Tema I: Periodizarea istoriei Greciei antice

Grecia antică în epoca arhaică

Vechii greci au reuşit să clădească una dintre cele mai mari civilizaţii ale istoriei
umanităţii. Potrivit unor reputaţi specialişti în istoria şi civilizaţia Greciei antice, precum
Zoe Petre, Grecia antică a fascinat mereu conştiinţa istorică a epocii moderne. Ea
continuă să reprezinte un model pentru Europa modernă, moştenirile civilizaţiilor greacă
şi romană fiind elemente ce au înrâurit spiritul european şi au constituit modele ale
valorilor europene de mai târziu.

Periodizarea istoriei Greciei antice

În evoluţia Greciei antice distingem următoarele etape:
- epoca miceniană (aproximativ 1550-1175 a. Chr. )
- epoca homerică sau a poemelor homerice ( aproximativ 1175-800/750 a. Chr.)
- epoca arhaică (800/ 750 - 500), adică, după cum consideră M. I. Finley, din
momentul în care situaţia geopolitică s-a stabilizat suficient de mult, perioadă care a durat
până la izbucnirea războaielor medice;
- epoca clasică (secolele V-IV a. Chr. , 500-336), anume perioada oraşelor-state
(polis-urilor) independente, când au fost înfăptuite cele mai mari realizări culturale din
antichitatea greacă
- epoca elenistică debutând, în secolul al IV-lea a. Chr. , cu expediţiile militare
ale lui Alexandru Macedon şi întinzându-se până la cucerirea romană în estul
Mediteranei. În această etapă, civilizaţia greacă s-a răspândit către est, în noi centre
precum Alexandria şi Antiohia
- epoca romană, conform lui Finley, datată conveţional de la momentul înfrângerii
lui Marcus Antonius de către Augustus, în bătălia de la Actium, în 31 a. Chr. , deşi
numeroase comunităţi greceşti trecuseră deja sub dominaţie romană încă din secolul al
III-lea a. Chr. Şi în pofida faptului că civilizaţia Imperiului Roman de Răsărit a rămas
totdeauna cu precădere greacă.

1
 Grecia în epoca arhaică.
Modelul spartan. Organizarea politică şi structura socială a Spartei până la
războaiele medice

Se impune să subliniem că în decursul acestei faze de evoluţie, poezia a fost în

permanenţă principala sursă de informaţie scrisă.
Sparta se află în sudul Peloponesului, în ţinutul numit Laconia. La nord, era
mărginită de ţinutul Arcadiei, la vest se învecina cu munţii Taiget, care constituiau linia
de demarcaţie cu Messenia. La răsărit, se situau munţii Parnon, iar la sud, Marea
Mediterană.
Sparta s-a constituit ca polis în secolele IX-VIII a. Chr. , ca urmare a fuziunii
dintre unele grupuri de dorieni, care au venit din regiunea de nord-vest a Greciei, şi
locuitorii mai vechi ai Laconiei, instalaţi în acestă regiune încă din epoca bronzului.
După tradiţie, istoria Spartei a început odată cu reformele fondatoare atribuite
legendarului Licurg, socotit deopotrivă erou şi zeu. Acesta a fost perceput ca instaurator
al unei ordini ideale, fiind şi artizan al celei dintâi legislaţii, care purta titulatura generică
de Marele Edict. Nu este însă vorba de o legislaţie scrisă.
O particularitate specifică Spartei este conferită de faptul că, de-a lungul întregii
perioade istorice au coexistat două dinastii, Ageazii şi Eurypontizii, care au exercitat în
mod concomitent demnitatea regală.
Funcţia regală era deci îndeplinită de către doi regi (archegetai). Competenţele
lor sunt atât de natură militară, cât şi judiciară şi religioasă, mai puţin politică. Atribuţiile
lor au fost, în mod treptat, şi mai mult limitate, din secolul al V-lea a. Chr. doar unul
dintre regi bucurându-se de dreptul de a conduce armata în război.
Un organism mai important de conducere este aşa-numitul gerusia (gerontia),
Consiliul bătrânilor, format dintr-un număr stabil de 30 de membrii, inclusiv cei doi
regi. Vârsta acestor membri, exceptând regii, trebuia să fie de minimum 60 de ani.
Aceştia erau figuri marcante ale aristocraţiei.
Adunarea generală a cetăţenilor (apella) era abilitată să aleagă membrii
Consiliului bătrânilor, care rămâneau în funcţie până la sfârşitul vieţii. Din aceast
organism, care se întrunea lunar, făceau parte toţi cetăţenii Spartei, care depăşiseră vârsta

2
de 30 de ani. Apella nu dezbătea propunerile care îi erau înaintate de către gerusia sau de
către regi, ci doar le aproba sau le dezaproba. Ea putea fi chiar dizolvată de către regi şi,
în principal de către gerusia, care refuza să declare drept legale lucrările sale.
În prima jumătate a secolului al VIII-lea a. Chr. a apărut instituţia eforatului, a
cărei însemnătate a crescut în mod proporţional cu diminuarea autorităţii regale. Colegiul
celor cinci efori a avut, iniţial, misiunea de a supraveghea jurisdicţia civilă. Ponderea sa
se va amplifica începând cu secolul al VII-lea a. Chr., având dreptul de a-i monitoriza pe
regi. De asemenea, Colegiul celor cinci efori supraveghea finanţele, fixa impozitele,
eforii căpătând inclusiv privilegiul de e convoca şi de a prezida apella. De asemenea, ei
conduceau politica externă, declarau război şi încheiau pace. Tratatele de pace trebuiau să
fie validate de către apella. Dintre eforii spartani, subliniem rolul lui Chilon, care prin
măsurile adoptate a întărit legislaţia spartană.
Pe de altă parte, organizarea socială prezintă a trăsătură aparte, pe care istoricii o
atribuie în principal componentei aheene şi cuceririi doriene. Astfel, cetăţenii cu drepturi
depline ai Spartei erau spartanii propriu-zişi, cu depturi depline, denumiţi şi homoioi
(egalii, cei asemenea). Spartanii desemnau o castă militară, care între 21 şi 40 de ani îşi
duceau fără întrerupere viaţa în tabere militare.
Având în vedere cele menţionate, putem considera că Sparta a reprezentat un stat
militarist şi oligarhic.
Spartanii exploatau o categorie dependentă, desemnând producători agricoli, care
se numeau heilotai sau hiloţi. S-a presupus că acest grup social s-ar fi identificat cu vechii
locuitori ai regiunii, de origine aheeană, supuşi prin cucerire. Hiloţii reprezentau o
categorie intermediară, îmtre oamenii liberi şi sclavi. Ei primeau în folosinţă un lot de
pământ, de pe care nu se puteau strămuta. Chiar dacă dispuneau de unele drepturi
individuale şi economice, ei nu se bucurau de drepturi politice. Spartanii au organizat şi
un fel de poliţie secretă, numită krypteia, care desfăşura acţiuni de represalii şi putea
ucide orice hilot considerat suspect.
O altă categorie inferioară şi dependentă era alcătuită din perieci. (perioikoi, cei
care locuiesc în împrejurimi) Numele lor indică fatul că trăiau în zonele limitrofe, la
marginile teritoriului laconian. Ei se bucurau de o situaţie superioară hiloţilor, deţinând
mai multă libertate. Aveau administraţie proprie, însă nu erau în măsură să ia decizii

3
politice şi militare. Pe de altă parte, nu dispuneau în mod liber de teritoriul agricol,
proprietarul de jure fiind statul. Periecii se îndeletniceau îndeosebi cu meşteşugurile şi
comerţul.
Ulterior, unii spartani prin excelenţă au decăzut, devenind hypomeiones, termen
ce desemna cetăţeni inferiori şi tresantes, cetăţeni degradaţi din pricina laşităţii
manifestate în războaie. Totodată, în secolul al VII-lea a. Chr. , statul spartan a procedat
la unele concesii în favoarea hiloţilor care se remarcau în bătălii. Astfel, a luat naştere
aşa-numita categorie a noilor cetăţeni, neodamodeis.
În anul 705 a. Chr. , Sparta a întemeiat singura sa colonie, anume Taras (actualul
Tarent), în golful cu acelaşi nume, din sudul Italiei. Fondarea acestei colonii a constituit
consecinţa cuceririi Messeniei de către Sparta. Locuitorii Messeniei au fost transformaţi
în hiloţi.
Însă în veacul al VII-lea a. Chr., menţinerea dominaţiei asupra Messeniei devenise
dificilă, în condiţiile în care statul militarist spartan îşi dovedise vulnerabilitatea fiind
înfrânt, în 669 a. Chr. , într-un război cu cetatea Argos, condusă de către regele Pheidon.
Respectivul eşec militar a încurajat o răscoală a messenienilor, iar această stare de lucruri
a demonstrat fără putinţă de tăgadă că era necesară atât o reformă militară internă, cât şi
punerea la punct a unui sistem de alianţe pe plan extern. Cea mai importantă coaliţie
militară, în care Sparta a jucat incontestabilul rol de lider a fost Liga Peloponesiacă. Din
punct de vedere militar, s-a creat formaţiunea compactă de cîteva mii de ostaşi greu
înarmaţi, anume falanga, ceea ce a constituit o inovaţie fundamentală în arta militară, o
veritabilă revoluţie tactică. Războinicii purtau titulatura de hoplitai (hopliţi) (de la ta
hopla, arme).

Modelul atenian. Atena între reformatori şi tirani

Celălalt polis emblematic al Greciei antice, anume Atena, a fost fondat îm Atica,
o peninsulă a Greciei centrale, unde era situată şi Beoţia.
Potrivit legendei, unificarea diferitelor triburi din Atica a fost opera lui Theseus
(Tezeu), care ar fi trăit în veacul al XVI-lea a. Chr. În vremea lui Theseus s-ar fi înfăptuit
şi împărţirea populaţiei în trei categorii sociale, eupatrizi,(membrii familiilor ilustre)
gomori (agricultorii) şi demiurgi (meseriaşii).

4
 Ca şi în cazul celuilalt polis reprezentativ, Sparta, regii (basileis), proveniţi din
rândul căpeteniilor au jucat un rol esenţial în consolidarea structurilor politice. Puterea
regală a fost diminuată de către familia Medontizilor. În timpul acestei familii, a fost
introdusă la Atena instituţia archontatului, pe la jumătatea secolului al VIII-lea a. Chr..
(aproximativ 750 a. Chr.). Aceasta va prelua o bună parte din atribuţiile regalităţii. Un
archon, cel mai important magistrat din Atica, exercita şi funcţia de judecător suprem.
Iniţial, arhontele era ales pe viaţă, iar ulterior pentru o perioadă de 10 ani. Începând cu
prima jumătate a veacului al VII-lea a. Chr. (683-682), arhontatul devine o magistratură
anuală, la care au acces toţi eupatrizii. Totuşi, în virtutea respectului pentru tradiţie, a fost
menţinută şi funcţia regală. Însă, atribuţiile regelui au fost mărginite la executarea unor
servicii de cult, referitoare la religia de stat şi la participarea în unele complete de
judecată. În acest sens, s-a constituit magistratura numită arhonte basileu.
Cea mai mare parte a prerogativelor regale a fost preluată de către alţi arhonţi.
Aceştia au format Colegiul celor nouă arhonţi. Un rol fundamental între aceştia îl juca
arhontele polemarh, care era comandantul forţelor armate. Mai menţionăm arhontele
eponim, adică arhontele care împrumută numele său perioadei în care deţine funcţia. şi
care apărea la începutul listelor oficiale. Ceilalţi arhonţi, numiţi themosteţi, vegheau
asupra respectării obiceiurilor juridice ale polis-ului.
O altă instituţie era Areopagul, care desemna de fapt un Consiliu al bătrânilor.
(boulé). La sfârşitul mandatului lor, arhonţii intrau în areopag.
Secolul al VII-lea a. Chr. a fost marcat de multiple frământări sociale, datorate
discrepanţelor dintre categoriile sociale, acre au fost acompaniate de neînţelegeri între
eupatrizi şi demos (popor). În a doua jumătate a secolului al VII-lea a. Chr. , au fost
elaborate cel dintâi legi scrise, anume Legile lui Dracon. (621 a. Chr.). Avem de a face
cu cel mai vechi cod de legi de la Atena, iar prevederile sale erau caracterizate de o mare
asprime.

Atena între reformatori şi tirani

În anii 594-593 a. Chr. , Solon a avut meritul de a pune bazele sistemului
democratic atenian. Solon a avut meritul de a fi acceptat atât de eupatrizi, cât şi de
demos. Astfel, el a fost în măsură să procedeze la o nouă organizare a statului şi să adopte

5
măsurile menite să atenueze contradicţiile sociale. Solon a fost ales arhonte şi a fost
investit cu puteri legislative extraordinare. Finalitatea avută în vedere a fost realizarea
unui modus vivendi între eupatrizi şi demos.
În plan economico-social, Solon a procedat la abolirea datoriilor micilor
proprietari rurali, dintre care o parte fuseseră transformaţi în sclavi. Vechile datorii au
fost şterse, punerea în practică a acestei decizii purtând denumirea de seisachteia
(scuturarea de poveri). De asemenea, era interzisă transformarea oamenilor liberi în
sclavi dacă ar fi contractat datorii.
Solon a dispus limitarea exporturilor de grâne. Mai mult, proprietăţile funciare
personale au fost restrânse, ceea ce a stârnit reacţii de dezaprobare din partea marilor
proprietari. Solon a realizat şi o reformă monetară, concretizată în baterea unei monede
atice. Lui i se atribuie, de asemenea, o măsură care prevedea ca în caz de război civil, cei
care nu se implicau, pierdeau chiar şi calitatea de cetăţean, fiind afectaţi de aşa-numita
atimia.
Una dintre cele mai importante măsuri reformatoare a lui Solon a constat în
împărţirea corpului civic în patru categorii de venit anual, venit măsurat în unităţi de
capacitate pentru cereale. Cele patru categorii censitare erau următoarele:
- pentakosiomedimnoi, care posedau un venit anul de cel puţin 500 de medimni
(baniţe de cereale), care în armată formau infanteria greu înarmată, hopliţii;
- triakosiomedimnoi (sau hippeis) cei care aveau o avere de minimum 300 de
medimni şi care alcătuiau cavaleria.
- zeugitai, cu un venit anual de peste 200 medimni
- thetes, care deţineau o avere inferioară cuantumului de 200 medimni. Ultimele
două categorii formau infanteria uşoară în armată. După unii autori, thetes serveau în
trupele auxiliare sau ca vâslaşi.
În plan instituţional, Solon a păstrat unele instituţii mai vechi, arhontatul şi
consiliul bătrânilor (boulé). Chiar dacă este de presupus că a fiinţat şi anterior, Solon
este cel care a întărit substanţial adunarea poporului (ecclesia) şi sfatul celor 400,
format din câte o sută de reprezentanţi din fiecare dintre cele patru triburi ale Aticii şi ales
din rândul tuturor cetăţenilor. Sfatul celor 400 era menit să pregătească ordinea de zi a
discuţiilor din adunarea poporului.

6
 Ecclesia devenea organismul politic cel mai important, deoarece dezbătea
chestiunile cele mai importante ale statului şi vota legile. Adunarea poporului includea
toţi cetăţenii majori. Din categoria cetăţenilor nu făceau parte însă sclavii şi femeile.
Toate cele patru categorii sociale amintite mai sus aveau dreptul să participe la
adunarea poporului şi să fie aleagă, dar numai primele trei erau eligibile. Mai mult, doar
primele două aveau privilegiul de a îndeplini funcţii majore, precum cea de arhonte sau
preot.
Reformele lui Solon au lovit în interesele eupatrizilor, prin instituirea unor
tribunale populare (heliaia), în care erau reprezentate toate cele patru categorii sociale
şi care au preluat o parte a atribuţiilor areopagului. Ultimul a rămas o instituţie
anacronică, menţinută doar ca urmare a prezervării tradiţiei.
Sistemul politic instituit de Solon avea totuşi un caracter moderat. El nu a
mulţumit deplin nici aristocraţia şi nici demosul. Pe de o parte, aristocraţia era
nemulţumită de rolul important pe care îl avea demosul, majoritar în ecclesia, iar pe de
altă parte, demosul considera că măsurile luate de Solon perpetuau primatul eupatrizilor
în stat, ţinând cont că ei dominau arhontatul şi areopagul.

