Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Istorie și Filosofie

Catedra “Istoria și cultura religiilor”

Referat
pe tema:
Apariția credinței: Cauze și
principalele forme de manifestare

Realizat de: Cocu Marcian

verificat de: Niculiță Ion

2018
 Introducere
Religia, in forma sa institutionalizata are deja o vechime de peste 3500 de ani. De-atunci, aceasta
a devenit o parte inseparabila a organismului social al tuturor tarilor. Motivul este unul singur;
fara religie si fara respectarea anumitor principii si practici morale pe care le fixeaza si le
implementeaza in societate biserica, unii oameni ar fi tentati sa se manifeste ca niste fiare
imposibil de stapanit, iar viata sociala ar putea fi grav perturbata. Fara religie viata noastra ar fi
stearpa si lipsita de perspectiva vietii de-apoi. De multe ori putem constata ca , pentru unii
oameni care din anumite motive nu si-au insusit religia sau si-au pierdut credinta, viata nu are
sens. Foarte multi oameni reusesc sa infrunte greutatile mari ale vietii numai datorita sperantei
lor, ca vor primi o rasplata in lumea cealalta. Religiozitatea nu o primim prin nastere. Ea se
dobandeste printr-un lung efort de educatie si de studiu, in primul rand in sanul familiei iar in al
doilea- in cadrul scolii si al experientei de viata. Intrebarea, daca omul este bun sau rau de la
nastere a constituit totodata o veche dilema a oamenilor care se ocupau cu problemele religiei.
Marele filozof german Emmanuel Kant a raspuns la aceasta intrebare astfel :” El nu este nici intr-
un fel nici intr-altul, deoarece omul prin natura lui nu este deloc o fiinta morala; el nu devine o
fiinta morala decat atunci cand ratiunea sa se ridica pana la conceptele de datorie si de lege” .”
Legea morala duce la religie, adica la recunoasterea tuturor datoriilor ca porunci divine, nu ca
sanctiuni” . Kant recunoaste deci dubla natura pe care o are omul fata de bine si de rau. Filozoful
francez Blaise Pascal scria ca :” Dumnezeu l-a creat pe om cu doua iubiri; una pentru Dumnezeu
, cealalta-pentru el insusi; dar cu precizarea ca iubirea pentru Dumnezeu trebuie sa fie
nemarginita, adica fara alt scop decat Dumnezeu insusi, iar iubirea pantru el, trebuie sa fie
marginita si raportata la Dumnezeu” . Lupta intre bine si rau care se da in interiorul nostru este
continua si nu va inceta niciodata. Rezultatele ei, adica balanta acestei lupte, determina zi de zi
calitatea noastra de oameni, caracterul si soarta noastra in viata.
I.Credinta religioasa si religia
1. Credinta religioasa
La baza religiozitatii sta credinta in Dumnezeu. Intrebarea este cum putem cunoaste o divinitate
transcendenta precum este Dumnezeu? Teologii spun ca divinitatea se poate cunoaste pe doua
cai : prin revelatie si prin extaz. Religia, conform anumitor pareri constituie fateta cea mai
paradoxala a fenomenului inteligentei fiindca ea are la baza credinta. Orice credinta daca nu este
fanatica este o presupunere, o optiune care se ia intr-un mediu de incertitudine. A crede nu
inseamna a sti, ci mai degraba inseamna a nu sti cu certitudine. Deci, in credinta transcendenta
nu pot exista certitudini fiindca pana acuma nimeni nu a cunoscut in mod obiectiv pe ingeri sau
pe Dumnezeu si nimeni nu are marturii despre lumea de dincolo. Cu toate acestea, credintele
religioase dainuie de milenii ocupand mintea si fantezia majoritatii oamenilor. Cum putem sa ne
explicam aceasta? Nu exista o singura forma de cunoastere adica cunoasterea rationala bazata pe
argumente materiale fundamentate stiintific. In afara cunoasterii rationale, omenirea a adoptat si
o cunoastere transcendenta, metafizica, prin revelatie si extaz. Astfel, credinciosii crestini
accepta cu mare evlavie continutul misei crestine, in cadrul careia are loc transformarea
miraculoasa a substantei din painea si vinul impartasaniei, in trupul si sangele lui Isus Cristos.
Aceasta devine posibila prin transsubstantierea , adica prin taina prefacerii vinului si painii
impartasaniei, in trupul si sangele lui Cristos.
In credinta religioasa, revelatia reprezinta o iluminare (cunoastere miraculoasa prin credinta) sau
dezvaluirea vointei lui Dumnezeu facuta cuiva, inzestrat cu facultati suprarationale. Mai multe
religii au recunoscut revelatia ca modalitate a cunoasterii vointei divine prin intermediul unor
profeti. Asa s-a ajuns in posesia “textelor sacre” cum sant Tora, Coranul, Vedele, etc.
Unii credinciosi incearca sa ajunga in contact cu divinitatea cu ajutorul ascezei care duce pana la
extaz, renuntand la vointa si intiativa lor, lasandu-se in grija lui Dumnezeu, asteptand mantuirea
lor. Exista variate forme ale ascezei, cum sunt : yoga, sufismul, etc.
Credintele religioase au aparut inca in perioada preistorica la oamenii ”epocii de piatra”.
Gandirea naiva a acestora s-a manifestat sub forma : animismului, animatismului, a
totemismului, prin credinta in mistica si in mistere, etc. In perioada respectiva era mult mai usor
sa crezi in miracole si minuni pentru ca atunci oamenii nu au cunoscut legile naturii, nu a existat
o gandire stiintifica. Astazi cand stiinta a ajuns la dezvoltarea cunoscuta este mult mai greu sa
credem in asemenea naivitati. Credintele fantastice ale oamenilor epocilor preistorice, conform
opiniei specialistilor au fost rezultate ale gandirii antropomorfice, in care oamenii atribuiau
fortelor necunoscute din natura, infatisari si insusiri omenesti. Pe o astfel de gandire se bazeaza
animismul, totemismul etc.
Animismul (anima- in limba latina inseamna suflet) se manifesta prin personificarea
obiectelor si fenomenelor naturale si inzestrarea lor cu atribute ale fiintelor umane, de ex. cu
suflet. Oamenii primitivi nu faceau deosebire intre natural si supranatural. Intr-o lume astfel
conceputa, nu vedeau nici o limita in calea puterii lor de a influenta cursul naturii, in propriul
folos. Ei isi inchipuiau natura ca fiind populata in intregime cu spirite si demoni, cu caracteristici
binevoitoare si rauvoitoare, cu ajutorul carora acestea puteau sa-si exercite influenta lor asupra
naturii. Acestui scop ii servea si credinta in totemuri(obiecte insufletite sau neinsufletite pe care
le considerau inrudite cu ei prin intermediul stramosilor). Astfel eschimosii au crezut si cred si
azi ca daca pe harponul lor cu care vaneaza balenele si leii de mare deseneaza semnul ochiului,
atunci harponul nu va gresi niciodata tinta. Totemul ales de o comunitate de oameni devenea
tabu. Daca alegeau un animal sau o planta, totemul respectiv trebuia ocrotit si respectat avand
pentru ei un caracter sacru.
Fetisismul este o alta forma de credinta naiva intemeiata pe credinta in forta magica
autonoma inclusa in diverse obiecte. Fetisismul se regaseste si azi in adorarea religioasa a unor
idoli sacri, obiecte sau chipuri cioplite, sculptate sau imagini zugravite. Magia primitiva care se
mai numeste si vrajitorie sau farmece are din cele mai vechi timpuri un raport direct cu anumite
activitati practice: tamaduirea bolnavilor, dirijarea atractiei erotice, atragerea vanatului sau
pescuitului, etc. Cu aceste activitati se ocupau magicienii unor comunitati ancestrale, precum -
samanii.
Samanismul este un cult religios prezent la aproape toate populatiile stravechi, in special
la cele din zonele izolate, indepartate. In cadrul unor astfel de comunitati, samanul indeplinea
mai multe functii. El era, in primul rand un magician tribal care, in cadrul reuniunilor
comunitatii, prin intermediul transei, cu ajutorul unor mijloace halucinanate, a dansului si a
hipnozei exercita o influenta asupra membrilor comunitatii (comunicand cu duhurile bune sau
rele, facand anumite preziceri oraculare). De asemenea, samanul ocupa si functia de vindecator
al membrilor comunitatii. Totodata era si un sfatuitor al conducatorilor tribului, etc.
Credintele religioase actuale isi au radacinile in aceste forme primitive de credinte ale omului
preistoriei. Dintotdeauna, omul s-a simtit prea mic si neputincios fata de grandoarea si fortele
naturii si universului si fata de necunoscutele societatii. De aceea credintele, in mare masura au
fost create si alimentate de frica. Religiile si-au pus amprenta asupra actiunii si a modului de
viata al oamenilor.
Adevaratul sentiment religios ia nastere in libertate si convingere, departe de amestecul si
influenta cuiva si a ceva. In acest caz credinciosul ajunge adeptul unui “adevar absolut” cum
considera el credinta sa, gandind totodata ca el are si dreptul sa se inversuneze impotriva acelora
care cred altfel sau nu recunosc credinta lui. La marea majoritate a oamenilor, credinta religioasa
se mosteneste prin traditia familiala. Unii considera credinta ca o virtute, un semn de
recunostinta fata de ceva sau cineva. Orice credinta devine adevarata numai atunci cand nu este
determinata de vreo obligatie fata de cineva sau ceva.
2.Cultele religioase
Cultele religioase reprezinta totalitatea riturilor si ritualurilor exercitate de oameni pentru
exprimarea adoratiei lor fata de zeitati, fata de stramosi, de morti precum si fata de elemente ale
naturii. Cele mai vechi culte religioase au fost :
- cultul mortilor si al stramosilor - cultul unor locuri sacre din natura: grote, stanci, munti, lacuri,
etc. - cultul unor obiecte sacre-totemuri sau animale, plante, etc. Acestea au aparut in perioada
preistorica incepand din paleoliticul superior.

