Ministerul Educației și Cercetări

Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Lucrare de seminar

Hirotonia, vocație versus meserie

Coordonator: Student:
Asist.Univ.Drd. Ciurtin Mihai Ilea Bogdan Tiberius

Alba-Iulia
2017

1
 Cuprins:

 Introducere
 Capitolul I
 Capitolul II
 Concluzii
 Bibliografie

2
 Introducere

SFANTA TAINA A HIROTONIEI SI HIROTESIILE

Ce este Hirotonia si ce sunt Hirotesiile?

Din punct de vedere etimologic, cuvântul grecesc hirotonie (ειροτονία) înseamnă întinderea
mâinilor, apoi votare sau alegere, pentru că votarea sau alegerea cuiva se făcea și se face de
obicei prin ridicarea mâinii. În sens creștin, cuvântul (xeipotovia) înseamnă la început, alegerea
sau desemnarea cuiva pentru preoție, lucru pe care Biserica sau obștea credincioșilor îl făcea prin
votare, iar pentru că această alegere era confirmată apoi prin punerea mâinilor episcopului asupra
celui ales, cu timpul termenul de hirotonie s-a aplicat rânduielii de slujbă sau ceremoniei
religioase a consacrării candidaților la preoție, slujbă al cărei miez este, astăzi ca și odinioară,
punerea mâinilor episcopului asupra celui ales, unită cu invocarea harului Sfântului Duh.
Punerea mâinilor este un rit se practica și în cultul Vechiului Testament. Așa erau consacrați
leviții Legii Vechi (Numerii 8,10; 27,18), așa consacră Moise pe Iosua ca succesor al său la
conducerea poporului (Deuteronomul 24,9). În creștinism a fost practicat, în continuare, ca rit de
consacrare sau ca semn al transmiterii unei funcții religioase și al harului special necesar pentru
împlinirea ei ( Faptele Apostolilor 6,6; 14,23; 2 Timotei 1, 6, 1 Timotei 4, 14; 5, 22). Prin
Hirotonie înțelegem deci astăzi Taina prin care cineva este investit cu darul sau vrednicia uneia
din cele trei trepte ale preoției, adică: diaconia, preoția, arhieria; ea este deci transmiterea mai
departe a „limbilor de foc”, adică a puterii harismatice venite, prin Apostoli, de la Mântuitorul
Însuși. Hirotesia este de asemenea un cuvânt de origine grecească și înseamnă punerea mâinilor.
La început, se întrebuința pentru a exprima, în general, acordarea – prin punerea mâinilor
episcopului – a oricărui dar în legătură cu slujba preoției, de orice natură ar fi fost; însemna, deci,
și ceea ce înțelegem azi prin hirotonie. Astăzi însă, prin hirotesie înțelegem rânduiala de slujbă
prin care se acordă fie una dintre treptele clerului bisericesc inferior de odinioară (citeț, cântăreț
și ipodiacon), fie una dintre gradele ( rangurile) onorifice care se dau fețelor bisericești pentru
merite deosebite pe tărâmul activității pastorale (sachelar, iconom și iconom- stravofor, la preoții
de mir, singhel, protosinghel, arhimandrit, la preoții călugări), fie confirmarea într-o funcție
bisericească administrativă. Între Hirotonie, de o parte, și Hirotesie, de alta, este așadar o
deosebire de esență: cea dintâi este o Taină, cea de-a doua, o Ierurgie(binecuvântare).
De aceea, hirotoniile se săvârșesc numai în altar, iar hirotesiile, afară din Altar (în naos).
Hirotonia are caracter indelebil, pe când hirotesiile se pot anula formal. Cele mai vechi rânduieli
de hirotonie le aflăm, în Răsărit, în diferitele rânduieli bisericești, precum Constituțiile
Apostolice, 8, 17 (hirotonia diaconului).1

1
Ene Braniște, Liturgică Specială, Ediție revizuită și completată de Nicolae D. Necula și Chiril Lovin, București,
Editura Basilica, 2016, p. 538-540.

