în 1953) explică felul în care s-a
profilat în mintea lui portretul lui Caesar aşa cum apare la sfârşitul celui de-al treilea volum al
„Istoriei romane”: Cezar, în opinia lui, a reuşit să ia o seamă de măsuri al căror scop final a
fost înlăturarea divergenţelor dintre Roma şi celelalte populaţii italice şi unificarea Italiei. O
atare unificare dorea Mommsen şi pentru germani. Mommsen şi-a dorit un stat liberal şi
unificat şi i-a atribuit aceste idei şi lui Cezar.
A lansat un proiect de sporire a surselor istoriei culturale încurajând studiile de
numismatică şi filologie clasică. S-a interesat de epigrafia latină alcătuind Corpus
Inscriptionum Latinarum.
Întemeietorul şcolii prusace de istorie a fost Johann Gustav Droysen (6 iulie 1808,
Treptow, Pomerania-19 iunie 1884), intelectual convins că viitorul Germaniei este legat de
Prusia. Tatăl său a fost capelan în armată şi în copilărie a fost martorul unor operaţiuni
militare din timpul Războiului de eliberare, tatăl său fiind pastor în apropierea oraşului Stettin,
oraş deţinut de francezi aproape tot anul 1813; impresiile de tinereţe explică ataşamentul său
ardent faţă de Prusia. A urmat cursuri de filosofie şi filologie la Universitatea din Berlin. A
ţinut la Kiel, prelegeri de istorie modernă şi metodologia istoriei la Universitatea din Jena iar
din 1859 a predat la Universitatea din Berlin. S-a implicat în viaţa politică astfel că în 1848 a
fost membru al parlamentului revoluţionar de la Frankfurt; a lucrat la o proiectată Constituţie

100
şi s-a retras din Parlament după ce regele Friederich Wilhelm al IV-lea al Prusiei a refuzat în
1849 coroana imperială. Între lucrările sale: Istoria lui Alexandru cel Mare (1833, Berlin),
Istoria elenismului (1836-1843, Hamburg), Istoria politicii prusace (1855-1886, Berlin).
Convins că fiecare naţiune are un scop în Istoria lui Alexandru cel Mare (1833),
urmată de două volume despre istoria elenismului, personalitatea eroică a lui Alexandru apare
ca un instrument prin care se împlineşte un scop istoric măreţ- unificarea lumii păgâne care
pregătit terenul pentru răspândirea creştinismului. Paralela cu situaţia germană e evidentă
atunci când acordă sarcina conducerii monarhiei militare macedoneene şi nu oraşelor-state
greceşti, mult mai active cultural. Numai cu ajutorul generalilor macedoneni se putea răspândi
cultura greacă în Orient. În Istoria politicii prusace (lucrare neterminată, începută în 1855) –
încearcă să argumenteze teza potrivit căreia începând din secolul al XV-lea conducătorii
prusaci, conştienţi de misiunea germană a Prusiei, au urmat un comportament ca atare. Prusia
poate cel mai bine să contribuie la unitatea Germaniei urmându-şi propriile interese, care sunt
şi ale Germaniei. Ideea principală a concepţiei sale istorice este cea potrivit căreia ştiinţa
istoriei este rezultatul percepţiei empirice, al experienţei şi investigaţiei.
Heinrich von Sybel (1817-1895) a fost cel mai renumit dintre studenţii lui Ranke (a
frecventat timp de doi ani seminarul acestuia). Unii istoriografi consideră că locul naşterii
sale, Düsseldorf, în zona renană, şi-a pus amprenta asupra sa fiind un liberal în politică,
francez în gândire şi burghez în modul de viaţă. A avut aceleaşi idei politice ca şi Droysen; s-
a situat pe poziţii liberal moderate în Parlamentul de la Frankfurt din 1848 şi în dieta prusacă
din 1860. S-a numit „liberal-conservator”, a pledat pentru formele constituţionale ale statului
de drept, dar s-a opus controlului parlamentar real asupra monarhiei şi s-a temut de
suveranitatea populară.
Prin Istoria primei cruciade (1841) a dat unul din cele mai critice produse ale
seminarului lui Ranke. A văzut şi el în istorie un instrument al politicii. Pentru Istoria
perioadei revoluţionare (5 volume, 1853- 1879) a folosit material de arhivă. A considerat că
marea importanţă a revoluţiei franceze constă în efectele sale asupra restului Europei şi deci
ceea ce contează nu este discursul girondinilor în convenţie ci modul în care evenimentele din
Paris au influenţat împărţirea Poloniei, extinderea Rusiei, dizolvarea Sfântului Imperiu roman.
A diminuat importanţa revoluţiei franceze dorind să demonstreze liberalilor germani că
revoluţia franceză a fost o afacere dezastruoasă şi, prin urmare, trebuie înlăturată orice
tendinţă de imitare a ei. Şi în Întemeierea Imperiului german de Wilhelm I (7 volume, 5 au
apărut în 1889, celelalte două în 1894) a folosit material de arhivă dar a scris-o, după mărturia
din prefaţă, din perspectivă prusacă şi naţional-liberală. A adus o contribuţie majoră la

