Sunteți pe pagina 1din 28

Introducere

Etimologia cuvântului „antropologie” pleacă din grecescul  şi


se referă la învăţătura creştină despre uman, persoană şi firea omenească.
Studiul omului, în general, implică şi sociologia, istoria, civilizaţia,
economia, societatea, filosofia, cultura, politica, biologia, etc. dar nu în ultimul
rând religia.
Ultima dintre creaturile de pe pământ şi totodată cea mai de seamă dintre
ele este omul, încheierea şi coroana creaţiei, fiinţă care prin natura şi demnitatea
sa se deosebeşte de toate făpturile pământeşti. Omul ocupă locul de mijloc între
lumea curat spirituală şi cea curat materială; celei dintâi îi aparţine cu sufletul
său, celei din urmă cu trupul său. El este punctul de întretăiere al celor două
lumi şi o sinteză a acestora; este, cum s-a remarcat adesea, o reprezentare a
lumii celei mari, un microcosmos. Mărturisirea Ortodoxă (I,18) spune despre
om: „În urmă a creat Dumnezeu pe om, care este alcătuit din suflet nematerial şi
raţional şi din trup material, ca din această alcătuire a omului, pe de o parte să
se cunoască adevărul că Dumnezeu este creator al lumii spirituale, iar pe de altă
parte, că El a zidit şi lumea cea materială. Din această cauză, omul se numeste
şi lume mică, deoarece el poartă în sine chipul a toată lumea cea mare”.
În cunoaşterea adevărului despre om, teologul, pe lângă rezultatele
ştiinţelor naturale foloseşte în mod deosebit tezaurul de cunoştinţe al Revelaţiei.
Fundamentându-se pe modul în care Dumnezeu S-a descoperit şi pe
modul în care s-a înţeles această descoperire, umanismul creştin se
fundamentează în teologie, şi nu invers. Sfinţii Părinţi au fost sensibili la modul
în care teologhisea, tocmai pentru faptul că numai o concepţie sănătoasă despre
Dumnezeu şi despre lucrarea Lui în lume putea asigura o înţelegere viabilă a
omului şi a sensului vieţii acestuia.
Creat „după Chipul” lui Dumnezeu (Fac. 1,27), omul este stabilit într-o
relaţie antropologică specifică cu Creatorul, de la începutul existenţei sale.
Având o fire „compusă” din trup muritor şi suflet nemuritor, aduse în existenţă
în mod simultan şi menite să rămână inseparabile (Fac. 2,7) persoana umană nu
se reduce la ele. Fără suflul de viaţă divină (nepresh, ebr.) omul nu fiinţează ca
atare (Fac. 3,19; Ps.103,30).
Nivelul la care se pune problema persoanei umane, îl depăşeşte deci, şi pe
cel al ontologiei, aşa cum se înţelege ca in mod obişnuit. E vorba de o
metaologie pe care numai Dumnezeu singur o cunoaşte.
Cu aceste cuvinte, omul nu se poate defini în originea şi evoluţia sa
ultimă decât în relaţia cu Dumnezeu. Deoarece „structura deiformă a omului
face imposibilă orice soluţionare autonomă a destinului uman”. Astfel omul
rămâne o enigmă insondabilă, un mister, un „ωστους”necunoscut,
cum avertizează Filon.
Îndrăzneţă şi sistematică această antropologie patristică, are printre
altele meritul de a fi impus filosofiei unitatea omului şi a naturii sale alcătuită
din trup şi suflet, unitate care a învins dualismul platonic şi gnosticomaniheic.
Părinţii Bisericii nu au căutat niciodată să alcătuiască un sistem
antropologic compact. Cu toate acestea, când în teologia lor lămuresc
adevărurile relative la Dumnezeu, vorbesc continuu despre om, după principiul
corespondenţei „cu chipul”1
Antropologia, în amploarea sa conică, îşi are originea în rai şi se revarsă
în planul Împărăţiei, în „taina apocatastazei”2.
Trei adevăruri referitoare la firea omului, la constituţia firii omeneşti şi
la rostul omului printre creaturi sunt îndeosebi puse în relief aici de Mărturisirea
Ortodoxă. Tocmai pe acestea se şi întemeiază poziţia particulară şi cu totul
excepţională a omului înb lume. De aceea trei sunt temele principale ale
antropologiei creştine: originea omului, structura sau natura lui şi menirea
omului.
„Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat omul în integritatea sa,
suflet şi trup, şi l-a îndumnezeit în propria Sa persoană”3

1
Paul Evdochimov, Ortodoxia, traducere din lb. franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996; p.62.
2
Ibidem, p.68
3
Filocalia vol. 7, p.437; apud. Pr.Prof.Dr.Ion Bria, p.26

2
Capitolul I
1.Originea Omului
După învăţătura Bisericii, omul provine, ca şi toatre celelalte făpturi, de
la Dumnezeu, şi anume prin creaţie. Referatul biblic descria astfel facerea
omului: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră,
ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate
vietăţile care se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său; După chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi-l stăpâniţi...»” (Fac. 1,26-28). Capitolul II,7 ne oferă amănunte
privind facerea omului: „Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a
făcut pe om şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”.
„Atunci a adus Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat
una din coastele lui şi a plinit locul cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o
Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Fac. 2,21-22).
Creaţia, care este un act liber al voinţei şi nu o revărasre naturală, ca
iradierea energiilor divine, este lucrarea unui Dumnezeu personal, a Treimii,
care are o voinţăcomună, care aparţine firii şi lucrează potrivit deciziei gândirii
Sale. Aceasta este ceea ce Sfântul Ioan Damaschin spune: „Sfatul cel veşnic şi
cu neputinţă de schimbat al lui Dumnezeu”4. Cartea Facerii ni-L arată pe
Dumnezeu spunând: „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (1,26),
ca şi cum Treimea s-ar sfătui mai înainte de a crea. Acest „sfat” înseamnă un
act liber şi gândit: „Dumnezeu creează prin cugetare şi cugetarea devine
lucrare”, după acelaşi Sfânt Ioan Damaschinul.5
Dacă în referatul său asupra creaţiei, Moise vorbeşte antropomorfic
despre lucrările dumnezeieşti, el procedează aşa din nevoia de a fi înţeles de
aceia cărora se adresează. În legătură cu acest lucru, Teodoret observă: „Când
auzim din istoria lui Moise că Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi a făcut pe
om şi cercăm sensul expresiei acesteia, apoi aflăm într-însa o deosebit de bună
dispoziţie a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Căci descriind creaţiunea,
marele prooroc observă că pe toate celelalte creaturi le-a produs Dumnezeu prin
cuvânt, iar pe om l-a făcut cu mâinile Sale; dar precum acolo prin cuvânt nu
înţelegem rostirea, ci voinţa, aşa şi aici, la formarea omului nu înţelegem
lucrarea mâinilor, ci o grijă mai mare faţă de lucrul acesta... Dumnezeiescul
Moise zice că la început s-a format trupul lui Adam şi apoi i s-a insuflat lui

4
De imaginibus, 1,20 P.G.,t.94, col.1240-1241
5
De fide orthodoxa 2 P.G.,t.94, col. 865A

3
sufletul de la Dumnezeu...”6; prin cuvânt, suflare nu se înţelege aici vreo
părticică din Fiinţa dumnezeiască, precum au cugetat Cerdon şi Marcion, ci prin
cuvântul acesta se arată însuşirea sufletului, ca unei fiinţe raţionale.
„Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale din natura văzută şi
nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar sufletul
raţional şi gânditor îi dădu prin suflarea Sa proprie.”7(Sfântul Ioan Damaschin).
Omul a fost făcut cel din urmă ca să fie introdus în univers ca un rege
în palatul său, spuneau Părinţii greci. „Ca un profet şi ca un preot” va adăuga
Filaret al Moscovei,8 dând un accent eclesiologic cosmologiei Bibliei. După
cugetarea Sfinţilor Părinţi, omul a fost adus la existenţă în urma celorlalte
creaturi, pentru că el reprezintă o întregire a creaturilor şi pentru că uneşte în
sine lumea materială cu cea spirituală. Apoi, omul fiind locţiitorul lui
Dumnezeu pe pământ, trebuia mai întâi să se organizeze pământul, locul de
desfăşurare a vieţii lui.