Afirmarea tiraniei s-a produs pe fondul crizei de putere a vechilor familii

aristocratice, corpul civic nefiind încă destul de puternic pentru a le lua locul. Tiranii
(termenul vine de la tyrannos, care însemna stăpân) şi-au dobândit puterea prin
înşelătorie şi populism, prin mijloace care pot fi definite ca neconvenţionale, de la
înşelătorie şi populism la gărzi personale şi distribuiri de pământuri. Astfel, tiranii şi-au
atras concursul demos-ului, al populaţiei de rând a cetăţii în lupta cu facţiunile rivale.
La Atena, tirania s-a instaurat după reformele iniţiate de Solon şi, într-un fel, ca
urmare a acestora, în măsura în care ele nu au reuşit să diminueze rivalităţile din
interiorul aristocraţiei şi să relaxeze tensiunile din polis.
M. I. Finley consideră că tirania a reprezentat o punte de legătură între etapa
guvernării personale şi familiale a nobilimii şi polis-ul de tip classic.
Cel mai reprezentativ tiran al Atenei a fost Peisistratos (561-528/527) a. Chr.
Izvoarele concordă în sublinierea moderaţiei sale. Peisistratos s-a îngrijit să fie aleşi
oameni de încredere în funcţiile importante, dar instituţiile tradiţionale, precum

7
arhontatul, au funcţionat în continuare. În această perioadă, Atena şi-a amplificat puterea
şi a prosperat. Tirania lui Peisistratos a avut un pronunţat caracter antiaristocratic,
concretizat prin reducerea presiunii sale asupra demos-ului rural. Acesta din urmă a fost
susţinut economic şi a început să beneficieze de o justiţie independentă, garantată de
judecătorii itineranţi.
Pisistrate şi fiii săi, Hipparh şi Hippias au fost criticaţi pentru maniera de
guvernare autoritară, care favoriza în principal pe adepţii acestui sistem de guvernământ.
Pe de altă parte însă, în timpul tiraniei, Atena a cunoscut o puternică dezvoltare a
economiei şi culturii. Într-adevăr, Pisistrate a încurajat agricultura, a realizat lucrări
publice de amploare. În timpul său îşi au originea sărbătorilor populare numite
Panatheneele, celebrate în cinstea zeiţei Athena şi Dionisiile, organizate pentru zeul
Dionysos. Ulterior, au luat naştere tragedia şi comedia.
Totuşi facţiunea democrată, din care făcea parte familia Alcmeonizilor, s-a opus
tiraniei în permanenţă. Din această familie proveneau şi personalităţi renumite ale Atenei,
precum Clisthenes şi Pericles. Hippias a fost îndepărtat de la putere în anul 510 a. Chr. cu
sprijin Spartan.

Reformele lui Clisthenes

În anii 508-507 a. Chr. , Clisthenes a continuat şi a desăvârşit programul
refomator iniţiat de către Solon. Este vorba d eun regim de democraţie directă, denumit
isonomie (egală repartiţie), care în cursul secolului al V-lea va suferi numeroase
modificări. După adoptarea Constituţiei lui Clisthenes, Atena a devenit statul cel mai
democratic al Greciei antice, mai târziu, în timpul lui Pericle accentuându-se caracterul
democratic al statului atenian.
Clisthenes a procedat la desfiinţarea celor patru triburi tradiţionale, în locul lor
constituind 10 triburi teritoriale. Fiecare dintre acestea era condus de către un
supraveghetor, numit epimeletes. Fiecare trib a fost împărţit, la rândul său, în câte 100 de
deme, un soi de comune ale Aticii. Demele erau conduse de către demarhi. De asemenea,
triburile erau formate fiecare din câte trei părţi (trittyes). Acestea desemnau un fel de
districte, constituite dintr-un număr variabil de deme şi care reprezentau o zecime dintr-
una din regiunile care compuneau Atica. Aceste regiuni erau Asty, noţiune ce se referea la

8
oraşul propriu-zis, Mesogeea (Mesogeis), care desemna interiorul, partea centrală şi
Paralia, care însemna zona de coastă.
Măsurile lui Clisthenes au consacrat rolul preeminent al Atenei ca centru politic al
Aticii şi al lumii greceşti.
O caracteristică a regimului politic atenian în această perioadă este fatul că nu
exista, precum în democraţiile moderne, o separaţie a puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească în stat. Democraţia se fundamenta pe conceptul de suveranitate a
poporului. Totuşi, cetăţenii primelor două categorii cenzitare erau în continuare singurii
care erau eligibili în magistraturi.
Expresia cea mai puternică a acestei suveranităţi este instituţia adunării poporului
(ecclesia). Ea cuprindea, cel puţin teoretic, pe toţi cetăţenii, fără deosebire de naştere sau
de avere, fiecare beneficiind de drept egal la cuvânt (isegoria). Ecclesia se reunea de o
dată până la patru ori în cursul unei prytanii (interval care dura 1/10 dintr-un an), în cazul
sesiunilor ordinare şi mai des în sesiunile extraordinare. Principalele competenţe ale
ecclesiei se legau de legislaţia internă şi de politica externă.
De asemenea, ea se pronunţa asupra proiectelor analizate şi votate în prealabil de
către Consiliul celor 500 (boulé). Fiecare trib era reprezentat în mod egal, reprezentanţii
fiind desemnaţi prin tragere la sorţi.
Clisthenes a înfiinţat, în 501-500 a. Chr. Colegiul celor 10 strategi, care se ocupa
de treburile publice, sub supravegherea adunării poporului. Aceştia erau aleşi anual, câte
unul din fiecare trib, putând să fie reînnoiţi în funcţie. Cel mai important era strategul
polemarh, care în timp de război era principalul commandant militar Strategii erau, în
principiu, doar şefi militari, dar vor deveni mai târziu veritabilii lideri politici ai polisului
(Temistocle, Aristide, Cimon, Pericles).
Colegiul strategilor se va afirma în detrimentul Colegiului celor 9 arhonţi, care
îndeplinea mai ales funcţii de ordin religios şi judiciar. Începând cu 487-486 a. Chr. ,
arhonţii, până atunci aleşi, au fost traşi la sorţi în fiecare an, câte unul pentru fiecare trib,
de pe o listă de voluntari. În viziunea anticilor, era vorba de un sistem foarte democratic.
Mai mult, începând cu mijlocul secolului al V-lea a. Chr. , la arhontat au acces şi zeugiţii.
Pentru a descuraja încercările de a instaura tirania, Clisthenes a introdus
ostracismul, prin care adunarea poporului se pronunţa prin vot asupra persoanei bănuită

9
că avea astfel de intenţii. Cel care era ostracizat era plasat în afara legii şi exilat timp de
zece ani. Cu toate acestea, respectivului nu i se confisca averea.

Consideraţii despre marea colonizare greacă

Marea colonizare greacă se referă la un fenomen complex care s-a desfăşurat de-a
lungul mai multor secole. Marea colonizare greacă nu se identifică cu alte colonizări
anterioare, precum în epoca miceniană şi homerică şi nici cu altele de mai târziu. Ea s-a
petrecut între jumătatea secolului al VIII-lea şi jumătatea secolului al VI-lea a. Chr.
Termenul grecesc care se traduce în mod convenţional prin colonie este apoikia,
adică emigrare sau strămutare. Se impune să precizăm că fiecare dintre ele era, de la bun
început, o comunitate greacă independentă, nu o colonie cu sensul de azi al cuvântului.
Cauzele marii colonizări greceşti sunt legate, între altele de creşterea demografică
care a avut loc în Grecia antică, cu precădere în perioada imediat ulterioară epocii
homerice. Pe de altă parte, pământul, principala bogăţie, era deţinută în principal de
aristocraţie. O altă cauză a constat în frâmântările sociale din unele polisuri, cei învinşi
fiind nevoiţi să plece în alte zone. La acestea se adaugă stările de criză. Nu este de
neglijat nici spiritul de aventură.
Iniţial, fondarea coloniilor s-a înfăptuit relativ spontan, dar mai târziu, cei care
plecau consultau oracolul din Delphi. Grupul de colonişti era condus de un oiketes, care,
de regulă, după trecerea în nefiinţă, era sărbătorit periodic, fiind socotit erou. Colonia a
menţinut multă vreme legături strânse cu metropola. În colonie se vorbea acelaşi dialect
ca cel din metropolă. Ea avea aceleaşi divinităţi ca metropola. Uneori, aceasta din urmă
numea şi principalii magistraţi. Cu timpul însă, pe măsura slăbirii acestor relaţii, colonia
devenea practic independentă. În unele cazuri, coloniile procedează, la rândul lor la
fondarea altor cetăţi. În raport cu respectivele, ele devin metropole. Corintul constituie
unul dintre cele mai elocvente exemple în acest sens, la care putem adăuga Megara,
Rodos, Foceea.
În general, istoricii sunt de părere că au existat două valuri de colonizare. Cel
dintâi, care a debutat în jurul anului 750 a. Chr. s-a orientat către vest, către insulele şi
coastele Mării Ionice, spre Sicilia şi sudul Italiei, iar mai târziu, în veacul al VII-lea, către

10
Libia şi sudul Franţei. Deoarece în regiunea sudică a Italiei au fost întemeiate numeroase
colonii, grecii şi romanii au numit-o Grecia Mare. Al doilea val a cuprins iniţial coasta
Traciei şi Marea de Marmara, apoi Marea Neagră, la scurt timp după anul 650 a. Chr.
Ţărmurile Mării Negre au fost aproape împânzite cu cetăţi greceşti. În această etapă s-au
înfiinţat coloniile Megara, în Grecia continentală şi Milet, în Asia Mică.
Mai menţionăm următoarele colonii greceşti:
- Hemeroscopium ( pe coasta mediteraneană a Peninsulei Iberice)
- Massillia, Niceea (pe coasta vestică a Mării Mediterane)
- Cyme, Neapolis, Sybaris, Tarent, Croton ( în sudul peninsulei Italice)
- Siracuza, Himera, Selinus (în Sicilia)
- Corcyra, Apollonia ( pe coasta vestică a Greciei)
- Phasis, Theodosia, Olbia, Tyras, Histria, Tomis, Callatis, Odessos, Mesembria. Sinope,
Trapezunt (pe litoralul Mării Negre)
-Naucratis ( pe coasta nordică a Africii)
Fenomenul colonizării a fost benefic întrucât a detrminat sporirea arealului
civilizaţiei şi culturii greceşti. Totodată, s-au diminuat frământările interne din diferite
polis-uri.

11
 Tema II- Grecia antică în perioada clasică

Războaiele greco-persane (medice)

Odată cu revolta din Ionia îndreptată împotriva dominaţiei persane (499 a. Chr. ) a
debutat aşa-numita perioadă clasică a civilizaţiei greceşti. În 494 a. Chr, Miletul, cetatea
în care izbucnise rebeliunea, condusă de tiranul Aristagoras, a fost cucerit de perşi. Cu
toate acestea, satrapul Artaphernes a permis dezvoltarea unui regim de autonomie
civică, percepând în acelaşi timp un tribut.
Fie în scopuri expansioniste, fie din dorinţa de a impune în arealul grecesc
regimuri obediente, fie din ambele motive, regele Darius a ordonat continuarea
operaţiunilor militare împotriva polis-urilor greceşti. Încă din 492 a. Chr. , generalul
Mardonios a purces la ofensivă în Peninsula Balcanică, cucerind părţi din Tracia şi
constrângându-l pe regele Macedoniei să i se ralieze. În 490 a. Chr. , persanii au debarcat
la Maraton, pe coasta răsăriteană a Aticăi, sub conducerea amiralului Datis. Însă, sub
conducerea lui Miltiade, un contingent compus din aproximativ 11.000 de greci a izbutit
să provoace pierderi inamicului.
Însă, în 481 a. Chr. , noul rege al Persiei, Xerxes, succesorul lui Darius, din 486, a
iniţiat o nouă expediţie contra Greciei. Unele polis-uri rămân neutre sau se alătură
perşilor, cum au procedat Thesalia şi Teba, nădăjduind să obţină unele avantaje. 30 de
cetăţi, sub conducerea Spartei, s-au reunit în congres la Istmul Corint, unde au hotărât să
reziste militar în faţa invadatorului.
Prin urmare, a fost masată la Termopile o armată de 7000 luptători, conduşi de
regele Spartei, Leonida. Trupele persane au înaintat spre Atena pe care au cucerit-o şi au
jefuit-o. Atenienii se retrăseseră pe insula Salamina. Temistocle a luat iniţiativa echipării
unei flote consistente. În total, flota greacă însuma în jur de 400 de vase, dintre care
jumătate furnizate de Atena. Aceasta a provocat o gravă înfrângere perşilor, în 480 a.
Chr. , în strâmtoarea situată între Salamina şi coastele Aticii.
Anul următor, o armată greacă compusă din 40.000 de hopliţi, aproape jumătate
din acest număr formându-l lacedemonienii şi atenienii., a obţinut un important succes în
bătălia terestră de la Plateea. Mai mult, a fost incendiată baza navală persană din Asia
Mică, de la capul Mycale.

12
 În 478 a. Chr., garnizoana persană din Sestos, ultima bază de pe pământ european,
a fost alungată de atenieni. În urma acestui ultim triumf grec, majoritatea polis- urilor din
Asia Mică şi-au dobândit libertatea.
Perioada care a urmat războaielor medice a fost cunoscută în istoriografie sub
denumirea de pentekontaietia, desemnând perioada de aproximativ de 50 de ani dintre
finalul războaielor medice şi debutul războiului peloponesiac. În această perioadă s-au
acutizat contradicţiile dintre polis-urile greceşti grupate în două ligi rivale, Liga
peloponesiacă şi Liga maritimă de la Delos (ateniană), cea dintâi dominată de Sparta, iar
a doua de Atena, al cărei primat a fost legitimat de consistenta contribuţie la victoria în
războaiele medice. De asemenea, într-un interval de 10 ani, Liga de la Delos a eliminat
flota persană din Marea Egee. Pe de altă parte, confruntarea dintre cele două ligi
simboliza şi disputa între cele două sisteme politice opuse, anume oligarhia şi democraţia.
Contradicţiile s-au dovedit prea mari, astfel încât în 431 a. Chr. a izbucnit războiul
peloponesiac.

Atena lui Pericle (467-428 a. Chr.)

Pericle a continuat procesul de democratizare a statului atenian, demarată de către
Cleisthenes. Atenienii i-au recunoscut, în calitatea sa de strategos autokrator mai multă
autoritate decât îi acorda Constituţia în mod normal.
Mai întâi, Pericle a redus substanţial rolul Areopagului, pe care l-a deposedat de
prerogativele pe care le avea privind supravegherea administraţiei de stat şi a legalităţii.
De asemenea, areopagul nu mai putea face nici anchete asupra modului d etrai al
particularilor. Areopagul mai judeca doar procesele criminale.
Consiliul celor 500 a preluat celelalte prerogative ale Areopagului. Membrii
acestui consiliu şi arhonţii au început să fie remuneraţi pentru serviciile aduse statului.
Atfel, la Atena funcţiile publice au fost salarizate. Zeugiţii, care alcătuiau a treia clasă
censitară, puteau fi aleşi în magistraturi.
Orice cetăţean eligibil putea candida la magistraturile ateniene fără o selecţie
prealabilă. Totuşi, Pericle a procedat la o revizuire foarte severă a listelor de cetăţeni cu
drepturi depline. Astfel, a fost restrâns substanţial numărul celor îndreptăţiţi să participe
la alegerile de magistraţi.

13
 De asemenea, după cum sublinia Indro Montanelli, Pericle a introdus solda în
armată, pentru ca înrolarea să nu însemne ruinarea familiilor celor săraci, precum şi un
mic stipendiu pentru juraţii din tribunale, pentru ca această funcţie să nu rămână un
monopol al bogaţilor. A extins dreptul la cetăţenie
Pericle a stabilit obligaţia, pentru cetăţenii bogaţi şi foarte bogaţi, de a deveni
trierarchi (de a finanţa parţial cheltuielile necesare pentru construirea corăbiilor şi
instruirea echipajelor acestora). De asemenea, aceştia trebuiau să devină choregi,
organizatori ai marilor festivaluri dionysiace.

Războiul peloponesiac (431-404 a. Chr. )

Pentru reconstituirea acestui conflict care a zguduit antichitatea greacă, istoricii se
confruntă cu relative puţinătate a izvoarelor, însă calitatea lor este incontestabilă. Este
vorba în primul rând, de Războiul peloponesiac, elaborată de istoricul Tucidide, lucrare
care a reprezentat momentul de apogeu al istoriografiei antice, şi Hellenika, ale căror
autor este Xenofon. De folos pot fi şi Vieţile paralele ale lui Plutarh precum şi câteva
inscripţii.
Potrivit lui Tucidide, războiul peloponesiac a reprezentat “cea mai mare criză
care a zguduit Grecia şi o parte a lumii barbare; ea a cuprins, ca să spunem aşa,
majoritatea omenirii”. Războiul peloponesiac a antrenat cele două mari alianţe ale lumii
greceşti, Liga de la Delos, dominată de Atena şi Liga Peloponesiacă, dominată de Sparta,
dar în cele din urmă a implicat majoritatea polis-urilor.
Atuul principal al Atenei şi al aliaţilor săi (Chios, Lesbos, Corcyra) consta într-o
flotă importantă şi bine pregătită. Armata de uscat era însă mai modestă, Atena dispunând
doar de 13.000 de hopliţi şi 1200 de călăreţi. Dimpotrivă, spartanii şi aliaţii lor, Boeţia,
Phocida şi Lacrida deţineau o flotă modestă, dar se puteau baza pe aproximativ 40.000 de
hopliţi şi un important număr de călăreţi.
Pericle a hotărât să lase iniţial inamicul să se apropie, însă dorea cu orice preţ să
evite o confruntare terestră.