101
dezvoltarea istoriografiei germane prin înfiinţarea „Historische Zeitschrift” (Revista istorică),
pe care a dorit-o un periodic naţional al istoricilor germani cu impact asupra vieţii, opiniei
publice şi educaţiei.
Concepţia sa istorică seamănă cu cea alui Droysen. A distins şi el între metoda istorică
şi cea a ştiinţelor naturale. Considera că acţiunile umane reclamă o înţelegere spirituală,
mijloacele unui control exact, de care dispune omul de ştiinţă pentru a-şi verifica observaţiile,
aproape îi lipsesc istoricului. În pofida acestui fapt e posibilă cunoaşterea în istorie deoarece
fiecare om e o fiinţă şi e condus de aceleaşi legi ale naturii umane şi fiecare evenimentistoric e
parte a unui context. Urmând tradiţia idealistă germană a identificat libertatea cu auto-
determinarea spre cultură şi moralitate, posibilă în cadrul unei comunităţi şi sub ghidajul unui
stat ca instituţie morală.
În spaţiul german istoria critică a avut ca fundament teoretic concepţia lui Leopold von
Ranke potrivit căreia istoricul nu trebuie să judece, nici să instruiască contemporanii ci să
redea cee ce, în mod esențial, s-a petrecut. Nu există interdependenţe între subiectul
cunoscător şi fapte, istoria este un ansamblu de res gestae accesibil cunoaşterii. Istoricul
înregistrează pasiv faptele istorice aşa cum oglinda reflectă imaginea unui obiect, istoricul
trebuie să adune un număr cât mai mare de fapte pe baza documentelor sigure în funcţie de
care se organizează naraţiunea.

Istoriografia romantică engleză

Epoca victoriană (care a coincis în linii cronologice generale cu domnia reginei

Victoria, 1837-1901) a însemnat pentru Anglia o perioadă de prosperitate și supremație
militară. Deceniile 1850-1860 au fost cele mai prospere ale veacului, Marea Expoziție din
1851 ilustrând dominația industrială a Britaniei, a simbolizat reputația sa de workshop al
lumii. La început de secol XIX istoriografia era considerată încă o ramură a literelor, ocupaţie
a diletanţilor practicată de gentlemani în timpul lor liber sau câteodată de distinşi oameni de
stat. La Oxford şi Cambridge au ajuns ecourile iniţiativelor istoricilor germani de a reconstitui
viaţa antică în contextul ei; în acelaşi timp limba a început să fie înţeleasă ca expresie a
spiritului naţiunii, martor al forţelor interne ale naţiunii şi deci s-au apreciat limbile
vernaculare. Între 1810-1820 romanele lui Walter Scott au stârnit curiozitatea pentru Evul
mediu. Primul istoric care a studiat Evul Mediu a fost Henry Hallam în lucrarea Consideraţii
asupra statelor Europei în timpul Evului Mediu (1818) în care nu s-a interesat doar de regi şi

