MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Lucrare de seminar
„Sinodul II ecumenic de la Constantinopol
din 381”

Profesor: Prof. Univ. Dr.

Realizat: Stud. Anul. I Cocu Marcian

Chișinău 2018
Sinodul al II-lea Ecumenaic de la Constantinopol (381)

1. Teologia pnevmatologică premergătoare sinodului

Anul acesta aniversăm împlinirea a 1630 de ani de la întrunirea Sinodul al II-lea Ecumenic,
desfăș urat la Constantinopol între 1 mai ș i 9 iulie 381 d. Hr.. a combătut ș i condamnat erezia
pnevmatomahilor sau pnevmatomahismul.

Pnevmatomahismul (pneuma – Duh ș i mache – luptă) este o învăț ătură greș ită care combate
adevărul despre Sfântul Duh negându-i dumnezeirea, egalitatea ș i consubstanț ialitatea cu
Tatăl ș i cu Fiul. Interpretând greș it textul din Epistola către Evrei (1, 14), pnevmatomahii au
ajuns la concluzia că Duhul Sfânt este doar un Duh slujitor, superior naturii spirituale a
îngerilor, o creatură a Tatălui, căci prin cuvântul toate din formularea toate printr-însul s-au
făcut (Ioan 1, 3) se cuprinde implicit ș i Duhul Sfânt. În concepț ia pnevmatomahilor, Duhul
Sfânt este o creatură care ocupă o poziț ie intermediară între Dumnezeu ș i creaturi ș i care nu
poate fi adorată ca Dumnezeu deoarece nu este consubstanț ial cu Tatăl ș i cu Fiul.

Sfântul Atanasie ne furnizează prima ş tire despre apariţ ia adversarilor Sfântului Duh. În cele
patru Scrisori adresate prietenului său episcopul Serapion de Thumis din Egipt. În prima
scrisoare Sfântul Atanasie ne relatează că fusese informat de către episcopul Serapion de
Thumis prin 358 că: „... unii care au părăsit pe arieni din cauza blasfemiei admise contra
Fiului lui Dumnezeu, au început să înveţ e greş it contra Sfântului Duh spunând că El este nu
numai o creatură, ci ş i unul dintre spiritele slujitoare ş i se deosebeş te de îngeri numai prin
grad. Nu putem decât să ne mirăm de nesocotinţ a lor deoarece ei, care nu vor ca Fiul lui
Dumnezeu să fie o creatură, ş i în aceasta gândesc bine, au suportat să audă că Duhul Fiului
este creatură”. Aceş ti eretici au înţ eles greş it versetul din Epistola către Evrei (I, 14) în care
îngerii sunt numiţ i leitourgika pneumata – duhuri slujitoare: „Îngerii oare nu sunt duhuri
slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moş tenitorii mântuirii”; de aceea, ei
credeau că ş i Duhul Sfânt este un înger slujitor.

Sfântul Atanasie îi va numi pe aceş tia eretici „Tropici” (Tropikoi). Fără îndoială că
pnevmatomahii erau numiţ i astfel de către Sfântul Atanasie, fiindcă ei explicau prin figuri de
stil, metafore sau tropi, pasajele din Sfânta Scriptură care nu sunt în sprijinul doctrinei lor
greş ite despre Sfântul Duh.

Argumentaţ ia tropicilor în favoarea afirmaţ iei lor că Duhul Sfânt este o creatură poate fi
rezumată astfel: „dacă Sfântul Duh posedă dumnezeire, El nu poate să o posede decât prin
naş tere; dacă Duhul Sfânt este născut din Tatăl, Fiul lui Dumnezeu este deci fratele său; dacă
Sfântul Duh este născut din Fiul, Dumnezeu Tatăl este aş adar bunicul său! Însă aceste două
ipoteze trebuie excluse, fiindcă niciodată nu s-a spus că Duhul Sfânt este născut. Dacă
Sfântul Duh nu este născut din Tatăl, El nu poate fi consubstanţ ial cu Tatăl”. Deci tropicii
stabileau raporturi familiale între persoanele Sfintei Treimi, după modelul celor umane.