14
 Războiul peloponesiac a cuprins trei faze importante:
- războiul de 10 ani sau războiul lui Archidamos (431-421 a. Chr), până la aşa-
numita pace a lui Nicias
- reluarea ostilităţilor şi expediţia în Sicilia (421-413)
- războiul Ioniei şi prăbuşirea Atenei (413-404)

1. Războiul de 10 ani sau războiul lui Archidamos (431-421)

În 431 a. Chr. , lacedemonienii sub conducerea lui Archidamos au devastat Atica,
ulterior ei reluându-şi incursiunile. Însă, în 429 a. Chr. , tabăra Atenei, sub conducerea
strategului Phormion, a reuşit să obţină o importantă victorie navală în apropiere de
Naupactos. Însă în 430-429, atenienii au fost decimaţi de o epidemie de tifos, căreia i-a
căzut victimă chiar Pericle.
Ulterior, în vreme ce blocul Ligii Peloponesiace a distrus Plateea, aliata Atenei,
aceasta din urmă a reprimat cu brutalitate revolta din Mytilene. După ce în 426 a. Chr.
strategul atenian Demosthenes a blocat peste 400 de hopliţi lacedemonieni pe insula
Sphacteria, iar Cleon a izbutit să facă numeroşi prizonieri dintre aceştia, 5 ani mai
târziu, în 421 a. Chr. , s-a încheiat aşa-numita pace a lui Nicias. În tot acest răstimp,
succesul a surâs când unei părţi, când celeilalte. Situaţia militară a Ligii de la Delos se
deteriorase semnificativ atunci când, în 424-423 a. Chr. , spartanul Brasidas,
întreprinzând o campanie în Tracia, a cucerit Amphipolis şi a contribuit la îndepărtarea
altor cetăţi de Atena. În 423, s-a semnat şi un armistiţiu care a durat un an.
Pacea lui Nicias a fost o pace teoretică de 50 de ani. Ea era mai degrabă
favorabilă intereselor Atenei, deşi aceasta se confrunta cu unele dificultăţi financiare.
Tabăra peloponesiacă nu a fost prea mulţumită.

2. Reluarea ostilităţilor şi expediţia în Sicilia (421-413)

Cu toate că pacea lui Nicias nu a fost ruptă în mod oficial şi în pofida faptului că,
în 421, s-a parafat o alianţă defnsivă între Atena şi Sparta, cele două rivale au reluat
luptele foarte curând. Însă, în acelaşi timp, atenianul Alcibiade a iniţiat o altă alianţă cu
Argosul. Aceasta din urmă era îndreptată împotriva lacedemonienilor.

15
 Sparta a avut însă câştig de cauză, repurtând succesul militar de la Mantineea, din
418. Prin urmare, Arcadia a intrat în sfera de influenţă a Spartei, iar Argosul a devenit
aliat al acesteia.
În 416-415 a. Chr. , Atena a procedat la cucerirea insulei Melos, iar între 415-413
a. Chr. , a fost organizată expediţia din Sicilia. Operaţiunea era percepută ca un bun prilej
pentru creşterea prestigiului şi puterii ateniene şi a stârnit, iniţial, un puternic entuziasm
popular. Ea s-a transformat însă într-o catastrofă pentru Liga de la Delos. Calitatea şi
organizarea armatei sale nu au fost suficiente pentru a garanta succesul. Neînţelegerile
dintre cei trei strategi care o comandau, anume Nicias, Alcibiade şi Lamachos, au fost
mult prea mari şi s-au repercutat asupra operaţiunilor militare.
Pentru a se sustrage unei judecăţi, Alcibiade a trădat fugind în Sparta, pe care a
încurajat-o să reia războiul împotriva Atenei. Drept urmare, aceasta a invadat Atica în
413 a. Chr. , sub conducerea lui Agis, fiul lui Archidamos. În ciuda ajutorului în trireme
şi hopliţi, aceştia din urmă conduşi de strategul Demosthenes, flota ateniană a fost
distrusă lângă Siracuza de către o coaliţie alcătuită din armatele siracuzană,
lacedemoniană şi corintiană. Această coaliţie era condusă de spartanul Gyllipos. Cei doi
strategi, Nicias şi Demosthenes au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.

3. Războiul Ioniei şi prăbuşirea Atenei

Dezastrul din Siracuza, distrugerea câmpiilor din Atica şi întreruperea exploatării
zăcămintelor de plumb din Laurion, din pricina prezenţei lacedemoniene au constituit
cauzele principale care au stat la temelia crizei economico-financiare pe care a traversat-o
Atena. Regele Persiei, Darius al II-lea a promis ajutor financiar peloponesienilor. Aceştia
din urmă au încheiat un acord de colaborare cu satrapul Tissaphernes.
După aceea, au pornit aşa-numitul război al Ioniei prin atacarea unor polis-uri din
Liga ateniană, precum Chios, în 412 a. Chr. , Teos, Milet. În schimbul asistenţei oferite,
Darius al II-lea a pretins reprimirea cetăţilor de pe litoralul Asiei Mici după ce vor fi fost
eliberate de sub dominaţia Atenei.
În 411 a. Chr., Alcibiade, reîntors la Atena, a reuşit să dea o lovitură de stat
oligarhică cu ajutorul unui grup de atenieni bogaţi. A fost instaurat regimul celor patru
sute la Atena, care era dispus să încheie pace. Fiindcă a fost imposibilă parafarea unui

16
acord final cu Sparta, regimul celor patru sate a lăsat puterea unui guvern mai moderat,
compus din 5000 de cetăţeni, înlocuit însă, la rândul său, în 410, de un regim democratic.
Situaţia militară a Atenei s-a agravat între timp. Ea a suferit o gravă înfrângere
militară navală şi totodată un eşec diplomatic atunci când Eubeea şi Bizanţ au părăsit
alianţa. În 408 însă Alcibiade a recucerit Bizanţul şi, reîntors glorios la Atena, a fost
numit strateg şi învestit cu depline puteri.
La Sparta a devenit navarh (amiral) Lysandros, care se remarca drept un foarte
bun tactician. El a înfrânt o parte a flotei ateniene din Ionia, la Notion, în 406 a. Chr. Prin
urmare, Conon, succesorul lui Alcibiade, s-a retras cu flota în portul Mytilene. Primind
întăriri, el a reuşit să învingă flota peloponesiacă, fructificând şi îndepărtarea lui
Lysandros. Această victorie nu s-a dovedit a fi decisivă pentru că Ecclesia a respins
negocierile de pace propuse de Sparta.
Primind noi subsidii persane şi fiind rechemat Lysandros, flota lacedemoniană a
procedat la cucerirea Hellespontului, surprinzând la Aigospotamos flota Atenei. Bizanţul
a fost recucerit de spartani, iar aliaţii Atenei înfrânţi pe rând. Atena a fost supusă unei
blocade navale, fiind asediată necontenit.
În martie 404 a. Chr. , Atena a fost nevoită să negocieze şi să capituleze. Atena a
trebuit să accepte condiţiile impuse de Sparta. Acestea nu s-au caracterizat de o foarte
mare asprime, dar Atena era obligată să cedeze întregul său imperiu, să îşi demoleze
fortificaţiile şi să intre în Liga Peloponesiacă. Pentru o scurtă perioadă, la Atena a fiinţat
un regim oligarhic, dar pentru scurt timp, deoarece democraţia va triumfa din nou, în 403
a. Chr..

Aspecte privind criza polis-ului grec în secolul al IV-lea a. Chr.

Victoria Spartei şi a aliaţilor săi în cel mai sângeros conflict care a marcat
antichitatea greacă nu a contribuit însă la diminuarea contradicţiilor dintre polis-uri.
Sparta nu era în măsură să îşi asume rolul conducător în lumea greacă. În
consecinţă, aceasta va traversa o perioadă de criză, în plan politic, dar şi economic,
ideologic, religios şi din punctul de vedere al moravurilor.
Criza politică s-a manifestat prin îndelungi războaie pentru dominaţie în lumea
greacă. Rezultatul imediat a fost reducerea şi dispariţia încrederii cetăţenilor în valorile

17
polisului, antrenând totodată criza morală şi ideologică. Acesta constituie unul dintre
motivele pentru care acum consemnăm numeroase încercări de înfăptuire a unităţii lumii
greceşti în jurul unei cetăţi sau a unui lider cu deosebite calităţi politice şi militare.
În plan politic, criza veacului al IV-lea are mai multe perioade: perioada
hegemoniei spartane (404-371 a. Chr.); perioada hegemoniei thebane (371-362) şi
perioada războaielor sacre care s-au soldat cu impunerea hegemoniei Macedoniei în
lumea greacă (337 a. Chr.). Tot în această perioadă, Atena a revigorat liga maritimă fără
ca aceasta să mai deţină forţa militară din trecut. Deşi era prevăzută în mod expres
egalitatea tuturor membrilor săi, Atena era de fapt şi acum cetatea cea mai influentă.
Perioada hegemoniei spartane s-a caracterizat prin mai multe conflicte între polis-uri şi
prin schimbări de alianţe. Sfârşitul acestei perioade, a însemnat înlăturarea dominaţiei
spartane şi înlocuirea ei, pentru o scurtă perioadă de timp, cu hegemonia tebană. Teba era
lider al Confederaţiei beoţiene, care s-a format către sfârşitul secolului al V-lea a. Chr. În
fruntea acestei confederaţii au fost oameni politici şi generali remarcabili, precum
Pelopidas şi Epaminondas, care au făcut din Teba unul dintre cele mai importante polis-
uri. Încercarea Tebei de a instaura hegemonia sa în lumea greacă s-a lovit de opoziţia a
numeroase cetăţi greceşti şi mai ales a Spartei.
În coaliţia antitebană a intrat şi Atena ulterior. Bătălia de la Mantineea, din 362
a.Chr., terminată nedecis, a aruncat lumea greacă într-o confuzie şi mai mare care a slăbit
puterea de rezistenţă a cetăşilor greceşti în faţa Macedoniei, care devenise un stat
important în Peninsula Balcanică. Pretextul implicării Macedoniei în treburile cetăţilor
greceşti au fost cele două războaie sacre.
În plan ideologic criza secolului al IV-lea s-a manifestat prin declinul sistemului
valorilor politice pe care l-au creat polisurile greceşti. Este vorba de decăderea
democraţiei, fenomen care s-a reflectat şi în gândirea politică a vremii, reprezentată de
mari filosofi precum Palton şi Aristotel, dar şi de teoreticieni politici, cum a fost, spre
exemplu, Isocrates.

18
 Tema III-Macedonia

Ascensiunea Regatului Macedonean sub conducerea lui Filip al II-lea

În opinia cercetătorilor, istoria vechiului stat macedonean începe în timpul regelui
Karam (808-778 a. Chr. ).
În veacurile al VII-lea - al VI-lea, triburile din Macedonia s-au unificat.
În a doua jumătate a secolului al V-lea a. Chr. , cel care a asigurat independenţa
deplină a Macedoniei, extinzându-i teritoriul, a fost Alexandru I. Temporar, el s-a aliat cu
regele Persiei Xerxes în timpul celui de al doilea război medic.
Între 359-336 a. Chr. , regele Filip al II-lea a consolidat puterea Macedoniei,
impunând Greciei hegemonia sa şi devenind cel mai important stat din Peninsula
Balcanică. Macedonia a devenit un stat puternic şi centralizat. Ea a profitat din plin de
neînţelgerile dintre polis-urile greceşti.
Macedonia a cucerit Chersones, din Tracia, Tesalia, Peninsula Calcidică, Delfi,
Atena şi minele de aur din Munţii Pangaion.
Succesele militare şi cuceririle armatei macedoneene au fost mijlocite de
organizarea unei armate deosebit de performante. Este vorba de celebra falangă
macedoneană, o infanterie grea, sprijinită de formaţiuni mai uşoare şi de o cavalerie care
avea o deosebită mobilitate.
Mai târziu, Filip al II-lea a repurtat victoria din Beoţia, de la Cheroneea, în 338 a.
Chr., împotriva unei coaliţii formate din mai multe cetăţi greceşti. După acest moment,
polis-urile au recunoscut supremaţia Macedoniei în lumea greacă.
Cu prilejul Congresului panelen de la Corint, din 337 a. Chr., polis-urile
participante au decis declararea războiului împotriva Imperiului Persan, pentru a răzbuna
atrocităţile perşilor din timpul războaielor medice. Însuşi Filip al II-lea a fost desemnat
comandant militar al expediţiei. Asasinat un an mai târziu de către Pausanias, regele nu a
mai putut să îşi pună în aplicare măreţul plan de zdrobire a Persiei.

19
 Imperiul lui Alexandru cel Mare şi epoca elenistică
După asasinarea lui Filip al II-lea de către Pausanias în 336 a. Chr. , în fruntea
regatului macedonean a ajuns fiul celui dintâi, Alexandru al III-lea, supranumit cel Mare.
Calităţile sale, precum ambiţia, erau incontestabile, dar a avut şansa să preia un stat deja
consolidat şi puternic, a cărui forţă militară era conferită de celebra falangă macedoneană,
organizată de către tatăl său. În decursul unei domnii care a durat numai 13 ani (336-
323), Alexandru Macedon a făcut din statul macedonean un imperiu extins pe trei
continente, Europa, Asia şi Africa. Construcţia sa politică se întindea de la Dunăre până
la Munţii Carpaţi, de la Marea Adriatică la Oceanul Indian, de la fluviul Indus până la
deşertul Namibiei.
Pe plan intern, Alexandru I şi-a asigurat controlul complet, reprimând orice
tendinţă de opoziţie, orice potenţial adversar fiind executat.
Întrucât Tesalia a încercat să se elibereze de sub dominaţia Macedoniei,
Alexandru a intervenit restabilind autoritatea sa acolo. La mijlocul anului 336 a. Chr. , el
îşi consolidase deja poziţia în Grecia, un congres al statelor din Corint confirmând acest
lucru. Alexandru Macedon a preluat comanda trupelor greceşti în râzboiul contra perşilor.
Încă în 335 a. Chr. , a purces la o campanie încununată de succes împotriva
tracilor, ajungând până la Dunăre. Apoi, i-a înfrânt pe iliri, percepuţi ca un potenţial
pericol, şi a înnăbuşit cu brutalitate revoltele izbucnite între timp în Teba. Represiunea a
descurajat ulterior orice intenţie de nesupunere din partea vreunui alt polis.
Pacificând arealul grecesc, Alexandru putea declanşa războiul împotriva perşilor,
proiectat chiar de tatăl său.
Istoricii consideră că epoca elenistică a civilizaţiei greceşti a debutat odată cu
expediţiile lui Alexandru Macedon împotriva Imperiului persan.
Campania antipersană a început în 334 a. Chr. , traversând Hellespontul (în
prezent Dardanele) cu o armată de 35.000 de luptători, incluzând macedoneni şi greci, dar
şi unele contingente alcătuite din traci şi iliri. Printre ofiţerii săi, toţi aceştia fiind
macedoneni, menţionăm pe Antigonus, Ptolemaios şi Seleucos. Pe râul Granicos, în
preajma Troiei, a repurtat o preţioasă victorie, înregistrând pierderi minime, împotriva
unei armate persane destul de numeroase, întărită şi cu mercenari greci. Consecinţa

20
acestui success militar a fost câştigarea obedienţei tuturor statelor din Asia Mică. Se
spune că, în timpul traversării Frigiei, Alexandru a tăiat nodul gordian cu sabia.
În 333 a. Chr. Alexandru a obţinut o nouă victorie la Issos, în nord-estul Siriei,
contra perşilor conduşi de însuşi regele Darius al III-lea. Un an mai târziu a cedat, după
un asediu de mai multe luni, şi oraşul fenician Tyr, un import port maritim.
Stăpân peste cea mai mare parte a Asiei Mici, peste regiunea siro-palestiniană, a
cărei cucerire a fost desăvârşită prin ocuparea Gazei, Alexandru cel Mare a intrat
trumfător în Egipt, în 332 a. Chr. În acelaşi an, el a fondat, la gurile Nilului, oraşul
Alexandria, devenit ulterior cel mai însemnat centru economic, ştiinţific şi cultural al
lumii greceşti. Cirene s-a supus de bună voie. Dominaţia Imperiului Macedonean se
întindea până în ţinuturile Cartaginei.
Încă din această perioadă, remarcăm că Alexandru a tins să se sprijine pe
aristocraţia locală din regiunile ocupate. El a intenţionat să realizeze o sinteză între
macedonieni şi greci, pe de o parte, şi populaţiile orientale, pe de altă parte. Esenţa
elenismului constă tocmai în realizarea acestei sinteze.
În primăvara anului 331, Alexandru a efectuat un pelerinaj la marele templu şi la
oracolul lui Amon-Ra, iar ulterior a fost venerat ca zeu, fiind recunoscut şi ca faraon al
Egiptului. Reorganizându-şi armata în Tyr, a cucerit Babilonul şi a traversat fluviile
Eufrat şi Tigru, după care a înfrânt o armată de dimensiuni apreciabile condusă de Darius
al III-lea, la Gaugamela, în 331 a. Chr. De asemenea, cucerind oraşul Susa, drumul către
Persepolis, capitala Persiei, era deschis pentru Alexandru Macedon. Odată cu ocuparea şi
devastarea Persepolisului, Imperiul Persan îşi înceta existenţa.
Macedon a traversat Indusul în 326 î.Hr. şi a invadat partea de vest a Indiei. După
acest moment, trupele sale au refuzat să meargă mai departe, ceea ce l-a determinat pe
comandant să se întoarcă în Babilon, unde s-a stins din viaţă în 323 a. Chr..
Pentru a realiza coeziunea imperiului său, Alexandru a înfiinţat un număr
important de oraşe, majoritatea fiind numite Alexandria. Veteranii greci din armata sa s-
au stabilit în aceste oraşe, care au atras, de asemenea, comercianţi, negustori şi cărturari.
În ele a fost introdusă cultura greacă, iar limba greacă a devenit cunoscută pe scară largă.
Astfel, Alexandru a extins influenţa civilizaţiei greceşti pe un teritoriu vast.