Cultul mortilor a constituit un salt calitativ in gandirea omului primitiv. Studiind morminte in
care s-au gasit cadavre ale unor persoane sacrificate impreuna cu mortul, sotia sau sclavii
acestuia etc. se poate concluziona ca in mintea omului primitiv s-au ridicat anumite intrebari cu
privire la sensul vietii si al mortii, la posibilitatea ca ea reprezinta disparitia totala sau ca ar
putea exista si o continuare a vietii pe alte taramuri, la necesitatea ca cei ramasi in viata, adica
apartinatorii defunctului sa se ingrijeasca de aprovizionarea mortului cu cele necesare, in cazul
continuitatii vietii dupa moarte, etc.
Pana la epoca neolitica, modul de existenta al omului primitiv il constituia nomadismul, adica
mutarea permanenta dintr-un loc in altul, iar ocupatia sa principala era aceea de vanator si de
culegator de fructe, plante, radacini, etc. Descoperirea agriculturii, adica a cultivarii unor plante
cerealiere: orzul, ovazul, secara, orezul, etc. precum si domesticirea unor animale au permis
oamenilor sa adopte un mod de viata sedentar, sa-si construiasca case si asezari umane. Aceste
schimbari in viata omului s-au rasfrant deosebit de puternic si asupra formarii unor orizonturi
intelectuale, prin concretizarea in mintea sa a unor mituri si unor fenomene noi ale vietii
religioase. Astfel, in mitologia greaca, legat de cultivarea graului a aparut cultul lui Demeter(
zeita agriculturii). Conform mitologiei aceasta avea ca parinti pe Cronos si Rea, iar ca frate pe
Zeus. A fost supranumita “maica graului si a pamantului roditor”. Era sarbatorita cu ocazia”
misterelor eleusine” care tineau cateva zile si aveau loc la Eleusis. Ea era cea care daruise
oamenilor toate binefacerile agriculturii si tot ei i se atribuia si statornicirea omului intr-o viata
civilizata, adica de a ramane intr-o locuinta stabila, de a se casatori, de a-si procura o alimentatie
rationala, de a duce o viata pasnica, etc. Legat de aceasta zeita, la grecii se cultiva si mitul
privind rapirea fiicei sale-Persefona de catre Hades, pe care ea continua sa o caute pretutindeni,
neincetat.
Miturile si cultele consacrate agriculturii impreuna cu semnificatia esentiala a fertilitatii
solului au dat nastere si altor divinitati si culte religioase. Cultul Marii Zeite Mame - simbolul
fertilitatii naturale feminine a aparut printre primele culte religioase, inca din perioada
paleoliticului superior, fiind raspandit si acceptat in foarte multe zone ale Eurasiei.
Cultele falice s-au bazat pe credinte si practice sacralizate legate de falusul masculin si
ritualurile simbolice cu caracter sexual sacral. Zeii falici si ceremoniile cultuale legate de ei
aveau rolul de a asigura comunitatilor agrare primitive: inmultirea si cresterea animalelor,
sporirea recoltelor, fertilitatea solului, etc.Un exemplu elocvent in acest sens avea loc in China
antica unde in fiecare primavara, se tinea o ceremonie in care fetele alese erau deflorate pe
pamantul gol, pentru a conferi astfel solului, o mai mare fertilitate.
In primele etape ale religiozitatii omului, pana la aparitia religiilor organizate in cadrul
bisericilor, cultele religioase au jucat un rol de adevarate precursoare in aparitia religiilor.
Datorita faptului ca, oamenii care pregateau ritualurile celebrarii cultelor erau mai direct
interesati in reusita aspiratiilor lor, acest fapt determina intarirea credintei lor in fortele
supranaturale. De aceea cultele religioase practicate in perioada epocii de piatra au putut genera
adevarate minuni in domeniul constructiilor, artei, etc. Aceast fapt se poate exemplifica cu:
piramidele egiptene, templele din Mesopotamia, Egipt, Malta, etc, monumentele civilzatiei
megalitice, precum si alte realizari artistice ale acelui timp. Toate acestea au devenit posibile
datorita puternicei credinte a omului preistoric, in posibilitatea infaptuirii aspiratiilor sale, cu
ajutorul unor fapturi, spirite, duhuri, obiecte sacre- benefice lui.

3.Arta epocii de piatra

Una dintre realizarile lui “homo sapiens”-omul inteligent al paleoliticului superior(intre
30.000-9.000 de ani i.e.n.) a fost aparitia artei epocii de piatra. Cele mai importante manifestari
ale acesteia, ramase pana in zilele noastre pe teritoriul european au fost descoperite in cea de a
doua jumatate a sec.al XIX-lea in Franta-in pestera din Lascaux(Dordogne)- in Elvetia(1878), in
Spania la Altamira si Castillo(1879). Pe peretii interiori ai acestor grote s-au gasit desene intr-o
singura culoare sau in mai multe culori, ale unor animale mari ca : bizoni, ursi, caprioare, etc.
Realizatorii acestor desene erau inspirati de gandirea naiva animista si au dorit sa sugereze
prin arta lor influentarea inmultirii animalelor respective de care depindea de fapt supravietuirea
oamenilor adapostiti in astfel de grote, mai ales in timpul glaciatiunilor. Astfel de idei pot fi
deduse din desenele rupestre gasite in grota de la Altamira.
In grota Freres din Arriege-Franta s-a gasit si desenul unei figure umane care exercita un dans
magic. De aici, specialistii au tras concluzia ca grotele respective puteau servi si ca sanctuare in
care aveau loc adunari cu caracter religios.
Discutiile purtate in jurul studierii picturilor respective au dus la recunoasterea originii
commune a religiei si a artei. Si in acest caz s-a constatat ca autorul a vrut sa lase un mesaj prin
intermediul caruia sa transmita dorinta lui de a supune si domina aceste animale si de a stimula
inmultirea lor mai rapida.
Din mileniile IV-III i.e.n. au ajuns pana la noi si primele realizari artistice cu caracter religios,
prin statuete miniaturale confectionate din piatra, fildes, oase ale unor animale mari,etc. Acestea
au primt denumirea de “Zeita Mama” deoarece aveau contururi cu caractere sexuale accentuate,
putand constitui simboluri ale fertilitatii materne. De regula, acestea au dimensiuni intre 5 -15
cm. si s-au gasit in grote, morminte, in mai multe tari din Europa si Asia. In Muzeul de istorie
naturala din Viena se pastreaza un exemplar de acest gen care a primit numele de Venus de
Villedendorf.

Civilizatia megalitica
Intre anii 3500 si 1500 i.e.n. oamenii epocii neoliticului si ai perioadei ulterioare ne-au lasat o
serie de monumente cultice executate din lespezi de piatra uriase. Este vorba de doua tipuri de
monumente megalitice: dolmene si menhire. Dolmen –in limba bretona inseamna masa de piatra
iar menhir- piatra lunga. Dolmenele care au ramas pana la noi destul de numeroase, la origine
erau concepute ca niste incaperi din lespezi mari de piatra cipolita sumar, acoperite cu pamant
care aveau in interior o masa mare din piatra, pe care druizii aduceau ofrande in cinstea
stramosilor, a mortilor, a soarelui, etc. Cu timpul acoperisul de pamant a disparut si au ramas
numai lespezile de piatra puse una peste alta.
Monumentul megalithic in forma cea mai simpla este menhirul care reprezinta un bloc mare
de piatra avand o lungime uneori pana la 11-12 m. fiind asezat vertical. Destinatia sa este inca
controvesrata dar se crede ca funtia sa principala era legata de cultul mortilor, fiindca in
apropierea lor, de regula au fost gasite morminte.
Un alt tip de monument megalithic poarta numele de cromlech. Acesta e compus din lespezi de
piatra orientate vertical, asezate in forma de cerc. Astfel de complexe se intalnesc in numar mare
in Bretagne si in sudul Angliei. In Anglia , acestea se numesc “henge”. Cel mai impozant si
frumos monument de acest fel il reprezinta – Stonehenge aflat in sudul Angliei la 12 km. distanta
de orasul Salizbury. Acesta se compune din 110 menhire dispuse in patru cercuri concentrice.
Blocurile de piatra ale complexului cantaresc intre 25 si 40 de tone- aduse de la distante mari.
Destinatia precisa a acestui monument ca si a altora este inca controversata. Se crede ca el avea
functie religioasa legata de cultul solar precum si de cultul mortilor si al stramosilor.
Monumentele megalitice, unele contemporane sau chiar anterioare templelor din Mesopotamia
sau piramidelor din Egipt, marcheaza inceputul arhitecturii monumentale cu edificarea unor
temple si constructii de piatra gigantice, cu destinatii religioase cultice. Aceste constructii denota
ca in perioada respectiva existau déjà conditiile tehnice si sociale pentru realizarea unor astfel de
constructii: cunostinte tehnice si stiintifice, existenta unei organizari sociale ierarhizate cu un
numar mare de sclavi utilizati la constructia acestora.

Rolul miturilor in formarea dogmelor religioase

Aparitia religiilor organizate in cadrul bisericii

“Mitul”in limba greaca inseamna-poveste. Deci miturile sunt povestiri cu caracter fantastic,
care expun diverse credinte despre zei si despre unele intamplari si fapte fabuloase, legendare
sau fapte istorice reale, ale popoarelor antice, prin care omul primitiv isi explica lumea. Herder
spunea ca miturile exprimand intelepciunea populara sunt esenta conceptiei acesteia despre
natura si societate. Dupa alte pareri, miturile sunt adevarate codificari ale religiilor populare prin
personificarea si zeificarea elementelor naturale si cosmice.
In limba latina,“religio”inseamna: teama, scrupul, lealitate, pietate, credinta, cult religios. Este
foarte greu sa definim elementele componente ale formarii religiilor. Acestea s-au format pe baza
absorbtiei successive a credintelor ancestrale primitive animiste, totemiste, fetisiste precum si
prin includerea miturilor, legendelor aparute in stadiile naïve ale omenirii. Prin religie, primii
oameni cautau raspunsuri la intrebarile lor fundamentale privind efectele naturii inconjuratoare,
la soarta vietii lor si la perspectiva acesteia dupa moarte, etc. Un rol deosebit de important in
alcatuirea dogmelor religioase, l-au avut miturile, legendele si traditiile. De asemenea, fiecare
religie trebuia sa includa si un cod moral prin care se defineau obligatiile oamenilor in cadrul
colectivitatilor sociale. Conceputa astfel, religia poate fi inteleasa ca o imblanzire sau o impacare
a puterilior superioare, adica a instinctelor naturale ale omului.
A. Religia popoarelor din Mesopotamia
Istoria omenirii a inceput odata cu aparitia statului si a scrisului. Tot in aceasta perioada au
aparut si religiile organizate in cadrul templelor. Pionierii organizarii statale au fost sumerienii
din sudul Mesopotamiei. Aici statul a aparut sub forma oraselor-state conduse de catre un
monarh.
Primele astfel de state au fost: Ur, Uruk,( azi-Mogheir si Varka) din Irak - Eridu si Nippur (azi-
Abu Sahrein si Niffer), etc.
In cadrul unor astfel de orase au aparut si primele temple specfice Mesopotamiei numite
zigurate. In latina, templu inseamna-sanctuar, incinta sacra in care se oficiaza serviciul religios si
toate ceremoniile rituale ale unui cult religios. De regula, un templu e compus dintr-un spatiu
rezervat credinciosilor si altul-preotilor, unde se afla si altarul. Ca structura arhitecturala si
amenajare interioara, templele sunt variate dupa specificul religiei si al tarii. Primele temple din
Mesopotamia erau considerate spatiul unde locuieste mereu sau ocazional zeul adorat, in cinstea
caruia au fost construite. Templul sub forma de zigurat era considerat si Poarta zeilor prin care
cobora zeitatea. Dintre cele mai célèbre temple amintim :Templul din Karnak si cel din Luxor
din Egipt; templul Saggila consacrat lui Marduk din Babilon; templul lui Solomon din Ierusalim;
templul lui Zeus din Olimpia-Grecia; templul lui Artemis din Effes-Grecia; templul lui Apolon
din Delfi-Grecia, templul budist Barabodur din Iava; templul Lingaraja din Bubebaneswar-India;
basilica Sfantul Petru-Vatican; basilica Sfanta Sophia-Istanbul; marea moschee din Mecca, etc.
Mesopotamia a fost zona unde au aparut statul si religia si unde au fost construite primele
temple. Nu putem vorbi despre un singur stat si o singura cultura si civilizatie mesopotamiana
fiindca aici s-au format cel putin trei astfel de structuri: cea sumeriana, cea akkadiana-respectiv
babiloniana si cea asiriana. Intre religiile acestor state existau pe langa o serie de trasaturi
comune si unele deosebiri.
Prima etapa a civilzatiei si culturii mesopotamiene a fost opera sumerienilor care ocupau sudul
acestei zone. Ei au fost primii din istorie care practicau o agricultura bazata pe irigarea solului,
cei care au domesticit : oaia, capra porcul si care au cunoscut tehnica topirii metalelor. Ei au
construit si primele temple gigantice numite zigurate(zigurat-munte), la inceputul mileniului III.
i.en. Ziguratele aveau sapte caturi(nivele) simbolizand cele sapte ceruri suprapuse. Babilonienii
au considerat ziguratele ca centre ale lumii unde zeii coborau pe pamant. In Biblie, unul dintre
zigurate era supranumit Turnul Babel pentru care Dumnezeu ar fi pedepsit pe constructorii lui
cu dezbinarea acestora si separarea lor pe diferite limbi, pentru indrazneala lor de a fi dorit sa
ajunga pana la cer.
Rolul templelor mesopotamiene:
In Sumer, templele angajau de regula, un numar mare de sacerdoti carora le dadeau diferite
functii si ocupatii. Unii oficiau slujbele religioase, altii se ocupau cu vraji, descantece, exorcizari,
iar altii erau angajati in diferite functii administrative si economice in domeniul: judecatoresc, al
invatamantului, economic, studierea astrelor, etc.Sacerdotii au fost primii care si-au insusit
tehnica scrisului si care erau folositi in calitate de scribi de catre monarhi. Existau multe temple
pe care regii le-au inzestrat cu numeroase proprietati, cu mari suprafete de pamanturi cultivabile,
mari turme de animale, etc. Ei administrau si depozitele de cereale de unde se faceau
imprumuturi pentru populatie pe timp de iarna, in schimbul unor dobanzi. In vederea acestor
lucrari, templele dispuneau si de un numar mare de sclavi. Tot templele se ocupau si de
organizarea marilor constructii, a unor lucrari de regularizare a raurilor, de sapare a canalelor de
irigatii, etc.
Statul sumerian era un stat teocratic in cadrul caruia functiile civile si religioase ale regelui nu se
distingeau clar unele de altele. Hotararile regelui erau inspirate de catre divinitate. Fiecare oras-
stat avea zeul sau iar regele era reprezentantul acestuia pe pamant si mare preot al zeitatii
respective. Indatoririle principale ale regelui erau de ordin religios.
Sumerienii aveau un panteon numeros in fruntea caruia figura triada: Anu-Entil-Enki.
Divinitatea superma a sumerienilor era Anu-parintele zeilor si zeul cerului. Consoarta sa era Ki –
zeitatea pamantului. Fiul lor-Entil era zeul aerului si al furtunilor, cel care provoca marile
cataclisme. Enki era un zeu mult respectat si adorat in Sumer. Era domnul subpamantean,
stapanul apelor din adancuri, cel care dadea viata pamantului, prietenul oamenilor, zeu al
intelepciunii, mestesugurilor si artelor, etc. Triadei sumeriene i se adauga triada bailoniana
formata din : Sin-zeul lumii, fiul sau Samas -zeul soarelui si al justitiei si fiica sa Istar-zeita
vietii, fecunditatii, dragostei, etc.La asirieni-Istar a devenit si zeita razboiului.

