Cinstirea Sfinţilor in Biserica ortodoxa

Termenul de „sfânt ” (άγίος şi οσίος) înseamnă închinat lui Dumnezeu; careîşi

însuşeşte sau deprinde starea de sfinţire şi care atinge sfinţenia sau care estesfinţit. De la natura
nimeni şi nimic nu este sfânt. Numai Dumnezeu singur
este prin fire sfânt şi el împărtăşeşte din sfinţenia Sa şi celor credincioşi şi chiar lucrurilor şi
locurilor. Biserica este trupul şi fiecare creştin este articulat ca unmădular solidar şi împreună
simţitor: de pătimeşte sau se bucură unul, pătimescsau se bucură toate. Rugăciunea circulă în acest
organism, ca sângele ce întreţineviaţa în corp, în comuniune cu Sfinţii. Dacă Sfinţii au refuzat
cinstire de la oameni,au făcut o pentru smerenie şi pentru că erau luaţi drept zei: „Şi numeau pe
Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Iar preotul lui Zeus, care
era înaintea cetăţii, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă jertfă împreună cu
mulţimile.”(Fapte14,12-13)

Cuvântul grecesc „είκων”, de la „είκω”( a asemăna) înseamnă laorigine asemănare (în

limba latină, „imago”; în slavă, „ikona sau obraz”) şi poateavea mai multe înţelesuri: imagine,
chip, portret, reprezentare.

I.Cinstirea lui Dumnezeu si cintirea Sfintiilor

Sfânta Biserică Ortodoxă, ne învaţă că este un lucru bun, mult folositor sufletului nostru şi
bineprimit de Dumnezeu, ca să ne aducem aminte de mai-marii noştri, care ne-au grăit nouă
cuvântul lui Dumnezeu şi privind cu luare aminte cum şi au încheiat viaţa, să le urmăm credinţa
(Evrei 13, 7).

Între aceşti „mai-mari ai noştri”, care au sârguit şi au reuşit să ducă oviaţă în curăţie şi sfinţenie,
rămânând chip de trăire cu adevărat creştinească pentrutoţi închinătorii lui Hristos, se numără
sfinţii Bisericii..

Între sfinţi, la locul cel dintâi, o preamărim pe Maica Domnului, preacurata Fecioara Maria, cea
mai presus decât toate puterile cereşti, „Mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de
asemănare decât serafimii” şi care A atins cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii între oameni.
 Cinstirea pe care o datorăm ei se numeşte supravenerare, fiindcă ea aîntrecut pe toţi sfinţii în
desăvârşire.

Sfântul Grigorie de Palama care arată că Sfânta Fecioară Maria estehotarul dintre lumea zidită
şi Fiinţa nezidită – Dumnezeu, învaţă că „Maica Domnului nu este numai instrumentul, ci
condiţiunea directă şi pozitivă aîntrupării, aspectul ei omenesc”.

Biserica cinsteşte pe sfinţi printr -un cult închinat lor. Şi această cinstire, adânc înrădăcinată în
sufletele credincioşilor, îşi are temei în aceea că Biserica de pe pământ este în legătură organică
cu aceea din cer şi că în aceeaşi iubire leagă pe cei de pe pământ cu cei din cer, în Hristos. Prin
Acelaşi Hristos auşi unii şi alţii, adică şi sfinţii din cer, dar şi cei de pe pământ, apropierea către
Tatălîn Duhul Sfânt (Efes. 2, 18). De aceea, credincioşii, deşi trăiesc pe pământ, sunt împreună-
locuitori cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19). Rugăciunilenoastre merg la sfinţi, iar
sfinţii apar şi ne ajută, ca unii care cunosc şi aud, prin dumnezeiască descoperire, trebuinţele celor
care îi cheamă pe dânşii. Sfinţilor nerugăm, însă nu ca lui Dumnezeu, ci ca unor persoane bine
plăcute lui Dumnezeu şi care tocmai pentru acest motiv ne pot ajuta.

Bucuria pe care o încercăm pe urma măririi de care s-au învrednicit aleşii lui Dumnezeu, o
arătăm prin cinstirea lor cu toată vrednicia, prin pomenirea numelui lor cu laudă, prin urmarea
faptelor lor, prin chemarea lor în ajutor şi prin cinstirea în acelaşi timp, a icoanelor care îi
înfăţişează şi a moaştelor lor.

II.Cinstirea Sfintelor Moaste

In evlavia crestina din Rasarit, cinstirea sfintelor moaste are un loc deosebit de insemnat.
Toti sfintii, adunati in jurul lui Dumnezeu, alcatuiesc impreuna desavirsirea vie a Bisericii, scara
intre pamint si cer, intarita pentru totdeauna ca dovada de mintuire. Prezenta binecuvintata a
sfintilor se manifesta in Biserica nu numai prin imaginile lor sacre, cunoscuta din icoane, ci si prin
sfintele lor moaste, ramasitele pamintesti ale petrecerii lor duhovnicesti in aceasta lume.
Dumnezeu acorda sfintilor, care au devenit hristosi in Hristos, dupa ce ei au trecut la cele vesnice,
puterea de a transmite si a implini voia Sa, printr-un ajutor activ, vazut sau nevazut, pe care ei il
incredinteaza tuturor drept credinciosilor crestini. Se poate spune, fara exagerare, ca sfintii traiesc
in Biserica, manifestindu-se prin acte de ordin religios, prin care se intretine si se extinde lucrarea
tainca a indumnezeirii si prin care lantul de aur al desavirsirii in Hristos nu se rupe pina la sfirsitul
veacului In cazul sfintelor moaste, accentul se pune mai ales pe un anumit fel al manifestarii
puterii divine, prin care se releva, sub forma unor semne dumnezeiesti, pastrarea in nestricaciune
a osemintelor alesilor Domnului, constituind o marturie evidenta a dumnezeirii Mintuitorului
nostru Iisus Hristos. Pentru evlavie ortodoxa, in aratarea puterii lui Dumnezeu, prin sfintele moaste
se cuprinde un sens particular, pe care se cuvine sa-l cunoastem, pentru a ne pregati cu vrednicie
in ce priveste cinstirea dupa cuviinta a sfintilor si a urmelor pe care ei le-au lasat pe pamint.