21
 În epoca elenistică (secolele IV-I a. Chr.), perioadă care durează până la
instituirea supremaţiei romane, cultura greacă a fost la înălţime în zona Mării Mediterane
şi în Orientul Mijlociu. Este numită elenistică pentru a fi diferenţiată de cultura elenă a
Greciei antice. Lumea elenistică a fost dominată de trei mari monarhii întemeiate de
succesorii lui Alexandru cel Mare, numiţi diadohi. Este vorba de Egipt, aflat sub
stăpânirea dinastiei Ptolemeilor, Siria, care se găsea sub dominaţia dinastiei Seleucizilor,
şi Macedonia, sub dinastia Antigonizilor. Cel mai întins, dar totodată cel mai eterogen din
punct de vedere etnic era regatul Seleucizilor, care se întindea de la Marea Egee până în
India. Mai târziu, din regatul Seleucid s-au desprins şi alte state elenistice, precum regatul
parţilor, regatul Pontului şi Pergamul.
Între diadohi, s-a desfăşurat o aprigă luptă pentru succesiunea lui Alexandru. În afară de
Antigonos, Ptolemaios şi Seleucos, printre diadohi se impun amintiţi şi generali
importanţi şi apropiaţi ai lui Macedon, precum Lysimachos, Perdiccas, Antipatros,
Eumenes şi Crateros. Epoca diadohilor a durat până în anul 281 a. Chr. , când
Lysimachos şi Seleucos au fost asasinaţi . Mai târziu, din statul Seleucizilor se desprind
alte state elenistice, precum regatul parţilor, Pontul şi regatul Pergamului.
Perioada următoare epocii diadohilor este denumită a epigonilor, între regatul
Lagizilor din Egipt şi regatul Seleucizilor, izbucnind mai multe războaie, cunoscute sub
denumirea de războaie siriene, a căror miză a fost dominaţia asupra regiunii siro-
palestiniene.
Istoria epocii elenistice se împleteşte, de la finele secolului III a.Chr., cu istoria
statului roman. Încă din timpul celui de-al doilea război punic, romanii vor declanşa
primul război macedonean, care a marcat imixtiunea din ce în ce mai puternică a Romei
în treburile statelor elenistice. În anul 200 a.Chr., armatele romane ajung pentru prima
dată în Asia Mică, ceea ce a marcat începutul sfârşitului pentru regatul seleucid. Cel care
a pus capăt regatului seleucid a fost Pompeius, în 63 a. Chr.
În 168 a. Chr. , independenţa Macedoniei a luat sfârşit după victoria romanilor în
bătălia de la Pidna. De asemenea, Macedonia a fost transformată în provincie romană în
148 a. Chr. în urma războaielor macedo-romane. Mai târziu, în 31 a. Chr. , cel din urmă
regat elenistic, Egiptul Lagizilor a devenit provincie romană. Ea era administrată de un
proconsul resident la Salonic.

22
 Tema IV- Roma în epoca regalităţii şi la începutul perioadei republicane

Consideraţii generale şi periodizare

Roma antică reprezintă, probabil, cel mai important capitol al istoriei antice şi una
dintre cele mai importante pagini ale istoriei universale. Alături de istoria Greciei
antice, antichitatea romană a servit drept model pentru civilizaţia modernă.
Roma antică şi-a exercitat dominaţia asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute
din acea vreme. Stăpânirea romană se exercita asupra a trei continente, Europa, Asia
şi Africa, de la Oceanul Atlantic până în Mesopotamia şi din Scoţia actuală până în
Egipt.
Roma era situată în Italia, o peninsulă în centrul Mării Mediterane. Până în timpul
lui Augustus, în antichitate se înţelegea prin Italia o realitate geografică diferită de
cea de astăzi, ea întinzându-se până în ţinuturile celtice. De acestea, Italia era separată
de râul Rubicon. Reforma administrativă a lui Augustus a determinat o accepţiune
identică cu cea de astăzi. Astfel, prin Italia se înţelegea inclusiv regiunea Munţilor
Alpi. Denumirea provine de la populaţia italilor, care locuia în sudul peninsulei.
La începutul istoriei sale, Roma a fost o mică cetate din regiunea Latium, iar
romanii desemnau o populaţie latină. Spre deosebire de Grecia antică, Italia era foarte
eterogenă din punct de vedere etnic. Menţionăm, între populaţiile care se găseau în
peninsula Italică, ligurii, etruscii, latinii, veneţii, oscii, umbrii, samniţii ş. a. m. d.. la
aceştia, se adăugau siculii şi sicanii, din Sicilia. În nordul Italiei, erau populaţiile
celtice.
În privinţa periodizării istoriei romane, cosemnăm următoarele etape:
- epoca regalităţii (753-509 a. Chr. )
- epoca republicană (509-27 a. Chr. )
- epoca imperială (27 a.Chr. - 476 d. Chr.). Unii autori consideră că epoca
republicană se împarte, la rândul său, în trei subperioade: republica aristocratică,
până în jurul anului 300 a. Chr.; republica democratică, până către sfârşitul
secolului II a.Chr. şi perioada războaielor civile până la sfârşitul republicii (27
a.Chr.). Epoca imperială are două mari perioade: Principatul (27 a.Chr. - 284
d.Chr.), şi Dominatul (după 284).

23
 Epoca regalităţii

În conformitate cu calculele făcute de eruditul roman din sec. I a.C. Marcus

Terentius Varro, Roma ar fi fost întemeiată la 21 aprilie 754/753 a.C. Este o dată
acceptată în mod tacit de istorici, deşi nu putem controla cu date independente cronologia
lui Varro. Trecutul îndepărtat al poporului roman este învăluit în legendă.
Grecii au fost aceia care au făcut primele speculaţii despre istoria timpurie a
romanilor, pe care au încadrat-o în filonul tradiţional al istoriei greceşti. În conformitate
cu aceste povestiri, care au fost sintetizate de Vergilius în poemul său Eneida,
începuturile Romei sunt legate de mitul războiului troian. Eroul troian Aeneas, fiul lui
Anchise şi al zeiţei Aphrodita, ar fi scăpat de la distrugerea Troiei împreună cu tatăl şi
fiul său şi cu un grup de tovarăşi. După lungi peregrinări pe mare, Aeneas a ajuns în
Latium unde s-a impus printre conducătorii locali. După moartea sa, fiul său Ascanius
întemeiază oraşul Alba Longa unde vor domni în continuare 12 regi, descendenţi ai săi.
Ultimul rege, Amulius, îl detronase pe fratele său Numitor, obligând-o pe fiica acestuia,
Rhea Sylvia, să devină vestală, pentru a nu avea copii. Dar zeul Marte s-a îndrăgostit de
ea, născând astfel doi gemeni, Romulus şi Remus. Ca şi în legendele relative la Sargon I,
Moise sau Cyrus al II-lea, unde aceste personaje trebuiau ucise, cei doi gemeni au scăpat
de la moarte fiind alăptaţi de o lupoaică şi apoi crescuţi de o familie de păstori. Ajunşi la
maturitate, cei doi gemeni au repus în drepturi pe Amulius şi au hotărât întemeierea unei
noi cetăţi pe malul Tibrului, acolo unde fuseseră hrăniţi de lupoaică. Între cei doi fraţi s-a
iscat o ceartă în urma căreia Remus a fost ucis.
Cercetătorii moderni consideră că această legendă nu are legătură cu realitatea
istorică, deoarece romanii şi latinii nu erau troieni, ci o populaţie din Latium, apariţia şi
dezvoltarea ei datorându-se unor factori complecşi de natură mitologică şi politică. De
origine greacă, această legendă a fost acceptată de romani şi folosită adesea în susţinerea
intereselor lor politice. În plan intern, reprezentanţii gintei Iulia, care se considerau
descendenţi ai întemeietorilor troieni, au speculat în interes propriu această legendă.
Epoca regală este în genere puţin cunoscută. Cercetările arheologice din Latium,
Italia centrală şi din Campania au arătat că Roma a apărut ca o aglomeraţiede tip urban

24
relativ târziu, în timpul dominaţiei etruscilor. Până atunci, aşezarea de pe Palatin nu se
deosebea în mod fundamental de multe alte localităţi din Latium.
În conformitate cu tradiţia analistică romană, consemnată de istoricii romani de
mai târziu, Roma a fost condusă de şapte regi. Primul dintre aceştia, Romulus, este
considerat un personaj legendar, pentru a da Romei un întemeietor.
Ceilalţi şase, Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Martius, Tarquinius
Priscus, Servius Tullius şi Tarquinius Superbus, sunt personaje istorice reale. Pe seama
fiecăruia dintre aceşti regi, tradiţia legendară a pus un număr de înfăptuiri prin care Roma
a devenit o cetate cu o organizare politică şi socială caracteristică.
Până la Servius Tullius, Roma era condusă de un rege ajutat de senat care era
format din trei sute de membrii, reprezentând cele trei sute de ginţi, şi de o adunare a
curiilor, comitia curiata, care reprezenta adunarea poporului.
Populus romanus era format din trei triburi: Ramnes sau Ramnenses, Tities sau
Titienses şi Luceres. Fiecare trib era format din zece curii, iar fiecare curie avea zece
ginţi. Aşadar, la Roma erau trei triburi,treizeci de curii şi trei sute de ginţi.
În a doua jumătate a secolului VI a.C. a domnit regele Servius Tullius. Pe seama
sa, tradiţia a pus o însemnată reformă cu caracter social şi militar. Critica istorică
consideră însă că această reformă a căpătat forma pe care o cunoaştem astăzi mult mai
târziu, în timpul republicii, deoarece în corpul acestei reforme nu se face nici o deosebire
între patricieni şi plebei, deosebiri care, în plan politic, au dispărut abia către sfârşitul
secolului al IV a.C.
Reforma pusă pe seama lui Servius Tullius are unele puncte comune cu reforma
timocratică a lui Solon şi cu acea a lui Clisthenes. În conformitate cu această reformă,
populus romanus era împărţit pe baza averii şi după domiciliul atribuit fiecărui trib.
Totodată reforma însemna şi o reorganizare a armatei. Cetăţenii erau împărţiţi în 193 de
centurii, formând şase clase în funcţie de avere. În prima clasă, intrau cetăţenii cei mai
bogaţi care aveau o avere de cel puţin 100.000 de aşi. Ei formau, din punct de vedere
militar 98 de centurii, dintre care 18 erau de cavaleri şi 80 de infanterişti, ultimii împărţiţi
în două categorii după vârstă şi aptitudini, anume 40 de centurii de iuniores şi 40 de
seniores.

25
 Celelalte categorii aveau venituri mai mici şi sarcini militare de asemenea mai
mici. Alături de comitia curiata, a fost creată comitia centuriata, care a reprezentat timp
de secole cea mai de seamă formă de manifestare a adunării poporului. Legea avea
şiprevederi referitoare la sistemul de vot. Se vota pe centurii, fiecare centurie având un
vot, iar votul începea cu prima clasă, deoarece în concepţia vechilor romani cei mai
bogaţi erau cei mai interesaţi în apărarea patriei. Cum în prima categorie erau mai mult de
jumătate din toate centurile, de obicei votul se limita la prima clasă, arareori votau şi
clasele a doua şi a treia. S-a renunţat la cele trei triburi gentilice, întreaga populaţie fiind
împărţită în patru triburi, după criteriul teritorial al domiciliului: Suburbana, Palatina,
Esquilina şi Collina.
Reforma atribuită lui Servius Tullius a avut o importanţă excepţională în sistemul
politic şi social roman, prevederile sale reglementând viaţa politică de la Roma timp de
multe secole, în fapt până la sfârşitul republicii, deşi unele din prevederile sale au suferit
de-a lungul secolelor unele modificări.
Epoca regală ia sfârşit în anul 509 a.C., când ultimul rege etrusc, Tarquinius
Superbus, a fost înlăturat, deoarece a avut o domnie abuzivă care a nemulţumit o mare
parte a cetăţenilor romani. Aceste abuzuri au rămas întipărite în memoriaistorică a
romanilor, regalitatea fiind considerată un sistem de conducere odios. Înlocul regilor au
fost aleşi doi consuli, care au fost cei mai vechi magistraţi romani, ei ilustrând noua
formă de guvernământ de la Roma, anume republica.

26
 Tema V: Roma în perioada Republicii

Lupta celor două ordine

În anul 509, regalitatea a fost instaurată o republică aristocratică. Puterea regală a

fost înlucuită de magistraţi anuali, numiţi consules de către Titus Livius şi praetores,
după alţi autori. Din instituţia regalităţii, a mai rămas doar un preot cu nume straniu, rex
sacrorum.
Principalele categorii sociale în Roma antică erau patricienii (de la patres, părinţi)
şi plebeii (de la pleo, a umple). Lupta împotriva monarhiei fusese câştigată de către
patricieni în alianţă cu plebea. Prin urmare, cei dintâi au fost nevoiţi să procedeze la o
importantă concesie în favoarea plebeilor, anume Lex Valeria de provocatione. Legea a
fost datată chiar în 509 a. Chr. conform tradiţiei şi prevedea apelul la popor, la plebe în
unele chestiuni. Din 509, până în 287 a. Chr. , cea mai importantă contradicţie din
societatea romană a opus plebeii patricienilor, confruntare cunoscută sub titulatura de
lupta dintre cele două ordine.
Drepturile generale ale unui cetăţean roman erau următoarele: ius commercii
(drepturi economice, desemnând dreptul de proprietate asupra pământului), ius conubii
(dreptul la căsătorie legală), ius sufragii (dreptul de a alege), ius honorum (dreptul de a fi
ales în magistraturi). Ori, plebeii beneficiau de drepturi economice şi de dreptul de a
alege.
Plebea, puternic stratificată, avea în principal revendicări de ordin social. Apăsaţi
de datorii debitorii răsăundeau cu propria persoană pentru neplata acestora. La aceste
considerente, se adăuga o spinoasă problemă agrară. Teritoriile ocupate de Roma au
devenit parţial ager publicus, fiind folosit de patricieni. Plebea cerea, de asemenea,
restrângerea lotului folosit de către patricieni şi înfiinţarea de colonii în afara Italiei.
Doleanţele juridice erau determinate de lipsa unui cod de legi scrise, realitate ce ducea la
unele arbitrarii. De asemenea, plebeii doreau căsătorii mixte. Doleanţele politice vizau
accesul la magistraturi până la Senat, precum şi impunerea voinţei plebei în comiţii.
Plebeii aveau motive întemeiate să îşi prezinte revndicările pe măsură ce rolul lor în