B. Religia Egiptului antic

Civilizatia egipteana a aparut si s-a dezvoltat pe un teritoriu relativ mic, adica pe o fasie
ingusta, in valea Nilului si in Delta acestuia. Deasemenea, aceasta civilizatie s-a nascut intr-o
zona geografica care o izola de restul lumii. In astfel de conditii Egiptul a creat o civilizatie
specifica lui. Totusi egiptenii au beneficiat de experienta sumerienilor mai ales in domeniul
dezvoltarii agriculturii bazate pe irigarea solului si de folosirea templelor si sacerdotilor in
diverse scopuri. Datorita agriculturii foarte productive Egiptul si-a putut forma o impunatoare
civilizatie urbana cu o arhitectura monumentala, mai ales in domeniul constructiei templelor, a
piramidelor, etc.
Herodot spunea ca egiptenii sunt un popor foarte religios, dar religia lor a degenerat in formele
caricaturale ale zoolatriei, adica (a adorarii unor animale ca: pisici, serpi, crocodili, etc). Si in
religia egipteana predominau formele primitive ale gandirii religioase : animismul, totemismul,
fetisismul, magia, etc.
Ei se simteau inconjurati de spirite divine bune sau rele care actionau prin intermediul unor
animale. Unora dintre ele precum : sarpele, crocodilul, sacalul, trebuia sa li se castige
bunavointa si protectia prin rugaciune, sacrificii, ofrande, prin divinizarea lor. Astfel crocodilul
supranumit Sobek era patronul mai multor orase. Centrul adorarii lui era orasul Crocodilopolis.
Si la egipteni a existat cultul taurului sacru, cu nume de zeitate - Apis care era venerat in special
la Memphis.
Egiptenii aveau si unele zeitati compozite, semi-umane cum era de exemplu zeita Hator,
reprezentata ca femeie cu cap de vaca, zeul Anubis era barbat cu cap de sacal, etc. Egiptenii
explicau astfel de zeitatii, prin faptul ca acestea erau inzestrate in imaginatia lor cu duble insusiri;
ei puteau ajuta sau pedepsi fiindca zeul si iubeste si uraste, in acelasi timp. Divinitatea cea mai
importanta a lor era zeul soarelui- Ra care strabate cerul ziua in barca diminetii, iar noaptea - in
barca serii si Horus care era reprezentat cu cap de erete, purtand discul solar. Cei mai populari
zei ai Egiptului antic erau Osiris-zeul pamanturilor rodnice, stapanul recoltelor, judecatorul
mortilor, etc. si sotia lui- Isis, zeita casatoriei simbolul armoniei matrimoniale si fidelitatii
casnice, fiul lor –Horus, etc. In jurul acestui cuplu s-a nascut o legenda duioasa despre dragostea
puternica a lui Isis fata de sotul ei si incercarile ei de a-l salva si de a-l reinvia din moarte.
Aspectul cel mai original al religiei egiptenilor l-a constituit cultul mortilor. La baza acestui cult
a stat credinta ferma a acestora in continuitatea vietii si dupa moarte. De aceea ei priveau cu
seninatate moartea. In jurul acestei idei se desfasura intreaga lor viata, cu scopul de a-si asigura
cele necesare nu numai pentru timpul vietii ci si pentru- dupa moarte. In primul rand, faraonii
chiar de la inscaunarea lor incepeau pregatirile pentru viata de-apoi: construirea piramidelor sau
mastabelor, mormintelor in care urma sa fie depus dupa moarte, corpul lor precum si cel al
apartinatorilor lor. Ca defunctul sa ajunga la viata de apoi, avea nevoie de un corp indestructibil
care se putea obtine prin imbalsamare. Ei au prevazut si situatia in care corpul imbalsamat nu ar
putea rezista timpului iar pentru a-i asigura totusi defunctului continuarea vietii pe lumea
cealalta, depuneau in sarcofag si o statueta de piatra a acestuia - care reprezenta in inchipuirea
lor, dublura principiului vital numit- Ka.

Legaturile dintre marile religii din Eurasia

Toate marile religii s-au nascut in Asia iar trei dintre acestea: iudaismul, crestinismul si
islamismul s-au nascut pe un teritoriu mic al Asiei occidentale. Karl Jaspers, filozof german a
aobservat ca la inceputul secolului al VI-lea i.e.n. au aparut cateva marii genii religioase:
Confucius si Lao-te in China, Zoroastru- in Persia, Guatama Buddha- in India, profetul Isaia- in
Israel, Pitagora-in Grecia. El a explicat acest fenomen prin faptul ca nasterea unor culturi cu
caracter universal (cultura Indiei, Chinei, Greciei antice, etc.) reclamau religii cu valabilitate
universala.

C.Religiile Chinei
China si India au creat cele mai mari si cele mai vechi si puternice civilizatii si culturi cu o
longevitate care dainuie si astazi. Inceputurile civilizatiei chineze au avut loc in mileniile III-II
i.e.n.Chinezii fiind un popor harnic si pragmatic s-au ocupat mai mult de lucruri concrete si
practice legate de tehnicile de productie si de producerea unor marfuri foarte cautate in lume cum
au fost matasurile, portelanurile, etc. Ei s-au preocupat mai putin de fenomene religioase, de
mituri sau legende. De fapt ei nu au fost niciodata un popor religios. In schimb, civilizatia lor
inalta a cerut ca ei sa fie oameni disciplinati, corecti si harnici, care respectau cu sfintenie legile
statului.
Prima epoca a civilizatiei chineze a fost perioada dinastiei Sangh, intre anii: 1766-1122 i.e.n.
Aceasta dinastie a construit orase fortificate si a inceput cresterea viermilor de matase, fabricarea
si turnarea bronzului si a dezvoltat industria ceramicii. Pe plan social, aceasta societate era
organizata in triburi, clanuri si familii. Pe plan religios a existat atunci un puternic cult al
stramosilor si mortilor. Prevalarea normelor etice satisfacea in mare masura valentele religiei. De
la vecinii lor mongoli, chinezii au preluat cultul samanismului insotit de vrajitorii, dansuri
exaltante, folosirea unor substante halucinante, etc. Existau si practici de sacrificii de animale,
practici divinatorii cum era ghicitul din oasele unor animale mari,etc.
Dupa anul 1050 i.e n. incepe cronologia sigura a istoriei Chinei. In anul 1027, puterea statala a
fost preluata de o noua dinastie- numita Zhou care s-a mentinut mai bine de opt secole (intre anii
1027-247 i.e.n.) In aceasta perioada, societatea chineza a cunoscut o dezvoltare rapida, in viata
urbana, in mestesuguri, in comert, etc. Au fost regularizate marile fluvii si asanate vaste teritorii
mlastinoase.
Vechea religie primitiva si plina de superstitii a fost ridicata progresiv la nivelul unor conceptii
etice, pe baza unui cod al moralei practice. In a doua parte a acestei perioade, dupa anul 600, pe
baza acestor principii s-au dezvoltat cateva scoli filozofice care au cultivat si subtile speculatii
metafizice. Epoca dinastiei Zhou este epoca clasica a culturii si civilizatiei chineze in care au
aparut si primele opere literare fundamentale, cum sunt: „Cartea cantecelor” si operele marilor
filozofi chinezi : Kong-zi(in latina-Confucius) 551-479 i.e.n, Lao-ti 1551-?, Meng-zi (in latina
Mencius), etc.
 Cele trei religii ale Chinei: confucianismul, daoismul si budismul
1.)Confucianismul este o doctrina etico-religioasa si filozofica specific chineza, intemeiata de
catre Confucius. Din punct de vedere religios, aceasta conceptie considera ca cerul este o forta
activa care determina inclusiv comportamentul oamenilor, atat pe plan individual cat si social.
Averea si soarta oamenilor ar depinde de cer care rasplateste atat binele cat si raul. Existenta
umana se bizuie pe virtutea esentiala numita „ren”(omenia) care prevede inainte de toate,
respectul ierarhic, social si de varsta, precum si fidelitatea fata de principiile etichetei sociale :
respectarea normelor de comportament, respectarea datinilor si ritualurilor.
Prin aceasta conceptie, Confucius urmarea sa contribuie la formarea cetateneasca, mai ales a
functionarilor de stat, carora le cerea sa indeplineasca trei virtuti: inteligenta, curajul si buna
intentie. Ca principii de baza el a fixat dictonul :„ Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. Un mare
rol educational a acordat si familiei. El spunea:”Civilizatia incepe odata cu pietatea filiala, iar
aceasta incepe cu dragostea fata de parinti, infloreste in slujba statului si ajunge la armonia
deplina in care te situezi tu insuti in raport cu adevarul si dreptatea”.
De la aparitia sa si pana azi , prestigiul confucianismului s-a mentinut mereu. Confucianismul a
fost declarat religie de stat a Chinei pana la proclamarea primei republici din 1912.
2. Daoismul
Un alt mare filozof al chinezilor, Lao-tze a fost contemporan cu Confucius. Conceptiile
acestora insa erau diametral opuse; Confucianismul cultiva participarea la viata sociala in mod
activ, pe cand daoismul proclamat de Lao-tze propovaduia renuntarea la viata sociala,
retragerea in singuratate si cultivarea sinelui prin ascetism, yoga, anumite practici dietetice si
sexuale, etc. In cartea sa intitulata „Despre morala”, Lao-tze a creat un sistem filozofic numit
daoism; „dao” sau „tao” reprezinta calea sau drumul pe care poate sa-l urmeze omul prin:
purificarea sa si anihilarea ego-ului si a iubirii de sine; prin contopirea cu spiritul universal si
pierderea sinelui. Numai astfel omul poate sa obtina forta necesara pentru a scapa de limitele
timpului si ale spatiului. Filozofia daoista seamana mult cu cea brahmanista din India.
3.Budismul
Cea de a treia religie care s-a raspandit in China, provenind din India este budismul. Acesta a
patruns in China in sec. al V-lea al e.n. Un produs caracteristic chinez elaborat de ganditorii
budisti in sec.al VI-lea este doctrina Zenn (in sanscrita- meditatie). Potrivit acesteia, natura
lucrurilor poate fi descoperita de fiecare om in sinea lui, caci fiecare om poseda fara sa-si dea
seama, natura sau spiritul lui Budha. Cunoasterea este rezultatul unei iluminari bruste la care
putem ajunge in tacere prin intermediul meditatiei.