2.Alte concepţii privitoare la originea omului


Diferitele concepţii filosofice cu privire la originea omului nu devin
întotdeauna concludente. Cu toate acestea, omul reprezintă „aria de cercetare” a
filosofiei. Astfel, filosofia clasică din perioada veche (sec. V-IV î.Hr.) reprezintă
apogeul filosofiei greceşti şi este una antropologică.
„Principiul este reflecţia filosofică ce s-a aplicat prima dată
universului pentru a se afla primul punct de plecare dat prin care un lucru este,
ia naştere şi e cunoscut. Teoria principiului explică angajamentul metefizicii, a
raţiunii umane, deschiderea acesteia către ceea ce fondează lucrurile, identitatea
şi diferenţa acestora. Omul este delimitat de lucruri; nevoit să se definească prin
delimitare de tot ceea ce nu există la început, acum se delimitează. În filosofia
elenistică originea omului apare ca şi concepţia materialistă. Thales din Milet
(640-550 î.Hr.) – apa are capacitatea de a lua diferite forme. Fără apă nu ar fi
viaţă. Apa e mişcare şi unde e mişcare e şi suflet. Fără apă nu ar fi viaţă. Apa e
mişcare şi unde e mişcare e şi suflet. Anastimandras (elevul lui Thales)
conchide că primele vieţuitoare au fost peştii, apoi vieţuitoarele de pe uscat şi
apoi omul. Alţi filosofi, ca Anastasimene (588-524 î.Hr.) sau Heraclit (540-475

6
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof Isidor Todoran, Pr. Prof. I.Petreuţă Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol.I,
manual pt. facultăţile teologice, ed. II, Cluj-Napoca, 2004, p.312
7
Ibidem, p.382
8
V.Losky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad., studiu introductiv şi note Pr. Vasile Răducă,
Editura Anastasia, p.138

4
î.Hr.), consideră ca principii prime ale existenţei, aerul şi focul. Pitagora
susţinea că numărul este principiul existenţei, materia neavând decât proprietăţi
matematice; sufletul este înlănţuit de corp. Democrit considera că tot ce se naşte
în natură e reunire sauagregare de atomi. Pentru a se putea produce reunirea
acestor atomi sau separarea lor este nevoie de mişcare, iar mişcarea nu poate
avea loc decât în nonexistenţă, în vid. Atomii cad mai repede sau mai încet
dintr-o cădere veşnică, ciocnirea dintre ei produce un mic vârtej. Atomii sunt
despărţiţi de extremităţi diferite (cei grei şi cei uşori). Atomii grei au format
pământul, iar atomii uşori au format aerul şi focul.
Alţi filosofi (de exemplu pitagoricul Alkmaion din Crotona) afirmă că
oamenii nu pot să lege începutul cu sfârşitul, deci nu-şi pot afla originea.
Despre lucrurile invizibile şi despre cele vremelnice au conştiinţă singuri numai
zeii. Filosofi mai noi ca Haecker coboară într-un scientism iraţional. El
foloseşte termenii: formă, evoluţie şi creaţie fără creator”9.
Originea omului în filosofie nu-şi găseşte un numitor comun; diferitele
concepţii nu exclud până la urmă creaţia. Cauzalitatea face ca originea omului
să ajungă la un Creator şi Acela nu poate fi decât Dumnezeu.

9
Petre Ţuţea, Omul – Tratat de antropologie creştină, Editura Timpul, Iaşi, 2001, p.24

5
Capitolul II
1. Natura omului (trup şi suflet)
Din referatul biblic despre creaţia omului rezultă că omul e constituit din
două elemente: trup şi suflet. Biserica aşa a învăţat totdeauna.10 Trupul omului
este luat din pământ şi are ceva comun cu toate vieţuitoarele de pe pământ şi
prin el, omul stă strâns legat de pământ şi de toate cele ale pământului; iar
sufletul provine de la Dumnezeu prin creaţie, nu prin emanaţie şi prin el omul
stă în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul „trupul şi sufletul sunt
complementare şi nu pot exista separat” 11 Deşi iniţial era îndreptată împotriva
ideii origeniste de preexistenţă a sufletelor, această afirmaţie ridică problema
supravieţuirii sufletului după moarte. Supravieţuirea nu este negată, desigur, dar
nu este înţeleasă ca „eliberare” din trup, în sens platonic. Separarea sufletului de
trup la moarte este tot atât de contrară„ naturii” ca şi moartea însăşi, iar
supravieţuirea finală şi veşnică a sufletului este posibilă doar dacă întregul om
este ridicat din moarte la înviere. Totuşi, nemurirea sufletului nu este doar
îndreptată spre învierea întregului om; ea este deasemenea condiţionată de
legătura sufletului cu Dumnezeu. Litertura duhovnicească a Răsăritului bizantin
vorbeşte frcvent despre „moartea sufletului” ca o urmare a răzvrătirii contra lui
Dumnezeu, adică o urmare a păcatului. „După greşeala comisă de strămoşii
noştri în rai - scrie Sfântul Grigorie Palama - ...a apărut păcatul. Noi înşine
suntem morţi şi, înainte de moartea trupului suferim moartea sufletului; adică
separarea sufletului de Dumnezeu”12
În Sfânta Scriptură partea spirituală a omului este numită uneori suflet
(φυχή), iar alteori duh, spirit (πνεϋμα), dar aceste denumiri se referă la aceeaşi
parte spirituală din om, la suflet, fără ca de aici să se poată trage concluzia că
omul ar fi compus din trei elemente: trup, suflet şi duh.
Şi Mântuitorul foloseşte pentru partea spirituală cele două numiri, duh
şi suflet: „Sufletul Meu îl dau pentru oile Mele” (Ioan 10,15); „Părinte, în
mâinile Tale dau duhul Meu” (Luca 23,46). „Concepţia sau învăţătura despre
cele două elemente componente ale naturii omului, trup şi suflet se numeşte
dihotomism sau, altfel spus, dualism antropologic.”13
„Căci puteţi cu toţii să înţelegeţi că Adam, creatură pe care a creat-o
Dumnezeu, a fost casă a suflării lui Dumnezeu”.14
10
Mărturisirea ortodoxă, I,18
11
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 7, (Migne) P.G. 91:1109 C-D
12
Sf. Grigorie Palama, Hom,11 (Migne) P.G. 151:125 A
13
Stan Ioan, Curs de Teologie Dogmatică, Editura Ando Tours, Timişoara,1996, p.107-108
14
Sf. Justin, Dialogul cu iudeul Trifon XL

6
Sfântul Irineu compară trupul cu un instrument muzical, iar sufletul cu artistul
care cântă la acest instrument.15 Sfântul Atanasie cel Mare spune că numai
datorită faptului că sufletul este raţional, omul se deosebeşte de celelalte făpturi
neraţionale. Numai omul se raportează prin raţiune în afara lui, poate gândi la
cele ce nu sunt de faţă şi poate memora. „Căci fiinţele neraţionale văd numai pe
cele de faţă şi se reped numai spre cele văzute cu ochiii, chiar dacă după aceea
se aleg cu o vătămare.” Omul nu acţionează în mod reflex; de aici se poate trage
concluzia că mintea este altceva decât simţurile trupului. „Căci ochiul nu poate
numai să vadă, urechile nu pot numai să audă, gura numai să guste, nasul să
perceapă mirosurile iar mâinile să pipăie. Dar a deosebi cele ce trebuie să le
privească şi să audă şi să fie pipăite şi gustate şi mirosite, nu mai e propriu
simţurilor, ci sufletului şi minţii acestuia. Mâna poate apuca o sabie şi gura
poate gusta şi otravă. Dar ale nu ştiu că aceasta le vatămă dacă nu le distinge
mintea.” Sufletul nu este o realitate independentă de trup, „ci e interior lui,
precum cântăreţul face să răsune în liră sunetele...” 16 Fericitul Augustin spune şi
el că omul nu este definit de trupul singur sau de sufletul singur, ci de
amândouă.17
Deci, caracterul dihotomic al naturii omeneşti este afirmat cu claritate
atât de Sfânta Scriptură cât şi de Sfânta Tradiţie.
Ereticii apolinarişti, plecând de la filosofia platonică şi sprijinindu-se
greşit pe textele de la I Tesaloniceni 5,23: „Dumnezeul păcii să vă sfinţescă pe
voi desăvârşit, şi spiritul vostru şi sufletul şi trupul să se păzească fără de
prihană, pentru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.” şi Evrei 4,12: „viu şi
lucrător este cuvântul lui Dumnezeu... şi străbate până la despărţitura dintre
suflet şi spirit, dintre închietură şi măduvă, şi este judecător al simţurilor şi
gândurilor inimii”, susţineau că în om sunt trei elemente constitutive: trupul,
sufletul şi duhul sau spiritul, ceea ce înseamnă trihotomism.
Din cele două texte pauline (I Tes. 5,23 şi Evr. 4,12) nu rezultă
trihotomism în natura omului, ci, în primul text, numai că omul, în întregimea
lui, trebuie să se păstreze curat pentru venirea lui Hristos, iar în textul al doilea
sunt amintite mai multe părţi (suflet, spirit, închieturi, măduvă, inimă) ale
naturii omului decât ar avea omul, după apolinarism chiar. Se vede clar că
ereticii trihotomişti au rămas incapabili de a pătrunde sensul adevărat al textelor
pauline şi, în general, al textelor Sfintei Scripturi, rămânând astfel străini de
izvoarele Revelaţiei şi de Biserică. Dihotomismul naturii omului rezultă clar din
înţelesul moral al cuvintelor pauline. Omul care se lasă legat de cele pământeşti,
neridicându-se la o viaţă superioară, rămâne fizic sau trupesc; iar cel care se
15
Contre les hérésias, II,33
16
Cuvânt împotriva elinilor, XXXI-XXXII
17
De civitate Dei, XIII,24

7
ridică la o viaţă religios-morală superioară, în duhul lui Hristos este om spiritual
sau duhovnicesc. Astfel psihicul se numeşte suflet dacă în viaţă nu depăşeşte
naturalul, strictul trupesc; iar sufletul se numeşte duh sau spirit dacă se ridică,
prin har şi stăruinţă în bine, la o viaţă ce depăşeşte naturalul. Deci,
dihotomismul naturii omeneşti se impune sub toate aspectele.