27
armată sporea, iar numărul patricienilor scădea. Necesităţile militare au generat, deci,
unele compromisuri.
În anul 494 a. Chr. s-a produs o primă criză majoră când plebeii s-au retras pe
Mons Aventinus, ameninţând cu separarea de Roma şi distrugerea acesteia. De aceea, au
fost instituite magistraturi propri ale plebei, anume tribunii plebei, care aveau misiunea
de a apăra interesele plebeilor în faţa statului roman. La început, erau doi plebei
corespunzând celor doi consuli, apoi patru corespunzând celor patru triburi urbane, iar
începând din 475 numărul lor a crescut la zece. Tribunii plebei aveau prerogative foarte
mari, ceea ce a făcut ca ei să reprezinte în timpul republicii un factor constituţional de cea
mai mare importanţă. Erau persoane sacrosancte şi inviolabile. Cei care se atingeau de
persoana lor săvârşeau un sacrilegiu. Aveau dreptul de veto (ius intercessionis), adică
dreptul de a se opune oricărei măsuri care leza interesele plebeilor, aveau ius auxilii, prin
care acordau sprijin plebeilor urmăriţi de autorităţile romane, casa tribunului plebei fiind
inviolabilă, la care se adăuga ius edicendi, adică dreptul de a emite edicte privitoare la
plebei.
Plebea avea să beneficieze şi de adunări proprii, concilia plebis. Acestea puteau
emite plebis scitum (plebiscite), sintagmă care desemnează decrete, hotărâri adoptate de
aceste adunări. Astfel, plebea devenea un fel de stat în stat. Concilia plebis a evoluat către
comitia tributa, care cuprindea atât patricieni, cât şi plebei, în funcţie de domiciliu, iar
plebea era mult mai bine reprezentată. În 449 a. Chr. , a fost adoptată Lex Valeria
Horatia, prin care plebiscitele primesc putere de lege, cu condiţia ratificării lor de către
Senat. Mai târziu, în 287 a. Chr. , prin Lex Hortensia, plebiscitele votate de comiţiile
tribute s-au eliberat s-au eliberat de acea autoritas a Senatului. Astfel, comiţiile tribute
au devenit principalul organ legislativ pentru Populus Romanus.
Următoarea etapă importantă în lupta plebeilor s-a produs în 451-449 a. Chr. ,
când a avut loc o nouă secesiune a plebei. Atunci s-a creat o Comisie de decemviri, cu
sarcina de a redacta legi. Sursa de inspiraţie au constituit-o legile greceşti. Munca acestei
comisii s-a materializat în Legea celor 12 table (Lex duodecim tabularum). Legea celor
12 table a fost considerată de toţi juriştii romani de mai târziu drept izvorul întregului
drept public şi privat roman. După Titus Livius, scopul acestui cod de legi era să
stabilească egalitatea în drept a tuturor cetăţenilor. Legea avea prevederi precise

28
referitoare la modul în care se putea dobândi o avere mobilă, mai ales vitele, şi o avere
imobilă, în principal pământul. Se făcea trecerea de la simpla posesie a pământului la
proprietatea deplină asupra acestuia. Singurul criteriu de departajare socială era averea.
De asemenea, legea stabilea şi dreptul familiei. Pater familias avea puteri depline
asupra întregii familii, care era formată din soţie, copii, nepoţi şi strănepoţi. Căsătoriile se
puteau încheia fie numai în interiorul ginţilor patriciene, fie numai în interiorul ginţilor
plebeene. Totodată, Legea celor 12 table interzicea căsătoriile mixte. Acest drept va fi
câştigat prin Lex Canulea din anul 445 a. Chr.. Canuleius a încercat să obţină şi
magistratura consulatului pentru plebe, dar nu a reuşit.
Un moment important în egalizarea celor două grupuri sociale îl reprezintă legile
Licinia – Sextia, din anul 367, numite astfel după numele iniţiatorilor ei, tribunii plebei,
Licinius Stolo şi Sextius Lateranus, prin care cea mai însemnată magistratură romană,
consulatul, a devenit accesibilă plebeilor. De acum înainte, în mod obligatoriu, unul din
cei doi consuli trebuia să fie de origine plebeiană. În anii şi deceniile următoare, şi
celelalte magistraturi au devenit accesibile plebeilor: edilitatea curulă, censura,
praetura. Colegiul preoţilor, sacris faciundis, care până atunci avea cinci membrii, a
sporit la numărul de zece (decemviri sacris faciundis), din care jumătate erau aleşi dintre
plebei. Colegiul augurilor şi demnitatea de mare pontif (pontifex maximus) au devenit
accesibile plebeilor în anul 300 a.Chr. , prin Lex Ogulnia. Prin aceste legi s-a consfinţit
egalitatea în drepturi dintre patricieni şi plebei, ceea ce marchează sfârşitul perioadei
arisocratice din istoria Romei.
În cursul luptei dintre cele două ordine, s-au cristalizat instituţiile politice ale
republicii romane. La finalul acestei etape, patricienii şi elementele superioare ale plebei
au format categoria denumită nobilitas. Reprezentanţii acestei categorii fac parte şi din
Senat. Proprietatea funciară şi averea determină influenţa politică şi posibilitatea practică
a exercitării de magistraturi. Sub nobilitas, se găseau alte pături sociale, anume
negustorii, meşteşugarii, ţăranii, sclavii.
Sfârşitul luptei celor două ordine a coincis cu sfârşitul societăţii romane arhaice.

29
 Magistraturile Romei republicane
Puterea executivă şi judecătorească erau prerogative ale magistraţilor. Magistraţii
erau persoane alese de adunarea poporului în vederea exercitării în stat, într-un anumit
interval de timp, a puterii publice ca o sarcină de onoare (honor sau honos).
Magistraturile se pot clasifica în:
a) magistraturi patriciene şi plebeene
Primele au fost exercitate la început numai de către patricieni, iar celelalte numai
de plebei. În prima categorie, intră următoarele magistraturi: dictator, magister equitum,
censor, consul, praetor, edilus curis, questor. În a doua categorie avem: tribuni plebis şi
aedilis plebis.
b) magistratus maiores (consul, praetor, censor, dictator, magister equitum) şi
magistratus minores (tribuni plebis, aedilis plebis, aedilis curulis, questor)
c) magistratus cum imperium (consul, praetor, dictator, magister equitum) şi
magistratus sine imperium (toate celelalte)
d) magistraturi extraordinare (dictator, magister equitum) şi magistraturi ordinare
(celelalte).
Imperium implică:
- dreptul de a recruta şi de a lăsa soldaţi la vatră
- dreptul de a purta războaie şi de a încheia tratate, care trebuie ratificate de către Senat şi
de comiţii
- jurisdicţia militară şi jurisdicţia civilă
- dreptul de a fi aclamat
- dreptul de a sărbători triumful, numai cu aprobarea Senatului şi a comiţiilor.
Promagistratul desemnează o persoană care îndeplineşte atribuţiile unui magistrat
fără a fi magistrat. Această situaţie este posibilă doar în afara Romei şi avem două
situaţii: pro consule şi pro praetore.
În ce priveşte raporturile dintre magistraţi, consulii, în număr de doi, formează un
colegiu. În cadrul aceluiaşi colegiu, consulii dispun de par imperium (sunt egali din
punctul de vedere al puterii). Dacă ambii deţin atribuţii militare, s-a convenit ca puterea
să alterneze. De pildă, consulii au faţă de praetori imperium maius, iar praetorii au faţă de
consuli imperium minus.

30
 De obicei, magistraţii romani erau aleşi pentru un an. Excepţie făceau dictatorii,
care erau aleşi pe şase luni, şi cenzorii, care erau aleşi pe cinci ani. Exceptând de
asemenea pe dictatori, ceilalţi magistraţi aveau cel puţin un coleg, toţi colegii având
puteri identice (par potestas).
Pentru a accede la magistraturi, cetăţenii trebuiau să îndeplinească unele
însărcinări prealabile care erau de natură militară sau administrativă. În mod normal, se
începea cu magistratura inferioară şi se înainta treptat până la magistratura cea mai înaltă
care era consulatul. Aceasta constituia cursus honorum, adică ordinea în exercitarea
magistraturilor (quaestor- edil curul- censor- praetor- consul).
Cvestorii au apărut încă din primul an al republicii. Ei erau subalternii consulilor,
fiind numiţi de aceştia. Mai târziu cvestorii erau aleşi de comitia tributa. La început au
fost doi cvestori, pe vremea lui Sulla s-a ajuns la 20, iar în timpul lui Caesar erau 40.
Cvestorii (quaestores), administrau tezaurul public, arhivele statului şi vindeau prăzile de
război.
Edilii (aediles), în număr de doi, erau, la început, subalterni ai tribunilor plebei şi,
de aceea, se numeau aediles plebeii. Mai târziu (367-366), a fost instituită magistratura de
edil curul, însărcinată cu organizarea şi supravegherea spectacolelor şi jocurilor publice.
Cu timpul, cele două magistraturi s-au unit într-una singură. Edilii erau aleşi de comitia
tributa. Ei erau cei care supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, erau
însărcinaţi cu aprovizionarea populaţiei.
Censorii (censores), au apărut mai târziu în sistemul magistraturilor romane (443
a.C.). Erau aleşi pe cinci ani şi aveau prerogative foarte importante. Ei făceau censul,
adică încadrau pe cetăţeni în una din cele şase clase cenzitare, întocmeau listele
senatoriale, stabileau veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului, supravegheau
moravurile publice. Datorită acestor prerogative, censura a devenit o magistratură foarte
râvnită. Spre sfârşitul republicii, ea şi-a pierdut din importanţă. Censorii erau aleşi de
comitia centuriata.
Praetorii (praetores), aveau prerogative mai ales în ceea ce priveşte organizarea
instanţelor de judecată de la Roma. Praetura a apărut şi mai târziu, în anul 376-366, prin
eliberarea consulilor de competenţa jurisdicţiei civile. La început a fost un singur praetor,

31
numit praetor urbanus, deoarece prerogativele sale se limitau la Roma. Prin extinderea
frontierelor statului roman, în anul 242, a apărut un al doilea praetor, numit peregrinus,
deoarece judeca cauzele dintre cetăţenii romani şi peregrini, adică acei locuitori ai
Imperiului roman din teritoriile cucerite.
Cea mai înaltă magistratură ordinară era consulatul. Consulii (consules), au
apărut în primul an al republicii (509 a.C.). erau în număr de doi, cu puteri egale. Ei
întruchipau puterea supremă administrativă şi judecătorească. Toţi ceilalţi magistraţi erau
obligaţi să li se supună. Consulii erau principalii comandanţi militari.
În cazuri excepţionale (grave primejdii externe, revolte populare ş.a. m. d.),
Senatul instituia, pentru şase luni, dictatura. Era un singur dictator, cu puteri
discreţionare. Tribunii plebei nu mai aveau nici un fel de putere în faţa dictatorului. El era
ajutat în exercitarea prerogativelor sale, de un magister equitum, comandantul cavaleriei.
Romanii au apelat cu reţinere la dictatură. În epoca războaielor civile, adeseori dictatorii
erau aleşi pe timp nelimitat, încălcându-se astfel tradiţia constituţională romană.

Alte instituţii politice

Adunarea poporului avea prerogative legislative şi elective. Voinţa populară s-a
manifestat, la Roma, prin intermediul a trei tipuri de adunări care au apărut de-a lungul
timpului. Cea mai veche, încă de pe vremea regilor, a fost comitia curiata.
După reformele atribuite lui Servius Tullius, acesteia i s-a adăugat comitia centuriata,
numită în Legile celor 12 table, adunarea cea mare, deoarece ilustra în cel mai înalt grad
noţiunea de adunare a poporului. Comitia centuriata vota pe centurii, începând cu prima
clasă. Ea alegea prin vot pe magistraţii superiori (consuli, praetori şi censori) şi emitea
legi. Cea de a treia formă de manifestare a adunării poporului a fost concilium plebis,
adunarea plebeilor. Deoarece această adunare avea loc pe triburile în care erau înscrişi
plebeii, concilium plebis mai era denumit şi comitia tributa.
În epoca republicană, prerogativele adunării curiilor (comitia curiata) au devenit
tot mai mici, iar activitatea acesteia era în bună măsură formală. Ea era convocată de
marele pontif şi era însărcinată cu sancţionarea alegerii magistraţilor superiori de către
comitia centuriata, conferindu-le imperium.

32
 Senatul a apărut încă din epoca regalităţii, probabil ca un sfat al bătrânilor (de la
senex, bătrân). În epoca republicană, senatul a devenit una din instituţiile fundamentale
ale statului roman. Senatorii erau aleşi mai întâi de consuli, apoi de cenzori. Până la
Sulla, numărul senatorilor a fost de 300, apoi de 600, 900 în timpul lui Caesar şi 1000 în
timpul celui de-al doilea triumvirat.
Senatul roman avea prerogative foarte inseminate:
1. Confirma legile pe care le adopta adunarea poporului, le interpreta, adaptându-le la
cazurile particulare şi, în unele cazuri, le putea suspenda aplicarea;
2. Declara senatus consultum ultimum, adică starea de urgenţă, prin care consulii erau
însărcinaţi să ia măsurile necesare pentru înlăturarea pericolului care ameninţa statul;
3. Putea suspenda pe magistraţi din funcţie;
4. Propunea numirea unui dictator;
5. Avea un rol foarte important în administrarea
finanţelor statului;
6. Controla activitatea cultelor şi putea accepta introducerea unor noi culte la Roma;
7. Dirija politica externă;
8. Stabilea contingentele de soldaţi şi numea comandanţii armatelor.
În epoca republicii, senatul era o citadelă a aristocraţiei. Poziţia sa deosebită
rezulta şi din aceea că el era păstrătorul moravurilor străbune (mos maiorum), iar
autoritatea sa era una părintească (auctoritas patrum). Hotărârile Senatului se luau în
numele său şi al poporului roman.

33
 Tema VI- Politica externă a Romei Republicane

Istoricii şi scriitorii romani din epoca lui Augustus considerau că Roma a fost
predestinată să conducă lumea. Realitatea a fost desigur alta, deoarece studiul istoriei
romane ne arată că Imperiul roman s-a format de-a lungul a şase secole. Armata romană
(exercitus romanus) a fost una din instituţiile fundamentale ale statului roman şi
principalul instrument al acestuia în promovarea politicii externe romane. Armata romană
a cunoscut o evoluţie în ceea ce priveşte organizarea ei.
La început, doar patricienii şi clienţii lor furnizau efectivele militare, fiecare curie
contribuind cu câte 100 infanterişti şi 10 călăreţi. În această perioadă timpurie, armata
număra, deci, 3000 pedestraşi şi 300 călăreţi.
Reforma atribuită lui Servius Tullius reface armata astfel: cele 18 centurii
ecvestre constituiau cavaleria, următoarele cinci clase infanteria grea şi uşoară; centuriile
mai sărace formează corpul de geniu şi muzica militară. Obligaţia de a servi în armată
începe la 17 ani şi se încheie la 60, dar iuniores (între 17 şi 46 ani) constituie armata
activă, în vreme ce seniores (între 46 şi 60 ani) formează armata sedentară, rezidentă
chiar la Roma.
Tradiţia îi atribuie lui Furius Camillus introducerea soldei în timpul campaniilor şi
înfiinţarea ca unitate tactică a manipulului, legiunea cuprinzând 30 manipuli, iar fiecare
manipulus fiind alcătuit din două centurii.
Marius (sfârşitul secolului al II-lea-începutul secolului I a.C.) a creat o armată de
profesionişti deschizând armata romană accesului celor mai săraci. Soldaţii se angajează
pe o durată de 16 ani, timp în care poartă în permanenţă armele. Această hotărâre a
permis recrutarea unei armate numeroase, cu atât mai mult cu cât, după războiul cu socii,
Italia, inclusiv Gallia Cispadană, a primit dreptul de cetăţenie romană. Marius a adoptat
ca unitate tactică cohorta (600 oameni O legiune cuprinde 10 cohorte, la care se adaugă
1000 de călăreţi. Reforma lui Marius a stat la baza armatei romane mai bine de trei
secole.
Ultima mare reformă a armatei romane a fost târziu, în timpul împăratului
Diocletianus (284-305), când au fost create două categorii de trupe, limitaneii, adică
armata fixată pe graniţă, şi milites palatini, reprezentând armata de manevră.

34
 La începuturile istoriei sale, Roma era o cetate care nu se deosebea în mod
semnificativ de altele care făceau parte din Liga latină, ligă care reunea mai multe cetăţi
din Latium. Tradiţia analistică romană spune că cel mai vechi conflict la care a participat
Roma a fost acela cu Liga latină, din anul 496. În urma acestui război romanii au
încheiat primul tratat de pace, acela cu latinii (493 a.C.). Este vorba de primul dintr-un
lung şir de tratate pe care romanii le vor încheia cu diferite state cu care au fost în
conflict.
Câţiva ani mai târziu, profitând de slăbirea puterii etruscilor, romanii au început
seria conflictelor cu aceştia, care va dura până către a doua jumătate a secolului al III-lea
a.C. Printre primele cetăţi etrusce cucerite de romani au fost Veii, Fidenae şi Volsinii.
Către a doua jumătate a secolului al V-lea, romanii au avut conflicte cu volscii şi
cu equii, în urma cărora o parte a teritoriilor acestor populaţii au fost anexate Romei.
Expansiunea romană a fost întreruptă de invazia celţilor, numiţi de romani galli,
din anul 390 a.C. Este vorba de cel de-al doilea val celtic, ajuns în nordul Italiei. Romanii
au încercat să oprească înaintarea către sud a gallilor, dar în bătălia care a avut loc pe
malul râului Allia, afluent al Tibrului, ei au suferit o gravă înfrângere. Roma a fost
ocupată şi incendiată.Gallii s-au retras numai după ce au primit, ca răscumpărare, o mie
de livre de aur.
Către a doua jumătatea a secolului IV a.C., hegemonia romană se întindea pe un
teritoriu de circa 6000 km2. Între anii 343 şi 290 sunt aşa-numitele războaie cu samniţii
numite astfel deoarece principalul adversar al romanilor au fost samniţii. În realitate
aceste războaie au fost purtate cu mai multe populaţii din centrul şi sudul Italiei, inclusiv
cu etruscii şi cu grecii. În timpul acestor războaie, romanii au fost confruntaţi cu vaste
coaliţii care au pus adeseori în dificultate statul roman.
Primul război cu samniţii a fost între anii 343-341. Principalul rezultat al acestui
conflict a fost anexarea Campaniei şi impunerea definitivă a hegemoniei romane asupra
oraşelor latine. Acestea nu mai aveau dreptul să aibă raporturi directe între ele (ius
commercii şi ius connubii) şi deveneau cetăţi fără drepturi politice (civitates sine
suffragio). Celelalte două războaie cu samniţii au fost între anii 324-290. În aceste
războaie, romanii au luptat pe mai multe fronturi, în Etruria, în Samnium şi în Campania.