D.Traditia religioasa a japonezilor

S-ar putea spune ca japonezii ca si chinezii, nu sunt un popor religios, ci mai degraba sunt
popoare care intotdeauna si-au manifestat un atasament puternic fata de stravechile lor traditii si
credinte religioase. Dintre zeitatile japonezilor, cea mai veche si cea mai importanta a fost si a
ramas zeita Amaterasu – divinitate solara suprema, zeita luminii si a fertilitatii, etc.
Religia nationala a japonezilor est sintoismul, o religie etnica, caracteristica exclusiv lor,
constituita din cultul divinitatilor indigene care au fost mostenite de la vechile popoare care
traiau in arhipelagul japonez. Sintoismul se bazeaza pe adorarea unor”kami” care reprezinta o
denumire generica, arhaica a unor divinitati primordiale anonime, puternic impregnata de
credinte totemiste, animiste ale eschimosilor”ainu”- vechii locuitori ai unor insule japoneze.
Numarul kami-lor este infinit si aproape imposibil de grupat. Putem intalni kami ale unor
fenomene naturale: soarele, focul, lumina, vantul, etc. Sau ale unor obiecte din natura care
inspira oamenilor o admiratie sau transmite o anumita taina, de ex. o stanca, un lac sau un munte.
Este cunoscuta adoratia japonezilor fata de muntele Fuji-yama, fata de floarea de cires, etc.
Astfel sintoismului i se potriveste denumirea de religie atipica, fara dogme si fara zeitati sau idei
moralizatoare bine articulate. Poate s-ar cuveni s-o numim o religie naturista, animista care
sustrage din frumusetile naturii- forta vitala necesara oamenilor.
In sec. al VI-lea, in Japonia a patruns din China- budismul. Japonezii au acceptat inaintea
budismului, cu multa disponibilitate si confucianismul si daoismul. Intr-o anumita perioada
japonezii au acceptat chiar fuziunea sintoismului cu budismul si au transformat propriile zeitati
in incarnari ale lui Budha. In sec. al XVII-lea a existat si o alta incercare de contopire a
sintoismului cu neoconfuciansimul. Cu multe secole inainte, japoneziii au adoptat ca zeitate si pe
imparatul lor, socotit ca divinitate incarnata.
Sintoismul modern s-a transformat intr-o religie etica si patriotica ai carei practicanti adorau
divinitati si care pretinde virtute si sinceritate. In centrul divinitatilor sale a ramas zeita
Amaterasu. Unii ideologi ai religiilor pretind ca sintoismul s-a transformat intr-o religie
monoteista.
Sintoismul n-a creat temple impunatoare. La origine existau niste sanctuare, constructii foarte
simple din lemn, ingradite, asezate pe malul unui parau. In interiorul acestora nu existau decoruri
fastuoase decat cateva kami locale si in mod obligatoriu o oglinda simbolizand pe zeita
Amaterasu. Exista un numar mare de sanctuare dintre care cel mai important este cel al familiei
regale. Initial, preotii cultului sinto proveneau din familii ale paturilor privilegiate iar functia de
preot era ereditara. Azi nu se mai respecta aceste reguli. Preotii sinto pot efectua si anumite
practici divinatorii, exorcizari, prepararea unor ofrande sau potiuni cu substante halucinogene
sau preparate constituind ofrande pentru zeitati. Actualmente, cultul budist mahayanist cu dogma
sa Zen este deosebit de popular si in Japonia.
E.Cele trei religii ale persilor antici
Teritoriul Persiei cuprins intre fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si
Oceanul Indian reprezinta o suprafata uriasa care inca din antichitate a avut legaturi stranse si pe
taram religios cu popoarele din Asia orientala, precum si cu cele din Asia Mica. In Persia,
primele asezari omenesti au fost atestate inca din mileniul al V-lea i.e.n. Din Podisul Persan se
trag si triburile : elamitilor, gutilor, casitilor, etc. care au denumit zona lor „Arienem” - tara
arienilor, adica „tara nobililor”. Tot de aici se trage si vechea denumire a teritoriului „Eran”
adica Iran-numele actual al tarii.
1.Mazdeismul
Inceputurile istoriei si civilizatiei persane se situeaza in jurul anului 1000 i.e.n. Pana la
aparitia lui Zoroastru(sec.VI.i.e.n. persii adorau ca zeu suprem pe Mithra-zeul soarelui, al
dreptatii si pasunilor, pe Mah- zeul lunii, Vynu- zeul vantului, Zani – zeul pamantului, Atar-zeu
focului, Apam- zeul apei, Napat-zeul aerului, etc. Mai tarziu, zeul Mithra a fost inlocuit cu Ahura
-Mazda cel intelept, zeu al aerului, creatorul lumii, in jurul caruia gravitau toate celelalte zeitati.
Inca in vechile credinte persane, fortele binelui si ale prosperitatii erau personificate prin Ahura-
Mazda caruia i se opuneau fortele raului, ale demonilor in fruntea carora se afla Ahra Manyu.
Intre aceste forte bipolare se dadea o lupta continua; aceasta reprezinta esenta religiei
mazdeismului, care are puternic accent moral.
In perioada nasterii lui Isus, aceasta religie, in prima sa forma a cultului zeului Mytra se bucura
de mare popularitate si in Imperiul roman. De aceea in perioada reformei religioase a lui
Octavianus Augustus, mazdeismul figura printre religiile care ar fi putut sa fie acceptate si de
catre romani.
2.Zoroastrismul
Marele profet si reformator al religiei persane a fost Zoroastru (630-553 i.e.n.) care a
schimbat din temelii mazdeismul, creand o noua religie- zoroastrismul. Totusi el a pastrat unele
elemente importante ale mazdeismului, referitoare la suprematia lui Ahura-Mazda si la lupta
neintrerupta intre bine si rau, intre lumina si intuneric. Unul dintre marile merite ale lui Zoroastru
a fost acela ca el a cules textele mitologice si religioase ale Perisilor intr-o carte intitulata
„Avesta”- care inseamna –lege. Avesta cuprinde si un sistem filozofic laborios, in cadrul unui
dualism cosmic cu caracter universal, material si spiritual intre principiul binelui si raului, a
luminii si intunericului. A pastrat deasemenea si zeitatea negativa si distructiva -Angra Manyu.
Potrivit lui Zoroastru, lupta intre bine si rau se da continuu si in interiorul omului, insa acesta
este inzestrat de la natura cu liberul arbitru si poate opta atat pentru bine cat si pentru rau. In
functie de optiunile sale va fi judecat la „judecata de-apoi” si rasplatit pentru faptele sale bune
sau rele. Din partea omului dupa Zoroastru, se cer trei lucruri : cugetare justa, cuvinte bune si
fapte bune. Datoria lui este ca sa faca din dusman- un prieten, din omul rau –un om drept, din cel
ignorant-un om instruit.
Zoroastrismul a cunoscut o larga raspandire in numeroase tari, din antichitate si pana in
epoca crestina. Azi i-au ramas putini fideli, in Asia orientala.
3. Maniheismul
Cea de a treia religie care s-a format in Iran a fost maniheismul. Intemeietorul sau care si-a
atribuit nume de profet a fost Mani- un om dotat cu anumite calitati intelectuale, care a cunoscut
mai multe limbi si mai multe tari si care a studiat temeinic toate religiile importante ale timpului
sau: zoroastrismul, budismul, crestinismul, etc. A alcatuit o doctrina religioasa cu caracter
sincretic numita- maniheism. El a trait in perioada : 215-275 e.n.
Conform doctrinelor sale, oamenii sunt formati din trup si suflet. De aceea de la nastere, intre
aceste doua elemente ale omului se da lupta intre bine si rau. Deci, omul trebuie sa tinda spre
eliberarea sufletului sau de povara materiei corupte a corpului. Pentru aceasta Mani impunea cu
rigurozitate, adeptilor sai, un ascetism sever, renuntarea la bogatiile lor, respectarea postului si a
rugaciunii, obligativitatea botezului si a impartasaniei, etc. Mani a facut numeroase deplasari in
mai multe tari si localitati pentru popularizarea doctrinelor sale. El a angajat si un cler organizat
ierarhic, in fruntea caruia erau cei 12 maestri-apostoli, secondat de 72 de discipoli- episcopi
urmati de alesi -preoti si calugari, etc. Esenta maniheismului consta in pesimismul sau, adica in
„pacatul originar” si in dificultatea omului de a-l ocoli. El recunoaste ca mantuirea omului a fost
adusa de catre Isus Cristos –salvatorul omenirii. Maniheismul a fost atacat inca din timpul vietii
lui Mani de catre teologii tuturor religiilor pe care i-a plagiat. Daca la inceput Mani a fost
acceptat de autoritattile statului, la un moment dat a el fost vehement contestat. Pana la urma el a
primit o condamnare crunta din partea autoritatilor statale, fiind condamnat la jupuire de viu si la
decapitare. In evul mediu, maniheismul a patruns si in Europa, mai intai in peninsula Balcanica
(Bulgaria, Macedonia,etc.) si apoi in Europa occidentala (Germania, Italia, Franta). Primul
propovaduitor al acestei religii a fost Ieremia Bogomil- predicator legendar, din Bulgaria.
Ulterior, in Europa occidentala aceasta religie s-a bifurcat in doua secte: cea a catarilor
(Germania si Italia) si cea a albigenzilor (Franta- orasul Alby). Ambele secte au fost contestate
vehement de catre papalitate care in anul 1209 a organizat chiar o cruciada impotriva catarilor si
albigenzilor din Franta, nimicindu-i.