102
bătălii ci şi de instituţii, limbă, literatură şi biserică; a avut meritul de a deschide drumul altor
studii medievale.
Perioada de calm politic de după 1815, optimismul acelor ani a fost exprimat
istoriografic de Thomas B. Macaulay (1800-1859), politician, eseist, istoric și poet. A fost un
copil precoce, la numai opt ani își dezvăluise talentul de a scrie, alcătuind imnuri și poezie
eroică. A urmat Trinity College din Cambridge. Susținător al partidei Whig, deși prin tradiție
familia sa a fost susținătoare a partidei Thorry, a fost între 1830-1847 și după 1852 membru al
Parlamentului englez, câștigându-și renumele de cel mai faimos orator din Camera
Comunelor. Anii 1834-1838 i-a petrecut în India ca membru al Consiliului Suprem al
Companiei Indiei de Est, timp în care a lucrat la reforma sistemului de educație și a codului
penal. Ca publicist a scris în paginile revistei Edinburgh Review timp de două decenii iar ca
istoric s-a afirmat prin istoria Angliei (The History of England from the Accession of James
the Second, primele două volume au apărut în 1848 iar următoarele două în 1855). Cartea a
avut un deosebit succes deoarece a răspuns prin ea exigenţelor societăţii engleze potrivit
cărora istoria trebuie să educe. Succesul s-a datorat şi stilului abordat, prin care a dorit să
atragă şi publicul feminin. Mărturisea că şi-a dorit să scrie o istorie care să înlocuiască pentru
câteva zile romanele de pe măsuţele tinerelor doamne. În opinia lui, istoricul perfect trebuie să
aibă o imaginație suficient de puternică pentru a da o narațiune emoționantă și pitorească. A
ajuns să fie atât de citit grație stilului viu, dramatic, elocvent, exaltat și faptului că a reușit să
îmbine cercetarea cu talentul literar și perspectiva filosofică într-o manieră diferită de
contemporanii săi istorici. Nu surprinde, astfel, că s-a vândut în sute de mii de exemplare
(către 1863 se vânduseră 267.000 de exemplare din lucrare) şi a fost tradusă în 11 limbi.
Succesul cărții i-a adus bani și faimă. În 7 martie 1856 editorul său i-a înmânat suma de
20.000 de lire în avans pentru drepturile de autor (echivalentul a 1,3 milioane de dolari,
puterea de cumpărare din 2007). În ceea ce privește renumele: a devenit rector al Universității
din Glasgow, a fost făcut cavaler al ordinului de merit din Prusia iar în 1857 a primit titlul de
baron. A fost înmormântat în Poetˈs Corner din Westminster Abbey.
Şi-a propus să demonstreze că Anglia mijlocului de secol XIX era rezultatul unor
veacuri de evoluţie, că în Anglia schimbarea nu a pus sub semnul întrebării continuitatea şi,
prin urmare, nici nu o va face. Magna Charta reprezintă începutul drumului spre libertate al
Angliei. A subliniat puterea de model a acestei constituții- toate constituțiile libere din lume
reprezintă o copie a acesteia. I-a considerat pe englezi oameni ai progresului, a făcut din
progres aspectul principal al experienței naționale. De la începutul primului volum a acordat
o atenție deosebită Glorioasei revoluții (1688) care a dus, în opinia lui, la sfârșitul luptei dintre

103
suverani și parlament, a reconciliat drepturile poporului cu dinastia domnitoare, a generat
progresul în Anglia. Începând cu 1688 Anglia a posperat ca niciodată mai înainte, și-a mărit
populația și averile imperiale. Istoria țării noastre din ultimii 160 de ani, scria el, este istoria
unei dezvoltări fizice, morale și intelectuale. Viziunea sa este mai degrabă una insulară decât
imperială, a distins între națiune, un loc care poate fi acasă, cu istoria sa, și imperiu- un loc
pentru oameni fără istorie. Și-a propus să ilustreze trecutul unei națiuni englezești unite și
tolerante, care a ajuns astfel printr-un proces pașnic, prin reforme mai degrabă decât prin
revoluție.
Thomas Carlyle (1795-1881), a fost un scoţian de origine modestă dar extrem de
talentat. La vârsta de 14 ani s-a înscris îmtr-un program la Universitatea din Edinburgh prin
care a învățat matematica și s-a pregătit să devină preot însă s-a răzgîndit sub influența
lecturilor din David Hume, Voltaire și Edward Gibbon. În anii studiilor de la Edinburgh s-a
apropiat de scriitorii germani pe care i-a prezentat cititorilor englezi: în 1823 a terminat
biografia lui Schiller pe care a publicat-o în serial în revista London Magazine, a tradus
Wilhelm Meister al lui Goethe. Ca istoric s-a străduit să-i urmeze pe Walter Scott şi Macaulay
în dorinţa de a reconstitui viaţa în întregimea ei, însă s-a distanţat de ei prin interpretare. A
propus o interpretare metafizică a cursului vieţii umane. A considerat că două forţe novatoare
au erupt în istorie din timp în timp, poporul şi eroii şi astfel a respins ideea reformelor engleze
graduale menite să prevină izbucnirile revoluţionare. Istoria trebuia să arate, în opinia lui,
viaţa sufletească şi spiritualitatea poporului şi deci să se îndepărteze de povestirile despre regi,
senat şi anticamerele regale. Opera care l-a consacrat a fost Revoluţia franceză (1837). A
apreciat că revoluţia franceză nu a fost o luptă pentru angajamente constituţionale ci un act de
justiţie, dorit de divinitate, în favoarea poporului sărac.