Cultul sfintilor, privit in general, e un omagiu adus lui Dumnezeu prin alesii Lui, lui
Dumnezeu care este minunat intru sfintii Sai (Psalmul LXVII, 36). . El nu este un cult de adorare,
ci de venerare. El nu inlatura si nici nu micsoreaza cu nimic cultul lui Dumnezeu, ci dimpotriva,
in impodobeste, il ilustreza si il intareste, socotind mai bine in evidenta rolul Mintuitorului de unic
mijlocitor si unic sfintitor al fapturii zidite. Sfintenia de care se bucura alesii Domnului nu poate
sa fie inteleasa facindu-se abstractie de sfintenia lui Hristos insusi, ci numai prin participare la
aceasta demnitate, privita deci ca revarsare a sfinteniei celei una a lui Hristos in sfintii cei multi ai
Bisericii. Sfintii sint madularele lui Hristos indumnezeite, ajungind, in cursul vietii lor pamintesti,
camari si locasuri curate ale lui Dumnezeu. Crestinii cinstesc in sfinti pe prietenii lui Hristos, pe
fiii si mostenitorii lui Dumnezeu: Toti citi l-au primit le-a dat putere sa ajunga copii ai lui
Dumnezeu (Ioan I, 12) Incit nu mai sint robi ci fii (Gal. IV, 7) Dar daca sint fii sint si mostenitori,
mostenitori al lui Dumnezeu, si impreuna-mostenitori ai lui Hristos .Salasluirea lui Hristos in sfinti
nu priveste numai sufletul acestora, ci si trupul lor. E adevarat ca nu trupul, ci duhul nostru are
capacitatea de a cunoaste pe Dumnezeu in descoperirea Sa. De aceea zice Sfintul Pavel: Duhul
insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca sintem fii ai lui Dumnezeu (Rom. VIII, 16). Se
cuvine insa a preciza faptul ca locul specific al receptarii prezentei divine in om nu este sufletul
sau duhul in independenta lui in raport cu trupul, ci duhul legat de trup, adica inima. Iubirea lui
Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfint, cel daruit noua (Rom. V, 5), ne spune
Sfintul Apostol Pavel. Inima fiind locul in care umanul primeste harul divin trupul insusi devine
un locas al Sfintului Duh: Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfint care este in voi si
pe care il aveti de la Dumnezeu? (I Cor, VI, 19). Avind pe Duhul Sfint lucrator in trup sfintii devin
cu adevarat temple ale lui Dumnezeu (I Cor. III, 16), camari si lacasuri ale lui Hristos, pentru ca
Dumnezeu salasluieste in ei si ramine in ei vesnic. Sint tocmai ceea ce spune Sfintul Apostol Pavel,
definind templul lui Dumnezeu din om:”Noi sintem templu al Dumnezeului celui viu, precum
Dumnezeu a zis ca : Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor” (II Cor. VI, 16).
 Iisus Hristos Mintuitorul, care-si afla locas in trupurile sfintilor, nu le paraseste pe acestea
nici dupa moarte. Printr-o iconomie dumnezeiasca, puterile sufletului care au cunoscut pe Domnul
in actul maritei Sale invieri, precum si harul mintuitor isi prelungesc lucrarea lor in trup, trecind
peste hotarele mortii. Osemintele sfintilor ramin, cum zice Sfintul Ioan Damaschinul, temple
insufletite ale lui Dumnezeu E vorba despre un aspect deosebit al iconomiei divine, pe care il
constituie coborirea Domnului cu sufletul in iad dupa ingroparea cu trupul, in imparatia mortii, cu
scopul de a-i nimici temeliile si de a impartasi duhurilor ce se gasesc in intuneric taria si lumina
vietii noi. Astfel se explica faptul ca, in vremea acestei lucrari dumnezeiesti, mormintele s-
au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti s-au sculat. In Iisus Hristos, biruitorul mortii,
vasele care au purtat, in viata, slava sfinteniei nu sint nimicite. Dimpotriva, Dumnezeu, pregateste,
pentru orice sfint darurirea unei recompense anuntata de profetul Isaia cu aceste cuvinte: El
(Domnul) va ingrasa oasele tale si vei fi ca o gradina adapata, ca un izvor de apa vie, care nu seaca
Referirea la oase priveste trecerea sfintilor, intru adormire, la cele vesnice, potrivit unui verset
explicit: Oasele celor doisprezece profeti infloresc in mormintele lor, cum se spune in
intelepciunea lui, Sirah. Astfel, pastrarea oaselor in mormint are si o semnificatie spirituala,
exprimind ideea unei supravietuiri personale dupa moarte. In acest sens scrie si psalmistul cu
privire la cei drepti: Domnul pazeste oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi (Psalmul XXXIII,
19). O putere nevazuta se manifesta in osemintele sfintilor pe care Domnul le are in pavaza Sa.
Dupa trecerea din aceasta viata, trupurile sfintilor ramin ca niste boabe de griu, in vremea iernii in
pamint, traind o viata ascunsa, necunoscuta de simturile noastre. Ele ne arata ca intruparea Fiului
lui Dumnezeu a deschis fapturii noastre paminstesti, insasi, o cale pentru a se ridica, umplindu-se
si de puterea invierii, la nestricaciune si marire. Asadar, Iisus isi imprima chipul in sfinti (Galateni
IV, 19), traind in ei (Galateni II, 20), si, intrucit in El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii
(Coloseni II, 9), printr-o oarecare imitatie a acestui mister divin, tot El salasluieste chiar trupeste
in alesii Sai, nedespartindu-se de osemnitele lor dupa moarte. In acest sens, moastele sfintilor sint,
cum zice de asemenea Ioan Damaschinul, izvoare mintuitoare (Dogmatica, p. 328).