Religiile popoarelor din zona mediteraneană

F.Credințele religioase ale cretanilor

Bazele civilizației și culturii grecești deci europene, au fost depuse în urmă cu cinci mii de ani
înainte de Cristos, în insula Creta. Cultura Greciei antice datorează mult culturii cretane,
îndeosebi în domeniul religiei și al artei. Credințele religioase ale cretanilor care admiteau ca
fiecare regiune și oraș-stat să-și aibă divinitățile și cultele sale, erau legate de străvechi forme de
animism și de venerarea unor divinități cosmice. Astfel era cultul grotelor sacre, mai ales al
peșterilor cu stalacmite care imitau uterul matern, locuri ale practicilor de inițiere presupuse a fi
locuite de spirite; totodata - cultul “arborelui vieții” care putea fi un palmier, un măslin, un
platan sau un chiparos, în jurul căruia aveau loc dansuri rituale simbolizând starea anuală a
vegetației.
Ca o reminiscență totemistă în Creta exista și cultul animalelor cum ar fi cultul șarpelui
asimilat cu divinitatea stăpână a adâncurilor - ca o credință într-o reîncarnare a divinității în
anume animale, sau ca o prezență permanentă a unui spirit misterios de care omul se apropie cu
respect și cu teamă. Tot un sens simbolic-religios aveau și anumite animale ca:taurul,
porumbelul, leii sau capra care în reprezentările plastice erau asociate divinităților.
Un cult special era rezervat securii duble“ labrys” unealtă sacră care simboliza jertfa taurului,
întrucât servea la uciderea acestui animal destinat sacrificiilor sacre. Securea era păstrată în
sanctuarul palatului regal din Cnossos. Aceasta avea o semnificație religios-cultică și la
babilonieni, la hitiți, etc
Mai târziu în Creta au apărut divinitățile antropomorfe. Divinitatea supremă a cretanilor era
Marea Zeiță Mamă care în legendele grecești apare cu numele de Dictinia-identificată fiind cu
Hera, ea era divinizarea principiului maternității, acea ”Magna Mater” a întregii arii
mediteraneene. Atributele ei erau: zeiță a vieții și a morții, a fecundității și a fertilității naturii,
protectoarea viețuitoarelor, mama omenirii, regina cerului și a pământului, zeiță a dragostei, etc.
Fiica Dictiniei era Britomartis- zeiță a tinereții și a iubirii pe care grecii o vor identifica pentru
castitatea ei, cu Artemis. Zeița iubirii a fost și Ariadna-devenită în legendele grecești iubita lui
Tezeu, apoi soția lui Dionysos. Mai târziu apare și o divinitate masculină, fiul sau amantul
Dictinei-zeul îmblânzitor al fiarelor și stăpânul ploii. În ipostaza animală el este taurul iar în cea
umană este regele Minos, iar în ambele ipostaze este Minotaurul, cel jumătate om, jumătate taur.
Sacrificiul care i se aducea regelui-un taur, era precedat de un periculos joc ritual cu acest
animal. Cu timpul, panteonul cretan s-a îmbogățit cu multe alte zeități.
Zeii cretani erau adorați sub cerul liber, pe culmi de munți, in grote, sanctuare, lângă izvoare,
în fața unor arbori sacri, ș.a. Actelor de cult le era destinat altarul care putea fi zidit într-o curte,
într- un palat sau putea fi și altar portativ. Existau și temple și capele care adeseori erau situate pe
vârful unui munte sau al unei coline. Acestea deveneau de regulă, locuri de pelerinaj. Aici se
aduceau ca ofrande, vase cu mâncare și băutură sau figurine de animale care substituiau
simbolic, animalele de sacrificat.
Riturile și ceremoniile religioase erau variate și complexe. Jocurile acrobatice cu tauri erau legate
de anumite ritualuri ale fertilității. Acestui scop serveau și dansurile rituale menite să provoace o
anume stare de excitație și mai erau folosite ca drog, semințele de mac. Actele rituale erau:
purificarea, adorația, stropirea cu apă, libația, și tămâierea. În semn de mulțumire se ofereau
zeilor tot felul de obiecte. Ceremonia era însoțită de muzică sacră, vocală sau instrumentală și de
dansuri. Ritul esențial era sacrificiul sângeros de animale : viței, capre, tauri. Adeseori astfel de
jertfe erau oferite în simulacre. Funcțiile cultice erau prezidate de preotese și de preoți. Religia
cretanilor era o religie optimistă. Moartea îi preocupa mult mai puțin decât viața, spre deosebire
de egipteni sau alte popoare. Totuși, ei aduceau defunctului onorurile funebre cuvenite. La
început, morții erau înhumați în interiorul casei, sau alături de casă ori în peșteri. Mai târziu,
morții unui clan aveau locuri comune de înmormântare. Uneori aceste morminte erau construite
circular și acoperite cu o falsă cupolă. Existau și morminte mari cu diametre de 10 m. Pentru a-și
putea continua viața terestră și dincolo, defuncților li se atârna la gât sigiliul personal și li se
punea alături hrană, băutură, veșminte, vase, bijuterii, ș.a. Defunctului i se punea în mormnt și o
bară cu care urma să facă drumul spre Soare-Apune, până la Insula Fericiților. In Creta, clerul –
preponderent feminin era numeros, bogat și foarte influent. Dintre actele de cult ale preoteselor
un loc principal îl ocupau ritualurile secrete ale ”inițierii” în special a tinerilor în domeniul
conduitei morale, a profesiei, a religiei, etc. ”Inițierea” avea sensul de ”renaștere” de începere a
unei noi vieți. Cu aceste ocaziii tinerii erau deprinși și cu o viață aspră, de privațiuni. In adâncul
întunecos al peșterilor inițiatice în care predomina o ambianță de mister și groază, aceștia se
exersau în stăpânirea instinctelor și a fricii. Civilizația și cultura cretană a antichității s-a pierdut
în bună parte. Palatele splendide din Cnossos, Phaistos și din alte orașe au fost distruse, pe de o
parte de calamități naturale, precum erupția vulcanului din jurul anului 1500 I.C de pe insula
Thira, situată la o distanță de circa 100 de mile marine de Creta, sau pe de alta parte datorită unor
incendii sau distrugerilor efectuate de unele popoare venite din nord: aheii dorienii, etc. Dar
civilizația și cultura cretană s-au perpetuat prin elementele pe care le-au transmis chiar de la
început micenienilor și prin migrarea cretanilor pe diferite insule ale Mării Egee, pe coasta
vestică a Asiei Mici și pe teritoriul Greciei continentale. Cretanii au adus în Peloponez cultura
măslinului, a viței de vie, anumite unelte, instrumente muzicale, moda femeilor, modelele
palatelor din Creta, etc. Zeitățile cretane- Dictina și Britomastis s-au menținut în mitologia
greacă și a altor popoare. Fără a cunoaște civilizația cretană, Homer n-ar fi putut scrie epoeea sa-
Iliada a cărei acțiune este plasată într-un cadru de civilizație a bronzului dominantă în perioada
cretană.