35
 Consecinţele războaielor cu samniţii au fost foarte importante, deoarece întreaga
Italie, cu excepţia teritoriilor celtice din nord şi a cetăţilor greceşti din sud, a intrat sub
dominaţia romană.
Între anii 282-272 a. Chr. are loc războiul cu colonia greacă Taras, numită de
romani Tarentum, învinuită de romani că, în timpul războaielor cu samniţii, a sprijinit
financiar coaliţiile anti-romane. Deoarece Tarentul nu avea forţe armate comparabile cu
cele romane, a apelat la Pyrrhus, regele Epirului. Războiul a fost foarte dificil, romanii
suferind mai multe înfrângeri, având mari pierderi în oameni. Totuşi, ei au profitat de
slăbiciunile lui Pyrrhus, obţinând victoria decisivă de lângă Maleventum, care îşi va
schimba numele, în cinstea acestei victorii, în Beneventum.
Consecinţele războiului cu Tarentul au fost de asemenea importante deoarece
autoritatea romană s-a extins mult în sud, afectând deopotrivă interesele cetăţilor greceşti
şi pe cele ale Cartaginei, pregătind astfel o nouă etapă în expansiunea romană, anume
războaiele punice.

Războaiele punice
Dacă în anul 338 a.Chr. Roma îşi exercita autoritatea asupra unui teritoriu de cca.
11.000 km2, la sfârşitul războaielor cu samniţii şi cu Tarentul, suprafaţa acestui teritoriu
era de cca. 80.000 km2, ceea ce transforma Roma în cel mai puternic stat din Peninsula
Italică.
Războaiele punice sunt denumite astfel după numele de puni (poeni) sub care erau
cunoscuţi în Italia carthaginezii. Carthagina era o veche colonie feniciană a Tyrului, care
a cunoscut o dezvoltare remarcabilă datorită comerţului intermediar în întregul bazin
occidental al Mediteranei. Interesele carthaginezilor vizau şi Sicilia, unde erau de altfel
unele colonii feniciene. În sudul Italiei şi în Sicilia, au intrat în contradicţie interesele
romanilor cu cele ale carthaginezilor. Războaiele punice, şi mai ales cel de-al doilea, au
avut o importanţă cu totul deosebită pentru evoluţia statului roman, deoarece Roma a fost
la un pas de a fi înfrântă, cu consecinţe greu de imaginat pentru evoluţia ulterioară a lumii
antice şi, desigur şi a celei medievale şi moderne.
Primul război punic (264-241) a avut ca pretexte unele conflicte locale din
Sicilia. Pentru aplanarea acestor conflicte, au fost chemaţi în ajutor atât carthaginezii cât

36
şi romanii, aceştia din urmă fiind interesaţi să elimine concurenţa carthagineză. Războiul
a fost foarte schimbător, cu victorii şi înfrângeri de o parte şi de alta.
Carthaginezii n-au ştiut să profite de supremaţia lor maritimă şi au lăsat iniţiativa
pe seama romanilor care şi-au construit, la rândul lor, o puternică flotă cu care a obţinut
câteva victorii navale care au hotărât soarta războiului. Carthaginezii au fost nevoiţi să
ceară pace, care s-a încheiat prin pierderea posesiunilor cartagineze din Sicilia, şi prin
plata unei despăgubiri de război de 3200 talanţi. Victoria romană din primul război punic
a avut consecinţe dramatice pentru carthaginezi, care pierdeau astfel una dintre cele mai
de seamă pieţe de desfacere. De asemenea, ei au pierdut şi influenţa pe care o aveau în
Sardinia şi Corsica. Pentru a depăşi dificultăţile cauzate de înfrângerea din primul război
punic, carthaginezii au hotărât să cucerească Hispania, vast teritoriu cu numeroase bogăţii
ale solului şi ale subsolului, cu o numeroasă populaţie celtiberă. În anii 237/236,
generalul cartaginez Hamilcar Barcas a început cucerirea Hispaniei. După moartea
acestuia (228), la conducerea operaţiunilor militare a fost numit Hasdrubal, iar după
decesul său, fiul lui Hamilcar Barcas, Hannibal, în vârstă de numai 25 de ani. Hannibal
era pătruns de ura împotriva romanilor şi toate acţiunile sale ulterioare au avut drept ţel
distrugerea statului roman. El a continuat cucerirea Hispaniei. Ceea ce a înveninat
raporturile dintre romani şi carthaginezi a fost ocuparea de către aceştiadin urmă a
oraşului Saguntum, cu care romanii încheiaseră, în anul 227 a.C., un tratat de alianţă.
Romanii au trimis o ambasadă în Carthagina care a cerut predarea lui Hannibal.
La refuzul conducerii carthagineze, romanii au declarat război. Ambele tabere făcuseră
mari pregătiri. Romanii voiau să poarte războiul în afara Italiei şi, pentru aceasta, au
pregătit două armate care urmau să fie trimise în Hispania şi în nordul Africii. Dar acest
plan a fost răsturnat de acela al lui Hannibal, greu de imaginat pentru acele vremuri, care
a conceput purtarea războiului în Italia, mizând pe faptul că populaţiile din Italia, abia
cucerite de romani, aveau să-l sprijine.
Astfel a început cel de al doilea război punic, cel mai dificil pe care îl purtaseră
romanii până atunci (218-201 a. Chr.). Hannibal a pornit din Hispania cu o numeroasă
armată, s-a îndreptat spre nord, a trecut Munţii Pirinei, a străbătut sudul Galliei şi Munţii
Alpi ajungând, spre surprinderea romanilor, în anul 218, în nordul Italiei. Aici romanii au
fost înfrânţi în două bătălii sângeroase (Ticinus şi Trebia). După aceea, carthaginezii au

37
înaintat în Etruria, unde au înfrânt din nou pe romani lângă lacul Trasimenus. După
această victorie, Hannibal, care a avut şi el pierderi însemnate, a înaintat pe ţărmul Mării
Adriatice, pentru a stabili legătura cu Carthagina, stabilindu-se în Apulia.
În anul 216 a.C., în Apulia, la Cannae, a avut loc cea mai mare bătălie din acest
război, terminată cu o catastrofă pentru romani, care au pierdut cea mai mare parte a
armatei (peste 30.000 de soldaţi), precum şi pe unul dintre consuli, Lucius Aemilius
Paulus. Hannibal, care se dovedise încă o dată a fi un general de geniu, nu a profitat însă
îndeajuns de această victorie, permiţând romanilor să-şi refacă forţele şi să preia iniţiativa
strategică.
În anii următori, romanii şi-au reimpus dominaţia asupra Campaniei şi Siciliei şi
au obţinut unele victorii în Hispania, unde fusese trimis un corp expediţionar încă de la
începutul războiului. În această etapă a războiului, de la romani s-au remarcat mai ales
comandanţi militari din ginta Scipionilor. În anul 209, Publius Cornelius Scipio cucereşte
Carthagina Nouă, ceea ce a marcat sfârşitul dominaţiei carthagineze în Hispania (anul
206 a.C.), şi începutul dominaţiei romane în această peninsulă. În anul 204 a.C., în
fruntea unei puternice armate, Scipio debarcă în Africa. La Zama, romanii obţin victoria
decisivă împotriva lui Hannibal, marcând sfârşitul acestui lung şi sângeros conflict. Prin
pacea care s-a încheiat, Carthagina pierdea toată flota precum şi posesiunile, cu excepţia
celor din Africa, şi era obligată să plătească, în decurs de 50 de ani, o despăgubire de
10.000 talanţi. Tratatul de pace conţinea o prevedere interesantă şi foarte perfidă, în
acelaşi timp, anume interzicea carthaginezilor să poarte război în nordul Africii fără
acordul romanilor.
Încălcarea acestei prevederi a constituit pretextul pentru declanşarea, mai târziu, a
celui de-al treilea război punic (149-146), deşi Carthagina încetase să mai fie o
primejdie pentru romani. Ea a fost distrusă, iar teritoriul său va forma prima provincie
romană din Africa. Urmările victoriei romane în cel de-al doilea război punic au fost
deosebit de însemnate. Roma devenea cel mai puternic stat din partea occidentală a
bazinului mediteranean. Din această poziţie, romanii vor intra în conflict cu statele
elenistice din bazinul oriental al Mediteranei (Macedonia, statul Seleucizilor şi Egiptul).
Expansiunea romană în răsărit este un alt mare capitol al procesului de formare al

38
Imperiului roman, care durează din anul 228, când s-a produs primul război cu ilirii, până
în anul 31, când ultimul stat elenistic, Egiptul Lagizilor, a fost transformat în provincie
romană. În urma celor trei războaie macedonene (215-168), Macedonia, cel mai
important stat elenistic din Peninsula Balcanică, a fost transformată în provincie romană
(148 a.C.) care, după anul 146 a.C., va cuprinde şi Grecia.
Între 192 şi 63 romanii vor duce mai multe războaie cu regatul Seleucizilor, în
urma cărora statul acestora a fost desfiinţat. În anul 31 ca o consecinţă a războiului civil
dintre gruparea lui Octavianus şi aceea a lui Antonius, Egiptul, ultimul stat elenistic
important, a fost transformat în provincie romană. Ca urmare a expansiunii romane către
răsărit, la sfârşitul republicii frontiera statului roman se stabilise pe Eufrat.
În partea vestică, romanii şi-au impus definitiv dominaţia supra Hispaniei abia în
timpul lui Augustus, deoarece locuitorii de aici au acceptat cu greu dominaţia romană,
răsculându-se adeseori. Nordul Africii a intrat sub stăpânirea romană de asemenea către
sfârşitul republicii. Ultima mare cucerire romană din epoca republicană, a fost Gallia,
între anii 58-51. În timpul domniei lui Augustus, au fost cucerite şi teritoriile de la nord
de Alpi, astfel că limesul roman se fixase pe linia Rhinului şi a Dunării superioare.

39
 Tema VII- Războaiele civile şi triumviratele.
Aspecte ale vieţii sociale şi economice

Sistemul politic republican, care s-a dovedit foarte stabil timp de multe secole, a
încetat să mai corespundă, către finele secolului al II-lea şi începutul secolului I,
realităţilor politice economice şi sociale din Imperiul roman. Această realitate se explică
prin chiar istoria Romei, care a evoluat, de la un oraş-stat cu o întindere mică, la un vast
imperiu. Sistemul constituţional roman fusese creat pentru necesităţile unui astfel de stat,
care presupunea participarea directă a cetăţenilor la treburile publice. Dar extinderea
statului roman a făcut ca cetăţenii care locuiau adeseori foarte departe de Roma, să nu
mai poată participa la viaţa politică, ceea ce făcea ca cele mai însemnate măsuri care se
luau în comitia centuriata să fie opera plebei romane, o categorie socială care constituia o
masă de manevră în mâna politicienilor care putea să-i cumpere voturile. La aceasta
trebuie adăugate şi alte cauze, cum ar fi rolul tot mai mare jucat de armată, precum şi
unele transformări suferite de economia şi societatea romană. Reforma armatei romane,
operă a lui Marius, a transformat-o dintr-o armată prin excelenţă cetăţenească, cum
fusese până atunci, într-o armată de profesie, în care soldaţii erau strâns legaţi de
comandantul lor. Astfel se explică de ce unii generali care s-au implicat în viaţa politică
nu au ezitat să folosească armata în susţinerea intereselor lor politice. Aceste transformări
au avut ca urmare un lung şir de războaie civile care au dus la ruinarea sistemului politic
republican şi la apariţia ideii instaurării unui regim monarhic.
Primul moment important în lungul şir al războaielor civile îl constituie acela care
au avut ca protagonişti pe Marius şi Sulla, liderii a două grupări politice opuse, popularii
şi optimaţii (89-82). Acest război civil a avut loc în contextul războaielor cu Mithridates
al VI-lea Eupator, regele Pontului, care dorea să înlăture dominaţia romană din Orient.
Începutul propriu-zis al războaielor civile a fost determinat de refuzul lui Sulla de
a se supune unei decizii a puterii politice prin care era deposedat de comanda militară în
campania ce urma să înceapă împotriva lui Mithridates. Este primul exemplu major când
un comandant militar nu s-a supus factorului politic. Războiul civil a fost însoţit de
numeroase atrocităţi, care au subminat vechile moravuri romane şi încrederea în
constituţia republicană.

40
 Victorios în acest război, generalul L.Cornelius Sulla instaurează, în anul 82,
dictatura, care se deosebea însă de vechea magistratură cu acelaşi nume, deoarece era pe
termen nelimitat. El a luat o serie de măsuri care limitau drepturile cetăţeneşti precum şi
prerogativele tribunilor plebei şi ale cenzorilor, sub lozinca revenirii la constituţia romană
tradiţională.
După retragerea neaşteptată de la putere a lui Sulla (79 a.C.), disputele politice nu
au încetat, deoarece fiecare din cele două grupări politice încerca să-şi impună propria
voinţă. În acest context, a apărut primul triumvirat (60 a.C.), format din trei oameni
politici remarcabili: Cnaeus Pompeius, care se remarcase ca un strălucit general,
Licinius Crassus, un mare bogătaş care se remarcase şi ca general în timpul răscoalei lui
Spartacus, şi Iulius Caesar, un abil politician. Cei trei îşi promiteau sprijin reciproc pentru
realizarea aspiraţiilor lor politice. Dintre aceştia, s-a remarcat mai cu seamă Caesar care,
sprijinit pe gruparea popularilor, a ştiut să-şi atragă de partea sa opinia publică romană.
Prestigiul său a crescut şi mai mult prin cucerirea Galliei, în urma căreia a făcut dovada
calităţilor sale militare şi a devenit, totodată, cel mai bogat om de la Roma. Refuzul său
de a nu pătrunde cu oştile în Italia, ceea ce era o gravă încălcare a tradiţiilor romane, a
declanşat războiul cu gruparea senatorială condusă de Pompeius. Acesta din urmă a fost
înfrânt, iar Caesar a devenit dictator (45-44). În timpul dictaturii sale, Caesar a luat unele
măsuri menite să întărească statul roman. A fost însă bănuit că doreşte să devină rege,
ceea ce a dus la asasinarea sa.
Asasinarea lui Caesar nu a avut darul să stingă conflictele de la Roma. În anii ce
au urmat, principalii actori ai scenei politice au fost Marcus Antonius, unul dintre cei mai
de seamă locotenenţi ai lui Caesar, şi Caius Octavianus, nepotul şi moştenitorul lui
Caesar, care era foarte tânăr. În ciuda tinereţii sale, Octavianus s-a dovedit un foarte abil
politician, care a ştiut să profite din ostilitatea senatului faţă de Antonius pentru a-şi
atrage simpatii politice. În anul 43 a.C. se formează cel de-al doilea triumvirat, compus
din Antonius, Octavianus şi Lepidus, un alt ofiţer care s-a remarcat în timpul lui Caesar.
Acest triumvirat avea un caracter oficial, deoarece el a fost recunoscut de către Senat
printr-o lege specială. Nici această asociere politică nu a fost viabilă, deoarece
principalele personaje, Antonius şi Octavianus, aveau interese divergente. Plecat în
Orient pentru a obţine glorie militară, Antonius a fost atras de Cleopatra, regina

41
Egiptului, care urmărea propriile ţeluri politice. Această relaţie a fost speculată de
Octavianus printr-o foarte abilă campanie propagandistică, prin care a reuşit să-şi atragă
mulţi simpatizanţi. Războiul a devenit inevitabil. În bătălia de la Actium, din anul 31
a.C., Antonius şi Cleopatra au fost înfrânţi. După această victorie, Ocatvianus, rămas
singurul stăpânitor al Romei, a pregătit terenul pentru instaurarea unui nou regim politic,
monarhic, care, în prima sa fază, s-a numit Principat.