Tropicii aduc ş i alte argumente în sprijinul afirmaţ iei lor că figurile de stil din Scriptură
demonstrează că Duhul Sfânt este o creatură ş i mai exact un înger. Proorocul Amos spune
despre Dumnezeu că: „Eu sunt Cel care a întocmit munţ ii ş i a făurit vântul”, (Amos 4, 13);
termenul pneuma are sensurile de vânt sau Duh, iar în acest context tropicii îl înţ eleg cu
sensul de Duh. De asemenea, tropicii argumentează că Sfânta Scriptură foloseş te enumerări
ternare în care, după Tatăl ş i Fiul, Sfântul Duh este înlocuit printr-o creatură sau un înger:
„Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu ş i a lui Iisus Hristos ş i a îngerilor aleş i, ca să
păzeş ti acestea ...”), (1 Timotei 5, 21). În schimb, tropicii din Thumis sunt ortodocş i în
privinţ a Fiului lui Dumnezeu. Deoarece Fiul era considerat consubstanţ ial cu Tatăl, pentru că
El era născut, tropicii trăgeau de aici concluzia că Duhul Sfânt nu putea fi consubstanţ ial cu
Tatăl, deoarece El nu era născut.

O formulare scurtă a doctrinei lor s-ar putea exprima prin afirmaț ia episcopului
pnevmatomah Eustaț ie al Sevastei care spunea: „Eu n-aș cuteza să afirm despre Duhul Sfânt
nici că este Dumnezeu, nici să-l socotesc o creatură” (Socrate, Istoria bisericească, II, 45).

Iniț iatorul pnevmatomahismului este considerat episcopul arian Macedonie al

Constantinopolului (342-346; 351-360), depus din scaunul episcopal în 360. După numele
său, pnevmatomahii au fost numiț i ș i macedonieni, iar apoi maratonieni după numele
diaconului Maratoniu, depus de sinodul de la Constantinopol din 360 împreună cu Eustaț ie al
Sevastei. Adepț ii lui Macedonie susț ineau că Duhul Sfânt este inferior Tatălui ș i Fiului lui
Dumnezeu ș i prin urmare Lui nu i se cuvenea o cinstire egală cu primele două persoane ale
Sfintei Treimi.

Prima menț iune despre apariț ia ereziei pnevmatomahe s-a făcut la sinodul de la Sirmium din
358, care prin anatemele 19, 21 ș i 23 condamnă pe cei care nu-l recunosc pe Sfântul Duh ca a
treia persoană a Sfintei Treimi, egal ș i consubstanț ial cu Tatăl ș i cu Fiul.

În lupta împotriva pnevmatomahismului, care a început în a doua jumătate a secolului al IV-

lea, s-au afirmat două personalităţ i de prim rang ale Ortodoxiei răsăritene, Sfântul Atanasie
din Alexandria ş i Sfântul Vasile cel Mare. Cei doi iluş tri Părinţ i ai Bisericii au apărat
dumnezeirea Sfântului Duh, atât prin scrierile lor, cât ş i în cadrul unor sinoade locale.
Macedonienii au fost combătuț i ș i de Sfinț ii Griegorie de Nyssa, Grigorie Teologul,
Ambrozie din Mediolanum, la care se adaugă scriitorul bisericesc Didim cel Orb; acesta din
urmă a scris cea mai bună lucrare a antichităț ii creș tine referitoare la Duhul Sfânt (Despre
Sfântul Duh).
Pnevmatomahismul a fost cunoscut ș i combătut ș i de episcopatul apusean, începând cu anul
378. Sinodul convocat ș i prezidat de papa Damasus la Roma în 380 a condamnat printre alte
erezii ș i pe cea a pnevmatomahilor. Sfântul Ambrozie al Milanului (mort în 397) combate pe

pnevmatomahi în lucrarea Despre Duhul Sfânt. La fel procedează Sfântul Niceta de

Remesiana în lucrarea Despre Sfântul Duh.

După moartea împăratului Valens (364-378), ucis de goț i în bătălia de la Adrianopol (9

august 378), împăratul Graț ian, Augustul Orientului, după ce a condus un an întreg singur
Imperiul roman, l-a proclamat August al Orientului pe generalul de origine spaniolă Teodosie
(379-395), la 19 ianuarie 379.

La 28 februarie 380, Teodosie a promulgat un edict decisiv pentru susț inerea Ortodoxiei
niceene, cerând tuturor popoarelor supuse lui să mărturisească credinț a într-o singură
Dumnezeire a Tatălui ș i a Fiului ș i a Sfântului Duh, de aceeaș i mărire în Sfânta Treime. Un
alt edict emis în 10 ianuarie 381 reamintea acelaș i lucru, ca de altfel ș i decretul emis în iulie
381, după Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol. Aceasta ne îndreptăț eș te să-l
considerăm pe împăratul Teodosie creatorul Imperiului roman creș tin.

