CURS MORALA

Curs 1
Lectie introductiva. Etimologia cuvantului “morala”

Exista doi termeni pentru aceasta disciplina, etica si morala. Acestor termeni li se adauga atributele:
filosofica ori crestina. Grecii nu au alt cuvant pentru disciplina decat cel de etica (itos) – ceea ce noi, definim cu
termenul de morala.

Etica a parut filosofilor ca exprima mai bine obiectul demersurilor lor de abstractizare, adica cugetarea
filosofica cu privire la principiile generale ale activitatii morale sau studiul metodelor sau sistemelor de morala.
Etica pare o disciplina care nu e normativa. Prezinta obiectiv anumite dectrine morale sau principii
etice. E rationala si abstracta.

Morala = disciplina legata de un animit mod de a te comporta, care prescrie norme de urmat mai mult
sau mai putin obligatorii.

In greaca cuvantul “itos” (comportament) vine de la acelasi cuvant, care insemna initial “obicei”. La
Homer aceasta inseamna “locuinta oamenilor si a animalelor, locul unde acesta avea liniste si relativa siguranta.
Apoi desemna patria si abia mai tarziu in intreaga gandire greceasca capata semnificatia de “ceva interior,
conceptia, caracterul cuiva sau un fel statornic de a actiona.

Aristotel numeste virtutile etice cele care se intemeiaza pe obicei, deprinderi, deosebite de cele neetice,
fundamentate pe cunoasterea abstracta.

Dupa el se intrebuinteaza in intreaga filosofie anterioara.

In N.T. termenul “iti” este folosit in 1Cor. 15,33 cu sensul de datina, obicei: ”Nu va lasati inselati,
tovarasiile rele strica obiceiurile bune“ (datina , depridere).

Lc 1,9: datina liturgica: ”A iesit la sorti dupa obiceiul preotiei sa tamaieze intrand in templul
Domnului”.
F.A.1,14,19; 16,21: datina individuala: ”Si iesind S-a dus dupa obicei in Muntele Maslinilor si ucenicii L-
au urmat”.(Luca 22,39)

-datina nationala: ”ca l-au auzit zicand ca Iisus Nazarineanul …v-a strica locul acesta si va schimba
datinile pe care ni le-a lasat noua Moise”.

Cuvantul morala vine din adjectivul latin “moralis, morale” care este traducerea grecescului “itos” in
latina .E un adjectiv substantivizat de la “mos, moris” (obicei). Seneca foloseste termenul de “philosophia
moralis”. Desi cei doi termeni sunt aproape sinonimi vom folosi termenul ”morala” din doua conveniente:
1 - de ordin lingvistic: l-a primit din limba latina, apoi mai tarziu pe cel grecesc de etica.
2 – notiunea “morala” implica un caracter mai mult practic decat teoretic.

Obiectul Moralei crestine il constituie faptele omenesti constiente si libere. Instinctele, actele reflexe,
automatismele ar parea la prima vedere ca nu fac obiectul Moralei. De fapt, ele sunt manifestari ale
personalitatii, sunt functii controlate de ratiune si responsabile.

Actele savarsite din frica sau constrangere nu constituie obiectele Moralei, “faptele care nu se
savarsesc in deplina libertate, nu au valoare vesnica”(Sofronie de la Essex). Obiectul moralei e vointa
omeneasca. Faptele sunt consecinta vointei.

1
 Metodele de cercetare: sunt cele folosite indeobste de stiintele umaniste: observatia, acheta,
demonstratia si altele. Morala crestina apreciaza nu numai faptele ci si gandurile, intentiile, vorbele. Nu se
multumeste numai sa constate calitatea prezenta sau trecuta a faptelor omenesti, ci vrea sa dea calitate si
perspectiva viitoarelor noastre fapte. Sf. Ioan Gura de Aur arata ca faptele noastre au repercursiuni istorice. Nu
suntem responsabili numai fata de noi insine, ci si fata de urmasii nostri (suferinta copiilor mici): “Parintii
mananca agurida…”.

Definita Moralei generale: Disciplia normativa care stabileste si prezinta in mod sistematic si critic pe
de o parte normele dupa care omul trebuie sa-si orienteze vointa, iar pe de alta parte, modalitatile prin care
omul reuseste infaptuirea binelui moral.

Morala ca disciplina teologica – sunt multe sisteme de Morala religioasa.