3
 Capitolul I

Săvârșitorul Hirotoniei

Săvârșitorul Hirotoniei este numai episcopul (arhiereul). Hirotonia de diacon și cea de preot o
săvârșește un singur arhiereu, iar pentru hirotonia arhiereului trebuie cel puțin doi sau trei
arhierei. Hirotesiile, de asemenea, se săvârșesc de regulă de către arhiereu. Numai în mănăstiri,
starețul sau egumenul poate hirotesi citeți și ipodiaconi pentru mănăstirea respectivă și numai cu
voia sau consimțământul episcopului. Orice episcop hirotonește preoți și diaconi numai pentru și
în eparhia sa; în altă eparhie poate săvârși hirotonii sau hirotesii numai cu voia sau cu delegația
episcopului acelei eperhii.

Locul săvârșiri

Hirotoniile se săvârșesc totdeauna numai în biserică și anume în sfântul altar, în jurul Sfintei
Mese, deoarece Sfânta Masă este în Biserică izvorul sfințirii, iar exercitatea darului preoției este
strâns legată de ea. Hirotesiile de asemenea, se săvârșesc, de regulă, tot în biserică, dar în naos.în
chip excepțional, ele se pot săvârși în paraclisul episcopal sau chiar în reședința episcopală,
înaintea unui iconostas.

Timpul săvârșirii

Ca și Mirungerea, Taina Hirotoniei nu constituie o slujbă independentă, de sine stătătoare, ci se

încadrează în timpul Sfintei Liturghii depline, a Sfântului Ioan ori a Sfântului Vasile. Nu se
săvârșesc hirotonii la Liturghia Darurilor înainte – sfințite . Hirotoniile se săvârșesc în orice zi
de sărbătoare, în cursul Sfintei Liturghii, și anume:
a) Hirotonia în arhiereu se face înainte de citirea Apostolului și a Evvangheliei (îndată după
Sfinte Dumnezeule...); deoarece în acest moment se începea odinioară Liturghia, în
prezența arhiereului.
b) Hirotonia în preot se săvârșește înainte de sfințirea Darurilor (îndată după intrarea cu
Cinstitele Daruri), deoarece preotului i se dă puterea de a sfinți Darurile, adică de a sluji
Sfânta Liturghie;
c) Hirotonia în diacon are loc după sfințirea Darurilor (îndată ce arhiereul rostește ecfonisul:
„ Și să fie milele marelui Dumnezeu”...), deoarece diaconul nu poate sluji singur și nu
poate sfinți darurile.

4
 Hirotesiile treptelor inferioare ale clerului se săvârșesc de regulă înainte de Liturghie,
în mijlocul bisericii; hirotesia de egumen sau stareț se poate face și înaintea de Vecernie.
Hirotesiile pentru acordarea de distincții onorifice se fac și în cursul Sfintei Liturghii
sau chiar după Liturghie, când este popor mai mult în biserică, spre deosebita cinste a
celor ce primesc; de aceeea ele se fac mai aproape de altar, în fața ușilor împărătești
(solee). La aceeași Liturghie nu se pot hirotoni mai mulți diaconi (preoți sau arhierei), ci
numai câte unul, dar se pot face mai multe hirotesii deodată.2
Preoția se săvârșește pe pământ dar este rânduiala cetelor cerești. Și pe foarte bună
dreptate, pentru că slujba aceasta n-a rânduit-o un om, sau un înger, sau un arhanghel, sau
altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoții,
încă pe când sunt în trup, să-I aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în
ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat ca și cum ar sta chiar în cer, printre
puterile cele îngerești. Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare este ca, om fiind și
îmbrăcat încă în trup și sânge, să te poți apropia de fericita și nemuritoarea fire a
dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul
Sfântului Duh. Prin preoți se săvârșesc aceste lucruri și altele, întru nimic mai prejos în ce
privește vrednicia și contribuția la mântuirea noastră. Preoții sunt aceia cărora li s-a
încredințat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne
nască prin Botez. Prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoți ajungem mădularele
fericitului Cap al lui Hristos. Părinții ne-au născut din sânge și din voința trupului; preoții
însă ne sunt pricinuitorii nașterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nașteri din nou,
ai libertății celei adevărate și ai înfierii după har. Preoții Noului Testament însă au luat
puterea să vindece necurăția sufletului și puterea deplină de a vindeca. Părinții noștri ne
nasc pentru viața de acum; preoții, pentru viața viitoare. Ei au puterea să ne ierte păcatele
nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez, ci și după ce ne-au botezat.3
Preoţia nu trebuie privită ca pe o simplă meserie. Preotul trebuie să fie conştient de
faptul că Hristos Dumnezeu lucrează prin el, acest lucru făcându-l mult mai responsabil,
prin aceasta observându-se o evidentă schimbare a vieţii sale.
Acest lucru trebuie să aibă loc încă din momentul intrării in instituţiile de invăţământ
teologice dar mult mai evident în momentul consacrării, al punerii mâinilor episcopului,
atunci când harul Lui se va pogorî peste el.
Astăzi misiunea de preot nu este înţeleasă pe deplin. Uneori nu este înţeleasă
deloc. Această responsabilitate este asumată cu prea mare uşurinţă atât de către candidaţii
la preoţie cât şi de către cei care îi pregătesc şi îi formează: profesori, îndrumători,
duhovnici sau chiar episcopi. Foarte mulţi elevi şi studenţi privesc spre noua lor misiune,
neconştientizând faptul că ei vor lucra, indiferent de vrednicia lor, cu harul lui
Dumnezeu.