Împăratul Teodosie cel Mare, adept convins al Crezului Niceean urmărea restabilirea unităț ii
religioase a Imperiului, destrămată din pricina disputelor teologice dintre grupările religioase.
Împăratul Teodosie ș i-a stabilit reș edinț a la Constantinopol unde a fost primit cu mare fast la
24 noiembrie 380. El a cerul episcopilor arieni Demofil al Constantinopolului ș i Luciu al
Alexandriei, ori să accepte credinț a niceeană, ori să renunț e la scaunele lor episcopale.
Întrucât cei doi episcopi au ales cea de-a doua variantă, la Constantinopol a fost numit
episcop Sfântul Grigorie de Nazians la 27 noiembrie 380, iar la Alexandria a fost ales episcop
Timotei (381- 385).

Ideea convocării unui sinod general care să întrunească episcopii din apus ș i răsărit era
susț inută de către ambii împăraț i, pentru a fi eliminate ultimele rezistenț e ariene ș i a fi
condamnată erezia pnevmatomahilor. Însă suspiciunea ș i răceala instaurate între episcopatul
apusean ș i cel răsăritean în urma disputelor ariene făceau aproape imposibil un dialog eficient
în cadrul sinodal. De aceea, cei doi împăraț i s-au decis să convoace în sinoade separate
episcopii din provinciile care le erau subordonate. Astfel, împăratul Graț ian a convocat
sinodul de la Aquileea în toamna anului 381 care să întrunească episcopii occidentali ș i
illyrieni.

2. Sinodul al II-lea ecumenic

La rândul său, Teodosie cel Mare a convocat Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol în

anul 381 care a combătut arianismul, erezia pnevmatomahă ș i apollinarismul. La acest sinod
au participat 150 de episcopi, în majoritate răsăriteni. În cele din urmă sinodul de la
Constantinopol a fost recunoscut ca Sinodul al II-lea ecumenic datorită importanț ei deciziilor
dogmatice formulate de el ș i recunoscute unanim de către întreaga Biserică. Preș edenț ia
sinodului a fost asigurată mai întâi de către episcopul Meletie al Antiohiei, iar după moartea
sa de către Sfântul Grigorie de Nazians. Retragerea lui Grigorie de Nazians a adus la
conducerea sinodului pe Nectarie, care va fi ales ș i episcopul Constantinopolului (381-397).

Lucrările sinodului s-au deschis la începutul lunii mai a anului 381. Înainte de a discuta
problemele teologice, sinodalii au analizat canonicitatea alegerii Sfântului Grigorie de
Nazians ca episcop al Constantinopolului. După discuț ii aprinse, Sfântul Grigorie de Nazians
a fost recunoscut în unanimitate ca episcop al Bisericii Constantinopolului. Însă profund
marcat de atacurile proferate la adresa lui de către reprezentanț ii grupărilor ariene ș i
dezinteresat de lucrările sinodului, Grigorie de Nazians a demisionat din scaunul episcopal ș i
de la preș edenț ia sinodului, părăsind Constantinopolul la 31 iunie 381. În locul său a fost ales
episcop al Constantinopolului Nectarie căruia i s-a acordat preș edenț ia sinodului cu acordul
unanim al sinodalilor ș i al împăratului Teodosie cel Mare.

Astfel, părinț ii sinodali au trecut la discutarea problemelor religioase. Actele sinodului s- au