Cind Iisus Hristos salasluieste, prin credinta, in inima noastra. El revarsa in trupul nostru
omenesc, curatit si sfintit printr-o noua legatura cu Dumnezeu, puterea invierii Sale, care biruie si
ne patrunde fiinta intreaga Cititi in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat (Gal.III, 27), ne
invata Sfintul Apostol Pavel. Marturii in lume ale prezentei lui Hristos, care si-a inscris cu marire
numele in sfintii sai, moastele sint, deopotriva, dovezi ale nemuririi sufletului si prefiguratii ale
vietii vesnice. Puterea lui Hristos e incoruptibila, iar acolo unde locuieste puterea lui Hristos (II
Cor. XII, 9) sau in cei care sint ai lui Hristos Iisus (Gal. V, 24) ea impartaseste incoruptibilitatea
chiar si trupurilor adormite. E vorba de o interventie divina care se savirseste cu scopul de a ne
convinge de adevarul pastrarii sufletului intre nemurire si al invierii aduse in lume de catre Hristos.
Din faptul ca nu toate trupurile sfintilor care au murit savirsesc minuni, caci nu toate se bucura de
aceasta prima inviere (Apoc. XX, 6), putem deduce ca incoruptibilitatea nu constituie o rasplata
pentru vrednicia alesilor lui Hristos, care la a doua inviere se vor incarca toti de slava vesnica. Este
insa, mai presus de orice, un indiciu dumnezeiesc care ne aprinde si ne sustine credinta in
continuarea vietii noastre spirituale de pe pamint in existenta vesnica. Sfinta Evanghelie in
relatarea invierii lui Hristos, noteaza, printre altele, aceste imprejurari: ca piatra mormintului a fost
ridicata de un inger, a carui coborire din cer a fost insotita de un cutremur, ca femeile mironosite
au gasit mormintul gol, ca Petru si apoi Ioan, privind in mormint au vazut giulgiurile singure zacind
.Mahrama insa, care fusese pe capul Mintuitorului, se gasea si ea infasurata la o parte intr-un loc
Giulgiul si mahrame, deci sint marturii ale invierii lui Hristos Noi le mai avem astazi. In concret,
ca dovezi ale invierii dar, in schimbul lor, avem sfintele moaste. Asa cum giulgiu si mahrama au
ramas intacte si impaturite cu rinduiala, tot la fel si osemintele sfintilor, vesminte ale sufletelor
nemuritoare, in urma desfacerii tainice dintre suflet si trup, au ramas incoruptibile, fara sa fie
supuse destramarii materiale. Dupa cum giulgiurile Mintuitorului vestesc invierea, tot la fel si
sfintele moaste ne garanteaza invierea noastra viitoare. Natura trupului explica ea insasi
mortalitatea sa, prin numeroasele acte de disolutie vizibila la care trupul se supune in viata aceasta
si carora le urmeza o necontenita refacere. Sufletul insa e dinamism, e principiul personal, e unitate
concreta a actelor internationale, fara sa prezinte nici un semn de descompunere sau de disolutie,
oferind, prin facultatile sale, o imagine de ceea ce inseamna reunirea partilor intr-un intreg
armonic, cunoscut sub denumirea de persoana. Persoana, este forma de exisitenta unica si necesara
a spiritului. Incoruptibilitatea sfintelor moaste vine astfel sa sustina credinta ca exista o legatura
speciala intre sufletul sfintului si osemintele sale, pe care moartea nu o poate distruge, in sensul ca
spiritul acestuia nu paraseste cu desavirsire trupul, mentinind totodata in moaste o putere
dumnezeiasca, care tot prin suflet lucreaza.

Nemurirea sufletului este supravietuirea lui dupa despartirea de trup. Aceasta supravietuire
consta in continuarea vietii sale proprii, spirituale, in pastrarea facultatilor superioare, precum si a
sentimentului de raspundere. Giulgiurile Mintuitorului sau moastele sfintilor, care ramin intacte
prin moarte, ne demostreaza, in mod analogic ca sufletul nu se descompune, in urma desfacerii de
trup, dar nici nu se nimiceste. O forta simpla si spirituala cum e sufletul nostru, nu poate fi nici
divizata si nici descompusa, decit printr-o actiune divina nimicitoare. Dumnezeu, insa, ne arata
incoruptibilitatea sfintelor moaste, nu vrea ca sufletul sa fie nimicit, ci il mentine in existenta in
care a fost creat. Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a intiparit in materia trupului, cu ocazia
zidirii omului ( Facere I, 26), avind astfel in sine, prin impartasire, trasaturile exacte ale bunatatii
divine. Numai o putere infinita, egala cu aceea de la creatie, ar putea trece faptura de la existenta
la neexistenta. Dumnezeu insa ne descopera condescenta Sa, incredintindu-ne ca nu vrea nimicirea
sufletului omenesc.

Incoruptibilitatea sfintelor moaste este, deasemena, o descoperire a nestricaciunii pe care sfintii

o cistiga prin restaurarea lor in frumusetea dintii, odata cu dobindirea unei arvunea a invierii.
Motivul pentru care omul si-a pierdut nemurirea, iar trupul sau a devenit coruptibil, este pacatul,
care a patruns in suflet si astfel a infectat corpul cu veninul mortii. Precum printr-un om a intrat
pacatul in lume si prin pacat moartea, tot asa moartea, din cauza careia toti am pacatuit, a trecut la
toti oamenii (Rom. V, 12). Unde stapineste pacatul, e prezenta si moartea, caci pacatul nu este in
mod simplu un rau moral, ci este revolta fapturii impotriva Creatorului ei. In aceste conditii,
intorcerea la nestricaciune, nu sete posibila decit prin inlaturarea pacatului. Omul nu a fost
creatorul lui insusi, de aceea nu poate fi nici mintuitorul sau. In vederea dobindirii nemuririi,
Cuvintul trup s-a facut, iar izvorul puterii divine se revarsa din nou in profunzimea naturii umane.

Mentinerea osemintelor sfintilor in stare de nestricaciune este o fagaduinta si o garanti

privitoare la marirea de care se vor bucura trupurile credinciosilor dupa inviere. Manifestarea
acestei puteri a invierii e cunoscuta credinciosilor mai ales dupa pogorirea Sfintului Duh, cultul
sfintelor moaste avind origine in Biserica primara. Cu anticipatie, insa, aceasta putere apartinut si
unei biserici a Vechiului Testament si a fost data in mod proportional cu revelatia graduala a
Cuvintului intrupat al lui Dumnezeu. In urma caderii in pacat, Adam este exclus din paradis, iar
ingerii cu sabii de flacari sint pusi sa-I pazeasca intrarea (Facere III, 24). Faptul pazirii pomului
semnifica ideea ca moartea il separa pe om de Dumnezeu. Odata insa cu fagaduinta primita in
protoevanghelie, in care este cuprinsa intreaga taina a lui Hristos, primii oameni primesc si
incredintarea adevarului ca nemurirea le apartine cu anticipatie, intrucit Domnul va zdrobi capul
sarpelui. De aceasta putere s-a bucurat mai intii, Enoh (Facere V, 24), apoi Ilie si Elisei, pentru a
fi primita de catre Lazar, pe care il inviaza Hristos. Prin moartea si invierea Sa, insa, Mintuitorul
inaugureaza o era noua, in care apar sfintele moaste ca prefiguratii ale invierii.