Bibliografie
Black, Josepf (ed. ș.a.), The Broadview Anthology of British Literature: the Victorian Era,
Broadview Press, 2006, p. 39-40.
Brundage, Anthony, Richard Cosgrove, British Historians and National Identity: From Hune
to Churchill, Pickering and Chatto, 2014, p. 60-77.
Johnson, Douglas, ”Istoricii”, în Donald Geoffrey Carlton (ed.), The French Romantics, vol.
II, p. 281.
Pastoureau, Michel, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004, p. 379-386.

Modulul VIII. O mutaţie ideologică. De la naturalismul istoriografic la școala metodică

Obiective: Am urmărit raportul dintre istorie şi ştiinţele naturii prin limbajul folosit, prin
figuri de stil şi metafore preluate din chimie, fizică, mecanică, prin periodizarea istoriei şi prin

104
explicaţia istorică ca și definirea istoriei critice și interesul pentru metoda istorică din spațiul
francez.
Cuvinte cheie: naturalism, explicaţie raţională, scientism, civilizaţie, literatură, obiectivitate,
erudiţie, moderaţie, reconciliere, istoria ca „ştiinţă pozitivă”, legitate istorică

Succesul de public de care s-au bucurat Taine, Renan şi Fustel de Coulanges ne duce
spre întrebarea dacă au fost şefi de şcoală, deschizători de drumuri, exploratori de noi teritorii.
În mod cert, pentru cititorii lor au fost directori de conştiinţă, inventatori de reguli şi difuzori
de teorii. Istoricilor le-au dat un sentiment de mândrie deoarece au demonstrat că istoria este o
ştiinţă; graţie lor s-a răspândit utopia scientistă.
Hippolyte Taine (21 aprilie 1828- 5 martie 1893) elev la Şcoala Normală, a susţinut
în 1853 un doctorat în literatură la Sorbona cu o disertaţie referitoare la fabulele lui La
Fontaine. A alcătuit manifestul unei şcoli al cărei întemeietor s-a crezut, şcoala naturalistă şi
experimentală. În Introducere la studiul istoriei experimentale (1886) a propus aplicarea în
studiul istoriei a unei metode constând în patru operaţii succesive: 1. analiza, cercetarea şi
izolarea faptelor, 2. clasificarea faptelor, 3. definirea faptelor şi 4. studiul dependenţelor dintre
diferite definiţii. A acordat o importanţă deosebită celui de-al treilea stadiu care trebuia să
ducă la un rezumat, o frază abreviativă, esenţă concentrată a miilor de remarci şi sute de
judecăţi care constituie prima fază a sintezei istorice. Definirea faptelor înseamnă a ajunge la
fraza exactă şi expresivă care cuprinde caracteristici esenţiale; mai mult decât abstractizare
înseamnă extragerea chintesenţei, mai degrabă decât generalizare e vorba de o alchimie
verbală capabilă să redea resortul ascuns al evenimentelor. Această descoperire a trăsăturii
caracteristice, a elementului dominant şi persistent, a facultăţii dominante, se aplică în cadrul
fiecărei clase studiate. Travaliul istoricului se identifică cu descoperirea relaţiilor dintre
definiţiile fiecărei clase studiate. A acordat o deosebită importanţă sintezei afirmând că fiecare
carte se poate rezuma în trei pagini şi aceste trei pagini în trei rânduri.
Taine s-a apropiat de istorie dinspre literatură. A fost interesat de faptele de civilizaţie
şi, între acestea, de creaţiile spiritului şi ale sensibilităţii; a fost un critic şi un filosof al
frumosului şi în 1864 a fost numit profesor de estetică şi istoria artei la Şcoala de Arte
Frumoase din Paris.
Naturalismul teoretizat de Taine se explică prin dorinţa de a se integra curentelor de
idei al vremii. Astfel, nu a acceptat decât cauze naturale şi explicaţii raţionale apreciind că
cunoaşterea ştiinţifică este singura valabilă. Ca atare, a propus abolirea vechii distincţii dintre
ştiinţele morale şi ştiinţele naturii, unitatea astfel restabilită dintre ştiinţe trebuind să permită