2. Omul ca protopărinte
Pe temeiul Revelaţiei, Biserica învaţă că întreg neamul omenesc provine
de la unica pereche a primilor oameni, Adam şi Eva, singurii creaţi nemijlocit
de Dumnezeu. Întrega omenire formează o unitate, întrucât descinde din acelaşi
strămoş, în virtutea binecuvântării dată de Dumnezeu primei perechi de oameni,
de acreşte, de a se înmulţi şi de a stăpâni pământul (Fac. 1,28). Protopărintele
Adam ocupă o poziţie cu totul excepţională, în el găsindu-se virtual toţi oamenii
care îi urmează. Această dogmă a unităţii de origine şi a unităţii esenţiale a
neamului omenesc este exprimată clar de Sfânta Scriptură. Înainte de a crea pe
Adam „părintele lumii” (Sol. 10,1) nu era nimeni care să lucreze pământul (Fac.
2,5) şi înainte de a fi Eva, „maica tuturor celor vii” (Fac. 3,20), „Adam nu avea
ajutor care să fie asemenea lui” (Fac. 2,20), „şi din ei a răsărit tot neamul
omenesc” (Tob. 8,6), căci Dumnezeu „a făcut, dintr-un sânge, tot neamul
omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului.” (F,A. 17,26).
Concepţia creştină este aşadar monogenistă. „Adevărul unităţii neamului
omenesc constituie o premisă a mântuirii;” 18 pe el se întemeiază universalitatea
păcatului strămoşesc şi universalitatea mântuirii în Hristos. Precum prin Adam
cad toţi, aşa prin Hristos se ridică toţi. Fără acest adevăr se pierde temeiul
egalităţii personale a oamenilor şi putinţa de a învia în Hristos.

3.Alte concepţii privitoare la originea întregului neam


omenesc
Concepţiile poligeniste, preadamică, coadamică şi naturalistă, contrare
adevărului unităţii neamului omenesc, nu s-au putut dovedi ca întemeiate. Ele
pleacă sau de la forţarea sensului unor lucruri scripturistice sau de la diferite
prejudecăţi, străine de obictivitatea ştiinţifică şi se bazează pe existenţa raselor
omeneşti, pe diferenţele conformaţiei craniului, culorii, aptitudinilor şi
18
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arhid.Prof.Dr.Ioan Zăgrean, Dogmatică Ortodoxă, manual pentru seminariile
teologice, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, p.162

8
mentalităţii oamenilor. Examinarea mai de aproape a acestora nu aparţine
Dogamticii, ci Exegezei şi Apologeticii... Ceea ce se cuvine a fi menţionat este
numai că deosebirile dintre oameni îşi au obârşia în deosebirile de condiţii de
viaţă în care oamenii trăiesc relativ separat, de milenii. Unitatea esenţială s-a
păstrat însă, ceea ce dovedeşte prin încrucişarea totdeauna productivă, de tipuri
rasiale diferite şi prin mentalitatea umană, identică în structura ei fundamentală.
Cercetările de filologie comparată reduc tot mai mult numărul
neamurilor înrudite între ele, ale limbilor, făcând probabilă ideea unei limbi
originare; iar tradiţiile şi miturile diferitelor popoare sunt cu atât mai apropiate
de monoteism, cu cât sunt mai vechi. Toate acestea, dimpreună cu probabilitatea
răspândirii, din Asia, a oamenilor peste tot pământul, vin în sprijinul adevărului
revelat asupra neamului omenesc, sprijin de care adevărul dogmatic nu are
nevoie, dar care îl poate face mai accesibil înţelegerii noastre raţionale.

4. Menirea omului

Situarea specifică a omului în creaţie evidenţiază şi menirea sau


misiunea lui. Aceasta poate fi redefinită drept responsabilitate, ţinând cont de
fapul că omul este singura existenţă raţională şi, implicit responsabilă. Din
această perspectivă, putem spune că menirea omului sau responsabilitatea sa are
trei direcţii care se intercondiţionează: o direcţie orientată spre Dumnezeu, una
spre sine şi spre semeni, şi alta spre natură.
„În raport cu Dumnezeu, menirea omului intră în cadrul rostului
general al creaţiei, anume preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea creaturilor.” În
special, menirea omului este să-L cunoască, să-L iubească şi să-L preamărească
pe Dumnezeu, prin aceasta putând ajunge la adevărata fericire, la apropierea de
Dumnezeu, adevărul, binele şi frumosul absolut prin care se realizează
personalitatea umană în forma ei cea mai deplină. În vederea acestui scop,
Creatorul l-a cinstit pe om cu mari daruri, în fruntea cărora stau: raţinea spre
adevăr, voinţa spre bine şi sentimentul spre frumos şi fericire, conştiinţa morală
şi libertatea. Pe oameni, Dumnezeu „cu ştiinţa înţelegerii i-a umplut, şi bune şi
rele le-a arătat. Pus-a ochiul Său peste inimile lor, ca să le arate mărimea
lucrurilor Sale...Pusu-le-a ştiinţă şi legea vieţii le-a dat moştenire. Legătură
veşnică a făcut cu ei şi judecăţile Sale le-a arătat.” (Sir.17,6-7,9-10); „Aşa să
lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vcadă faptele voastre cele
bune şi să-L premărească pe Tatăl vostru cel din ceruri.” (Matei 5,16);

9
„Preamăriţi-L pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru.” (I Corinteni
6,20); „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.”(I Corinteni 10,31).
În raport cu sine însuşi, menirea omului constă în a se dezvolta şi
perfecţiona neîncetat, năzuind prin practica virtuţii la asemănarea cu Dumnezeu
după al cărui chip este creat. Aceasta nu este o altă manire a omului deosebită
de cea în raport cu Dumnezeu, ci una se cuprinde în cealaltă, una fiind condiţie
a celeilalte. Căci dezvoltându-şi mereu puterile sale spirituale şi practicând viaţa
virtuoasă, omul poate într-adevăr să se apropie de Dumnezeu şi să-I vestească
perfecţiunile, adică să-L mărească, ajungând astfel la deplină mulţimire. De
aceea, cuvântul dumnezeiesc cere: „Fiţi atenţi, că Eu Domnul, sfânt sunt.” (Lev.
11,45) şi „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este.”
(Matei 5,48). Însă sfinţenia şi desăvârşirea se arată prin fapte, ele fiind semnul
şi încununarea cugetelor curate, şi chiar „spre faptă bună” este zidit omul.
(Efeseni 2,10), astfel că nu va putea intra în împărăţia cerurilor decât cei ce fac
voia lui Dumnezeu (Matei 7,21). Adevărata mărire a lui Dumnezeu este
inseaprabilă de viaţa virtuoasă (Isaia 1, 11-20). „Suntem creaţi spre fapte bune,
zice Sfântul Grigorie Teologul, ca să laude şi să se mărească Creatorul, şi
întrucât se poate, să imităm pe Dumnezeu.”19 „ Căci nu ne-a plăsmuit ca să ne
pedepsească, ci ca să participăm la bunătatea Lui, pentru că El este bun.”
( Sfântul Ioan Damaschin).20
În raport cu natura externă, menirea omului constă în a fi
reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi stăpânul naturii materiale. Aceasta
reiese din cuvintele Sfintei Scripturi: „Să facem om după chipul şi asemănarea
Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice,
toate vietăţile care se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Fac. 1,26). În virtutea
chipului lui Dumnezeu pe care îl poartă în sine, omul este aşezat peste natură,
având totodată menirea de a fi mijlocitor între Creator şi făpturile neraţionale.
În locul acestora, omul trebuie să fie profetul care vesteşte prin cuvât şi faptă
voia lui Dumnezeu. Tot aşa, omul trebuie să fie preotul care aduce jertfă de
aludă şi de mulţumire lui Dumnezeu, în numele tuturor făpturilor
necuvântătoare. Ca stăpân al pământului şi concentrând în fiinţa sa ţinta tuturor
existenţelor materiale, omul are menirea de a vieţui aşa încât să păstreze toate în
perfectă armonie în care au fost rânduite de înţelepciunea divină, deoarece toate
sunt solidare cu destinul omului: împreună cu omul se ridică şi cad împreună cu
el.
Părinţii şi scriitorii bisericeşti consideră pe om ca ţintă a naturii, ca
vestitor al dreptăţii între celelalte făpturi, ca o cunună a întregii creaţii, şi de

19
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof Isidor Todoran, Pr. Prof. I.Petreuţă, op. cit., p.390
20
Ibidem, p.390

10
aceea apare el la urmă, când toate sunt pregătite, el fiind stăpânul tuturor celor
de aici şi, deci, reprezentantul lor.