Mijlocitori si protectori ai nostri in ceruri, sfintii sint madulare vii si active ale Bisericii lui
Hristos, care cuprinde in sinul ei deopotriva pe cei ce sint in viata si pe cei ce au adormit. E vorba
despre un adevar pe care Sfintul Apostol Pavel ii exprima prin ideea ca Biserica este trupul lui
Hristos, iar cei care se mintuiesc in ea dobindesc puterea si viata lui Hristos. Sintem madulare ale
lui Hristos Iisus (I Cor. VI. 15), nu numai cu sufletul, ci si cu trupul (I Cor. VI, 19). Voi sinteti
trupul lui Hristos si madulare in parte (I Cor. XII, 27; Efes. V, 30). Aceste madulare sint unite,
solidare impreuna-traitoare in una si aceeasi realitate spirituala. Prezenta nemijlocita a lui Hristos
face din Biserica o comunitate religioasa, intrucit ea devine, prin dumnezeirea Capului ei, ca si
prin calitatea si chemarea membrilor ei, o comuniune a sfintilor. Prin invierea lui Hristos, moartea
si-a pierdut suprematia sa asupra celor ce sint incorporati in El

Ea nu-I poate separa de Dumnezeu, dupa cum nu-I poate separa unii fata de altii. Sfintii sint
madularele lui Hristos invesnicite. Legatura lor cu Biserica luptatoare poarta uneori pecetea unei
consacrari divine: incoruptibilitatea sfintelor lor oseminte.

Intreaga cinstire acordata sfintelor moaste se indreapta spre Dumnezeu, prin al carui har sfintii
s-au ostenit si s-au jertfit, s-au aratat biruitori asupra pacatului si s-au impodobit viata cu virtuti
alese. Venerarea adusa sfintilor, cinstind osemintele lor, precum si indreptarea rugaciunilor pe care
credinciosii le fac catre sfinti ca spre unii care au putere sa mijloceasca pentru lume, devin
simboluri ale cinstirii insasi pe care Biserica o depune in fata lui Dumnezeu. Astfel, in Apocalipsa
avem imaginea cununilor pe care cite 24 de batrini le aruncau inaintea tronului dumnezeiesc:
Atunci cei 24 de batrini cadeau inaintea Ceului ce sade pe scaun si inchinau Celui ce este viu in
vecii vecilor, aruncind cununile lor, ianintea tronului si zicind: Vrednic este Doamne si Dumnezeul
nostru sa primesti slava si cinstea si puterea (Apoc. IV, 10-11). In acest fel, cinstirea sfintilor, in
Biserica, arata cum, prin minunea incoruptibilitatii moastelor. Dumnezeu insusi se proslaveste
intru ei.

Cinstirea adusa sfintilor, in raport cu inchinarea adusa lui Dumnezeu, este numai relativa si
plina de evlavie. Biserica nu aduce pentru sfinti jertfa si nici nu le acorda inchinare dumnezeiasca,
ci un cult de iubire si respect ca unora ce sint daruiti de Dumnezeu cu fericirea de a fi slujitori si
casnici ai Sai. In schimb, insa, considera osemintele lor un altar de jertfa. Nu fara o profunda
semnificatie, in Biserica primara, Sfinta Liturghie era savirsita pe mormintele martirilor, iar in
continuare, aceasta dumnezeiasca slujba nu se poate oficia fara antimisul in care se gasesc parti
din sfintele moaste. Daca Hristos intr-adevar se poate vedea si pipai undeva in lumea aceasta in
carne si oase, apoi aceasta se poate in sfintele moaste, zice Nicolae Cabasila. .La urma urmei,
aceste moaste sint biserica adevarata si altarul cel adevarat, zidirea nu-I decit o imitare.

In cinstirea sfintelor moaste, la altar avem cea mai evidenta si sigura dovada ca Biserica
Ortodoxa nu a confundat niciodata slujirea si adorarea cuvenita lui Dumnezeu, cu cinstirea pe care
ea o acorda sfintilor, tocmai pentru ca le-a trait pe amindoua intr-o legatura organica. Cinstirea
sfintilor este expresia graitoare a unitatii de traire a Bisericii luptatoare cu ce triumfatoare, care
impreuna formeaza un singur trup al carui cap este Hristos si a carei viata este Sfintul Duh.
Prezenta si lucrarea Duhului se descopera in bogatia de minuni care izvorasc din viata tainica a
sfintelor moaste si constituie temeiul inchinarii noastre inaintea lor.

III.Cinstirea Sfintelor Icoane

Cuvântul grecesc „είκων”, de la „είκω”( a asemăna)înseamnă la origine asemănare (în limba latină,
„imago”; în slavă, „ikona sauobraz”) şi poate avea mai multe înţelesuri: imagine, chip,

portret, reprezentare.