105
ştiinţei unice să aducă fericire, să releve adevărul şi să dea cheia frumosului. În Introducere la
Istoria literaturii engleze (1863) a folosit expresii din ştiinţele naturii: a comparat foile
îngălbenite ale unui manuscris cu amprentele de pe cochilia unei fosile, un popor cu o plantă,
o civilizaţie cu un corp organic. A folosit termeni de comparaţie, expresii şi din chimie, fizică,
mecanică. În 1857, de exemplu, scria că fiecare ţară e un creuzet în care sunt aruncate
substanţe distincte în proporţii diferite.
Ernst Renan (1823- 1892) a fost apropiat de Taine, ambii având un drum politic şi
spiritual paralel: au rupt cu catolicismul, cu regimul imperial pentru a se apropia din nou de el
pe măsură ce s-a liberalizat, au avut oroare faţă de episodul comunal şi simpatie faţă de
protestantismul liberal, chiar radical. Un filolog care preda ebraica şi colecţiona inscripţii
feniciene a scris Viaţa lui Isus (vândută în 100.000 de exemplare în primul an de la apariţie).
În prefaţa la lucrarea sa, din 1867, metoda pe care a propus-o este, în fapt, negarea oricărei
metode, mai ales a celei istorice sau critice; metoda sa este critica dubitativă şi intuitiv
literară. A fost criticat de reprezentanţii istoriografiei catolice (puternic reprezentată în Franţa)
pentru predilecţia sa pentru epocile semi cunoscute prin documente de provenienţă
îndoielnică, care nu pot fi înţelese decât prin apelul la psihologie şi la imaginaţia unui creier
creator. A publicat în 1863 în „Revue des deux Mondes” un articol consacrat raportului dintre
ştiinţele naturii şi ştiinţele istorice afirmând că există o lege a dezvoltării progresive în ere
succesive cărora le corespunde câte o ştiinţă şi anume: 1. era atomului, căreia îi corespunde
mecanica, 2. era moleculară căreia îi corespunde chimia, 3. era solară căreia îi corespunde
geologia, 4. era planetară căreia îi corespund botanica şi zoologia, 5. era vieţii terestre căreia îi
corespund filologia şi mitologia comparată şi, în fine 6. era istorică căreia îi corespunde
istoria, ultima şi cea mai înaltă dintre ştiinţe.
Numa Denis Fustel de Coulanges (1830- 1889), a frecventat şi el Şcoala Normală
Superioară şi a susţinut două doctorate, unul despre cultul Vestei în instituţiile publice şi
private şi un altul intitulat Polybios sau Grecia cucerită de romani (1858). Între anii 1860-
1870 a predat istorie la Facultatea de Litere din Strasbourg. Lucrarea sa Cetatea antică
(1864) a fost considerată o capodoperă a limbii franceze. A dat, prin această lucrare, o istorie
a instituţiilor greceşti şi romane, pornind de la cele mai vechi credinţe ale lor cu convingerea
că acestea explică substanţa instituţiilor. Religia, afirma Coulanges, a dus la constituirea
familiilor greceşti şi romane, a consacrat dreptul de proprietate şi de moştenire, a dus apoi, la
o scară mai largă, la formarea cetăţii; din religie cetatea şi-a luat principiile, regulile de viaţă,
obiceiurile, magistraturile. A dorit să evidenţieze caracteristicile „absolut originale” ale
Greciei şi Romei, posibil de desprins doar dacă se renunţă la ideea potrivit căreia cele două