Capitolul III

11
1.Omul – chip şi asemănare a lui Dumnezeu

Creat pentru o menire înaltă şi excepţională, omul a fost înzestrat de


Dumnezeu cu toate puterile fizice şi spirituale necesare ajungerii destinaţiei
sale. Satrea de distincţie a omului se indică mai ales prin aceea că el a fost creat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca să stăpânească tot pământul şi
toate ale pământului.(Fac. 1,26). „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi
l-a făcut după chipul fiinţei Sale.” (Sol. 2,23). Demnitatea omului se fundează
pe aceea că el este chipul şi mărirea lui Dumnezeu (I Corinteni 11,7). Prin
urmare, prerogativele stării primordiale ale omului se întemeiază pe chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu în el.
Omul, ca „chip al lui Dumnezeu”, este în acelaşi timp persoană şi
natură (prósopon kai phýse) sau, mai exact, „persoană care face concretă şi
revelează natura”21 pentru că este Chip al Fiului care reprezintă un
ipostaspersonal distinct, al fiinţei unice şi indivizibile, comună Tatălui, Fiului şi
Duhului Sfânt.
Astfel, „omul este caracterizat în mod fundamental de misterul iubirii
care împinge din interior persoanele spre o comuniune naturală; existenţă
personală conştientă în timp: unitate psihosomatică indisociabilă, cu profunzime
psihică incomensurabilă; liber, stăpân creator, raţional, ştiutor, etc. – sunt
atributele ce revelează în mod realist constituţia adevărată a omului.”22
Textul menţionat este de o relevanţă importantă în privinţa cuprinderii
omului întreg în calitate de „chip”, subliniind printr-o gândire teologică
remarcabilă faptul că omul prin întruparea Fiului lui Dumnezeu îşi probează
spre deosebire de îngeri calitatea de chip al lui Dumnezeu.
În definirea omului ca „chip” eforturile raţiunii naturale, se împletesc
cu acelea ale credinţei şi harului. „Omul hrisostomic este o sinteză de natură
supranaturală. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază uneori cu elogii rezultatele
filosofiei naturale: evitarea superfluului, mulţumirea cu necesarul, stăpânirea de
sine, răbdare, linişte sufletească, rezolvarea tuturor situaţiilor pe calea raţiunii;
dar el critică pe filosofii naturali sau păgâni pentru patima slavei deşarte şi
pentru lipsa generală de acord între teoriile şi viaţa lor. Filosoful creştin care
îmbină în el înţelepciunea naturii cu aceea a credinţei şi a harului, urmăreşte
atingerea stării de puritate îngerească, de redobândire integrală a chipului lui
Dumnezeu.”23

21
Pr. Dr. Mrin D. Ciulei, Antropologie patristică, Editura Sirona, 1999, p.227
22
Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, ed. a II-a, trad. diac. I.Ică jr. Editura Deisis, Sibiu, 1999,
p.10

12
Redobândirea integrală a chipului înseamnă de fapt, parcurgerea
drumului de la chip la asemănare.
Sfântul Ioan Gură de Aur defineşte noţiunea de „asemănare” în
următoarele cuvinte: „După cum cuvântul «chip» înseamnă stăpânire, tot aşa
cuvântul «asemănare» înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea
noastră omenească asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm lui Dumnezeu în
ceea ce priveşte bunătatea, blândeţea, virtutea, precum zice şi Hristos: «Fiţi
asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri»(Matei 5,45). După cum pe acest
pământ larg şi încăpător sunt unele animale blânde, iar altele sălbatice, tot astfel
şi pe latul sufletului nostru sunt gânduri nesocotite şi dobitoceşti şi pline de
cruzime. Pe acestea dar trebuie să le ţinem în frâu, să le supunem şi să le dăm în
stăpânirea raţiunii.”24
Dobândirea asemănării se realizează prin curăţirea de patimi, prin
puterea raţiunii. Lucrul acesta este posibil pentru că l-au împlinit sfinţii, oameni
ca şi noi, dar care au păşit la asemănarea cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul
Ioan Gură de Aur, îndeamnă: „Fiecare dintre voi, deci să se sârguiască, rogu-vă,
măcar de acum înainte dacă n-a făcut-o până acum să taie din suflet, folosind,
ca un cuţit duhovnicesc, gândul cel binecredincios, să taie păcatul care-l supără
mai mult decât celelalte, ca să scape de patimă. Ne-a dat Dumnezeu destulă
minte, în stare, dacă vrem să deschidem puţin ochiii, să ne facă biruitori asupra
patimilor ce se nasc din noi. De asta harul Duhului ne-a lăsat în scris în
dumnezeieştile Scripturi viaţa şi traiul tuturor sfinţilor, ca să vedem că ei, de
aceeaşi fire cu noi, au săvârşit toate virtuţile şi ca să nu ne mai trândăvim în
împlinirea lor.”25 În gândirea aceluiaşi Sfânt Părinte, asemănarea este aproape
sinonimă cu desăvârşirea.
În raportul dintre chip şi asemănare, omul, după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu este „expresia celei mai înalte valori care există în lume.
Valoarea omului se manifestă prin forţa considerabilă a minţii sale, prin
suveranitatea necontestată pe care liberul său arbitru i-o acordă asupra lumii
întregi, prin efortul virtuţilor sale, îndeosebi al dragostei de a ajunge la
asemănarea cu Dumnmezeu. Omul este cea mai minunată podoabă a lumii şi
nimeni nu-i poate lua locul pe care i l-a asiguart Creatorul. Concepţia aceasta
despre om este de perfect acord – în linii mari şi în concluzii – înaintat umanism
al zilelor noastre.”26
Deosebirea dintre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om se pot
exprima astfel: chipul se referă la natura spirituală, intelectuală şi morală a
23
Louis Meyer, Saint Jean Chrysostome, Maître de perfection chrêtienne, G. Beauchesne, Paris 1933,
p.185 şi urm. la Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea ..., p.412
24
O.F., IX,13, p.110
25
O.F., XI, 4, p.133
26
Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit., p.413

13
omului, raţiune şi libertate şi înclinaţia spre Dumnezeu; iar asemănarea, la
scopul către care tinde omul, dezvoltarea şi perfecţionarea lui morală. Punctul
de plecare spre asemănare este chipul, acesta conţinând înclinarea spre
asemănare, spre culme, adică spre Dumnezeu, spre bine, adevăr şi frumos.
Asemănarea este astfel starea de sfinţenie şi dreptate, câştigată prin practica
virtuţii şi ajutorului haric. Deosebirea dintre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
în om se bazează pe Sfânta Scriptură. Înainte de a-l crea pe om, Dumnezeu zice:
„Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...”(Fac.1,26); iar după aceea,
Scripura spune: „Şi a făcut Dumnezeu om după chipul Său”(Fac.1,26-27), fără
să se adauge „şi după asemănare.” Explicaţia este că, la creare, asemănarea era
doar în potenţă.