Sfintele icoane sunt chipuri ale lui Dumnezeu, atât cât noi oamenii am putut să ştim şi să
pricepem (Is. 6, 1-5; Daniel 7, 9; Ioan 14, 8-10),ale îngerilor (Ex. 26, 1, 31; III Regi 6, 23), ale lui
Iisus, ale Maicii Domnului,ale Sfinţilor Apostoli şi ale tuturor sfinţilor ca cei ce au trăit pe pământ
şi suntprietenii lui Dumnezeu (Fac. 15, 6; Efes. 2, 19; Ev. 12 22; Apoc. 5, 8-14). Se opreşte
închinarea la chipuri ale făpturilor din apă, de pe pământ şi al celor ce zboară în aer, pe care
păgânii le socoteau dumnezei, (Ex. 20, 2-5; Deut. 5, 6-9;Rom. 1, 23), dar nu şi chipurile care se
fac în cinstea lui Dumnezeu-Tatăl, Cel ce s-a făcut cunoscut lumii de Fiul Său (Ioan 12, 45; 19, 9),
pe care l-au văzut proorocii şi sfinţii (Fac. 18, 1-2; 32-30; Ex. 33, 11; Ist. 6, 1-5; Daniel 7-9; IIIRegi
22, 19; Amos 9, 1). Pe Sf. Duh (Fac. 1, 2; Matei 13, 16; Luca 3, 21-22; F.Ap. 2, 1-3), şi după
descrierea lor se pictează ca semne ale evlaviei sfinte şi bineplăcute ale Sfintei Treimi (Matei 28,
20-22). Maica Domnului se cinsteşteprin supra-veneraţie (iperdulia) ca ceea ce este cea mai sfântă
dintre femei(Luca 43, 49) iar pe toţi ceilalţi sfinţi se cinstesc ca prieteni ai lui Dumnezeu şimembri
desăvârşiţi ai bisericii triumfătoare (Apoc. 22, 11-14).
Sfinţii Părinţi au avut grija să înlăture orice icoană care ar reprezenta vreun chip necuviincios, sau
simbol nepriceput uşor, ca să nu se dea prilej celor neştiutori sau necredincioşi să defaime cele
sfinte, zicând că sunthimere mitologice, etc. „ Pe unele icoane sfinte se pictează mielul cel arătat
deSfântul Ioan Botezătorul, despre care el a vorbit ca despre mielul darului simbolic arătat nouă
prin legea veche, (Ex. 12, 3; Is. 53, 7; F. Ap.8, 32) în locul adevăratului miel Hristos, Dumnezeul
nostru, (Ioan 1, 29-36). Deci noi primim cu respect figurile proorocilor vechi ca pe nişte simboluri
şi prototipuriale adevăratului mai înainte predanisite bisericii, iar noi cinstim cu mai mult harul
adică pe Iisus cel întrupat real, care a fost împlinirea simbolurilor legilor vechi. Deci numai ceea
ce a fost real trebuie să se reprezinte prin picturi în faţa oamenilor ”

Cu toată această profundă credinţă în dogme despre cinstireaşi închinarea sfinţilor şi a

icoanelor lor în Biserica ortodoxă, încă din o profundă vechime s-au găsit oameni destul de reci în
credinţă şi care nu se îngrijeau peatâta pe relaţiile între lumea spirituală cu cea corporală, pe cât de
îmbunătăţirea cât mai mult posibil materiale a omului din lumea aceasta, şi tinzând a realizadin
învăţăturile Evangheliei şi ale Apostolilor mai mult partea morală şi privitoare la relaţiile omeneşti
din această lume, ceea ce face şi şcoalamaterialistă de astăzi. Această tendinţă cu timpul s-a
dezvoltat tot mai mult în Imperiul Ortodox de Răsărit, şi în veacul al VII-lea şi al VIII-lea a format
unputernic partid nu atât de religios, pe cât de politic, numit al iconomahilor, sau al luptătorilor de
icoane. În fruntea acestui partid au fost câţiva împăraţi, care au expoatat în profitul lor politic
această tendinţă antiortodoxă de a desfiinţa dincreştinătate cinstirea sfintelor icoane, pe care ei în
derâdere le numeau idoli, iar pe cinstitorii lor –idolatri, şi afirmau împreună cu iudeii, că închinarea
icoanelor ar fi oprită de Dumnezeu prin porunca a II-a care zice: „Să nu- ţi ţieidol şi orice fel de
asemănare din câte sunt în cer sus, şi câte sunt sub ape sub pământ, să nu te închini lor, nici să
slujeşti” (Ieş. 10, 4).Această tendinţă antiortodoxă, protejatată activ de împăraţii iconomahi, s-au
prefăcut într -o persecuţie pe faţă asupra cinstirii icoaneleor şi acinstitorilor lor. Icoanele au fost
scoase de prin Biserici şi de prin case deoamenii stăpânirii şi de mulţimea asmuţită de ei,
batjocorite, jefuite de podoabe şi arse. Cinstitorii icoanelor care s-au împotrivit cu bărbăţie
iconomahilor, aufost bătuţi, aruncaţi în temniţe, alţii omorâţi ca în timpul prigoanelor de
subîmpăraţii păgâni, Episcopii Ortodocşi au fost izgoniţi şi înlocuiţi cu alţi eretici,care au adunat
şi un sobor de 388 de Pseudo-Episcopi de aceştia, şi care auosândit cinstirea icoanelor şi au
anatematizat pe cinstitorii lor. Pacea nu s-a putut însă restabili, până ce în fine n-a triumfat
ortodoxia. După moarteaîmpăraţilor iconomahi, în anul 787 după Hristos s-a adunat al VII-lea
Sinod Ecumenic, care a restabilit dogma ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane.

Iată, hotărârea Sinodului Ecumenic al VII-lea, despre dogma cinstirii şi închinării sfintelor
icoane: „ Păstram fără novisme (inovaţii) toatetradiţiile bisericeşti cele aşezate pentru noi prin
scrisoare sau fără scrisoare,dintre care una este şi închipuirea icoanelor prin zugrăvire, ca una ce
concordăcu povestirea propovăduirii Evanghelice, şi care ne serveşte spre încredinţareaadevăratei,
iar nu închipuitei întrupări a Dumnezeu Cuvântului, şi spre unasemenea folos. Căci cele ce una pe
alta se arată, fără îndoială una pe alta seexplică. Aceasta fiind aşa, mergând oarecum pe o cale
împărătească, urmând învăţăturii celei grăite de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţilor noştri şi tradiţiei
Bisericii universale (căci ştim că aceasta este a Sfântului Duh, care vieţuieşteîncă), cu toată
asigurarea şi cu sârguincioasă observare hotărâm: Asemenea închipuirii cinstitei şi de viaţă
făcătoarei Cruci, a se pune în sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe sfinţitele vase şi veşminte, pe
pereţi şi pe scânduri, încase şi la drumuri, cinstitele şi sfintele icoane, scrise cu culori şi făcute din
pietre mărunte (mozaic) şi din alt material capabil de acesta, precum icoanele Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ale neprihănitei Stăpâneinoastre Sfintei Născătoare de
Dumnezeu, asemenea şi ale sfinţilor îngeri şi alebărbaţilor celor cuvioşi. Căci cu cât mai adeseori
se văd închipuirile pe icoane,cu atât cei ce le privesc sunt mişcaţi a aminti şi a iubi pe prototipurile
lor şi dea-i cinsti prin sărutare şi prin respectuoasă închinare, care după noi nu esteadevărata
închinare dumnezeiască, care se cuvine numai fiinţei Dumnezeieşti,ci cu o cinstire de felul acela,
care se dă închipuirii cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi Sfintei Evanghelii şi celorlalte obiecte
sfinte, prin tămâierea şi punerea de lumânări, care obicei cucernic îl aveau şi cei vechi.Căci
cinsteace se dă chipului trece la prototip şi cel ce se închină icoanei, se închină fiinţeiînchipuite pe
ea. Căci aşa se întăreşte învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri,adică tradiţia Bisericii catolice, care a
primit Evanghelia de la o margine a pământului la alta”.