106
cetăţi au influenţat societatea modernă: „Pentru a cunoaşte adevărul asupra acestor vechi
popoare, este înţelept să le studiem fără să ne gândim la noi, ca şi cum ne-ar fi cu totul
străine, cu aceeaşi obiectivitate şi cu spiritul la fel de liber ca şi cum am studia vechea Indie
sau Arabie. Cercetate astfel, Grecia şi Roma ni se prezintă cu caracteristicile lor absolut
originale” (Fustel de Coulanges, Cetatea antică, I, p. 21). Lucrarea se deschide cu capitolul dedicat
Credinţelor antice şi se încheie cu Creştinismul, autorul urmărind, între aceste graniţe, relaţia
dintre spiritualitatea religioasă şi societate, dintre credinţe şi modul de organizare socială,
politică şi instituţională. Mărturisea în finalul cărţii: „Am făcut istoricul unei credinţe. Ea se
instaurează: societatea omenească se constituie. Ea se modifică: societatea trece printr-o
serie de revoluţii. Ea dispare: societatea îşi schimbă înfăţişarea. Aceasta a fost legea
timpurilor antice” (Fustel de Coulanges, Cetatea antică,II, p. 270). .Sursele la care a recurs pentru a
desluşi cum gândeau oamenii din epocile îndepărtate au fost, prin excelenţă, cele literare,
legendele şi limbajul. Aceasta în condiţiile în care izvoare arheologice şi epigrafice nu-i
stăteau încă la îndemână, Schliemann nu iniţiase cercetările la Troia şi Micene şi editarea
Corpusurilor de inscripţii latine şi greceşti abia începuse.
Şi-a exprimat opiniile despre scrisul istoric francez în studiul „Despre maniera de a
scrie istorie în Franţa şi Germania în ultimii 50 de ani” publicat în „Revue des Deux Mondes”.
Opina că în timp ce istoriografia germană a unit Germania, cea franceză a divizat inimile
francezilor, a învăţat că trebuie să te fereşti mai degrabă de francezi decât de străini, i-a
obişnuit pe cetăţeni să prefere partidul patriei; dacă erudiţia germană a susţinut Germania în
cuceririle ei, erudiţia franceză a dezorganizat apărarea francezilor. Scopul articolului a fost să
facă din istoricul francez un patriot, nu să stabilească reguli de lucru sau teme de cercetare.

Şcoala metodică francezăsau iluziile istoriografiei critice.

Pozitivismul a fost definit în epocă de Littré, cel care a reeditat Cursul de filosofie
pozitivă al lui Auguste Comte, ca un sistem de filosofie pozitivă, iar definiţia istoriografiei
pozitiviste a fost dată de Louis Bourdeau în manifestul polemic din 1888 Istoria şi istoricii.
Eseu critic asupra istoriei considerate ca ştiinţă pozitivă. Filosof în primul rând şi apoi
istoric, afirma că ştiinţa istorică nu poate fi concepută în afara unei perspective filosofice
deoarece omenirea tocmai intrase într-o nouă vârstă caracterizată prin dezvoltarea raţiunii.
Obiectivul istoriei era universalitatea faptelor dirijate sau influenţate de raţiune, pledând astfel
pentru o istorie totală. Pornind de la ideea potrivit căreia materia istoricului se elaborează, se
produce peste tot unde există oameni a propus studiul mişcării populaţiei, a transformării