G. Credintele religioase și zeii Greciei antice

Cadrul geografic în care a apărut și a evoluat civilizația și cultura Greciei antice cuprinde nu
numai Grecia continentală ci și coasta apuseană a Asiei Mici, insulele Mării Egee iar de la o
anumită perioadă și coloniile grecești din sudul Italiei și din Sicilia, pe cele din coasta de Nord a
Africii și cele de pe coastele Mării Negre. Grecia continentală este o regiune săracă, lipsită de
resurse naturale importante, cum sunt cele de cereale necesare aprovizionării populației. Munții
ocupă circa 80 % din suprafața țării. Din aceste motive, grecii erau mereu preocupați de găsirea
mijloacelor de subzistență. Datorită talentului și priceperii lor, ei au creat o civilizație și o
cultură puternică și deosebit de frumoasă care a servit și servește și azi ca ivor și model în foarte
multe domenii pentru întreaga omenire.
Istoria Greciei antice constituie pe de o parte o continuare a a civilizației minoice, iar pe de
altă parte este un rezultat al culturii și civilizației unor popoare migratoare indo-europene venite
din nordul Mării Negre: ionienii, aheii, dorienii care au adus civilizația și cultura lor, care
amestecându-se cu cea locală au format împreună marea civilizație și cultură grecească. Apogeul
acesteia l-a constituit secolul de aur al Atenei care a început cu perioada de cincizeci de ani a
războaielor medice (499-449 i.e.n.) și s-a încheiat cu perioada de 27 de ani a războiului
peloponeziac (431-404 i.e.n.)între orașele state grecești, în primul rând între Sparta și Atena.
Prima civilizație care s-a format pe teritoriul Greciei continentale a fost civilizația miceniană
creată de ahei în nordul Peloponezului, al cărui centru era orașul Micene. Acestei civilizații i-au
mai aparținut și orașele Pylos, Argos, Tirint, Teba, Atena, etc. Aheii au apărut în această zonă în
jurul anului 1600 i.e.n. După o anumită perioadă de acomodare, ei au atacat și au jefuit orașele
din insula Creta, ale căror comori le-au transportatat la Micene. Ultima mare întreprindere a
aheilor a fost războiul din Troia care a avut loc aproximativ la începutul secolului al XI-lea, i.e.n.
Conform celor relatate de către istoricul antic Tucidide, atunci aheii din mai multe orașe sub
conducerea regelui Agamemnon au asediat timp de zece ani Troia, aflată pe malul Asiei Mici-
cetate foarte bogată pe care au și ocupat-o jefuindu-i bogățiile. Aceste evenimente au fost
descrise în poemul eroic al lui Homer- Iliada.
Puterea și bogăția aheilor sînt dovedite și de grandioasele lor morminte aflate în cimitirele din
fortăreața lor din Micene.
Religia aheilor era o sinteză a elementelor aduse de ei din religia indo-europenilor și a celor
preluate din religia cretană. Linia de continuitate între civilizația miceniană și cea grecească din
epoca clasică a constituit –o în primul rând, religia. Aheii ca popor indo-european venit din
nordul Mării Negre au adus cu ei religia lor. Marele zeu al lor era Zeus- zeul cerului, al luminii și
al fulgerului, stăpânul oamenilor și al celorlalți zei. Divinitățile aheilor au pătruns și în religia
cretanilor dar cu atribute diferite pe care timpul le-a asimilat, de ex: Hermes al cărui nume era
derivat dintr-un cuvânt
cretan, era la acestia –domnul fiarelor mari si calauza sufletelor spre viața fericită de dincolo.
Inițial, la ahei, Hermes era mesagerul zeilor și protectorul turmelor. Poseidon-zeul apelor și al
mării a ocupat în Peloponez primul loc între divinități. Ulterior Zeus și familia sa care număra 12
zeități au devenit principalele zeități ale panteonului grecesc. Tatăl era Zeus iar soția sa era Hera(
care îi era și soră). Fratele său era Poseidon iar surorile : Hestia și Demeter. Au urmat apoi cei 7
fii ai lui Zeus, alături de alți numeroși fii și alte fiice născute adulterin. Mai avea 3 fete :Atena,
Artemis și Afrodita și 4 fii: Apollo, Hermes, Ares și Hefaistos. Atributele fiecăruia erau variate și
uneori contradictorii. În linii principale, profilul și atributele acestor zei erau următoarele:
Zeus era ultimul fiu al Rheei și al titanului Cronos pe care l-a detronat devenind el- zeul
suveran al Olimpului. La origine el era zeul cerului care trimitea ploile și furtunile iar mai târziu
a devenit căpetenia oamenilor și a zeilor, protector al familiei, al ordinei morale, al străinilor și al
justiției.
Hera care a preluat atributele zeiței cretane a vegetației și a viețuitoarelor, avea o fire
răzbunătoare datorită aventurilor galante ale soțului ei dar care până la urmă a ajuns zeița
protectoare a căsătoriei și a fidelității conjugale.
Poseidon, la împărțirea lumii a primit zona mărilor devenind stăpânul furtunilor și al
cutremurelor, protector al marinarilor și al pescarilor.
Hestia- zeița căminului domestic și prin extindere - a focului și a vetrei familiale care se afla
în centrul cultului familial.
Demeter era zeița recoltelor de cereale de care depindea bunăstarea cetățenilor. Era patroana
alimentelor, protectoare a oamenilor și a noilor născuți.
Atena era zeița artelor, a războiului, protectoarea orașului Atena. Obiectele sale emblematice
erau scutul și coiful.
Artemis- zeița virgină a vânătorii, a pădurilor și lacurilor. Ea era însoțită de nimfe.
Afrodita- zeița frumuseții s-a născut din spuma mării generată de organele genitale ale lui Cronos
pe care fiul său Zeus le-a tăiat și le-a aruncat în mare. Amantul ei era fratele său Ares.
Apollo era fiul lui Letho și al lui Zeus și era reprezentat mereu tânăr și frumos dar arogant și
violent. Era în același timp zeul înțelepciunii și al artelor. Obiectele sale emblematice erau lira și
arcul. El era și autoritatea care dicta marile decizii politice ale Greciei prin intermediul oracolelor
din Delfi și Delos.
Hermes era mesagerul zeilor, protector al drumurilor și al călătorilor și călăuza sufletelor
morților în infern. Era reprezentat cu aripi la coif și la sandale.
Ares era sângerosul și distrugătorul zeu al războiului, urât de către toți. Hefaistos era faurarul
zeilor din Olimp, zeul focului și al meșteșugurilor. Era o divinitate binefăcătoare și de aceea se
bucura de multă popularitate.
De obicei, în cadrul fiecărui oraș era venerat unul dintre acești zei. Cultul zeului respectiv
devenea apoi obligatoriu pentru toți cetățenii polisului, în cinstea căruia se făceau sacrificii și se
organizau acte de cult și procesiuni pentru implorarea bunăvoinței zeului protector.
Aceeași funcție o îndeplineau și frumoasele temple pe care le-au construit grecii pe Acropole.
Importanța anumitor temple din unele orașe depășea granițele orașului- stat respectiv, ca de ex.
templul lui Apolo din Delfi care a devenit și reședința oracolului așezării respective. Tot astfel a
depășit granițele orașului și Parthenonul din Atena dedicat cultului zeiței Atena, construit din
inițiativa lui Pericle între 447-432 i.e.n. din marmură de Pentelic, fiind opera lui Fidias și a
colaboratorilor săi. In mijlocul Parthenonului a fost expusă uriașa statuie criselefantină de 12 m.
dedicată zeiței Atena, realizată de Fidias din aur și fildeș. Tot așa de important era și templul din
Olimpia situat în nord-estul Peloponezului. Importanța acestui templu constă în aceea că aici se
celebrau la fiecare 4 ani- Jocurile olimpice în cinstea lui Zeus Olimpianul.
O formă religioasă particulară tipic grecească era cea a ceremoniilor numite “jocuri”. Acestea
se organizau regulat la un anumit număr de ani cu ocazia marilor sărbători religioase. Unele
dintre acestea își aveau rădăcinile în serbările și jocurile organizate în cadrul palatelor cretane.
Unele se organizau la nivelul unui singur stat, altele – erau panelenice. Astfel de jocuri erau
cele :
- pitice care erau panelenice și se țineau la Delfi.
- olimpice – panelenice care se țineau la Olimpia;
- istmice- panelenice care se țineau la Corint;
- de la Nemeia in care se omagiau luptele lui Hercule.
Cele mai importante jocuri se organizau la Olimpia pe un stadion lung de 200m. intr-un un
edificiu rezervat banchetelor organizate în cinstea învingătorilor. Aici era și atelierul lui Fidias in
care el a plasat statuia criselefantină a lui Zeus, unde atleții, antrenorii și arbitri depuneau un
jurământ. Festivitățile jocurilor durau o săptămână, timp în care erau sistate orice ostilități între
cetăți. La aceste jocuri participau și spectatori veniți din toată lumea grecească. În afara
jocurilor, se vizitau și sanctuarele și se aduceau ofrande zeilor. Cu ocazia acestor jocuri veneau și
actori, poeți, rapsozi și filozofi care recitau din operele lor sau declamau fragmente din cantece
eroice. Tot în zilele respective se țineau și bâlciuri la care participau acrobați, dresori,
comedianți, etc.și comercianți. Atleții veneau la Olimpia cu o lună înaintea începerii jocurilor,
pentru efectuarea verificărilor necesare și pentru a lua cunoștință de regulamentele stabilite. Dacă
un atlet nu le respecta el, putea fi condamnat la plata unei amenzi pe care uneori o plătea orașul
din care provenea. Dacă amenda nu era achitată la timp, orașul respectiv era exclus de la
participarea la următoarele jocuri olimpice.
Jocurile olimpice s-au organizat în anul 776 i.e.n. iar ultima dată au avut loc în anii: 392, 396
e.n. iar după aceste date ele au fost sistate timp de aproape două milenii. S-au reluat doar din
anul 1893, cand baronul francez Pierre de Coubertin a propus reluarea Jocurilor olimpice. În
epoca modernă au fost reluate în 1896 în Grecia, la Atena, după care olimpiadele se repetă din 4
în 4 ani, fiind organizate în diferite orașe ale lumii.
În Grecia antică existau și niște”incinte sacre”consacrate unui zeu. Grecii au numit aceste locuri
” manteion” iar romanii-„oracole”. Aici zeii se exprimau prin gura unor profeți. La Delfi, de ex.
exista o fecioara numita Pitya care era dedicată exclusiv zeului sanctuarului si care in stare de
transa, rastalmacea profetiile zeului, conducatorilor cetatilor grecesti.

H. Religia Romei antice

Potrivit istoriografiei latine, data traditionala a intemeierii Romei a fost anul 753 i.e.n.
Fondatorul ei legendar era Romulus, descendent din eroul grec Eneas. In perioada respectiva,
zona raului Tibru, pe care se afla Roma a fost dominata de etrusci, insa populatia Romei era
formata din latini, sabini,etc. Deci intre 616 – 510 i.e.n, la Roma dominau regii etrusci. Ultimul
rege etrusc a fost detronat in septembrie 510, dupa care s-a instaurat regimul republican. La
inceput, regalitatea etrusca a fost inlocuita prin guvernarea a doi magistrati-consuli, egali in
drepturi, alesi pe timp de un an si investiti cu putere absoluta. Mai tarziu s-a instaurat un regim in
care intreaga putere politica, juridica si religioasa s-a concentrat in mainile reprezentantilor
aristocratiei gentilice, ale patricienilor care constituisera senatul Romei. Ulterior s-a dat o
indelungata lupta pentru a fi acceptati in senat si reprezentanti ai plebei.
Roma era un tipic oras-stat care la un moment dat si-a extins rapid dominatia sa si asupra altor
teritorii. La inceput- asupra peninsulei Apenine si insulelor adiacente: Sicilia, Sardinia, Corsica,
Elba. Mai tarziu, - si asupra altor tari transformandu-le in colonii ale lor, impreuna cu care au
format in final, un vast imperiu colonial.
Este un fapt recunoscut ca a existat o continuitate culturala intre Grecia si Roma antica, inclusiv
in domeniul religiei. Inca dinaintea aparitiei Romei, grecii au inceput sa formeze colonii si pe
teritoriul peninsulei Apenine, precum si in Sicilia. Prima colonie a fost orasul Cumae- fondat in
754 i.e.n. urmata de Sybaris, Crotona, Tarent, etc. De-a lungul mai multor secole, romanii au
beneficiat de cultura oraselor grecesti din peninsula iar mai tarziu chiar si de cea a Greciei
propriu zise, imprumutand foarte multe elemente din cultura si civilizatia greaca.
Insa romanii au avut si o religie proprie. In primele secole ale existentei Romei, credintele
religioase ale romanilor erau impregnate de animism, totemism, etc. Se credea ca intreaga natura
era patrunsa de spirite si divinitati obscure, malefice sau binefacatoare. Totodata se credea ca
fiecare act al vietii oamenilor, inca de la nastere, sta sub puterea unei vointe divine, protectoare.
Fiecare om isi avea si isi cinstea geniul sau protector numit„numina”caruia ii adresau ritualuri
individuale. Din numarul mare de „numine” s-au cristalizat apoi zeii romani. Principalele zeitati
ale romanilor au fost: Jupiter-zeul luminii, fulgerului si al ploii; Junona-sotia sa, protectoare a
casatoriei si nasterilor; Marte-zeul razboiului; Iannus (cu doua fete) care initial era venerat drept
creator al universului si ca personificare divina a oricarui inceput si sfarsit, a oricarei intrari si
iesiri. Ulterior, impreuna cu zeita Vesta au devenit principalele numine- zeitati protectoare ale
casei, ale caminului. Romanii au asimilat si alte zeitati grecesti ca Minerva-zeita mestesugurilor
asimilata cu Atena, Venus- asimilata cu Afrodita, zeul Poseidon asimilat cu Neptun, etc.
Lipsiti de sensibilitate metafizica, romanii credeau ca zeii nu cer sa fie iubiti, ci numai sa li se
dea ceea ce li se cuvenea-respectul, prin acte de cult. Ei doreau sa pastreze „relatii bune cu zeii”
constituind in onoarea acestora numeroase culte pe care le respectau cu sfintenie.
In centrul vietii religioase a romanilor se afla cultul domestic. In casa fiecarui roman se afla un
altar langa vatra, pe care oficia si aducea ofrande zeilor(flori, fructe, vin, etc.) Zeii casei erau
Iannus si Vesta, pe langa care existau doi „Lari” –divinitati preluate de la etrusci si doi „Penati” -
de la greci care erau ocrotitorii caminului familial. Capul familiei era cel care oficia cultul
domestic.
Cu aceeasi meticulozitate, indeplineau romanii si actele de cult publice. Acestea erau ordonate
si supravegheate de catre „pontifi” care nu erau preoti ci niste persoane alese din public ca
administratori ai cultelor. Cu timpul, pontifii s-au organizat in colegiul pontifilor(intre 4-15
persoane) iar mai tarziu, acest colegiu era controlat de catre Pontifex maximus- functie care o
indeplinea chiar imparatul.
Un alt colegiu sacerdotal era cel al „epilonilor” care aveau sarcina sa organizeze”banchete
sacre” urmate de spectacole teatrale, de circ sau de jocuri publice numite „ludi romani”. Mai
exista si „Colegiul celor 15 flamini” numiti pe timp de un an care executau si conduceau
sacrificiile in cinstea celor trei divinitati principale : Jupiter, Marte si Quirinus.
Mai practicau si cultul zeitei Vesta, protectoare a vetrei sacre a Romei. In acest scop insusi
imparatul alegea 6 fete sub varsta de 10 ani, din familii nobile, care timp de 30 de ani trebuiau sa
indeplineasca functia de preotese ale zeitei Vesta numite si „vestale”. Unica lor sarcina era
ocrotirea focului sacru situat in forumul roman. Ele locuiau in apropierea Forumului, intr-un
camin destinat numai lor. Erau inconjurate cu onoruri si coplesite cu multe daruri.
Pe langa colegiile enumerate mai sus existau inca alte trei: -cel al „augurilor”(ghicitorilor) care
interpretau intentiile si vointa zeilor, observand zborul si cantecul pasarilor; - cel al
„haruspiciilor” care pe baza studiului maruntaielor animalelor sacrificate interpretau si ghiceau
vointa si intentiilor zeilor, furnizand informatii chiar imparatilor; colegiul format din 16 barbati
invatati care aveau ca sarcina studierea eventualelor pericole asupra statului si societatii romane,
in cazul preluarii unor culte religioase straine.
Datorita spiritului sau cosmopolit si tolerant, religia romanilor, in decursul existentei sale a
preluat si a asimilat numerosi zei si culte straine. Chiar de la inceputul ei, din credintele lumii
mediteraneene, ei au preluat „cultul Zeitei Mame”simbolizand fertilitatea si regenerarea vietii.
La sfarsitul erei republicane, au preluat de la persi, cultul razboinicului zeu Mithra, al carei zi de
nastere se celebra la 25 decembrie ca si cea a lui Isus. De cultul lui Mithra se lega si „cultul
taurului” al carui sange varsat se credea ca devine izvorul vietii intregii naturi.
Influentele Greciei si ale Orientului s-au resimtit si in religia romana. Una dintre acestea a fost
–misticismul orgiastic, precum practicarea misterelor: dyonisiace, orfice, eleusine, ale caror
practica in exces a dus chiar la decaderea moarala a unora si care atrageau dupa sine si multe
sinucideri iar in alte cazuri autoritatile erau nevoite sa ordone condamnari la moarte a celor
implicati.
Sub influenta orientului a fost introdusa la Roma si divinizarea unor personalitati politice, a
imparatilor, ca : Cezar, Antonius, Octavianus Augustus, Tiberius, Caligula, etc. Cezar a sustinut
chiar ca el descinde din zeita Venus, iar Octavianus se credea fiul zeitei Minerva. Acest cult al
divinizarii personalitatilor a fost mentinut ca un nou instrument politic de dominatie, in cadrul
Imperiului Roman.
Pe parcursul istoriei, datorita schimbarilor survenite in conditiile de viata, au avut loc si
schimbari ale mentalitatilor romanilor. Au inceput sa uite de obiceiurile lor religioase si sa se
dedice mai mult distractiilor si placerilor. Insa odata cu extinderea imperiului era necesar sa
creasca rolul statului, care avea nevoie de o religie in folosul sau. Din aceste motive Octavianus
Augustus a luat o serie de masuri pentru reformarea religiei romane prin restaurarea cultelor,
intarirea credintei religioase a populatiei, prin reconstruirea si ridicarea de noi temple si
sanctuare. Insasi Roma a devenit o zeitate, iar la Delos in Grecia s-a ridicat chiar o statuie in
cinstea zeitei Roma. La sfarsitul perioadei imperiale s-a intensificat si procesul de cautare a unei
noi religii oficiale pentru Imperiul Roman. Printre preferintele romanilor au figurat doua mari
religii contemporane lor : mazdeismul si religia crestina. Romanii aveau nevoie de o religie etica
adevarata care sa devina un stimulent in insanatosirea lor morala. De aceea au optat pentru
crestinism.