Sinodul al VII-lea, compus din 367 Episcopi, şi asistat de136 arhimandriţi şi monahi din cele
mai renumite mânăstiri, nu numai a pronunţat hotărârea mai sus citită, dar şi cu fapta a arătat lumii
cinstirea şiînchinarea ce trebuie să dea adevăraţii creştini sfintelor icoane. Ele au fost aduseîn
Sinod, în şedinţă publică, şi toţi cei prezenţi le-au sărutat; apoi au datmulţumire lui Dumnezeu
pentru triumful Ortodoxiei asupra ereticilor, auexprimat ascultarea lor de Biserică, şi au rostit
mărturisirea credinţei; au proclamat anatema ereticilor, mulţumire persoanelor împărăteşti,-
protectorii Bisericii, iar răposaţilor apărători ai Ortodoxiei – veşnica pomenire!

Învăţătura Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos a avut de laînceputul ei şi până azi cultul
icoanelor,bazându-se pe următoarele temeiuri aleSfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii:

1.Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27).

2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).

3. Iisus Hristos este „chipul fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).

4. În Iisus Hristos, Dumnezeu s-a arătat în Trup (I Tim. 3, 16) şi cu chipde om. (Filip. 2, 7-8).

5. Sfântul Duh S-a arătat la Iordan în chip de porumbel (Matei 3, 16-23).

6. Sfântul Duh la Cincizecime S-a arătat în chip de limbi de foc (Fapte 2,3). Şi toate acestea sunt
chipuri fără să fie idolatrie

7. În Testamentul Vechi icoanele au fost făcute chiar cu porunca luiDumnezeu (vezi Ieş. 25, 18-
22; 26, 31 ş. a.).

8. Dumnezeu Însuşi – Care a poruncit categoric prin porunca I aDecalogului a nu ne închina la

idoli – a poruncit să se facă chipurile deheruvimi ceea ce înseamnă că aceşti heruvimi lucraţi de
mână de om sunticoane şi nu idoli.

9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau „heruvimii slavei”(Evrei 9, 5).

10. Perdelele, covoarele şi alte obiecte din biserica veche au fost făcute cuchipuri de heruvimi, la
porunca lui Dumnezeu (Ieş. 36, 8 şi 37,7-9; II Parl. 3,10-14; III Regi 6, 23-28).

11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi3, 15).

12. înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui Dumnezeucântări de laudă şi de preamărire
(Ps. 137, 1).

13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preoţii le tămâiau cu mare
cinste, după porunca lui Dumnezeu şi iudeii levenerau şi se închinau la ele (vezi Ieş. 30, 1-6; 27,
20-21; Iosua 7, 6).
14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau în templu – niciodatănu a fost dezaprobată de
Hristos sau de Sfinţii Apostoli.

15. Atât Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli au cinstit şi s-au închinat în templu înaintea acestor
chipuri făcute de mâini omeneşti (Marcu 11, 7; Fapte24, 11 ş. a.).

16. În Noul Testament închinarea la idoli este oprită cu anatema, iar închinarea la sfintele icoane
nicidecum, nefiind icoana totuna cu idolul; idolii sesocoteau a fi zei sau dumnezei, pe când icoana
este numai o închipuire, a căreicinste trece la chipul cel dintâi, adică la cel zugrăvit pe ea: fie a lui
Dumnezeu,fie al Macii Domnului sau al vreunui sfânt.

17. Istoria Sfintei Tradiţii şi practica de totdeauna a Bisericii, arată că deînceputul Bisericii şi până
azi, sfintele icoane au fost cinstite şi venerate.

Prin Sfintele icoane ni se asigură posibilitatea unei legăturivii şi neîntrerupte cu lumea

cerească a lui Dumnezeu şi a Sfinţilor. Icoanele mijlocesc coborârea cerului pe pământ, în Biserică.
Icoanele adeveresc cuvintele uneia din Cântările Bisericii: „ În Biserica slavei Tale stând, în cer
mi se pare că stăm…”. Pentru creştinul ortodox, icoana nu este o simplă imagine sacră, ci ea ne dă
sentimentul real al prezenţei lui Dumnezeu şi al Sfinţilor.Icoanele sunt ferestre sau ochi prin care
Dumnezeu ne priveşte pe noi şi noi Îl privim pe El.

IV.Cinstirea Sfintei Cruci.

Crucea este cel mai important semn si simbol al crestinatatii, avand o semnificatie
duhovniceasca aparte. Astfel unirea celor doua linii( orizontala-pamantul, verticala-cerul)
semnifica refacerea legaturii omului cu Dumnezeu.

Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede
in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica ( In.3,14-16). Crucea aminteste despre suferintele si
moartea Domnului Iisus Hristos, ea semnificand depasirea mortii si invierea ca triumf al vietii
asupra mortii.

Crucea, folosita ca obiect de tortura pentru Mantuitorul, a devenit altarul Lui de jertfa: El a
purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim
dreptatii( I Pt.2,24). A fost sfintita prin rastignirea pe ea a Fiului lui Dumnezeu, motiv pentru care
este cinstita de catre toti crestinii si este numita SFANTA CRUCE.Prin cinstirea ei, este cinstit
Mantuitorul, intrucat Iisus Hristos Cel rastignit este nedespartit de ea. In acest sens, Sfantul
Apostol Pavel spune: am judecat sa nu stiu intre voi altceva, decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta
rastignit( I Cor.2,2).

Cinstirea Crucii in Biserica Ortodoxa este legata permanent de Inviere, asa cum spune cantarea
bisericeasca: CRUCII TALE NE INCHINAM, HRISTOASE, SI SFANTA INVIEREA TA O
LAUDAM SI O SLAVIM( din Sfanta Liturghie).