2
Ibidem , 540-542.
3
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preție, Traducere din limba greacă veche de Pr. Dumitru Fecioru, Introducere de
Ierom. Policarp Pârvulescu, București, Basilica, 2015, p.106-115.

5
 Răspunderea cea mai mare o are episcopul, pentru că prin el se coboară harul lui
Dumnezeu asupra candidatului la preoţie. El se ghidează după cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: “Mâinile să nu-ţi pui degrabă pe nimeni, nici să nu te faci părtaş la
păcatele altora”. (1 Timotei 5,22).
Îndrumătorii, profesorii au datoria de a-i depista pe cei ce nu calcă drept pe drumul
ales, înainte de a-i consacra. Chiar dacă harul divin lucrează şi îl poate îndrepta oricând
pe viitorul preot, trebuie să înţelegem că Duhul lui Dumnezeu nu lucrează încălcând
libertatea noastră, căci dacă Dumnezeu vrea şi noi nu vrem, rămânem pe mai departe
aceiaşi, fără progres duhovnicesc şi fără înaintare în Duhul lui Dumnezeu.
Şi astfel preoţia trebuie văzută ca un munte mare pe care alpiniştii îl explorează şi se
caţără pe înălţimile lui. Unii ajung până la jumătate, alţii se caţără pe cel mai înalt pisc,
alţii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele lui, iar alţii datorită nepregătirii şi
în mod special faptului că urmăresc alte scopuri, nu cel al atingerii piscului, provoacă
avalanşe şi cutremure care pot afecta întreaga structură a muntelui, implicit pe unii care
vor să-i atingă vârful şi pe cei care aşteaptă să fie conduşi pe înălţimile cele mai de sus.
Aceştia din urmă care provoacă avalanşe pot destabiliza şi clătina serios Biserica lui
Hristos în loc să o întregească şi să o sfinţească.4
Preotul lucrează cu Hristos şi primeşte har dumnezeiesc prin Duhul Sfânt, împărtăşindu-l
oamenilor prin Sfintele Taine şi ori de câte ori are posibilitatea, chiar şi printr-o atingere,
prin simpla binecuvantare, cu condiţia ca el să aibă conştiinţa că posedă acest har şi că
poate fi lucrător în om. O dramă a societăţii noastre este aceea că nu mai avem modele.
Educaţia religioasă a copiilor urmează stilul de viaţă, în prea multe cazuri necreştin al
părinţilor. Inutil să mai precizăm că mulţi creştini din procentajul deja cunoscut, sunt
“creştini nominali”, adică doar cu numele. Adevărata misiune a preotului se vede prin
modul cum îi aduce în Biserică, cum îi formează şi îi conduce pe aceşti credincioşi, prin
cuvânt şi prin Sfintele Taine, spre o viaţă virtuoasă în care formalismul religios să fie
înlocuit cu o trăire adâncă în Hristos, trăire concretizată în rugăciunea minţii, în fapte
bune şi în acţiuni practice, de care ducem lipsă atât de mult, toate acestea având ca punct
final dobândirea Duhului Sfânt, a vieţii veşnice. Biserica prin preot trebuie să vină în
întâmpinarea creştinilor care nu au o credinţă adâncă în sufletul lor şi care ,,nu văd
Biserica cu ochi buni’’.