Aspecte ale vieţii sociale şi economice ale Romei republicane

Structuri sociale
Conform dreptului roman, distingem patru categorii de persoane: oamenii liberi
din naştere (ingenui), liberţii (oameni liberi, dar născuţi sclavi), sclavii şi străinii.
În rândul oamenilor liberi, însă, se diferenţiază mai multe categorii sociale, deosebite prin
avere şi prin puteri la nivel instituţional. Prima distincţie întâlnită în istoria romană este
cea dintre patricieni şi plebei. Originile acestor două categorii sociale nu sunt clare.
Patricienii reprezentau, probabil, vechea populaţie romană, în timp ce plebeii reprezentau
o parte a populaţiei romane, care, se pare, a venit de-a lungul timpului la Roma. Numai
patricienii aveau drepturi politice, iar căsătoriile între cele două categorii erau interzise.
Încă de la începutul Republicii, plebeii au început o îndelungată luptă pentru drepturi
politice, care va dura aproximativ două secole şi se va solda cu omogenizarea politică a
populaţiei romane.
După această omogenizare, pătura superioară a cetăţenilor romani era împărţită în
două mari categorii a căror structurare se va adânci în următoarele secole ale Republicii:
clasa senatorială şi cea ecvestră.
Clasa senatorială, în curs de structurare, era formată din oamenii cei mai bogaţi
de la Roma, care aveau cens senatorial. Din această categorie erau recrutaţi senatorii
romani.
Ordinul ecvestru, mai puţin evidenţiat decât va fi în timpul Imperiului, este legat
de o calificare militară şi derivă din organizarea celor 193 de centurii. Ordinul este destul
de deschis, în el pătrunzând patricieni şi plebei, romani şi italici; în secolele II-I a. C., în
rândul lui intră şi oameni de afaceri, proprietari bogaţi de pământ, liber profesionişti

42
(jurisconsulţi, avocaţi), magistraţi municipali. La sfârşitul secolului al II-lea a. Chr.,
Gracchii le încredinţează tribunalele permanente, pe care mai târziu Sulla le va reda
senatorilor.

Aspecte ale vieţii economice

În ceea ce priveşte viaţa economică, principala ramură a economiei romane era
agricultura. Până la expansiunea Romei în Mediterana şi până la afirmarea ei ca unică
putere a lumii cunoscute, aprovizionarea Oraşului se baza exclusiv pe economia italică.
Odată deschisă calea marilor cuceriri, comerţul se intensifică, prin amplificarea
legăturilor cu Orientul (Pergamul, Syria), cu nordul Africii (Carthagina, Mauretania), dar
şi cu Occidentul (Gallia şi, mai ales, Hispania).
Încontextul legislaţiei favorabile plebeilor, menţionăm în 367 legea cu privire la
datorii (dobânzile plătite până la acea dată se considerau ca fiind parte achitată din
datorie) şi legea agrară, care viza redistribuirea pământului public (ager publicus) în
favoarea plebei. Ager publicus este constituit din toate bunurile mobile pe care statul le
lua prin cucerire, prin moştenire (vezi cazul lui Attalos, regele Pergamului) sau prin
confiscări de la condamnaţi. Leges Liciniae Sextiae stipulează dreptul statului de a
dispune integral de ager publicus şi dreptul fiecărui cetăţean de a ocupa nu mai mult de
500 iugera (1 iugum = 1/4 ha) de pământ sau o păşune nu mai mare decât este necesară
pentru hrana a o sută de vite.
În secolul al II-lea a.C., criza pământului ia amploare. Prin cucerire, ager publicus
sporeşte, dar beneficiarii sunt în continuare marile familii senatoriale. Proprietatea este
împărţită în chip vădit disproporţionat: pe de o parte, există marile proprietăţi (latifundia),
pe de altă parte, micii proprietari deţin foarte puţin pământ, iar lipsa mijloacelor de
subzistenţă creează adevărate crize sociale. Cea mai profundă este cea survenită în timpul
tribunatelor fraţilor Gracchi. Măsurile lor n-au venit decât în întâmpinarea soluţionării
crizei.
Tiberius Gracchus (133 a. C.) a prevăzut o serie de reforme menite să
însănătoşească viaţa economică şi socială şi le-a expus în comitia tributa. Legea sa
reactualizează stipularea legii din 367 conform căreia un cetăţean n-are dreptul la mai
mult de 500 iugera pământ din ager publicus, restul pământurilor urmând a fi arendate

43
celor lipsiţi de acest tip de proprietate. Totodată, el propune folosirea noilor ţinuturi
cucerite sau moştenite de către cei lipsiţi de pământ.
Tiberius Gracchus însă a creat un precedent periculos în practica instituţională,
obţinând din partea adunării poporului demiterea celuilalt tribun al plebei, M. Octavius,
care se opunea legii. Asasinarea lui Tiberius Gracchus, pe Capitoliu duce la paralizarea
legii care tocmai fusese promulgată. Fratele lui, Caius Gracchus, continuă linia
reformatoare a lui Tiberius, încercând însă să creeze cadrul juridic favorabil votării unor
asemenea legi. El propune ca legile să fie votate de o comisie din care să facă parte un
număr egal de cavaleri şi de senatori, iar tribunalele permanente să fie formate şi din
cavaleri. Totodată, propune acordarea dreptului de cetăţenie populaţiilor italice aliate
Romei (socii). Măsurile propuse nu au găsit ecoul corespunzător atunci, el fiind ucis în
121. Cu toate acestea, unele din ele au fost adoptate mai târziu (cetăţenia italicilor,
tribunalele permanente alcătuite din cavaleri).
Totodată, atitudinea faţă de aceste probleme a dat naştere principalelor facţiuni
politice - optimates - apărătorii intereselor aristocraţiei senatoriale - şi populares -
apărătorii intereselor cavalerilor şi plebeilor. Evenimentele din 133 şi 121 a. Chr. au creat
alt precedent periculos, folosirea forţei în eliminarea adversarilor politici, preludiu al
declanşării războaielor civile. Totodată, schimbarea regimului proprietăţii a dus şi la
schimbarea organizării politice, accentuând criza Republicii şi favorizând instaurarea
Principatului.

44
 Tema VIII- Caracteristici ale Principatului lui Augustus şi aspecte privind
evoluţia politică a Romei imperiale

Principatul
După cum afirma istoricul Tacitus, după lupta de la Actium, guvernarea unuia
singur a devenit condiţia păcii.
Principatul, ca formă de guvernământ, este creaţia a lui Octavianus, care a
realizat că o ruptură totală cu vechiul sistem republican era inacceptabilă pentru cei mai
mulţi cetăţeni romani. El nu a proclamat în mod oficial monarhia, respinsă de majoritatea
romanilor. Puterea a fost obţinută cu forţa armelor, deci putem considera regimul şi o
dictatura militară.
Octavianus a conceput un regim monarchic, căreia i-a conferit o faţadă
constituţională republicană. Denumirea acestei perioade provine din principatus, cu
înţelesul de «conducere», «domnie». Conducătorul statului roman era intitulat princeps,
vechi cuvânt latin care, în această perioadă, a dobândit un nou înţeles, acela de primul om
în stat sau primul dintre cetăţeni.
Octavianus a realizat concomitent un cumul de magistraturi şi puteri. El a fost
frecvent consul şi totdeauna censor şi tribun al plebei. În calitate de censor, stabilea
componenţa Senatului, iar ultimele două magistraturi îi permiteau principelui să înlăture
din senat pe indezirabili. Senatorii erau recrutaţi dintre membrii ordinului senatorial, iar
Augustus a stabilit un regulament de funcţionare a Senatului. Şedinţele acestuia erau
ordinare şi extraordinare, la care prezenţa era obligatorie. În perioada Principatului,
Senatul va dispune de atribuţii legislative, competenţe judiciare, drepturi financiare
(dreptul de a bate monedă de bronz) etc. Activitatea Senatului era umbrită de cea a
împăratului, rămânând în umbra acestuia. Senatul a rămas un rezervor de recrutare a
ofiţerilor superiori şi a cadrelor administraţiei imperiale.
Comiţiile centuriate şi comiţiile tribute au fost menţinute. Augustus lua parte la
alegeri în cadrul comiţiilor centuriate, iar o parte din legile emise de împărat erau votate
de comiţiile tribute.
Persoana principelui era sacrosanctă şi inviolabilă. Era pontifex maximus. De
asemenea, avea cura annonae, adică grija aprovizionării Romei, şi deţinea o putere

45
inexistentă până în acel moment, anume cura legume morumque, grija legilor şi a
moravurilor. Era princeps senatus, adică primul dintre senatori, pater patriae şi mai ales
imperator, şeful armatei, putând celebra triumful, fiind aclamat de soldaţi pe câmpul de
luptă.
Această ultimă putere era de fapt cea mai însemnată, deoarece baza puterii lui
Augustus a fost armata.Treptat, tot mai mulţi cetăţeni au fost convinşi că noul sistem
politic era în folosul lor şi al păcii. Deşi teoretic principele era un magistrat, în realitate îi
depăşea pe toţi colegii săi pentru că avea o mai mare auctoritas.
Împăratul va avea şi prerogative complementare, precum dreptul de comendatio,
adică de a recruta candidaţi pentru magistraturi, dreptul de a conferi cetăţenia romană, de
a întemeia colonii, de a bate monedă, decide în ce priveşte pacea şi războiul. Din punct de
vedere juridic, emitea edicta şi mandata, adică instrucţiuni trimise guvernatorilor.
În noua sa poziţie de conducător necontestat al statului roman, Octavianus şi-a
luat titulatura de Imperator Caesar Augustus, care desemna de fapt un regim monarhic cu
faţadă republicană. Această titulatură se va regăsi la toţi împăraţii romani.
Noile realităţi politice au fost acceptată de către cetăţenii romani şi datorită unei
foarte abile propagande politice, care urmărea să scoată în evidenţă avantajele aduse
cetăţenilor de acest regim. În această campanie propagandistică, Augustus a atras pe cei
mai de seamă scriitori ai vremii sale, precum Vergilius, Horaţius, Propertius şi istorici ca
Titus Livius şi Dionysios din Halicarnas. Temele acestei campanii propagandistice erau
pacea şi trecutul glorios al Romei. Scriitorii care au susţinut această propagandă erau ei
înşişi convinşi de binefacerile schimbărilor constituţionale de la Roma.
Augustus a procedat la numeroase reforme în spiritul concepţiei sale despre stat.
Vechile magistraturi sunt menţinute, dar a apărut birocraţia imperială şi unele funcţii
noi. Astfel, a fost creată emnitatea de prefect al Capitalei (praefectus Urbis) şi aceea de
guvernator al provinciilor imperiale (legatus Augusti pro praetore), rezervate ordinului
senatorial. Din clasa cavalerilor, erau recrutaţi prefectul pretoriului (praefectus
praetorii), comandantul unei noi categorii de trupe, garda pretoriană, prefectul
Egiptului (praefectus Aegypti) şi numeroşii procuratores care adunau impozitele directe
şi administrau provinciile senatoriale.

46
 Imperiul roman a cunoscut o nouă împărţire administrativă. Provinciile erau de
două categorii: cele imperiale, care erau provinciile situate pe limes, încă neromanizate şi
nepacificate, care necesitau numeroase unităţi militare şi cele senatoriale, care erau
vechile provincii romane în mare măsură pacificate şi romanizate.
În politica externă, Augustus a încercat să redea Romei prestigiul pierdut în
timpul războaielor civile şi a procedat la expansiune numai până la frontiere naturale, mai
lesne de apărat. Această politică este sugerată şi de scăderea numărului legiunilor de la 50
la 25. Augustus a îmbinat tratativele diplomatice cu războiul.
A iniţiat tratative discrete cu parţii pentru a readuce în ţară prizonierii de război şi
steagurile legiunilor capturate de aceştia în timpul bătăliei de la Carhae din timpul celui
de-al doilea triumvirat.
În virtutea expansiunii în Africa şi către Marea Roşie, a întreprins o expediţie în
Nubia, care s-a soldat cu fixarea graniţei Imperiului Roman în zona primei cataracte.
Hispania a reprezentat o altă direcţie a politicii lui Octavianus.
Întrucât Rhinul şi Dunărea deveniseră graniţele între Imperiu şi lumea germanică,
Augustus a purces la campanii în urma cărora au fost formate noi provincii, Noricum,
Raetia şi Pannonia. A încercat să supună triburile germanice, organizând o nouă
provincie, Germania. Aici însă romanii nu au reuşit să-şi menţină dominaţia, deoarece
germanii i-au înfrânt pe romani, în anul 9 p. C. , în pădurea Teutoburgică. Romanii,
conduşi de Varrus, guvernatorul Germaniei, au pierdut 3 legiuni. Augustus a decis să
retragă legiuni combatante pe Rhin, hotărâre cu inseminate consecinţe pentru istorie.
După moartea împăratului Augustus (14 p. C.), aspectul monarhic al sistemului
politic roman se va accentua, în timpul dinastiilor Iulia-Claudia (14-68), Flavia (69-96),
Antoninilor (96-192) şi Severilor (193-235). Între 235 şi 284 d. Hr. , suntem martorii unei
perioade îndelungate de frământări şi tulburări cunoscute drept anarhia militară.

Aspecte privind evoluţia politică a Romei imperiale

Tiberius (14-37) a inaugurat dinastia Iulia Claudia. Tiberius a desăvârşit regimul

Principatului. Bun soldat şi administrator, a purtat, pe plan extern, războaie cu populaţiile
germanice, învingându-le între 14 şi 17 d. Hr. şi recuperând terenul pierdut ca urmare a

47
catastrofei din Pădurea Teutoburgică. De asemenea, a fost anexată Cappadocia. Spre
sfârşitul domniei, mai multe personalităţi ale Romei au fost acuzate şi judecate pentru
crimă de laesae majestatis.
După domnia lui Calligula (34-41), a fost împărat Claudius (41-54). Cel din urmă
a dus o activă politică în provincii. O revoltă în Mauretania îl determină să împartă
provincia, fondând două provincii. Pe de altă parte, a iniţiat cucerirea Britanniei.
Nero (54-68) a reuşit să readucă Armenia în situaţia de regat clientelar al Romei,
iar Regatul Phart a încheiat o pace favorabilă Romei.
După conflictul civil din 68-69, care l-a opus pe Vitellius, guvernatorul
Germaniei Inferior, proclamat împărat de către legiunile din cele două Germanii
(Superior şi Inferior), lui Vespasian (69-79), acesta din urmă a fondat dinastia Flavia. Pe
plan intern, a instituit noi taxe şi a dus o politică municipală deschisă, încurajând
elementul autohton din Gallia Narbonensis şi Hispania. A tins să îşi transforme domnia în
domnie ereditară.
În 70 d. Hr. , Titus, care fusese asociat la domnie, a cucerit Ierusalimul, marele
templu fiind distrus, iar evreii duşi îm robie. Britannia a fost cucerită complet sub Titus şi
Vepasian.
Domitianus (81-96) a avut raporturi încordate cu Senatul. A pretins să fie numit
dominus şi dues, depăşindu-şi epoca într-un fel. Centrul de greutate military a fost mutat
pe Dunărea Mijlocie şi de Jos, în Germanii fiind păstrate numai câteva legiuni. În
contextual conflictului cu dacii, a procedat la divizarea provinciei Moesia.
După scurta domnie a lui Nerva (96-98), care a inaugurat dinastia Antoninilor,
Traian a devenit cel dintâi împărat născut în afara Peninsulei Italice, fiind originar din
Hispania. A acordat drepturi municipale extinse comunităţilor din Orient şi Occident.
Imperiul a fost bine administrat, cu toate că a iniţiat conflicte dificile şi costisitoare. In
Orient a anexat Sinai şi Palestina şi a înfiinţat provincia Arabia. Între 114 şi 117 a avut
loc conflictul cu Imperiul Parth. Trupele romane au cucerit Ctesiphonul şi au ajuns până
la Golful Persic. Au fost întemeiate provinciile Armenia, Mesopotamia şi Assyria.
Traianus l-a adoptat pe Publius Aelius Hadrianus, care îndeplinea fucţia de guvernator al
Syriei.