Chipul lui Dumnezeu ca înrudire şi relaţie specială


a omului cu Dumnezeu

În relaţia conştientă şi voluntară a omului cu Dumnezeu, datorită


sufletului înrudit cu Dumnezeu, se află chipul lui Dumnezeu în om. Omul e
după chipul lui Dumnezeu pentru că tinde spre Dumnezeu, aflându-se într-o
relaţie vie cu Acesta, şi tocmai prin acesată relaţie vie omul poate menţine
înrudirea cu Dumnezeu.Această relaţie vie este posibilă pentru că Dumnezeu l-a
făcut pe om la început înrudit cu Sine, punându-l într-o relaţie conştientă şi
liberă cu El. Însă nu numai sufletul înrudit cu Dumnezeu îl face pe om după
chipul Lui, ci şi harul, care caracterizează această relaţie Dumnezeu – om: „Au
văzut atunci ochii îngerilor sufletul omenesc, unit cu simţire şi cu trup, ca pe un
alt Dumnezeu, nefăcut numai pe pământ minte şi trup, pentru bunătatea
dumnezeiască, ci pentru prisosinţa acesteia, şi configurat după harul lui
Dumnezeu, ca să fie acelaşi trup, minte şi duh şi să fie sufletul său după chipul
şi asemănarea dumnezeiască, ca o fiinţă deplin unitară din minte, din raţiune şi
din duh.”27
Chipul apare ca o participare la Sfânta Treime; harul divin fiind energie
necreată a Duhului Sfânt, şi deci o comuniune activă şi cu posibilitatea de
veşnicie cu Dumnezeu. „Sufletul viu” insuflat omului este superior suflării de
viaţă dată animalelor, acest suflet este unul veşnic şi viu, nemuritor, şi deci
raţional (cuvântător). „Suflarea lui Dumnezeu sădeşte în om nu atât viaţa

27
Sf.Grigorie Palama Despre purcederea Sfântului Duh,apud Pr.Prof.Dumitru Stăniloae,op.cit. p.407-408

14
biologică, căci aceasta o au şi animalele care nu primesc o insuflare de la
Dumnezeu, ci viaţa înţelegerii şi a comuniunii cu Sine, adică viaţa spirituală.”28
Dumnezeu insuflă organismului biologic al omului capacitatea
spirituală de a percepe, de a simţi, de a înţelege chemarea lui Dumnezeu şi are
capacitatea de a răspunde la această chemare. Sufletul este „dublat” de
conştiinţa că Dumnezeu vorbeşte cu omul, însă el trebuie să răspundă. Această
comunicare este menită să dureze continuu. Chiar după cădere, deşi omul nu-L
poate cunoaşte pe Dumnezeu ca persoană, tot Îl simte ca adevăr, ca realitate şi
bine impersonal.
Acest chp apare în antropologia Sfinţilor Părinţi ca principiu
constitutiv al fiinţei omeneşti. Modelul chipului, de o puritate absolută s-a
relevat în Hristos. Acesta este Arhetipul, aşa cum îl numesc Sfinţii Părinţi:
„Omul, susţine cu claritate Cabasila, a fost plăsmuit «după chipul lui Hristos».
Hristos este realmente «mai întâi născut decât toată zidirea» (Col.1,15),
arhetipul şi scorul lui Adam. Natura umană a fost creată după chipul lui Hristos,
ca Logosul să poată lua din ea pe Maica Sa şi să intre ca om în lume, ca
Dumnezeu să devină realmente Dumnezeu-om şi omul să devină realmente,
după har şi participare, el însuşi Dumnezeu-om.”29
Astfel, chipul lui Dumnezeu din om devine o cinste, o calitate dăruită
încă de la creaţie, căci prin aceasta s-a sădit înrudirea şi relaţia omului cu
Dumnezeu. Dar această calitate trebuia menţinută şi dezvoltată prin capacităţile
umane, pentru că acest „chip e un «dar» şi o «misiune».”30

2.Relativitatea perfecţiunii protopărinţilor

În starea paradisiacă, şi condiţiile de viaţă erau foarte bune, nimic nu-i


lipsea omului şi nimic nu se opunea stăpânirii lui, iar munca are un plăcut
exerciţiu al puterilor spirituale şi fizice. În starea primordială, omul se găsea în
deplină armonie cu sine însuşi şi cu Dumnezeu. Este evident cum observă
Părinţii că perfecţiunea primului om era relativă, conţinând, totuşi, tot ceea ce
era necesar, şi spiritual, şi fizic, pentru îndeplinirea misiunii lui, misiune la care,
însă, nu ajunsese încă. Curăţia protopărinţilor încă nu era sfinţenia şi dreptatea
desăvârşită, fiindcă acestea depăşesc, ca orice virtute, prin exerciţiu şi încercare,
prin care protopărinţii încă nu trecuseră. Protopărinţii se aflau doar pe calea
desăvârşirii.
28
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit. p.409
29
Panayotis Nellas, op.cit., p.142
30
Viseslatev, Das Ebenbild Gottes in dem Sun den fiall apud Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, op.cit. p.411

15
Deci, în starea primordială, omul experimenta armonia nu numai cu
sine însuşi şi cu Dumnezeu, ci şi cu natura. Blândeţea nu alunga animalele iar
lăcomia nu întina şi nu înjosea natura. „Un mare simţ al solidarităţii cu toate îi
dădea o pace cu toate.”31
Când vorbesc despre starea primordială, Părinţii o raportează
întotdeauna la colaborarea neîngrădită în nici un fel a omului cu harul divin.
Numai prezenţa harului şi lucrarea lui explică armonia omului cu sine însuşi, cu
Dumnezeu şi cu natura. Harul este implicat chiar şi în actul creator, chipul,
pentru a se menţine şi a înainta spre asemănare cere cu necesitate harul , omul
fiin o existenţă deiformă şi deoforă. „Când este lovit, omul este lovit în esenţa
sa după chipul lui Dumnezeu, iar acest deiformism ontologic explică de ce harul
este co-natural naturii şi natura este conformă harului. Ele sunt complementare
şi se întrepătrund...”32
Cu toate acestea, fericirea sau starea de perfecţiune paradisiacă nu era
absolută, pentru că nici omul nu era desăvârşit, în sensul că asemănarea era doar
un deziderat. „Ruptura biblică a comunicării a adus după sine secătuirea
harului. Întruparea, însă, a restabilit ordinea şi a descoperit principiul normativ
al dumnezeiescului şi omenescului «nedespărţit şi neamestecat». Aceasta
permite Sfântului Maxim să definească astfel scopul vieţii: «Să unească prin
iubire firea creată şi firea necreată, ca prin agonisirea harului să se arate în
unitate şi identitate.»”33
Afirmarea perfecţiunii primului om cuprinde ideea că puterile lui
spirituale, nefiind pătate de păcat, erau menite să se dezvolte liber în sensul
desăvârşirii. Dacă s-ar înţelege starea morală primordială ca o deplină posesiune
a virtuţii, căderea ar deveni cu totul inexplicabilă. Desigur, întreaga activitate
spirituală a protopărintelui era teocentrică, adică orientată spre Dumnezeu, dar
nu era încă întărită până la punctul care să excludă posibilitatea căderii. Acest
punct era numai ţintă, încă neajunsă. Astfel, omul trebuia să se întărească bine,
prin exerciţiu şi prin har, ca să devină asemenea lui Dumnezeu, formându-şi o
vionţă neînclinată spre rău, ca aceea a îngerilor. Această idee se confirmă prin
deosebirea pe care Sfinţii Părinţi o fac între chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
în om, chipul fiind ceea ce Adam avea, iar asemănarea fiind scopul pe care nu-l
atinsese încă.
Acest sens relativ îl are şi perfecţiunea corporală a protopărintelui.
„Nestricăciunea şi nemurirea trupească nu înseamnă că, din fire, trupul ar fi fost
nemuritor, neputând muri (non pesse mori), ci că avea putinţa de a nu muri

31
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, op.cit. p.412,417
32
Paul Evdokimov, op.cit. p.96
33
Ambigua, apud ibidem

16
(posse non mori), dacă omul n-ar fi păcătuit.”34 Fericitul Augustin spune: „Până
la păcat, trupul omului putea într-o privinţă să se numească muritor, iar în altă
privinţă nemuritor: muritor, pentru că putea muri; nemuritor, pentru că putea să
nu moară...dacă n-ar fi păcătuit, ar fi putut să nu moară. Astfel a fost muritor
după însuşirea firii trupului, dar nemuritor, după harul Creatorului său.”
Relativitatea perfecţiunii lui Adam rezultă şi din paralelă făcută de
Sfinţii Părinţi între creaţie şi mântuire, între viaţa lui Adam şi viaţa lui Hristos.
Dacă, în general, mântuirea este restabilire a stării primordiale şi refacere a
chipului lui Dumnezeu în om, în special însă mântuirea se ridică deasupra
creaţiei, prin înfierea în Hristos, şi prin viaţa duhovnicească în El (I Cor. 15, 45-
49), pe care viaţa adamică nu o avea. Numai prin Hristos s-a revărsat harul în
plinătatea lui, „har peste har”(Ioan 1,16).
Dacă uneori în literatura patristică, în Mărturisirea Ortodoxă şi în
unele scrieri teologice, Adam este descris ca fiind „împodobit cu toată virtutea”,
„cu toată dreptatea şi bunătatea”, „cu toată ştiinţa” şi „asemenea îngerilor”,
aceste expresii nu trebuie luate în sens literal, ele nefiind decât „flori retorice”
(Andrutsos), ci trebuie să fie înţelese în lumina întregii doctrine dogmatice
ortodoxe. Asemenea descrieri ale fericitei vieţi adamitice urmăresc, pe de o
parte, să laude desăvârşirea Creatorului, care înzestrează pe om cu astfel de
daruri, încât îl face capabil de o viaţă desăvârşită; iar pe de altă parte să arate
înălţimea şi frumuseţea stării anterioare păcatului, în opoziţie cu prăpastia
căderii.