În acest sens, preotul trebuie să facă vizite la domiciliu, să aibă discuţii dese cu ei
şi în mod special preotul trebuie să se jertfească pentru ei, să-şi aducă aminte că a fost
trimis şi pentru oaia cea pierdută, aşa precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Luaţi
aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să
păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său’’. (Faptele
Apostolilor 20, 28).

4
https://misionarulortodox.wordpress.com/2009/12/03/preotia-%E2%80%93-apostolie-si-jertfa-sau-meserie-si-
compromis/ .

6
 Astfel, preotul trebuie să împodobească Biserica prin faptele sale proprii si să o
zugrăvească cu iubirea credincioşilor unii faţă de alţii şi toţi faţă de Dumnezeu, căci
numai prin astfel de exemple putem atrage la credinţă pe cei pentru care Biserica nu
contează atât de mult în iconomia vieţii lor spirituale.
Deci, credinţa ortodoxă trebuie expusă de către preot ca fiind un mod de viaţă,
nerezumând-o numai la viaţa cultică, ci extinzând-o în ansamblul ei, la bucuriile şi
necazurile vieţii de zi cu zi. Preoţia prinsă de valul secularizării şi al desacralizări.
Tendinţei lumii de astăzi de a repune totul în discuţie, inclusiv credinţa şi normele morale
creştine tradiţionale, trebuie să-i poată face faţă preotul. Fără a-L sfinţi pe Hristos în viaţa
sa launtrică, nu-i va fi cu putinţă preotului să raspundă cu putere şi curaj tuturor celor
care aşteaptă, de fapt, cuvânt cu autoritate care să-i smulgă fie din negura necredinţei, fie
din ceata rătăcirii spirituale, fie din moleşeala unei credinţe neangajate. Astăzi Biserica se
confruntă cu probleme extraordinar de subtile. De exemplu problema existenţei
discuţiilor deşarte, neduhovniceşti, este una greu de sesizat în toată gravitatea ei, dar este
tot atât de periculoasă ca şi formalismul, secularizarea sau desacralizarea. Aceste discuţii
deocheate, în legătură cu diferite subiecte mondene care ţin capul de afiş în mas-media,
sau care au local tot pasul între anumite grupuri de prieteni, ajung la aşa o mare degradare
datorită faptului că Dumnezeu este exclus din toate ecuaţiile acestor discuţii şi bineînţeles
acest lucru este o rezultantă a faptului că în viaţa noastră de zi cu zi nu ne raportăm prin
ceea ce gândim, vorbim şi facem, la Dumnezeu. Din acest punct de vedere, preotul
trebuie să fie neclintit în slujire fără să dea prilejul la compromisuri şi să fie spiritual în
toate şi peste tot, încercând la tot pasul să-i implice pe colegii săi preoţi şi în mod special
pe credincioşi, la discuţii duhovniceşti şi la lucrării aducătoare de folos pentru sufletul
lor. Preotul trebuie să facă tot posibilul să iasă din mreaja acestor fenomene atât de
periculoase pentru Biserica lui Hristos şi să creeze tot timpul o atmosferă în care să
favorizeze discuţiile duhovniceşti, aceasta fiind şi o modalitatea de a-i atrage pe
necredincioşi la Biserică. Un fenomen periculos care a cuprins întreagă omenire şi
inclusiv Biserica, este secularizarea. Acest tăvălug care vine asupra noastră ne cuprinde
pe toţi şi ne influienţează în mod negativ gândirea şi comportamentul. Secularizarea se
caracterizează printr-o trăire autonomă si materialistă, o trăire fără Duhul lui Dumnezeu.
Omul nu mai are timp de nimic. El se concentrează numai asupra problemelor de
interes personal care ar putea să le aducă un profit maxim şi imediat, Dumnezeu fiind
exclus din toate ecuaţiile vieţii sale sau este lăsat mai la o parte.
Acest fenomen a cuprins şi Biserica şi odată cu ea şi pe o parte dintre slujitorii ei,
aceştia încadrându-se şi ei în standardele tipice ale secularizării.
Unii preoţi nu mai au timp să stea de vorbă cu credincioşii, sunt grăbiţi, nu mai au
acel zâmbet specific părintelui duhovnicesc, nu mai au personalitate, nu mai impun
respect, mulţi învârtindu-se în jurul banilor, compromisul cu ei înşişi şi cu credincioşii
fiind notă distictivă în activitatea lor.