107
gustului, dezvoltării ştiinţelor, îmbunătăţirii moravurilor, istoriei alimentelor, veşmintelor, a
locuinţelor. Dacă toţi oamenii, toate momentele, toate activităţile merită să fie studiate este
pentru că istoria progresează mereu, fără rupturi, gradual, continuu. A definit istoria drept
impersonală, deoarece eroii se pierd între ceilalţi oameni, evenimentele între faptele obişnuite
şi non evenimenţială deoarece istoricul trebuie să elimine toate faptele de excepţie,
accidentale sau tranzitorii, cum ar fi eclipsele, cometele, foametea, războaiele, schimbările
regilor, tratatele, revoluţiile, destinele marilor oameni. Ceea ce trebuie să ştim nu sunt faptele
comune, regulate şi continui, care trec aproape neobservate ci condiţiile de existenţă ale
oamenilor; acestea sunt cauzele profunde, eficiente. Filosofia istoriografiei pozitiviste a fost
deterministă, a folosit un limbaj matematic. Istoria ca ştiinţă trebuie să fie în măsură să
stabilească legi pe care Bourdeau le-a clasificat în trei grupe: 1. legile de ordine, care arată
similitudinea lucrurilor, 2. legile de raport, care explică cum anume aceleaşi cauze antrenează
aceleaşi efecte şi 3. legea supremă care reglează cursul istoriei. Odată ce istoria s-a constituit
ca ştiinţă pozitivă istoricul poate deopotrivă reconstitui trecutul şi prevedea viitorul.
Gabriel Monod (7 mai 1844- 1912), elev al Şcolii Normale Superioare şi al École des
Chartes, a audiat cursuri la Berlin şi Göttingen, a fost director de studii la École Pratique des
Hautes Études. A enunţat în 1876 programul unei noi şcoli istoriografice pe care dorea să o
constituie în jurul nou-înfiinţatei reviste „La Revue historique” (Revista istorică), al cărui
director a fost alături de Gustave Fagniez. În introducerea intitulată Progresul studiilor
istorice în Franţa din secolul al XVI-lea îşi enunţa intenţia de a deschide revista tuturor
„autorilor serioşi” cărora le lăsa libertatea opiniilor personale şi responsabilitatea afirmării lor;
asuma rolul de şcoală al revistei, de formare a tinerilor prin a-i învăţa o bună metodă. A
definit noua revistă prin opoziţie cu „Revue des Questions historiques” care, în opinia lui
Monod, nu a avut în vedere cercetarea dezinteresată şi ştiinţifică ci apărarea anumitor idei
politice şi religioase. Cele două reviste au ilustrat două şcoli, cea a gentilomilor regalişti şi
catolici şi cea a universitarilor, republicani în mare parte, laici, protestanţi, francmasoni sau
liber-cugetători. Monod a construit o doctrină ce cuprinde o axiomă, şi anume, că istoria este
o ştiinţă pozitivă sau cunoaştere raţională a faptelor. A conturat un profil al istoricului, al
atitudinii sale faţă de trecut. Istoricul trebuie să-şi ia distanţa necesară pentru a nu judeca
evenimentele şi personajele decât prin ele însele; imparţialitatea este fiica prudenţei şi deci
editorii au dorit să ţină departe revista de teoriile politice şi filosofice, au refuzat istoriografia
pragmatică şi partizană. Şi totuşi, deşi are nevoie de distanţare, istoricul nu poate înţelege
trecutul fără o oarecare simpatie, fără a se apropia de oamenii din trecut, fără să se pună în
locul lor, fără să judece faptele în mediul în care s-au produs. Istoricul, în opinia lui Monod,

108
trebuie să aibă sensul solidarităţii, să abordeze trecutul cu un sentiment de respect pentru că el
simte mai bine decât oricine miile de legături care ne apropie de strămoşii noştri, ştie că viaţa
noastră e formată dintr-a lor, virtuţile şi viciile noastre din acţiunile lor, bune şi rele, că
suntem solidari cu strămoşii. Sentimentul de respect cu care istoricul încearcă să le pătrundă
sufletele are în el ceva filial, se consideră depozitarul tradiţiilor poporului şi ale omenirii.
Istoricul trebuie să dea dovadă de comprehensiune intelectuală şi morală; scopul cercetării
sale este să găsească cauze, să definească caracterul unor acţiuni. Imparţialitatea ar trebui să
fie, în opinia lui Monod, principala preocupare a istoricului: să nu facă procesul monarhiei în
numele feudalităţii şi nici al revoluţiei de la 1789 în numele monarhiei ci să stabilească
legăturile care rataşează Revoluţia la Vechiul Regim, Vechiul Regim la Evul Mediu şi Evul
Mediu cu antichitatea. Monod a definit metoda „simpatiei intuitive” apreciind că în măsura în
care istoricul tratează istoria naţională efortul său de înţelegere a secolelor trecute e facilitat
de faptul că regăseşte în trecut o parte din el însuşi. Astfel Monod a privilegiat istoriografia
naţională; de altfel, cei doi directori ai revistei au anunţat că studiul istoriei Franţei este
principala sarcină a demersului lor având şi o finalitate politică, de a da ţării unitatea şi forţa
morală de care are nevoie. Totuşi, deci, în pofida declaraţiilor de principiu, revista urma să
încurajeze şi să găzduiască o istorie pragmatică, cu scopuri politice, patriotice. Din punct de
vedere metodologic Monod a făcut mai mult referire la simpatie decât la spiritul critic, la
intuiţie mai mult decât la raţiune, la inimă decât la inteligenţă.
Monod a închegat în acest studiu şi un tablou al istoriografiei franceze începând cu
secolul al XVI-lea, de la istoria perfectă, la erudiţia individuală şi colectivă, a evocat
instituţiile creatoare de istorie. Aprecia că istoriografia se afla încă într-o perioadă de
elaborare a materialului şi astfel a lansat un îndemn la cercetarea arhivelor, la unitatea
metodologică şi solidaritate ştiinţifică. În esenţă, a privit istoria şi istoriografia în continuitate
cu generaţiile anterioare, afirmând că studiul trecutului Franţei este o sarcină primordială prin
care istoricii pot reda ţării unitate şi forţă morală, pot reda naţiunii conştiinţa de sine prin
cunoaşterea aprofundată a istoriei. Manifestul a cuprins un „cod de deontologie istorică”
(Carbonell) bazat pe axioma „istoria este o ştiinţă pozitivă” care se ghidează după anumite
reguli.
Interesul pentru metoda istorică, pentru stabilirea unor reguli şi etape ale cercetării
istorice s-a manifestat la sfârşit de secol XIX şi prin apariţia lucrării lui Charles-Victor
Langlois (1863- 1929) şi Charles Seignobos (1854- 1942) Introduction aux études
historiques (Introducere la studiile istorice, 1898). Cel dintâi istoric a fost medievist, autor al
unor lucrări despre Inchiziţie şi ducatul Bretaniei şi a contribuit la alcătuirea primei serii din