3.Starea primordială în teologia romano-catolică

Conform Catehismului Bisericii Catolice, Adam şi Eva au fost


constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi de dreptate originară”, care presupune
participare la viaţa divină. Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile
vieţii omului. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină, omul nici nu ar fi
murit, nici nu ar fi suferit. Armonia interioară a persoanei umane, armonia
dintre bărbat şi femeie, în sfârşit, armonia din cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie
constituia starea numită «dreptate originară» (IV, 375-376).
Prin creaţie, omul primeşte două categorii de daruri divine sau este
format din două părţi, cea naturală sau suma darurilor naturale: trupul muritor şi
supus patimilor şi sufletul raţional şi liber, care constituie chipul lui Dumnezeu
în om. Acestei constituţii naturale i se adaugă darurile supranaturale prin harul
34
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof Isidor Todoran, Pr. Prof. I.Petreuţă, op. cit., p.394-395

17
divin sau prin graţie („dona supernaturalia”): nemurirea trupului şi despătimirea
lui, armonia impulsurilor şi a dispoziţiilor sufleteşti, care sunt supuse raţiunii,
stăpânirea asupra naturii şi gradul înalt al desăvârşirii intelectuale şi morale.
Toate acestea formează „justitia originalis” sau dreptatea originară.
De ce a fost necesară această dreptate originară? Spiritul tinde către
binele spiritual, iar materia, prin trup, către cel corporal şi sensibil
(„rebellionem illem cornis ad spiritum”). „Omul era chiar prin structura lui o
existenţă antagonică, lupta dintre aceste două tendinţe contrare împiedicând
săvârşirea binelui.”35
Pronia divină a adăugat omului „natural” dreptatea originară ca un
medicament împotriva bolii lui înnăscută, ca un frâu de aur salvator („frenum
aureum”), prin care partea inferioară se supune celei superioare, şi cea
superioară se uneşte mai uşor cu Dumnezeu.
Nu se precizează cu claritate dacă dreptatea originară (status naturae
integrae) i-a fost dată omului prin creaţie sau i-a fost dăruită după aceea,
supunându-se peste starea naturală (status purae naturae), dar din condamnarea
pe care au pronunţat-o papii Pius al II-lea, Grigorie al II-lea şi Clement al XI-
lea – primii doi împotriva lui Vaius care susţinea că integritatea stării primare
nu era o înălţare nepotrivită (indeloite exaltatio) cu firea omenească, ci starea ei
naturală (naturalis conditio), iar ultimul împotriva lui Pascharius Quesnel, care
pretindea că harul lui Adam era următor creaţiei şi potrivit cu firea lui sănătoasă
şi întreagă (sequale creationis et debita naturae sanae et integrae)-, nu rămâne
nici o îndoială că integritatea primului om era supranaturală, şi nu naturală,
cum, de altfel, mărturiseşte şi Bellarmin.36
Cu toate acestea, Karl Rahner şi Herbert Vorgrimler afirmă că în
concret, „starea de natură pură” n-a existat niciodată. Acesta este motivul pentru
care întreaga istorie a umanităţii este, de fapt, istoriaunei lupte între acceptarea
şirefuzul planului supranatural al lui Dumnezeu privind omul. „Această
problemă n-a fost niciodată elucidată. Şi astăzi Dumnezeu îi cere imului ceea ce
acesta a pierdut în Adam...Omul nu poate înţelege chiar starea lui naturală în
mod corect dacă n-o concepe ca fiind deschisă pentru o dispoziţie divină care
depăşeşte natura sa, în sensul că această dispoziţie nu este ceva raportat ca o
modificare apărută în sânul existenţei, ci ca pe ceva decisiv, fundamentul însuşi
al mântuirii omului.”37

35
Pr. Prof. Sterea Tache, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., vol. I, Bucureşti, 2003, p.253
36
Hr. Andrutsos, Simbolica, trad. de Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955,
p.143
37
Petit dictionnaire de théologie catholique, editions du Sevil, 1970, p.170

18
Din punct de vedere ortodox, omul a fost creat şi după aceea a primit
harul, ci acesta, prin „suflarea” lui Dumnezeu intră ontologia umană, pentru că
aşa a devenit omul „fiinţă vie” (Fac. 2,7).
Distincţia dintre „natural” şi „supranatural” face din om o existenţă
compusă, în care părţile coexistă prin dominarea uneia de către cealaltă. Dacă
starea primordială presupune perfecţiunea, iar aceasta se datora în mod exclusiv
harului, înseamnă că puterile naturale ale omului nu exercitau nici o funcţie.
Dacă se obiectează colaborau în mod conştient şi liber cu harul, înseamnă că se
dezvoltau progresiv, şi în cazul acesta starea primordială nu presupunea
perfecţiunea, ci era doar începutul acesteia, aşa cum afirmă şi teologia ortodoxă.
Mai mult, dacă dreptatea originară nu era decât un adaos, înseamnă că prin
cădere, omul nu pierde ceva care i-ar fi aparţinut,sau care ar fi ţinut de fiinţa sa,
Adam căzut fiind identic cu Adam din Rai. În fine, dacă în virtutea dreptăţii
originare, primii oameni erau drepţi şi sfinţi, atunci căderea devine imposibilă
sau greu de explicat.38

4.Starea primordială în teologia protestantă

Din spirit de opoziţie faţă de teologia romano-catolică, teologia


protestantă nu accptă distincţia între chip şi dreptate originară, dreptatea fiind
sinonimă cu chipul. Pentru acest motiv, în starea primordială, omul beneficia de
o perfectă integritate trupească şi sufletească; nu numai că avea puterea să-l
cunoască pe Dumnezeu, dar îl cunoştea de fapt, iar „posse non mori” trebuie să
fie enumerat printre componentele dreptăţii originare. Este evidentă confuzia
între chip şi asemănare, pe care Sfânta Scriptură le distinge în mod clar
(Fac.1,27). S-a voit să se impună prin aceasta ideea că desăvârşirea paradisiacă
nu este un dar suprapus constituţiei umane, ci expresia naturală a omului, creat
după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu. Evident, în această stare, harul
divin nu avea nici un rol. Teologia protestantă evită harul de teamă ca nu
cumva, odată cu el să devină necesară şi învăţătura despre „darurile” suprapuse
constituţiei fizice şi spirituale a omului.39
Meritul teologiei protestante care situează dreptatea originară în
constituţia omului şi nu în ceva adăugat, este anulat prin excluderea harului. Că
harul este socotit absolut nacesar în devenirea spirituală a omului ne

38
Teologia dogmatică şi simbolică, I, p.526-527.
39
Hr. Andrutsos, op.cit. p.146-150

19
demonstrează Mântuitorul însuşi, care ca om „sporea cu înţelepciunea şi cu
vârsta şi cu harul...”(Luca 2,52).