G. Religia daco-getilor
Asa cum se cunoaste, dacii si getii sunt ramuri ale marelui popor indo-european al tracilor. Erau
de fapt un singur popor care vorbea aceeasi limba. Dintre numarul mare al triburilor tracice, dacii
si getii erau cele mai mari si mai puternice. Triburile denumite „dacice”locuiau pe actualul
teritoriu al Transilvaniei si Banatului, iar cele „getice”- in Campia Dunarii (inclusiv in sudul
fluviului) in Moldova si Dobrogea de azi.Ele s-au desprins din marea masa a formatiunilor
tracice de la inceputul mileniului I.i.e.n, formandu-si treptat civilizatia si cultura lor proprie. Din
secolul al VII-lea i.e.n, stepa din nordul Marii Negre a fost ocupata de catre sciti-un popor de
origine iraniana care din sec.III-II. i.e.n. au patruns si pe teritoriul Dobrogei. Cu timpul, acesti
noi veniti au fost asimilati de catre populatia autohtona, de origine getica. Cea mai importanta
formatiune statala a poporului daco-get a fost cea organizata de catre regele Burebista in sec.I.
i.e.n. El a devenit capetenia unei puternice uniuni tribale, reusind sa faureasca o mare imparatie,
aducand sub stapanirea sa pe cei mai multi vecini. In aceasta opera el a fost sprijinit de catre
marele preot Deceneu. Prin numeroasele sale victorii asupra triburilor celtice care traiau atunci in
vecinatatea sau chiar in interiorul Daciei, precum si asupra altor popoare, datorita energiei,
clarviziunii si calitatilor de om de stat, Burebista a putut crea un stat puternic care, la un moment
dat a devenit un adversar si o atractie chiar pentru impreiul Roman. Dupa moartea sa, statul creat
de el s-a dezmembrat in mai multe parti. Unitatea statului daco-getic s-a putut reface numai dupa
circa 130 de ani , de catre regele Decebal. Si acesta era un conducator foarte priceput atat in
problemele organizatorice si ale diplomatiei cat si in planurile de razboi. Statul lui a fost atacat
pentru prima data de catre armata romana, in anul 87 e.n. iar a doua oara- in 101-102, prin marea
ofensiva pregatita de catre imparatul Traian. Dupa capitularea Sarmisegetuzei, in 106, Decebal s-
a retras in munti iar apoi, pentru a nu cadea prizonierul vrajmasilor, s-a sinucis. Ocupand „Dacia
felix” cum o denumeau romanii, ei s-au ales cu o prada de razboi foarte mare si cu o noua
provincie bogata in resurse economice. Ocupatia romana a Daciei a durat 165 de ani. Cele mai
multe informatii despre religia daco-getilor le-a lasat marele istoric grec Herodot. El a reusit sa
cunoasca foarte bine realitatile tuturor popoarelor tracice. Statul daco-getic avea, cel putin in
timpul lui Burebista-un caracter aproape teocratic, in sensul ca preotimea juca un rol foarte
important in influentarea morala si poltica in stat, fara ca regele sa-si asume anumite prerogative
de ordin religios. Marele preot era sfatuitorul cel mai ascultat al regelui, investit si el cu anumita
autoritate, de adevarat vice-rege. Preotii au fost recrutati din randurile familiilor nobiliare, ale
capeteniilor de clanuri si triburi care detineau semnul dinstinctiv nobiliar –„pileum”. Ei se
ocupau si de activitatile de ordin administrativ, de cele medicale, teologice, morale, de
interpretarea semnelor ceresti, etc. Deasemenea, preotii indeplineau si functii judecatoresti, in
mod analog cu celtii, la care druizii exerctau aceste functii. Clasa sacerdotala se bucura de un
mare prestigiu si de pretuire pentru competenta sa.
Cultele, ritualurile si sacrificiile religioase.
Si in cadrul religiei daco-getilor, se indeplineau mai multe culte religioase. Arheologii presupun
ca si dacii aveau un cult al soarelui existent aproape la toate popoarele indo-europene. O dovada
elocventa in acest sens este aceea ca in „Incinta sacra” a Sarmisegetuzei exista un pavaj rotund
cu diametrul de 7,10m. lucrat in placi de andezit, care are in centru un disc de 1,5m. diametru pe
care unii il numesc „sarele de andezit”. Ei considerau ca acest disc era destinat actelor de cult
inchinate soarelui, pe care se puteau aduce si sacrificii de animale si probabil-umane. Se
presupune ca dacii credeau in viata de apoi si aveau un adevarat cult al mortilor. Dovada in acest
sens sunt mormintele din perioada respectiva gasite in urma cercetarilor arheologice. Din sec.al
IV-lea i.e.n, in cadrul ritualurilor de inmormantare a aparut o diferentiere; sefii militari si politici
au fost inhumati in „morminte tumulare” in care , pe langa ramasitele defunctului s-au gasit si
cate un inventar amanuntit al obiectelor(piese variate de podoaba corporala, obiecte de uz casnic,
arme, monede, etc. Aceste obiecte erau depuse in tumulii ridicati deasupra mormantului.
Populatia de rand era inmormantata in mod obisnuit prin incinerare. Religia dacilor mai avea si
anumite culte de initiere mistica. In acest sens era caracteristict actul initiatic al retragerii
temporare intr-o locuinta subterana , de ex. in grote( la fel ca si cretanii) ceea ce semnifica
o”retragere pe celalata lume”. Herodot scria despre Zamolxis ca despre un om real ca despre
creatorul unui cult initiatic si mistic. El obisnuia sa cheme anumiti oameni din randurile
aristocratiei gentilice la „banchete rituale” sau la ospetii, in cadrul carora el le spunea ca ei si
neamurile lor nu vor muri ci se vor muta intr-un loc unde traind de-a pururea, vor avea parte de
toate bunatatile. Desigur aceasta teorie a metempsihozei sau a migrarii sufletului dintr-un corp in
altul era caracteristica pentru perioada respectiva, si era cunoscuta desigur si de catre Pytagoras .
Totodata Herodot scria ca Zamolxis, ca om real a trait o vreme in robie pe insula Samos, ca sclav
al lui Pytagoras, iar apoi recastigandu-si libertatea, el s-ar fi intors bogat printre ai lui. Posibil ca
toate aceste afirmatii sa fie niste mituri create de popor in legatura cu Zamolxis.
Panteonul religiei daco-getilor
In realitate, Zamolxis era o zeitate a daco-getilor. El era considerat ca divinitate suprema si
totdata izvorul vietii, zeul vegetatiei, al reinnoirii naturii, ocrotitor al cresterii animalelor si al
rodului ogoarelor, etc. Deasemenea, atributiile lui se extindeau si asupra imparatiei mortilor. El
era considerat si patronul cultelor initiatice.
Pornind de la importanta si functiile lui Zamolxis, mai multi cercetatori considerau religia
daco-getilor-monoteista. Reputatul istoric Vasile Parvan o definea ca „henoteista”-care in jurul
unei zeitati principale avea si alte zeitati inferioare, subordonate ei. Deci, in afara lui Zamolxis,
daco-getii mai recunosteau si alte zeitati , precum:
-Gebeleisis- zeul fulgerului si al ploii;
-Bendis- zeita padurilor, dragostei si maternitatii; -Derzelas – zeul cel mare cu rasaturi grecesti,
al sanatatii -Dyonisos – zeul trac al vegetatiei, vitei de vie, pomiculturii,veseliei si extazului; -
Kotys – zeita mama de origine traca; -Plistors – zeul razboiului; - Sabazios – zeul sarpelui, etc.
Daco-getii au ramas in constiinta posteritatii, in primul rand prin traditia si eroismul lor,
consemnat inca de catre Herodot. Mai multi inaintasi ai culturii romane au fost profund incantati
de aceasta lauda a lui Herodot la adresa inaintasilor lor-poporul daco-getic.