7
 Paradoxal, unii preoţi se concentrează tocmai asupra laturii materiale, total opuse celei
spirituale caracteristică slujirii sale şi fundamentală Bisericii.
Problema banilor este întâlnită la tot pasul în bisericile noastre, preotul fiind mai
degrabă un manager decât un părinte duhovnicesc. Biserica este locul unde Mântuitorul
Iisus Hristos se jertfeşte la fiecare Sfântă Liturghie.
De aceea preotul trebuie să facă în aşa fel încât credincioşii să înţeleagă dimensiunea
sacralităţii acestui spaţiu haric în care Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte şi lucrează până
la sfârşitul veacului. Este adevărat că astăzi preotul si Biserica, pentru a-i atrage pe
credincioşi, împodobesc bisericile cu lucruri luxoase care de fapt nu sunt neapărat rele,
dar prin concentrarea exagerată în această direcţie şi prin timpul acordat acestor activităţi,
se neglijează chestiunile de fond ale Bisericii, cum ar fi: răspândirea cuvântului
Evangheliei, accentuarea problemei pastoraţiei şi a educaţiei religioase, participarea
intensă la rugăciunea în comuniune, practicarea mult mai intensă a milosteniei, etc.
Biserica nu este un loc unde se adună vase de aur şi de argint, ci un loc de adunare a
îngerilor. Dumnezeu se apropie de darurile noastre de aur numai dacă şi sufletele noastre
sunt de aur, aşa cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Care e folosul când sfânta
masă e plină de potire de aur, iar Hristos piere de foame? Satură-L pe El mai întâi, că-I
flămând, şi după aceea împodobeşte-I din belşug şi masa Lui!…Îmbraci sfânta masă cu
stofe brodate cu aur, iar lui Hristos nu-I dai nici acoperământul de care are nevoie! Care-i
câştigul faptei tale?”.5

Capitolul II

Reverenda, haina zilnică a preotului

Odată hirotonit, preotul nu mai are voie sa iși dea jos reverenda, decât numai in
cazuri excepționale. Aceasta este mărturia tuturor marilor duhovnici. Reverenda trebuie
purtată neîncetat de către preot, precum neîncetat trebuie păstrat cu grijă și harul primit
de acesta în Taina Hirotoniei. Chiar daca harul nu stă în reverendă, reverenda ajuta insă la
păstrarea harului.
Când comoditatea, confortul și rușinea față de lume (de cei necredincioși) începe să
primeze, purtarea reverendei poate deveni un adevărat chin, ea ajungând să fie înlăturată
prin vorba poporului, care zice: "Nu haina îl face pe om!" Însă, în pofida înțelepciunii
acestei vorbe, ea nu poate fi aplicată și in acest caz.
Nu putem îndepărta aspectele vazute ale credinței creștine, interiorizând credința în
lucruri nevăzute. Este drept că nu reverenda și barba sunt esențiale, însă acestea dau
mărturie despre Domnul căruia îi slujim prin viața noastră.

5
https://misionarulortodox.wordpress.com/2009/12/03/preotia-%E2%80%93-apostolie-si-jertfa-sau-meserie-si-
compromis/ .