Capitolul IV
1.Căderea omului în păcat

20
Referatul biblic al genezei ne spune că protopărinţii au căzut mâncând
din pomul cunoştinţei binelui şi răului, neascultând de porunca lui Dumnezeu,
care, permiţându-le să mănânce din toţi ceilalţi pomi din paradis, îi oprea să
mănânce din el. (Fac2,16-17; 3,1-6). Elementele căderii sunt neascultarea şi
gustarea din pomul oprit, al cunoştinţei binelui şi răului, deşi acestea două se
produc deodată. Această neascultare are un acracter păcătos; păcatul implică şi
declanşează o mulţime de alte păcate. De fapt, neascultarea, ca produs al
mândriei, ar fi putut să-şi găsească prilejul de a se manifesta în călcarea oricărei
porunci sau oprelişti a lui Dumnezeu. În acest context este foarte importantă
semnificaţia spirituală a gustării din acest pom. În primul rând, prin
materialitatea obiectului în legătură cu care s-a produs căderea, se exprimă o
semnificaţie de ordin spiritual: prin ea se indică o aplecare a omului spre cele
simţuale şi materiale, într-un act de neascultare faţă de Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul explică semnificaţia numirii
anticipative a lui Dumnezeu ca pom al cunoştinţei binelui şi răului, că pomul
vieţii reprezintă „mintea sufletului în care îşi are sediul înţelepciunea, iar pomul
cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului în care e vădit că se află
mişcarea neraţională.”40 De asemenea, Sfântul Maxim tălmăceşte acest pom ca
şi o creaţiune comună în care se cuprinde atât binele cât şi răul, după cum e
privită duhovniceşte. Acest pom nu a fost un pom mitologic, ci un pom real,
fără nici o putere spirituală intrinsecă. prin expresia „s-au deschis lor ochii” se
poate înţelege o deosebire a ochilor simţirii celei păcătoase, şi prin aceasta
oamenii, prin făgăduinţa diavolului, se credeau dumnezei viitori. O explicaţie
asemănătoare o dă Sfântul Grigorie de Nyssa: „Suntem convinşi că pomul
interzis mâncării nu era un smochin, nici altul din pomii fructiferi. Căci dacă
atunci smochinul ar fi fost purtător de viaţă veşnică, n-ar fi nici acum bun de
mâncare.”41
„Păcatul primilor oameni, ca şi al tuturor oamenilor, este neascultarea
şi nesupunerea, neîncrederea şi nerecunoştinţa izvorâte din mândrie.” 42 Stăpânit
de mândrie, omul doreşte să ajungă la perfecţiune prin el însuşi şi cu mijloace
proprii, fără ajutorul lui Dumnezeu. „Începutul păcatului este trufia”, spune
Sfânta Scriptură (Sir.10,13). „Primul om a căzut în păcat prin mândrie, dorind a
fi ca Dumnezeu”, adaugă Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Ioan Damaschin

40
Răspuns către Talasie apud Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul
strămoşesc în Ortodoxia, IX (1957), nr.1, p.5
41
In Genesim apud Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Doctrina ortodoxă..., p.7
42
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti, 2005, p.178

21
precizează: „Diavolul invidios şi urâtor de bine nu suferea el, care a căzut din
cauza mândriei, să dobândim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momeşte pe
nefericitul Adam cu nădejdea dumnezeirii şi, după ce îl urcă la aceeaşi înălţime
îl pogoară în aceeaşi prăpastie a căderii.”43 Păcatul lui Adam constă în fapul că a
voit să devină „dumnezeu” fără Dumnezeu, din mândrie, prin propria lui
libertate de voinţă.
Astfel, conştiinţa binelui şi a răului constă într-o cunoaştere a
pasiunilor născute în om. Omul, prin cădere, a cunoscut răul prin sine, deşi nu a
fost cu totul copleşit de el, păstrând o oarcare opoziţie împotriva lui. Se petrece
de asemenea o slăbire a spiritului, care era binele cel adevărat şi înlocuirea cu
un bine material al celor sensibile, materiale.

2.Izvorul păcatului strămoşesc şi gravitatea lui

Păcatul protopărinţilor este nesupunere şi neascultare, neîncredere şi


nerecunoştinţă, dar principiul acestora este mândria, care şi constituie natura
acestui păcat. Stăpânit de mândrie, omul doreşte să ajungă la perfecţiune şi
fericire numai prin mijloace proprii, rupând legătura cu Dumnezeu, izvorul
vieţii.
Referatul biblic asupra căderii are un caracter istoric. Astfel, diavolul,
în chip de şarpe, o ispiteşte pe Eva şi reuşeşte să strecoate în sufletul ei
neîncredere în Dumnezeu, prezentându-l ca egoist şi invidios: „Dumnezeu, a zis
El, oare să nu mâncaţi din orice pom din rai?”(Fac.3,1). La răspunsul Evei că
numai din rodul „pomului celui din mijlocul raiului”(v.3) nu trebuie să
mănânce, ca să nu moară, diavolul adaugă: „Nu, nu veţi muri! Dar
Dumnezeuştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi
veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul!”(v.4-5). Deci, neîncrederea în
Dumnezeu este asociată cu mândria. Că sub chipul şarpelui acţiona diavolul ne
arată Sfânta Scriptură în multe locuri: „Voi sunteţi din Tatăl vosttru,
diavolul...Acela dintru început a fost ucigător de oameni” (Ioan 8,44);
„...şarpele a amăgit pe Eva cu vicleşugul lui.” (II Cor. 11,3); „Şi balaurul cal
mare, şarpele cel de demult care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată
lumea...”; sau „diavolul dintru început păcătuieşte; pentru aceasta s-a arătat Fiul
lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.” (I Ioan 3,8); „De aceea, femeia
socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi

43
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof Isidor Todoran, Pr. Prof. I.Petreuţă, op. cit., p.406

22
vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului
său şi a măncat şi el” (v.6).
După călcarea poruncii , în conştiinţa primilor oameni apare
sentimentul de vinovăţie (v.7). Mai mult, temându-se de întâlnirea cu
Dumnezeu, Adam şi Eva se ascund. Şi în această situaţie, Dumnezeu îşi
manifestă iubirea faţă de oameni, încercând să-i determine să-şi recunoască
greşeala (v.11). Dar Adam nu-şi recunoaşte greşeala, o atribuie în exclusivitate
femeii, învinuindu-L chiar pe Dumnezeu (v.12). La rândul ei, femeia aruncă
vina asupra şarpelui, iar acesta nu mai este întrebat, fiindcă pentru el nu mai
există posibilitatea căinţei şi a iertării.
Păcatul lui Adam este păcat de moarte. Greutatea lui rezultă din fiinţa
poruncii nesocotite care cuprindea întreaga laga morală, din uşurinţa cu care a
fost săvârşit, dată fiind perfecţiunea însuşirilor cu care omul a fost înzestrat şi
neînsemnătatea exterioară a lucrului cerut de poruncă, şi din pedeapsa dictată de
dreptatea dumnezeiască, ceea ce se arată în urmările atât de grave ale acestui
păcat. Prin păcat dispare armonia omului cu sine, cu Dumnezeu şi cu natura:
trupul nu se mai supune sufletului, ci înclină spre stricăciune; din comuniunea
cu Dumnezeu, omul ajunge în robia păcatului şi a diavolului, iar natura nu mai
serveşte omului decât cu greutate.

3.Urmările păcatului strămoşesc

Consecinţele păcatului originar se văd, în primul rând, în pierderea


nevinovăţiei, dreptăţii şi sfinţeniei originare, prin care omul era în comuniune
cu Dumnezeu. Prin pierderea dreptăţii originare s-a alterat chipul lui Dumnezeu
din om, astfel că lumina minţii scade atât de mult, încât omul ajunge să-şi
închipuie că se poate ascunde într-un tufiş de la faţa lui Dumnezeu, care este
omniprezent şi atotvăzător, şi că aruncarea vinii asupra femeii, şarpelui şi chiar
asupra lui Dumnezeu ar putea constitui o îndreptăţire pentru păcatul săvârşit.
Inima îşi pierde curăţia originară iar în locul încrederii filiale în Dumnezeu, al
nădejdii în bunătatea Lui şi al iubirii faţă de El, se arată doar frica de rob şi
ruşinea. Voinţa, deşi liberă, cade în robia poftelor trupului, a concupiscenţei şi
înclină adesea mai mult spre rău decât spre bine, pentru că „omul a schimbat
dragostea faţă de Dumnezeu în dragostea faţă de materie”, cum spune Sfântul
Ioan Damaschin.44

44
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof Isidor Todoran, Pr. Prof. I.Petreuţă, op. cit., p.180