pierdut, păstrându-se doar simbolul de credinț ă constantinopolitan, cele 4 canoane ș i lista
participanț ilor redactată ulterior. Deș i definiț ia dogmatică integrală a sinodului s-a pierdut, un
rezumat al ei este cuprins în Scrisoarea Sinodului de la Constantinopol din 382 trimisă papei
Damasus ș i episcopatului apusean, păstrată de istoricul Teodoret de Cyr: „Noi însă, chiar
dacă am suferit prigoane, sau necazuri sau ameninţ ări imperiale sau cruzimi ale
conducătorilor, sau orice altă încercare de la eretici, ne-am sprijinit pe credinţ a evanghelică,
cea întărită la Niceea Bithyniei de către cei trei sute optsprezece Părinţ i. Aceasta trebuie să
fie primită ş i de voi ş i de noi toţ i cei care nu denaturăm cuvântul credinţ ei celei adevărate, ca
una ce este foarte veche ş i care însoţ eş te botezul. Ea ne învaţ ă să credem în numele Tatălui ş i
al Fiului ş i al Sfântului Duh, adică să fie crezută o dumnezeire, o putere ş i o fiinţ ă (substanţ ă)
a Tatălui ş i a Fiului ş i a Sfântului Duh, de o cinstire (rang) egală ş i de împărăţ ie împreună
veş nică, în trei ipostase desăvârş ite, sau în trei persoane (feţ e) complete, ca să nu găsească loc
nici boala (erezia) lui Sabelie, care amestecă ipostasurile ş i înlătură astfel însuş irile fiecărui
ipostas ş i nici să se întărească blasfemia eunomienilor, arienilor ş i pnevmatomahilor, după
care substanţ a, sau firea (ousia) sau dumnezeirea se desparte ş i se introduce, astfel, în
Treimea cea necreată, deofiinţ ă ş i împreună veş nică, ceva făcut mai târziu sau creat, sau de o
altă fire. Noi păstrăm neatinsă învăţ ătura despre înomenirea Domnului, neacceptând formarea
(existenţ a) trupului lui Hristos, nici ca fără de suflet, nici ca fără minte omenească, nici
necomplet (cum zice Apolinarie), ci ş tiindu-L perfect întru totul, căci este Dumnezeu înainte
de veci, dar care S-a făcut om desăvârş it în zilele cele mai de pe urmă pentru mântuirea
noastră. Acestea sunt, în rezumat, cele despre credinţ a propovăduită de noi fără nici un
înconjur. Despre acestea veţ i putea ş i mai mult să vă mulţ umiţ i sufleteş te, dacă o să vă
învredniciţ i să răsfoiţ i în Tomosul alcătuit de sinodul ţ inut la Antiohia ş i în Tomosul compus
anul trecut la Constantinopol de

către sinodul (II) ecumenic. În acestea noi am mărturisit mai pe larg credinţ a noastră ş i am
făcut ş i o anatematismă scrisă contra ereziilor născocite mai înainte” (Teodoret de Cyr,
Istoria bisericească, V, 9, 10-13).

Prin urmare, sinodalii de la Constantinopol au condamnat arianismul, pnevmatomahismul ș i

apolinarismul.

Apollinarie din Laodiceea (mort în 329 d. Hr.) a fost promotorul apolinarismului – prima
erezie hristologică din istoria Bisericii. Acesta, dorind să explice pe cale raţ ională modul
unirii firii dumnezeieş ti cu firea omenească în Persoana lui Iisus Hristos, pornea de la
concepţ ia trihotomică a lui Platon, potrivit căreia omul este compus din trup material (sôma
sau sarx), suflet neraţ ional sau organic (psyche alogos) ş i suflet raţ ional ş i nemuritor (psyche
logike sau noûs). Apollinarie susţ inea că la Întrupare Hristos a primit un trup omenesc cu
suflet neraţ ional (senzorial) din Fecioara Maria, lipsindu-i sufletul raţ ional (noûs), deoarece
locul raţ iunii sau al minţ ii l-a luat Logosul – Cuvântul lui Dumnezeu. Sufletul divin al
Logosului îi animă trupul precum sufletul nostru uman ne animă trupul. În acest sens Hristos
este Dumnezeu făcut om. Astfel, concepţ ia lui Apollinarie reprezintă o primă formă de
monofizism. Apollinarie afirma: „Logosul însuş i s-a făcut trup, dar n-a luat raţ iunea
omenească, raţ iune schimbătoare ş i robită calculelor necinstite, iar Dumnezeirea este raţ iune
neschimbătoare, cerească”.

Apollinarie gândeş te în interiorul schemelor de gândire ale ş colii alexandrine. Limbajul său
hristologic obiş nuit se încadrează în schema Logos-sarx – Cuvântul-trup. Cu alte cuvinte,
formula hristologică de referinţ ă a lui Apollinarie este cea de Dumnezeu-Întrupat (Theos
ensarkos), însă înţ eleasă în acest sens restrictiv.

Prin această concepţ ie, Apollinarie nega integritatea sau deplinătatea firii umane a
Mântuitorului, primită la Întrupare ş i compromitea toată activitatea mântuitoare a lui Iisus.
Părinţ ii sinodului al II-lea ecumenic desfăş urat la Constantinopol (381 d. Hr.) au condamnat
apollinarismul, împreună cu erezia arienilor ş i pnevmatomahilor. Apollinarismul (numit ş i
sinusianism deoarece suprapunea cele două naturi în Hristos) a durat până în secolul al V-lea
d. Hr., când a fuzionat cu monofizismul.