Identificata de la inceput cu semnul Fiului Omului ( Mt.24,30) si cu stindardul Bisericii (

Is.5,26), crucea este calea de urmare a lui Iisus Celui rastignit ( Mc.8,34). Astfel, in sens duhov.,
are doua intelesuri: PURTAREA CRUCII si SEMNUL CRUCII facut cu cele trei degete.
Iubirea lui Dumnezeu pentru oamenii s-a relevat in intruparea si in jertfa lui Hristos pe cruce, iar
iubirea omului fata de Dumnezeu se arata si se implineste in purtarea crucii de catre fiecare, pe
urmele Lui, pe Calea Lui, care este o cale a Crucii.Taria credintei se releva in toata viata
credinciosului, dar in mod deosebit atunci cand el este in suferinta: cand sunt slab, atunci sunt tare
( II Cor.12,10). Pentru ca i-a iubit pe oameni, Hristos a iubit si Crucea si S-a sfintit pe Sine pentru
ei (In.17,19). Sfintii Apostoli si mucenicii si-au luat crucea( Mc.8 ,34) si au purtat-o ca pe ceva
inaltator, ca pe un prilej de bucurie si de lauda: Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in
crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru
lume! (Gal.6,14).

Semnul Cruci Este insotit de rostirea numelui Persoanelor Sfintei Treimi.

Prin aceasta numire, crestinul cheama puterea lui Dumnezeu in viata sa. Interventia lui Dumnezeu
in viata oamenilor are loc insa numai in masura in care ei accepta si isi insusesc starea interioara
de jertfa, de sacrificiu de sine pentru ceilalti oameni, deci in masura in care se leapada de sine, isi
iau Crucea si Ii urmeaza Lui. Anumite gesturi rituale din cultul particular si public sunt insotite de
semnul Sfintei Cruci: binecuvantarea preotului, ingenuncherile, metaniile.

Crucea este semnul biruintei asupra vrajmasului: Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta ne-
ai dat-o noua; ca se ingrozeste si se cutremura, nesuferind a cauta spre puterea ei; ca mortii i-ai
sculat si moartea ai surpat-o, pentru aceasta ne inchinam ingroparii si invierii Tale ( Molitvelnic).
In ajunul bataliei cu Maxentiu, in anul 312 imparatul Constantin cel Mare I s-a aratat pe cer o cruce
deasupra careia era scris: In acest semn vei invinge. In acest mod, Dumnezeu l-a descoperit
acestuia puterea crucii.
 Orice lucru se sfinteste prin insemnarea cu Semnul Sfintei Cruci si prin invocareaDuhului
Sfant de catre preot. Asadar, crucea este sfintitoare datorita sfinteniei jertfei Mantuitorului si
faptului ca El a daruit-o oamenilor cu putere de sfintire.

Crucea este nelipsita de la orice slujba a Bisericii, sub diferite forme: binecuvantarea data de preot
insotita de semnul Sfintei Cruci, crucea de pe Sfanta Masa cu care se binecuvinteaza etc.

Prin acceptarea de buna voie a rastignirii pe ea, Mantuitorul Iisus Hristos a schimbat semnificatia
crucii, ea devenind din obiect de tortura altar de jertfa si simbol al iubirii. Iubirea lui Dumnezeu se
arata prin puterea de jertfa pe care El i-o da omului. Domnul Iisus Hristos a poruncit ca jertfa Lui
sa fie pomenita: aceasta sa faceti spre pomenirea Mea ( Lc. 22, 19). In planul lui Dumnezeu de
mantuire a lumii, sacrificiul Domnului a fost conditie pentru preaslavirea Sa: trebuia ca Hristos sa
patimeasca acestea si sa intre in slava Sa ( Lc. 24,26).

Prin cruce ne despartim cei credinciosi de cei necredinciosi si ne cunoastem. Prin urmare,
acest lemn pe care Hristos S-a adus jertfa trebuie cinstit pentru ca s-a sfintit prin atingerea cu
Trupul si Sangele Lui. Ne inchinam deci semnului cinstitei si de viata facatoarei cruci, chiar daca
este facut din alta materie. Noi ne cinstim materia, ci semnul, ca simbol al lui Hristos. Prin urmare
trebuie sa ne inchinam semnului lui Hristos. Acolo unde va fi semnul, acolo va fi si El.( Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica)

Cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea
lui Dumnezeu(I Cor.1,18).

Caci multi, despre care v-am vorbit adeseori, se poarta ca dusmani ai crucii lui Hristos. Sfarsitul
acestora este pierirea.( Filip.3, 18-19)

V.Preacinstirea Maici Domnului

Biserica Ortodoxă acordă Sfintei Fecioare Maria în cadrulcultului o cinstire deosebită care stă în
strânsă legătură cu elementele ce alcătuiesc învăţătura mariologică: theotokia, sau învăţătura
despre Sfânta Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu; Purureafecioria Maicii Domnului
(aiparthenia); lipsa de păcate personale sau curăţia sufletească a Sfintei Fecioare şi rolul ei de
mijlocitoare pe lângă Fiul ei după trup. Toate acestea îndreptăţesc pe deplin ca Biserica Ortodoxă
să atribuie Sfintei Fecioare denumirile de „ Preasfântă” şi„ Preacurată”, şi s-o cinstească în mod
cu totul deosebit mai mult decât pe oricaredintre făpturile Creatorului.

Încă din primele veacuri evlavia creştină a înconjurat persoana Sfintei Fecioare cu o cinstire, care
a întrecut cinstirea celorlalte persoane sfinte,fiind mai presus decât cinstirea acordată îngerilor sau
sfinţilor. Între sfinţii pe careîi cinsteşte Biserica Ortodoxă, primul loc îl ocupă Sfânta Fecioară
Maria, MaicaDomnului. Căci după cum Sf. Ioan Botezătorul a fost cel mai mare dintre prooroci,ca
Înaintemergator al lui Iisus Hristos (Matei 11, 9-11), tot aşa Preacurata şi Pururi Fecioara Maria
este mai presus decât toţi drepţii deoarece este cea mai apropiată deIisus Hristos,prin unitatea
teandrică dintre Mamă şi Fiu, fiind astfel „mai cinstitădecât heruvimii şi mai mărită fără de
asemănare decât serafimii”.