MARILE RELIGII ALE LUMII

I.Hinduismul
Daca in religiile occidentale relatia cu divinitatea este inteleasa ca o relatie a omului cu ceva
superior si exterior lui, in religiozitatea orientala, aceasta este perceputa ca o relatie a individului
cu ego-ul sau sinele sau. Trasatura caracteristica a religiilor orientale nu este deci supunerea
omului fata de Dumnezeu-creatorul si atotputernicul ci mai degraba o cautare neobosita a
omului, a echilibrului sau interior, precum si a echilibrului cu universul sau social, natural, si
cosmic .
Prima mare civilizatie pe teritoriul Indiei a fost construita in nordul subcontinentului, in zona
actualei provincii Punjab. In jurul anilor 2700 i .e.n. locuitorii acestei zone adica dravidienii au
faurit o civilizatie si o cultura destul de avansata care a dainuit aproximativ un mileniu si
jumatate. Urmele acesteia au fost descoperite la inceputul sec.al XX-lea. In perioada sa de
decadere, intre 1500 -1200 i.e.n. popoarele acestei civilizatii au fost cucerite de catre alte
popoare ariene venite din Persia.
Dravidienii- primii locuitori ai zonei au avut o religie caracterizata prin credinte animiste si
totemiste. Ei venerau natura, raurile, muntii, arborii precum si stelele pe care le socoteau lacasuri
ale spiritelor fie dusmane, fie protectoare. Divinizau unele animale totemice ca: maimutele,
vacile, serpii, etc.Cuceritorii arieni au avut o civilizatie superioara, mai avansata decat cea
dravidiana. Ei cunosteau si un sistem de scriere sanscrita si aveau si un sistem religios mai
avansat. Aduceau in India o serie de elemente si zeitati noi, cultul focului domestic, cultul
stramosilor iar dintre divinitatile lor aduceau zeitati ariene ca : Dyaus-pitar(devenit mai tarziu
Zeus-pater)-zeul cerului: Agni-zeul focului si al vetrei; Indra-zeul furtunii si al razboiului; Soma-
zeita bauturii rituale care producea surescitare si extaz; Mythra-zeul soarelui, etc. Pe langa zeitati
si obiceiuri religioase au adus cu ei si anumite carti sacre ca: –Vedele, Upanisadele, Ramayana,
Mahabharata, etc. Gandirea si experienta lor dobandita in India au stat la baza formarii
brahmanismului care amestecandu-se cu elemente locale a devenit treptat – hinduismul.
Una dintre credintele fundamentale ale brahmanismului si mai tarziu ale hinduismului este
credinta in reincarnare a sufletului in alt corp. Aceasta presupune dobandirea dupa moarte a unei
noi identitati, in functie de actiunile bune sau rele ale unei vieti anterioare. Huinduismul
traditional afirma ca in timpul vietii noastre trebuie sa atingem patru teluri fundamentale:
a)-fiecare trebuie sa isi indeplinieasca obligatiile care ii revin in functie de casta sa, adica de
locul sau in societate; aceasta se numeste”dharma”; b)- sa obtina, o anumita prosperitate
materiala si sa caute legitimarea succesului vietii lor ; aceasta se numeste „artha”; c)- sa profite si
sa se bucure de toate placerile legitime; aceasta ar fi-„kama”; d) sa se elibereze de legaturile
pamantesti pentru a putea sa aprecieze valorile supreme :bunatatea, adevarul si eternul: aceasta ar
fi –„moksa”.
Atingerea moksei insemna totodata si eliberarea definitiva din ciclul reincarnarilor, adica a
nasterilor si renasterilor repetate. Aceasta permite omului, indeplinirea obiectivului principal al
reincarnarilor, adica obtinerea purificarii, devenind astfel parte a realitatii ultime adica a
sufletului universal, care in credinta brahmana inseamna unificarea individului cu „brahma”
adica cu divinitatea suprema.
In religia hinduista, deasupra tuturor zeilor sta triada masculina formata din : Brahma, Visnu,
Siva. Brahma este considerat forta spirituala absoluta si nu numai un simplu zeu. El are multiple
personificari si este si „sinele”suprem care unifica sinele tuturor indivizilor. Brahma este
stapanul creatiei si este deasupra adoratiei oamenilor. Este reprezentat cu patru chipuri orientate
in cele patru directii ale spatiului, ca fiind asezat pe o floare de lotus care simbolizeaza creatia.
La picioarele lui sta o lebada care reprezinta intelepciunea. Are 8 maini din care in primele 4
maini tine cele 4 vede principale. Zeitatile Visnu si Siva sunt considerate complementare, astfel
hinduismul a fost declarat drept o religie monoteista. Visnu a fost insarcinat sa conserve viata si
toate fiintele vii iar Siva- cunoscut ca zeul distrugerii.

II. Budismul
In limba sanscrita budismul inseamna calea lui Buddha cel iluminat. Aparitia budismului nu
poate fi explicata fara prezenta prealabila a brahmanismului si a sistemului de caste din India.
Budismul se leaga de numele unui print dintr-un mic regat nepalez numit Terai, din sanul unei
familii bogate, a carui copilarie si teinerete erau caracterizate prin viata indestulata, studii,
casatorie. In jurul varstei de 30 de ani dupa ce a avut si un copil, prin intermediul unor experiente
traite, a descoperit suferintele care ii apasa pe oameni. Scarbit deja de o viata de placeri, el a ales
apoi sihastria, adica retragerea intr-o padure unde dupa lungi meditatii sub „copacul cunoasterii”
a dobandit gradul suprem de fericire”nirvana”, printr-o iluminare a sa. Intre timp, in jurul sau s-
au adunat si alti sihastri care l-au ales pe el predicatorul si mentorul lor. Astfel Sidharta Guatama
a devnit Buddha care a hotarat sa raspandeasca in popor invatatura sa. Timp de 40 de ani el a
calatorit pe Valea Gangelui explicandu-si doctrina. Intre timp a format si o comunitate de
calugari in care s-a incadrat in ultima parte a vietii sale.

III. I U D A I S M U L- M O Z A I S M U L
Cuvantul „iudaism” in ebraica vine de la „Yehudah” intemeietorul semintiei iudeilor iar
„mozaism”provine de la numele profetului Moise. Este o religie eminamente etnica care nu are
alti prozeliti decat pe cei din randurile evreilor.
Istoria iudaismului a fost impartita in mai multe etape:
a)epoca biblica, ce dureaza de la inceputuri pana la exilul babilonian( sec.XV-VI i.e.n.)
Evenimentele centrale ale acestei etape sunt : statornicirea cultului lui Iahwe, asezarea celor 12
triburi in „tara fagaduintei” catre sec. al XI-lea i.e.n. b)epoca talmudica, ce dureaza de la exilul
babilonian pana la transformarea regatului Iudeii in provincie romana(sec.VI i.e.n.-
I.e.n.)Evenimentele principale ale acestei etape sunt: precizarea Legii Torah, care cuprinde
primele 5 capitole ale Bibliei, plus colectia de profeti anteriori, sub regele Josua; codificarea
Bibliei ebraice; elaborarea Talmudului(cunoastere) care reprezinta comentarea textelor juridice,
cultuale nascute din interpretarile pe care rabinii le dadeau Torei si care au fost consemnate in
scris, in Mishna. Textele Talmudului au devenit mai importante dupa inabusirea in sange a
rascoalei antiromane a lui Bar Kokeba(135 e.n.) cand si-au pierdut viata foarte multi profesori
din sistemul de invatamant organizat. Dupa aceasta a crescut rolul invatamantului bazat pe
transmiterea orala; c).epoca rabinica Distrugerea templului din Ierusalim in anul 70 e.n. a
insemnat sfarsitul cultului si sacrificiilor si disparitia Ierusalimului ca centru politic, cultural si
religios al evreilor. Dupa rascoala din 135, marea majoritate a evreimii a fost expulzata sau
vanduta ca sclavi in strainatate. Cu aceasta a inceput o noua etapa in istoria Israelului - etapa
diasporei. Raspanditi in diverse parti ale lumii, atunci viata religioasa a fiecarui evreu se
concentra in jurul sinagogii , unde beneficiau de indrumarea rabinilor. Pastrarea identitatii lor
etnice si religioase depindea de respectarea stricta a Torei, a Talmudului si a traditiilor poporului
evreu. In aceasta perioada s-a nascut asa zisa mistica religioasa cuprinsa in Cabala in care sunt
tratate diverse doctrine filozofice si traditii mitice ale poporului evreu; d).epoca reformista ce a
avut loc in sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea; e).epoca formarii statului Israel

IV. CRESTINISMUL

Crestinismul este religia intemeiata pe persoana, viata si invatatura lui Iisus Cristos. Acesta a
aparut in secolul I. al e.n. odata cu (era crestinismului). Spre deosebire de iudaism si alte religii,
primele marturii despre crestinism ne-au parvenit nu pe baza unor carti sfinte relevate de la
Dumnezeu unui patriarh sau profet, ci pe baza mai multor scrieri elaborate pe vremea primelor
generatii de crestini care au urmat dupa rastignirea lui Iisus. Aceste scrieri au fost adunate in
Noul Testament –partea a doua a Bibliei.
Cele 27 de scrieri ale Noului Testament cuprind :
-Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca si Ioan -Faptele apostolilor -Epistolele apostolului Pavel si
alte altor apostoli -Apocalipsa

V. Islamul sau religia mahomedana

Conform Coranului, islamul inseamna”supunere” sau adeziunea la pacea lui Allah. Aceasta
religie a aparut in sec. al VII-lea si este ultima dintre cele trei religii ale „Cartii”adica a Bibliei.
Atat arabii cat si iudeii si crestinii il considerau pe patriarhul biblic Avraam, ca fiind al lor;pentru
arabi el este cel care a construit templul Kaaba din Mecca si de la care a pornit credinta lor intr-
un singur Dumnezeu. Initiatorul religiei mohamedane a fost profetul Mahomed (570-632)cel care
a inteles foarte bine necesitatile timpului sau si a format o religie pragmatica, ce corespunde pe
deplin nevoilor si aspiratiilor poporului sau .
Astazi, islamul a devenit una dintre cele mai mari religii ale omenirii care are peste un miliard de
adepti, concentrati in special in tarile in curs de dezvoltare, in cadrul paturilor sociale
defavorizate si limitate din punct de vedere cultural. Acesta a reusit in mare masura sa supuna
adica sa disciplineze populatiile care l-au adoptat, dar care uneori au dat dovada si de nesupunere
si chiar de o violenta neobisnuita.

Bibliografie
1. Mircea Eliade: Istoria credintelor si ideilor religioase, vol.I-IV
Editura stiintifica si enciclopedica .Bucuresti ,1981,1986,1988,
Polirom 2007

2. Ovidiu Drimba:Istoria culturii si civilizatiei, vol I-IV

Editura stiintifica si enciclopedica.Bucuresti 1985,1987,1990,1995
3. Religiile lumii.
Editura Aquila. Ed.in limba romana

4. Philippe Gaudin: Marile religii

Editura Orizonturi
5. Marcel Gauchet :Iesirea din religie
Editura Humanitas 2006
6. Keith Ward; Marile intrebari din stiinta si religie
Editura Curtea veche, Bucuresti 2011