Apollinarie este autorul sintagmei: mia physis toû Theoû Logou sesarkomene – o unică fire
întrupată a lui Dumnezeu Logosul) pe care Chiril din Alexandria o va prelua în accepţ ia
ortodoxă (în concepţ ia lui Chiril noţ iunea de physis corespundea total cu aceea de persoană,
concept care ş i-a găsit locul în hristologie în secolul al VI-lea d. Hr.).

Formula mia physis toû Theoû Logou sesarkomene rezumă gândirea lui Apollinarie, în sensul
că el concepe unitatea lui Hristos pornind de la ipostasul său (pe care îl identifică cu ousia în
Treime), ca integrare a trupului uman în substanţ a Logosului. Aş adar, Hristos nu trebuia să
aibă suflet raţ ional (noûs) pentru ca puterea omenească să nu se definească prin El-însuş i.

Simbolul de credinț ă constantinopolitan constituie o parte a definiț iei dogmatice a Sinodului

al II-lea ecumenic care completează prin adaosuri ș i corecturi dogmatice ș i stilistice Simbolul
de credinț ă niceean din 325. Cele mai importante adaosuri sunt cele cinci articole referitoare
la învăț ătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, despre botez, despre învierea morț ilor ș i
viaț a veș nică.

Se cuvine să precizăm că în articolul 8 – care mărturiseș te credinț a despre dumnezeirea
Sfântului Duh, Domnul de viaț ă Făcătorul care îș i are existenț a din veș nicie prin purcedere
din Tatăl, care a vorbit prin prooroci ș i care este egal ș i consubstanț ial cu Tatăl ș i cu Fiul –
Părinț ii sinodali s-au ferit să mai folosească termenul nescripturistic ÐmooÚsioj pentru a
mărturisi deoființ imea (consubstanț ialitatea) Duhului Sfânt cu Tatăl ș i cu Fiul, preferând
formularea patristică doxologică: Cel ce împreună cu Tatăl ș i Fiul este închinat ș i slăvit, prin
care se exprimă clar ș i direct deoființ imea, egalitatea ș i unitatea celor trei persoane ale Sfintei
Treimi.

Articolul 9 mărturiseș te unitatea, sfinț enia, apostolicitatea ș i sobornicitatea Bisericii aș a cum
se întâlneș te în simbolurile de credinț ă anterioare ale Bisericilor locale

Articolul 10 mărturiseș te unicitatea botezului pentru a combate pe cei care nu respectau

prevederile Sinodului I Ecumenic din 325 care rezolvase disputa baptismală din Biserica
primară ș i pentru a arăta necesitatea absolută a Tainei Botezului pentru a deveni creș tin ș i
membru al Bisericii.

Articolul 11 mărturiseș te credinț a în învierea morț ilor, învăț ătură apărată de apologeț ii
creș tini în faț a filosofiei păgâne.

Articolul 12 mărturiseș te credinț a în viaț a veș nică hărăzită de Dumnezeu celor care vor
moș teni împărăț ia cerurilor.

Însă, în comparaț ie cu Simbolul Niceean, Simbolul Constantinopolitan mai prezintă:

4 omisiuni dintre care cea mai importantă este sintagma ... adică din ființ a
Tatălui. Această formulă îndreptată direct împotriva ereziei lui Arie, ar fi putut fi
interpretată după 325 (în polemica ortodocș ilor cu partidele ariene), în sens
 subordinaț ianist sau 
 semiarian; 


5 corectări dogmatico-stilistice.
 Corecturile ș i îndreptările dogmatice

făcute simbolului niceean au fost determinate de 
 experienț a Părinț ilor apărători ai
Ortodoxiei niceene în confruntare cu interpretările ariene posterioare Sinodului I
Ecumenic, cât ș i de necesitatea combaterii altor erezii. Următoarele completări sau
reformulări au fost aplicate Simbolului de credinț ă niceean: 
 1. Făcătorul cerului ș i
al pământului pentru a-i combate pe marcioniț i ș i manihei, care negau că Dumnezeu
este creatorul lumii materiale. 


2. Mai înainte de toț i vecii, pentru a accentua veș nicia Mântuitorului Iisus Hristos împotriva
concepț iei episcopilor Marcel de Ancyra ș i Fotin de Sirmium care învăț au că El îș i are
existenț a numai după naș terea din Fecioara Maria.