8
 Tot creștinul dă mărturie despre credința lui, în foarte mare măsură prin
comportament, însa nu numai. În cazul preotului, chiar și când acesta tace, reverenda
predică de una singură.
Reverenda nu este "o uniforma de serviciu", ca în alte meserii, deoarece rolul practic
al acesteia este secundar celui duhovnicesc. Este de mare folos ca toți creștinii de rând să-
și vadă preotul îmbrăcat în reverendă, la piață ori pe stradă, spre aducerea lor aminte că
nu sunt din lumea aceasta, ci că sunt datori a se lupta neîncetat cu patimile, spre
dobândirea Împărăției lui Hristos. Daca preotul nu poartă reverenda, nimeni nu are de
unde să știe ca el este preot, iar mulți ar avea mare nevoie să știe asta.
Nimic în Biserica Ortodoxă nu este întâmplător; toate lucrurile și actele de cult au un
fundament duhovnicesc, profund, care ajunge să ne scape, cu cât viața noastră devine mai
secularizată. Pentru aceasta, atât timp cât un preot va urmări mai mult sa fie "în pas" cu
vremea, decât cu Tradiția Bisericii, el va renunța cu usurință la a mai purta reverenda.
În această privință, pentru unii, reverenda este "grea" și preoția "ușoară"; pentru
aceștia reverenda nu e nimic altceva decât uniforma de serviciu; după slujbe, fiind greu
de purtat, ei renunță cu ușurință la ea. Pentru alții, reverenda e "ușoară" și preoția este
"grea"; ei nu renunță cu ușurință la reverendă, deoarece nu pierd din vedere caracterul
revelator al acesteia: preotului îi reamintește permanent lucrarea pentru care a fost
chemat, iar celorlalți oameni le descoperă prezența în mijlocul lor a "omului lui
Dumnezeu". De aceea, în majoritatea cazurilor, modul în care un preot își asumă
reverenda, spune multe si despre cum își asumă acesta Preoția."

Părintele Paisie Aghioritul: Reverenda nu este opțională !

Părintele Dionisie Ignat: Reverenda este o mare binecuvântare !

Haina sa fie haină, regulă fără nici un fel de rabat, fără nici un fel de concesie.
„Sigur. Mare, mare binecuvântare este. Te pazește de multe uniforma asta. Ești îmbrăcat
în negru, adică în pocaință, regretăm înaintea lui Dumnezeu că am pierdut raiul... de
aceea sunt îmbrăcați așa toți călugării și toți preoții, ca un fel de pocaință, pot să spun, ca
și cum am fi in doliu. Aducându-ne aminte ce am pierdut, putem instaura în sufletul și în
inima noastră smerita cugetare.”„Dar uniforma apostolică asta este - să poarte preotul
barbă și niciodată să nu iasă din casă și să se ducă undeva fără să fie cu reverenda.”6

6
https://www.crestinortodox.ro/liturgica/vesminte/reverenda-125905.html .