Dar, în strânsă legătură cu cinstirea deosebită a Sfintei Fecioareşi în cadrul acestei cinstiri,
se face evidentă şi calitatea ei de mijlocitoare acredincioşilor pe lângă Iisus Hristos, Fiul ei cel
după trup. Acţiunea ei demijlocitoare pe lângă Mântuitorul se face vădită încă din timpul activităţii
pământeşti a Domnului Iisus Hristos. Posibilitatea de mijlocire şi puterea rugăciunii ei pe lângă
Iisus Hristos, o dovedesc cele petrecute la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 3-10). Cuvintele rostite
aici: „ Nu mai au vin” (Ioan 2,3) constituie rugămintea Maicii Domnului pe lângă Fiul ei care,
ascultând şi împlinind rugamaicii Sale, săvârşeşte prima minune. În cadrul cultului de cinstire
deosebită a sfintei Fecioare Biserica Ortodoxă se îndreaptă cu rugăciunile ei spre Maica Domnului,
împlinindu-se ceea ce a mărturisit şi ea la Bunavestire, că de acum ovor ferici toate neamurile
(Luca 1, 48), fiind mijlocitoare a întrupării lui IisusHristos prin care se va realiza mântuirea tuturor.
Ca Maică a Domnului, SfântaFecioară se află în, cea mai mare apropiere de Fiul ei, iar prin
întrupare, în deplină solidaritate şi cu neamul omenesc, astfel că ea este în cea mai mare măsură
persoana ce face legătura între cer şi pământ, ce mijloceşte între om şi Dumnezeu, purtând
rugăciunile adresate ei de către credincioşi înaintea tronului ceresc, înscopul izbăvirii de păcate şi
al mântuirii. Dar această mijlocire a Maicii Domnuluinu este decât o „mijlocire prin rugăciune”
pentru obţinerea harului mântuitor de laIisus Hristos, o mijlocire „de aceea şi natură cu mijlocirea
sfinţilor, numai de un grad mult superior aşa cum şi Sfânta Fecioară estemai presus decât îngerii
şi toţi sfinţii. În acest sens sunt şi rugăciunile Bisericii care, îndreptându-se spre Maica Domnului
o roagă: „ Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, consfinţind în acest fel
mijlocirea pe lângă Fiul ei după trup spre mântuirea tuturor. În Mărturisirea Ortodoxă, mijlocirea
Sfintei Fecioare este pusă în legătură cu cinstirea ei deosebită, statornicind datoria creştinilor de a
i se închina cu toată evlavia şi a o ruga „să fie mijlocitoare, căcimult poate rugăciunea Maicii la
Fiul ei binevoitor ” (Mărturisirea Ortodoxă, 1, 42).

Cinstirea deosebită a Sfintei Fecioare Maria şi calitatea ei de mijlocitoare îşi au izvorul de început
în însăşi alegerea ei de către Dumnezeu de afi Maică după trup a Mântuitorului Iisus Hristos.
Această alegere marchează dealtfel clipa în care, pentru omenire, începe o nouă epocă, Sfânta
Fecioară Mariafiind piatra de hotar cu care începe epoca de realizare din istoria mântuirii a
întregului neam omenesc, concretizată în întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară
care apoi, prin naşterea lui Iisus Hristos devine nu numai Maică a lui Dumnezeu, ci şi Maică a
tuturor creştinilor.

Temeiurile revelaţionale pentru deosebita cinstire a SfinteiFecioare, aleasă pentru a fi Mireasă

a Sfântului Duh şi Maică a Domnului, le vomgăsi exprimate mai întâi în mărturia îngerului Gavriil,
care o asigură că s-a învrednicit de alegerea divină pentru că „a aflat har de la Dumnezeu” (Luca
1,30). Şi tot îngerul o cinsteşte după cuviinţă, adresându-i urarea: „ Bucură-te cea plină de har,
Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 28).O cinsteşte în mod deosebit şi
Elisabeta atunci când mărturiseşte că este „ Maica Domnului” şi o fericeşte în urarea: „
Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 42-43).

Sfânta Fecioară este cinstită de mulţimile care, ascultândcuvintele Mântuitorului şi cunoscând

darurile şi binefacerile aduse de El în lume, ofericesc pe Maica care L-a născut. Căci o femeie din
mulţime se adreseazăMântuitorului cu urarea: „Fericit este pântecele care te-a purtat şi sânii la care
ai supt ” (Luca 11, 27). Însăşi Sfânta Fecioară, pe deplin conştientă de mărirea de care s-a
învrednicit de la Dumnezeu, mărturiseşte că „de-acum mă vor ferici neamurile,căci mi -a făcut mie
mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca 1, 48-49).Toate acestea depun mărturie pentru
împlinirea celor prezise de psalmist despre„împărăteasa ce stă de-a dreapta lui Hristos”,
mărturisind cu veacuri înainte cănumele ei va fi pomenit în tot neamul, iar „ popoarele o vor lăuda
în veac şi înveacul veacului” (Ps. 44, 11, 20-21). De altfel însăşi numele Sfintei Fecioare Maria
(Miriam sau Mariam) înseamnă: doamnă, stăpână, distinsă sau graţioasă.

După învăţătura ortodoxă, Biserica cinsteşte în primul rând peDumnezeu, cinstire exprimată prin
termenul de adorare (latria), fiindcă esteCreatorul şi Proniatorul tuturor; apoi pe Sfânta Fecioară
Maria, cinstire redată prin termenul de preacinstire ( hiperdulia); şi apoi pe îngeri şi pe sfinţi,
consfinţită în termenul de cinstire ( dulia). Deci cinstirea Sfintei Fecioare în ierarhiz area culticăse
află pe o treaptă intermediară, fiind inferioară cinstirii de adorare cuvenită exclusiv lui Dumnezeu,
dar superioară cinstirii îngerilor şi sfinţilor.

Biserica Ortodoxă aduce Sfintei Fecioare un cult de preacinstirenu numai pentru calităţile ei
deosebite de Născătoare de Dumnezeu şi Purureafecioară, ci pentru că şi acum, aflându -se în stare
preamărită în ceruri, de-a dreaptaMântuitorului, este Maica tuturor dreptcredincioşilor creştini
pentru care se roagăşi mijloceşte,fiind în acelaşi timp deci rugătoare şi mijlocitoare.

Bibliografie-Manual de Dogmatica Gheorge Remete

Manual de dogmatica Ioan Zagrean si Isidor Teofan

Tratat de teologie Dogmatica Ioan Bria