23
Prin slăbirea chipului lui Dumnezeu din om s-a nimicit armonia dintre
trup şi suflet, iar omul a cunoscut stricăciunea lăuntrică, provocată de boli şi
suferinţe şi a devenit muritor. „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23). Mai
mult chiar, prin păcat şi întunecarea chipului lui Dumnezeu din el, s-au
modificat şi condiiţiile externe de viaţă ale omului. Adam şi Eva au fost
alungaţi din Eden, animalele au încetat să mai asculte pe om, iar pământul a fost
blestemat să producă spini şi pălămidă. Omul a pierdut veşmântul de lumină
primit de la Dumnezeu la crearea sa şi a fost silit să lucreze pământul şi să-şi
câştige existenţa cu sudoarea frunţii lui, fiiindcă şi-a pierdut puterea spirituală,
pe care, ca să poată supravieţui a înlocuit-o cu tehnica. Cu toate că poate fi
îndreptată împotriva omului şi a creaţiei, totuşi tehnica, care apare după căderea
omului în păcat, constituie un mijloc de supravieţuire pe pământ şi de
gospodărire a lumii.45 Ea constituie şi o dovadă că păcatul n-a distrus chipul lui
Dumnezeu din om, de vreme ce omul a putut să inventeze tehnica. Aceasta cu
atât mai mult cu cât Adam a continuat să vorbească cu Dumnezeu şi după
căderea în păcat şi s-a căit pentru păcatul săvârşit.
Biserica Ortodoxă condideră că păcatul strămoşesc n-a desfiinţat
chipul lui Dumnezeu din om, dar nu l-a lăsat aşa cum era, ci doar l-a alterat,
fiindcă Adam mai poate vorbi cu Dumnezeu chiar şi după căderea lui în păcat.
Prin păcat, dimensiunea reală a chipului lui Dumnezeu din om a fost
întunecată, nu ştearsă – spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Din aceasta cauză,
omul a fost capabil să progreseze material şi spiritual, chiar dacă nu întotdeauna
acest „progres” a fost raportat la raţionalitatea originară a creaţiei şi a omului.
Progresul, în ceea ce are el pozitiv, este expresia „chipului” ca „asemănare” în
potenţă.46

45
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi tehnică în Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Diogene,
Bucureşti, 1994, p.158
46
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Facere în op.cit. p.367

24
Capitolul V
Restaurarea omului în Hristos prin Duhul Sfânt

Căderea implică întotdeauna şi urcare. Deşi păcatul a fost săvârşit de


un singur om, el s-a transmis tuturor oamenilor. Ba, mai mult, păcatul s-a
înmulţit. Ca şi alte concepte, păcatul este edificat progresiv de Sfânta Scriptură,
încă din Vechiul Testament. Dar profunda sa răutate aparea numai în Noul
Testament, odată cu mântuirea lui Hristos: „Dumnezeu revelează gravitatea
bolii numai în momentul în care ne aduce remediul eficace.”47
Hristos se întrupează şi restaurează chipul lui Dumnezeu în om şi îi
dă posibilitatea să ajungă la asemănare. Hristos aduce cu El marele
consimţământ al iubirii, firea omului îşi găseşte libertatea cea adevărată. El ne
aduce harul pe care îl pierdusem căci: „Din partea lui Dumnezeu harul divin
este absolut necesar pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui
Dumnezeu şi sunt îndreptaţi în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Iisus
Hristos. ”48
Actul de mântuire a umanităţii devine astfel un act de o grandoare
incomensurabilă care umple istoria şi domină lumea. „Totul vine, pleacă şi se
întoarce în El, El fiind Alfa şi Omega, Cel ce leagă şi dezleagă toate. Lumea de
după noi nu va putea fără El. Iar până la el nu se va putea ridica nimeni din fiii
oamenilor.” 49
Misterul iniţial a omului nu putea fi şters pentru că totuşi în el a rămas
pecetea neştearsă a lui Dumnezeu. Dreptatea originară, deşi a fost pierdută, ea
nu a fost distrusă, iar Mântuitorul ne-a „adus” harul şi ne-a „lăsat” Duhul Sfânt.
Această restaurare a dreptăţii este condiţionată „doar” de remuşcare şi cere
pocăinţa: „Prin Hristos a fost restaurată integritatea firii; El reprezentând în
figură ceea ce noi suntem.”50 Iată şi cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul în
una din „Scrierile” sale: „Să înălţaţi viaţa prin raţiune şi mintea prin Domnul de
la cele de aici şi să o ridicaţi peste cele de aici, unind chipul cu arhetipul, sau
mai dine şi mai adevărat spus, voind să faceţi din coborârea voastră de bunăvoie
o arătare a înălţimii bunătăţii voastre prea înalte, ca să ne duceţi şi pe noi din
îmbelşugarea ei spre măsura Cuvântului lui Dumnezeu Cel suprainfinit, Care
ne-a arătat prin coborârea lui la noi în mod necircumscris înălţimea slavei Lui,

47
Tomas Spidlik, S.f., Izvoarele lumii, trad. de Ileana Mureşanu, ed. a II-a revizuită şi adăugită, Editura Ars
Longa, Iaşi, 2001, p.391
48
Ilie Cleopa , Călăuză în credinţa ortodoxă, Editura Timpul, Iaşi, 2001, p.158
49
Emanuel Copacianu, Omul fiintă necunoscută, Editura All, Bucureşti, 1994, p.57
50
Sfântul Grigorie de Nazians, P.G. 37,2, apud Paul Evdokimov, Ortodoxia, p.101

25
ca să ne replăsmuiască spre o stare cu atât de mai dorit cu atât S-a plăsmuit pe
Sine în trup pentru noi la un nivel smerit.”51
Acum omul apare ca mereu căutându-se pe sine, după ce a gustat
iraţional şi inutil din fructul oprit, sfâşiat între diverse tendinţe, dornic de
spiritualitate.
În acest sens, „Biserica trebuie să reafirme răspunsul său veşnic, să-L
arate pe Hristos, în care cele mai esenţiale cerinţe şi necesităţi ontologice ale
fiinţei omeneşti au fost satisfăcute o dată pentru totdeauna. Hristos e omul
deplin, omul unit cu Dumnezeu, dvino-umanizat, în El se descoperă originea,
identitatea şi sensul existenţei omeneşti.”52
Astfel, în Hristos prin Duhul Sfânt, omul îşi poate relua drumul de la
chip la asemănare şi poate ajunge chiar mai sus decât în starea primordială.

Concluzii

51
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri (partea a II-a) în P.S.B. 81, trad., introd. şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990, p.259-260
52
Pr. Prof. univ. dr. Dumitru Popescu, diac. Doru Costache, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura
Libra, Bucureşti, 1997, p. 126

26
Antropologia creştină sintetizează, de fapt, toate elementele
importante ale originii, transformării şi evoluării omului de-a lungul istoriei
mântuirii. Omul este privit totdeauna teocentric, în relaţia sa cu Dumnezeu.
Dumnezeu l-a creat după „chipul” Său, i-a oferit un corp biologic şi suflet, i-a
oferit libertate. Aflat într-o stare de comuniune cu Dumnezeu, omul a refuzat
apropierea continuăfaţă de El şi a căzut prin păcat. Această decădere a fost
înlocuită cu posibilitatea întoarcerii către Dumnezeu, de Fiul cel Întrupat.
Biserica este spaţiul de neînlocuit al sfinţirii şi mântuirii omului, în Hristos prin
Duhul Sfânt. Locul omului este alături de Dumnezeu pentru că de la El îşi are
originea:
„Tot neamul omenesc aceeaşi origine are;
Un singur Tată e în lume şi unul cârmuieşte toate.
El a creat aici pe oameni, pe cer, lumini nenumărate,
Lui Phoebus El a dat splendoare şi luna tot prin El răsare.
El a închis în corp un suflet adus din-nalta-i locuinţă;
Din nobila samanta,asadar,nascut e orice muritor
Ce va faliti cu neamul vostru?Ca inceput si autor
Pe Dumnezeu daca-L consideri,e nobila orice fiinta.”53

53
Boethius si Silvanus,Scrieri in P.S.B.72,traducere,note si comentarii de prof.David Popescu,Editura
I.B.M. al B.O.R.,Bucuresti,1992,p.110

27
Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură


2. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, „Dogmatică
Ortodoxă”, manual pentru seminariile teologice, ediţia a III-a, Editura
Renaşterea, Cluj, 2000
3. Sfântul Ioan Damaschin, „Dogmatică”, ediţia a III-a, trad. de Pr. D. Fecioru,
Editura Scripta, Bucureşti, 1993
4. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1978
5. Stan, Pr. Prof. Ioan, „Teologie Dogmatică Ortodoxă”, Editura Ando Tours,
Timişoara, 1996
6. Chiţescu, Prof. Nicolae, Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Petreuţă, Pr. Prof. I.,
„Teologia Dogmatică şi Simbolică”, manual pentru facultăţile teologice, vol.
I, ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004
7. Tache, Pr. Dr. Sterea, „Teologie Dogmatică şi Simbolică”, vol.I, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2003
8. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Iisus Hristos Pantocrator”, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2005
9. John Meyendorff, „Teologie bizantină”, traducere din limba engleză de Pr.
Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti, 1996
10.Ciulei, Pr. Prof. Marin D., „Antropologie patristică”, Editura Sirona, 1999
11.Paul Evdokimov, „Ortodoxia”, traducere din limba franceză de Dr. Irineu
Ioan Popa, Arhiereu vicar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti, 1996
12.Vladimir Losky, „Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit”, traducere, studiu
introductiv şi note de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia.

28