48
 Hadrian (117-138) a fost al treilea dintre aşa-numiţii împăraţi buni ai Imperiului
Roman. Potrivit lui M. Cary şi H. H. Scullard, Hadrian a fost singurul dintre împăraţii
romani care s-au apropiat de personalitatea lui Caesar, însă nu avea charisma acestuia şi
avea un adevărat talent în a-şi face duşmani. A fost însă un comandant desăvârşit, luând
măsuri importante pentru întărirea armatei, deşi a fost, cu precăder în prima parte a
domniei, un împărat pacifist.
Nerva, Traian şi Hadrian şi-au luat angajamentul de a nu trimite la moarte niciun
senator, cu excepţia cazurilor când aceştia erau condamnaţi chiar de Senat după un proces
liber. Cu domnia lui Hadrian, s-a încheiat procesul pătrunderii cavalerilor în sistemul
biroratic roman şi se cristalizează ierarhia procuratorială.
Hadrian a decis să adopte o politică generală defensivă, abandonând noile
provincii ale lui Traian în Răsărit, Armenia şi Mesopotamia. Nu a renunţat însă la Arabia
Petraea. A avut în vedere chiar evacuarea Daciei, dar nu a procedat la acest demers. Spera
să păstreze pacea în primul rând prin mijloace diplomatice, menţinând totodată armata în
alertă şi consolidând frontierele. De pildă, în Britannia a dispus construirea unei linii
fortificate, Valul lui Hadrian. Împăratul a efectuat şi vizite îndelungate în provinciile
Imperiului.
În Iudeea, s-a confruntat cu revolta lui Bar Kochba (131-134). Un fost guvernator
al Daciei Superior, Sextus Iulius Severus a reprimat-o cu multă brutalitate.
Domnia lui Antoninus Pius (138-161) a fost caracterizată de calm şi prosperitate.
El a dispus ridicarea Valului lui Antoninus Pius, în Britannia.
Împăratul Marcus Aurelius, cunoscut şi pentru preocupările sale filosofice a
domnit între anii 161 şi 180. Între 161 şi 169, l-a avut asociat la domnie şi pe Lucius
Verus. În 168, au izbucnit războaiele marcomanice. Cei doi împăraţi au organizat
apărarea în nordul Alpilor, fiind aduse noi legiuni din Noricum şi Raetia. A fost
transferată Legiunea a V-a Macedonica de la Troesmis la Potaissa. În 169, Lucius Verus
a decedat, iar un an mai târziu romani au procedat la o ofensivă. Marcomanii au asediat
Aquileia. Până în 175, romani au obţinut succese importante, dar Avidius Cassius s-a
proclamat împărat în Siria, astfel încât împăratul a fost nevoit să încheie pace.

49
 Commodus (180-192) a urcat pe tron pentru că Marcus Aurelius a adoptat
principiul ereditar. Commodus a administrat în mod defectuos finanţele. Mai mult, avea
accese de nebunie. În 192 a fost asasinat. A fost socotit un al doilea Nero.

Începând cu secolul al III-lea d. Hr. , Imperiul Roman a traversat o perioadă de

criză. Secolul al III-lea a adus declinul brusc al romanităţii. Numărul sclavilor a scăzut,
iar exploatarea muncii acestora a devenit puţin profitabilă.
Principalele categorii sociale ale Romei imperiale erau honestiores şi humiliores.
În cea dintâi clasă intrau cei de origine nobilă şi bogaţi, iar în cea de a doua oamenii de
condiţie modestă. Honestiores grupau pe senatori, cavaleri, membrii elitelor municipale
(ordo decurionum), iar humiliores pe militari, meşteşugari, plebea urbană şi rurală, liberţi
şi sclavi. Pentru a face parte din rândul honestiores trebuiau îndeplinite câteva condiţii
foarte stricte: originea personală, pentru senatori fiind necesară o vechime de cel puţin
trei generaţii, pentru cavaleri mai puţin; poziţia socială, adică doar cetăţenii romani
puteau face parte din honestiores; naşterea liberă; originea etnică; capacităţile personale.
Din punct de vedere economic, situaţia a tins să se egalizeze între honestiores şi
humiliores.
Pe fondul reducerii eficienţei muncii sclavilor, din secolul al III-lea d. Hr. s-a
extins colonatul, dreptul roman specificând prevederi referitoare la coloni. Colonii lucrau
un lot de pământ, fiind legaţi de glie. Au existat cazuri în care sclavii şi colonii fugeau de
pe domenii, alcătuind bande periculoase împreună cu dezertorii.
Pe de altă parte, moneda s-a depreciat puternic, iar comerţul a decăzut. Cu toate
acestea, partea orientală a Imperiului nu a fost afectată de criză, acolo perpetuându-se
structuri economice şi sociale mai vechi. Astfel, provinciile dunărene au fost prospere în
vremea Severilor.
Ca instanţă judecătorească a apărut Consilium Principis.
După domniile lui Pertinax (192-193) şi Didius Iulianus (193), odată cu
împăratul Septimius Severus (193-211) a debutat dinastia Severilor. Pertinax a fost

50
asasinat de gărzile pretoriene, iar Iulianus a a obţinut tronul la licitaţie, fiind un senator
foarte bogat.
Septimius Severus s-a proclamat împărat în Pannonia Superior. Clodius Albinus a
procedat la fel, în Britannia, iar Pescennius Niger, în Siria. Iulianus a încercat să profite
de neînţelgerile dintre rivalii săi. Însă, cu sprijinul legiunilor de la Dunăre şi de pe Rin,
Severus s-a îndreptat spre Italia şi a ocupat Roma. Didius Iulianus a fost condamnat la
moarte de Senat şi executat.
Septimius Severus a dispus reorganizarea gărzilor pretoriene, promovând soldaţi
ai legiunilor. Severus şi-a înfrânt preopinenţii, pe Niger şi pe Albinus, victoria decisivă
asupra celui din urmă producându-se la Lugdunum.
În 197-198, a ocupat Ctesiphonul, iar Mesopotamia a fost transformată în
provincie. Până în 211 a luptat în Britannia, împotriva caledonienilor, după ce mai
devreme, guvernatorul acestei provincii îi convinsese să evacueze ţinuturile situate la sud
de Zidul lui Hadrian.
A continuat procesul de împărţire a provinciilor în unităţi administrative separate,
început de Augustus şi continuat de Traian şi Hadrian. Numidia a fost desprinsă de
Africa, iar Siria şi Britannia au fost divizate în două.
S. Severus a procedat şi la reforme interne, precum cea din domeniul militar.
Soldaţii au căpătat dreptul de a se căsători în timpul satisfacerii serviciului militar. După
finalizarea serviciului militar, soldaţii primeau cetăţenia. De asemenea, după lăsarea la
vatră erau împroprietăriţi cu un lot de pământ.
Caracalla (211-217) a realizat o reformă fiscală, introducând o nouă monedă de
argint, antoninianus, cu valoarea de doi denari. Edictul adoptat în 212, anume Constitutio
Antoniniana, prin care dreptul de cetăţenie a fost extins tuturor bărbaţilor liberi din
Imperiu a reprezentat o metodă nouă de extindere a perceperii de impozite. De asemenea,
pentru a-şi asigura loialitatea armatei, a ridicat solda de la 500 la 750 denari.
În Britannia, Caracalla a abandonat toate cuceririle lui Septimius Severus. Pe
frontul de la Dunăre a luptat împotriva triburilor germanice ale alamanilor şi goţilor.
Caracalla a respins atacurile acestor triburi şi i-a înfrânt pe alamani lângă Main. În timpul
unei campanii în Orient, a fost asasinat de un grup de ofiţeri, în frunte cu prefectul
pretoriului Opellius Macrinus. Ultimul a ocupat tronul imperial pentru scurt timp (217-

51
218) şi a fost primul împărat roman care aparţinea ordinului equites. Elagabal a tins să
răspândească la Roma cultul zeului-soare din Emesa, dar societatea romană a respins
aceste importuri orientale. Elagabal a sfârşit asasinat de gărzile pretoriene.
Severus Alexander (222-235)
În politica internă a tins către o apropiere de Senat. A reorganizat consilium
imperii. Dintr-un număr de 70 de persoane care îl compuneau, 16 erau senatori. Consiliul
a stabilit că prefectul pretoriului putea avea rang senatorial. Prefectul pretoriului şi
aparatul birocratic impresionant alcătuit din reprezentanţi ai ordinului ecvestru au deţinut
un rol sporit.
Imperiul Roman a beneficiat de o perioadă de relativă stabilitate după mult timp,
în timpul domniei sale. Împăratul a desfăşurat o politică pacifistă şi reformistă. A
reglementat aprovizionarea Romei şi a finalizat lucrările la thermae-le lui Caracalla. A
acordat sprijin financiar profesorilor şi cărturarilor şi a redus impozitele pentru
proprietarii funciari.
În jurul anului 230, s-a destrămat monarhia parţilor, toate posesiunile acesteia
fiind preluate de către Ardashir, un vasal rebel din sudul Persiei, care a avut drept
principal obiectiv renaşterea gloriei persane din timpul dinastiei Ahemenizilor. Severus
Alexander a proiectat o triplă invazie în Persia, prin Armenia, Mesopotamia şi Babilon. A
suferit însă mari pierderi, deşi Ardashir a fost, pe moment, silit să înceteze lupta. În 234,
împăratul a fost constrâns să lupte şi contra alamanilor, Imperiul Roman aflându-se în
situaţia ingrată de a lupta pe două fronturi. În urma unei revolte puse la cale de Iulius
Maximinus, Severus Alexander a fost ucis.
În perioada anarhiei militare (235-284) s-a evidenţiat împăratul Aurelianus (270-
275). În politica externă, una dintre primele acţiuni a fost alungarea vandalilor din
Pannonia şi încheierea cuceririi liniei Dunării. O importantă decizie a fost retragerea
armatei şi administraţiei romane din Dacia. În 273, a înfrânt o revoltă a Palmyrei, pe care
a distrus-o complet, restabilind de asemenea ordinea în Egipt. După ce şi-a asigurat
controlul asupra Orientului, Aurelian a restabilit autoritatea asupra părţii occidentale a
Imperiului, după ce l-a învins pe Tetricus la Câmpiile Catalaunice. Aşadar, Aurelian a
avut meritul de a fi restabilit unitatea lumii romane, dobândind titlul de Restitutor Orbis.

52
 A proclamat cultul Soarelui drept religie oficială la Roma. De asemenea, pentru a
reduce vulnerabilitatea Romei în faţa atacurilor barbarilor a adoptat decizia înconjurării
oraşului cu un nou zid de apărare.

Dominatul
Anarhia militară a luat sfârşit în anul 284, când la conducerea statului roman a
venit împăratul Diocletianus. Provenind şi el dintre militari, noul împărat a procedat la o
serie de reforme instituţionale care au reuşit să revigoreze statul roman aflat în criză
profundă. În esenţă, reformele sale au consfinţit ruptura totală cu vechiul sistem
republican şi cu aparenţa constituţională a lui Augustus, prin proclamarea puterii absolute
a împăratului. Acesta era reprezentantul divinităţii pe pământ şi, de aceea, dispunea de
toate puterile în stat, pe care le exercita fără vreun alt control, armata şi Senatul
nemaiavând nici o putere politică în faţa unui împărat de origine divină. Sistemul politic
creat de Diocleţianus este denumit Dominat (de la dominatio = stăpânire, putere
absolută). Acesta era puternic influenţat de monarhiile orientale, mai ales de cea persană.
Diocleţian a procedat la un număr de reforme pentru a-şi pune în practicăideile sale
despre stat. Astfel, el a instituit Tetrarhia, prin asocierea la domnie a altor trei împăraţi
(Maximianus, Galerius şi Constantius Chlorus). Diocleţianus şi Maximianus aveau o
poziţie superioară, fiind proclamaţi Auguşti, iar ceilalţi doi deveneau Caesari.
Sistemul politic al Tetrarhiei presupunea o guvernare continuă, care să elimine
eventualele disfuncţii de la sfârşitul domniei unui împărat. Astfel, la moartea sau la
retragerea unui August, Caesarul promova automat la rangul de August şi alegea un nou
Caesar. Fiecare dintre cei doi Auguşti guverna o parte a Imperiului roman. Astfel,
Diocleţian îşi exercita conducerea în partea de răsărit, având capitala la Nicomedia, iar
Maximianus în apus, având drept capitală Mediolanum (Milano).
Auguştii delegau o parte a puterilor lor Caesarilor. Astfel, Diocleţianus a lăsat pe
seama lui Galerius conducerea efectivă a teritoriilor din Peninsula Balcanică cu capitala
la Thessalonic, iar Maximianus i-a lăsat lui Constantius Chlorus să domnească peste
Hispania, Gallia şi Britannia, având capitala la Augusta Treverorum (Trier).
Alte reforme ale lui Diocleţian au fost: reforma administrativă, prin sporea
numărul provinciilor, reforma fiscală şi monetară şi, mai ales, reforma militară, prin care

53
armata romană era împărţită în două mari categorii de trupe: armata de pe limes (milites
limitanei) şi armata de manevră, cantonată în interiorul teritoriului (milites palatini).
Diocleţian a acordat o atenţie deosebită unităţii spirituale a imperiului, încurajând
vechea religie romană politeistă. Această politică s-a lovit de rezistenţa puternică a
creştinilor, ceea ce a dus la cele mai mari persecuţii împotriva acestora. Cu toate acestea,
creştinismul a continuat să se răspândească, ajungând până la cele mai înalte niveluri ale
ierarhiei politice şi militare romane.
Sistemul Tetrarhiei nu a fost nici el viabil, deoarece, după retragerea de la domnie
a lui Diocleţian, luptele pentru putere au reizbucnit, năruind astfel iluzia unui sistem
politic care să corespundă realităţilor din imperiu. În timpul domniei lui Constantin cel
Mare (306-337), statul roman cunoaşte o ultimă perioadă de înflorire.
Constantin cel Mare a adâncit măsurile lui Diocleţian în domeniul administrativ şi
militar. Conştient de importanţa religiei creştine, el s-a implicat şi în chestiuni religioase.
În perioada când domnea împreună cu Licinius, a emis Edictul din Milano (313), prin
care se punea capăt persecuţiilor anti-creştine, creştinismul fiind recunoscut alături de
celelalte divinităţi tradiţionale romane. De asemenea, el s-a implicat în disputele din
cadrul bisericii creştine, prezidând primul conciliu ecumenic, acela de la Nicaeea (325),
unde a fost condamnată erezia ariană şi a fost fixat crezul creştin. Constantin cel Mare a
construit o nouă capitală, Constantinopole, pe locul vechii colonii greceşti Byzantion.
Acolo s-au ridicat numeroase monumente, devenind, pentru aproximativ 1000 de ani, cel
mai mare şi mai frumos oraş al lumii. Roma rămânea în teorie cea de a doua capitală,
deşi, încă din timpul anarhiei militare, împăraţii aveau alte cetăţi de reşedinţă.
După dinastia constantiniană (361), Imperiul roman cunoaşte o decădere rapidă.
Transformările economice şi sociale, precum şi presiunea populaţiilor barbare au
accentuat criza statului roman. O vreme, romanii au reuşit să mai apere teritoriul de
populaţiile barbare care doreau să se aşeze în imperiu. Stabilirea hunilor în stepele nord-
pontice a modificat echilibrul fragil din cadrul lumii barbare. De teama hunilor, vizigoţii
au solicitat să se stabilească în imperiu, în Peninsula Balcanică şi au primit săspuns
favorabil. Aici vizigoţii nu s-au acomodat rigorilor statului roman şi s-au răsculat,
provocând armatei romane, în anul 378, la Adrianopole, o dezastruoasă înfrângere.

54
 Acest an marchează începutul migraţiilor barbare în Imperiul roman. Vizigoţii,
ostrogoţii, sarmaţii au pătruns în imperiu producând mari pagube şi subminând
autoritatea statului roman. Armata romană s-a barbarizat treptat, iar unii şefi germanici au
ajuns la înalte poziţii în armata şi statul roman. În partea de răsărit a imperiului, perşii
constituiau de asemenea o serioasă ameninţare.
În anul 395, la dispariţia împăratului Theodosius cel Mare, Imperiul roman este
definitiv împărţit în două părţi, cel de apus şi cel de răsărit. Imperiul de răsărit, cu
capitala la Constantinopole, a reuşit să facă faţă invaziilor populaţiilor migratoare. În
apus, însă, barbarii vor avea câştig de cauză.
Vizigoţii, conduşi de Alaric, părăsesc Peninsula Balcanică şi pătrund în Italia
unde, în anul 410 jefuiesc Roma. După moartea lui Alaric, ei s-au stabilit în Gallia. Un an
mai devreme, vandalii, suevii şi alanii au invadat Hispania. De acolo, vandalii, conduşi de
Geiserich, au trecut în Africa de Nord unde au întemeiat un regat independent.
Hunii, conduşi de Attila, pustiesc larândul lor Peninsula Balcanică, apoi atacă
Gallia, dar sunt înfrânţi, în anul 451, la Câmpiile Catalaunice de o armată romană întărită
serios cu coontingente barbare. Hunii vor dispărea din istorie.
În Gallia au pătruns francii care, profitând de slăbiciunea statului roman, şi-au
creat un stat propriu. În anul 461, Egidius proclamă independenţa Galliei, marcând
ruperea definitivă, a acestei provincii, de imperiu. În anul 455, vandalii vin din Africa de
Nord în Italia, ocupă Roma pe care o jefuiesc. Între anii 455-472, generalul suev Ricimer
devine veritabilul conducător al Imperiului Roman de Apus, care, practic, încetase să mai
existe. În mod formal, acesta a fost desfiinţat în anul 476, când ultimul împărat roman,
Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, o căpetenie a populaţiei germanice a
herulilor.

55