109
sinteza Histoire de France condusă de Ernst Lavisse. Seignobos a fost un istoric modernist,
autor al unor colecţii de manuale destinate învăţământului secundar. Ambii au predat la
Sorbona. În lucrarea pe care au dorit-o un ghid, un eseu asupra metodelor ştiinţelor istorice s-
au interogat asupra caracterului şi limitelor cunoaşterii istorice. Principalele întrebări la care
au dorit să dea un răspuns au fost: cum ajungem să cunoaştem din trecut ceea ce este posibil
să ştim şi ceea ce contează să ştim? Ce este un document? Cum să tratăm documentul în
relaţie cu opera istorică? Cum să grupăm documentele pentru a construi o operă istorică? Au
restrâns noţiunea de document istoric luând în considerare numai documentul scris, mărturiile
voluntare, neglijând documentele nescrise. Pentru a răspunde acelor întrebări au stabilit etape
ale cercetării istorice. Prima o reprezintă critica externă a documentului ce implică analiza
scrisului, a limbii, a formei şi are ca scop constatarea autenticităţii sau falsului documentului.
A doua etapă este critica internă, hermeneutica documentului, prin care istoricul trebuie să
afle ce a vrut autorul să spună, dacă a crezut ceea ce a spus, dacă a fost îndreptăţit să creadă
ceea ce a spus. În această etapă îndeamnă pentru împletirea criticii istorice cu cea filologică
pentru a se determina valoarea cuvintelor şi a frazelor. Ar urma apoi operaţia de sinteză ce
implică compararea documentelor pentru a stabili faptul particular şi regruparea faptelor
izolate într-un cadru general. În ultima fază a cercetării istoricul poate încerca câteva
generalizări şi interpretări însă autorii recomandă mare prudenţă. În consecinţă, apreciază că
istoria trebuie să fie obiectul unei investigaţii lente şi metodice în care să se evolueze de la
particular la general, de la detaliu la ansamblu. Istoria metodică, aşa cum a fost ea definită de
cei doi istorici, ridică şi probleme de psihologie pentru că analizează în faza iniţială
sinceritatea autorului documentului, autenticitatea mărturiei sale, ştiind că istoria este formată
din fapte umane în spatele cărora se află un motiv, un fenomen psihologic.

Bibliografie
Carbonell, Charles Olivier, Histoire et Historiens. Une mutation idéologique des historiens
français 1865-1885, Privat, 1976.
Guy Bourdé, Hervé Martin, Les écoles historiques, p.137-143.
Fustel de Coulanges, Cetatea antică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 5-20.
Ernest Renan, Viaţa lui Isus, Bucureşti, 1991.

110