9
 Slujirea femeii în Biserică

În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur existau trei domenii specifice sau stări
existențiale destinate slujirii femeilor: diaconia, văduvia și fecioria. Slujirea diaconală
era inclusă în funcțiile ecleziastice pe deplin aceeptate; diaconițele erau hirotonite ca
atare. Sfântul Părinte avea o deosebită stimă față de diaconițe. Diaconițele ecleziastice
erau rânduite să slujească femeilor. Ele erau fie văduve, fie femei vârstnice și singure,
hirotonite de către episcop în cadrul unei ceremonii speciale, care consta în punerea
mâinilor pe creștetul lor și în dăruirea unei mantii sau a unui potir ce le era de folos în
timpul serviciilor liturige bisericești. Datoria lor de căpătâi era să mențină ordine între
femei în timpul slujbei Sfintei Liturghii; ele le dădeau sărutul păcii și le mustrau pe acele
femei care nu aveau o viață cuviincioasă. Ajutau la catehizarea femeilor, le ungeau cu mir
la botez și aveau, de asemenea, obligația de a duce Sfânta Cuminecătură femeilor
bolnave.7 Rolul și prezența diaconițelor a variat în funcție de zonă și de epocă. Se mai
face menționată prezența diaconițelor în „Didascalia Apostolilor”, astfel în capitolul III
Apostolul Andrei este cel care spune că „ar fi foarte bine, frații mei, să alegem femei ca
diaconițe”. Diaconițele sunt icoană a slujirii Sfântului Duh în lume. Ele nu aveau voie să
boteze. Însă, atunci caând erau botezate femei, diaconița era cea care cobora în apă și
efectua afundarea catehumenei. Invocare numelui Sfintei Treimi se făcea de către preot.
„Constituțiile Apostolice”, redactată cel mai probabil la sfârșitul secolului IV, vorbește
pe larg despre funcțiile diaconițelor și chiar oferă rugăciunea pe care episcopul o rostea
atunci când o femeie era consacrată acestei trepte. Aici se spune că diaconițele trebuie
văzute și cinstite ca o icoană a Sfântului Duh. Pentru a accede la această funcție trebuia
îndeplinită condiția fecioriei. Mai putea fi aleasă și „văduvă căsătorită numai o dată,
credincioasă și onorabilă. Canonul 15 al Sinodului de la Calcedon spune că diaconițele
pot fi hirotonite, dar nu înainte de a atinge vârsta de 50 ani și a trece printr-o lungă
perioadă de probă. Pedeapsa pentru încălcare promisiunilor făcute la hirotonie era mult
mai aspră decât în caszul clericilor de gen masculin. Astfel, se prevedea că, dacă o
diaconiță se căsătorea sa fie anatematizată împreună cu persona cu care se însoțise.
Funcția de diaconiță a început să fie asociată cu aceea de stareță începând cu sfârșitul
secolului IV. Diaconițele, în toată perioada funcționării slujirii lor, au făcut parte din
rândul clerului superior, fiind pe aceeași treaptă a diaconii. Astăzi treapta diaconițelor nu
mai există, deși ea niciodată nu a fost desființată formal.

7
David C. Ford, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, București, Sophia, 2004, p. 384-385.

10
 De aceea, încă din secolul XX mulți au cerut reînvierea ei. Sfântul Nectrie din
Eghina a hirotonit ca diaconiță pe o maică în anul 1911. Tot aici în Grecia a existat până
în 1952 o școală pentru diaconițe, dar cele care îi urmau cursurile nu au fost hirotonite.
Astăzi există diaconițe în Biserica Ortodoxă Coptă, dar ele nu sunt hirotonite. Aceste
diaconițe au funcții filantropice și educaționale, iar nu liturgice.8

8
Daniela Luminița Ivanovici, Slujirea Femeii în Biserică. Locul și rolul diaconițelor în Biserica ortodoxă,
Simpozion Național Studențesc, Opus Discipulorum, ediția a VII-a, Tismana 2015, Craiova, Editura Mitropolia
Olteniei, 2015, p. 107-113.

11
 Concluzii

În concluzie Preoția este cel mai mare dar primit de om de la Dumnezeu și cea mai
mare binecuvântare. De aceea harul trebuie păstrat și înmulțit, preoția nu trebuie tratată
cu indiferență și ca o meserie din care să îți faci un trai foarte bun și să îți faci toate
poftele și dorințele. Preotul trebuie sa fie un exemplu pentru întreaga societate și să nu
smintească pe cât se poate cu nimic, pe nimeni și să nu cadă ușor în ispitele lumi și
smintelile ei.

Aș vrea sa adresez o întrebare: „Preotul este un prestator de servici religioase, și îsi iau
uniforma de serviciu doar cand le prestează?

12
 Bibliografie

 Braniște Ene, Liturgica Specială, Ediție revizuită și

completată de Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula și de Arhim.
Asist. Dr. Chiril Lovin, Colecția cursuri, manuale și tratate de
teologie ortodoxă, București, Basilica, 2016.
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție,Traducere din
limba greacă veche de Pr. Dumitru Fecioru, Introducere de
Ierom. Policarp Pîrvuloiu, București, Basilica, 2016.
 https://www.crestinortodox.ro/liturgica/vesminte/reverenda-
125905.html .
 https://misionarulortodox.wordpress.com/2009/12/03/preotia-
%E2%80%93-apostolie-si-jertfa-sau-meserie-si-compromis/ .
 David C. Ford, Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan
Gură de Aur, București, Sophia, 2004.
 Simpozion Național Studențesc, Opus Discipulorum, Ediția a
VII-a, Tismana, 2015, Craiova, Editura Mitropolia
Olteniei,2015.

13
14