3. S-a pogorât din cer ș i de la Duhul Sfânt ș i din Fecioara Maria, pentru a-l combate pe
Apolinarie din Laodiceea care învăț a că trupul lui Hristos provine din cer.

4. S-a răstignit pentru noi în timpul lui Ponț iu Pilat ș i a pătimit ș i S-a îngropat, pentru a
accentua integritatea corporală a Mântuitorului împotriva apolinarismului.

5. Șade de-a dreapta Tatălui ș i a cărui împărăț ie nu va avea sfârș it, pentru a combate pe Fotin
din Sirmium care nega existenț a în veș nicie a Fiului ca Dumnezeu-om ș i pentru a arăta
mărirea la care a fost ridicată firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos.

În concluzie, Simbolul de credinț ă constantinopolitan cuprinde într-o expunere concentrată,

scurtă ș i precisă toate adevărurile fundamentale ale revelaț iei dumnezeieș ti, toate punctele
principale ale credinț ei adevărate ș i ale teologiei creș tine. Simbolul de credinț ă reprezintă
celula-mamă a întregii dezvoltări dogmatice în cadrul Bisericii. El exprimă esenț a
creș tinismului. Rădăcinile Crezului niceo-constantinopolitan se regăsesc în Sfânta Scriptură
ș i în mărturisirile de credinț ă formulate de către Părinț ii apostolici ș i unii apologeț i. Însă, la
originea mărturisirii de credinț ă formulată la Constantinopol se află textele crezurilor
baptismale folosite în Siria ș i Palestina, mai ales la Cezarea, textul crezului baptismal al
Bisericii din Ierusalim ș i textul Crezului Roman-apostolic.

Simbolul de credinț ă constantinopolitan – care a constituit fundamentul doctrinar al celorlalte

sinoade ecumenice, a fost introdus în rânduiala sfintei Liturghii mai întâi la Antiohia de către
patriarhul monofizit Petru Gnafeus sau Fullo, după anul 471, în timpul împăratului bizantin
Leon I (457-474).

Patriarhul Timotei al Constantinopolului (512-518) a dispus ca Simbolul niceean să se

rostească la fiecare slujbă, înlocuind astfel vechea practică de a fi rostit numai o dată pe an, în
Vinerea Patimilor, când catehumenii primeau botezul. În 567, împăratul bizantin Iustin al II-
lea (565-578) a înlocuit printr-un edict Simbolul niceean cu Simbolul constantinopolitan sau
niceo- constantinopolitan, valabil până astăzi în Bisericile Ortodoxe. Simbolul de credinț ă
este rostit nu numai la Sfânta Liturghie, ci ș i la toate celelalte servicii religioase.

Lucrările Sinodului al II-lea Ecumenic s-au încheiat la 9 iulie 381. Părinț ii sinodali, adresând
împăratului Teodosie cel Mare o scrisoare de mulț umire prin care îl informau asupra
deciziilor dogmatice ș i canonice ale sinodului, i-au cerut să confirme în scris aceste hotărâri.
La 30 iulie 381, împăratul a publicat la Heracleea un edict, cu următorul conț inut: Poruncim
ca toate bisericile să fie imediat înapoiate episcopilor care mărturisesc că Tatăl, Fiul ș i Duhul
Sfânt au aceeaș i maiestate, putere, mărire ș i strălucire, nefăcând nici o deosebire, printr-o
împărț ire nelegiuită, ci respectând ordinea Treimei, existenț a persoanelor ș i unitatea
Dumnezeirii; aceș tia vor sta în comuniune ș i dragoste cu Nectarie, episcopul Bisericii de
Constantinopol; cu Timotei al Alexandriei, în Egipt; în părț ile Orientului, cu Pelagiu de
Laodiceea ș i Diodor de Tars... Toț i cei care nu sunt în comuniune cu cei mai sus menț ionaț i
să fie consideraț i eretici declaraț i ș i, prin urmare, scoș i din Biserică (Codex Teodosianus,
XVI, 1, 3; Sozomen, Istoria bisericească, VII, 9). Deci edictul decidea ca toate bisericile
deț inute de eretici să le fie înapoiate ortodocș ilor ș i, ca să nu existe nici un dubiu, precizează
că trebuie consideraț i ortodocș i cei care stau în comuniune cu patriarhul Constantinopolului
Nectarie.