Morala crestina e o disciplina teologica. Izvorul ei principal e Revelatia divina. Temeiul tuturor
evaluarilor faptelor omenesti il ofera Revelatia lui Iisus, transmisa prin Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Morala
crestina vrea sa orienteze vointa si faptele omenesti spre scopul final al omului, spre fericirea in Imparatia lui
Dumnezeu (indumnezeirea).

Definita Teologiei morale – este disciplina teologica care pe baza Revelatiei dumnezeiesti transmisa
prin Sf. Scriptura si Sf. Traditie si propovaduita de Biserica, infatiseaza in mod sistematic normele dupa care
trebuie sa se conduca orice crestin pentru a dobandi asemanarea cu Iisus, Binele suprem, fericirea.

Obiectivul Teologiei morale: e fericirea in Imparatia lui Iisus. Acest obiectiv trebuie ales si urmarit
de-a lungul intregii vieti pamantesti. Fericirea este personala, dar si comunitara “putem sa ne pierdem de unul
singur, dar suntem fericiti impreuna”. Fericirea este echivalenta cu sfintenia (“comunios sanctorum”) si cu viata
eterna. Teologia morala propune omului nu doar un scop pamantesc, ci si un scop transcendent, comuniunea
descoperirii in lumina lui Dumnezeu. In lumina acestui scop etern vor fi evaluate faptele oamenilor.

Fara sa sublinieze lumina rationala, morala crestina va da prioritate deosebita adevaratelor revelatii
care sunt absolute si eterne sau care pot conduce la eternizare in Imparatia lui Dumnezeu. Forta rationala va
capata valente noi in lumina revelatiei.

Normalitatea functionarii ratiunii este garantata numai in interiorul credintei.

2
 Curs 2
Caracteristicile moralei crestine

Morala creștină este profund hristologica. Ea isi are temeiul in purificarea firii omenesti prin moartea si Invierea
Domnului Hristos. Finalitatea ei presupune comuniunea eshatologica cu Domnul Hristos si in Fiul cu Tatal si cu
Duhul Sfant. Prin Domnul Hristos, umanul a ajuns la indumnezeire realizandu-se astfel “omul nou” (Sf. Ap.
Pavel). Etosul crestin se intemeiaza pe comuniunea intertrinitara si pe impartasirea firii omenesti de
frumusetea si slava firii divine.

1. Caracterul ontologic se fundamenteaza pe Intruparea lui Dumnezeu si pe intreaga lui opera de mantuire. El
ne-a dat sansa sa devenim fii lui Dumnezeu (Ioan 1,12). Etosul crestin se fundamenteaza pe constiinta
omului ca e fiu al lui Dumnezeu. “Credinta si marturisirea” (Mt. 10, 32-33) constituie conditii pentru intrarea
in noua ontologie, in Biserica “trup al lui Hristos”. Scopul moralei crestine e cultivarea vietii in Hristos.

2. Fiind una care se implineste in trupul tainic al lui Hristos, morala crestina e profund ecleziala. Prin Botez
omul se integreaza in Biserica acolo unde isi cultiva atat calitatea sa de fiinta sociala cat si calitatea de fiu al
lui Dumnezeu si mostenitor al imparatiei Sale. In Biserica etosul crestin primeste dimensiuni pe care nu le
poate oferi simpla societate omeneasca. Sunt dimensiuni dumnezeiesti, descoperite si facute posibile de si in
Hristos Dumnezeu.

Morala crestina si in special cea ortodoxa e morala Sf. Liturghii. Petre Tutea a recunoscut ca problema sa a fost
ca nu a fost o “fiinta liturgica”. A lucra cu intelectul este o osteneala si o asceza catre Dumnezeu ( Sf. Ioan
Damaschin).

Mircea Eliade: “Cultura adevarata este permanenetul contact cu tainele din Univers”.
Sofronie: “Nu pot sa fii ortodox fara: credinta dogmatica, viata liturgica, ascetica.”
Pr. D. Staniloae: “Mantuirea e in Hristos si in Biserica”.

3. Este profund marcata de etosul monahal. Scrierile monahilor ne-au descoperit in modul cel mai profund
calea pe care trebuie sa o urmeze crestinul pentru a se curata de patimi, pentru a dobandi virtutile si
indumnezeirea. Etosul monahal este etosul ascezei si rugaciunii. Rugaciunea lui Iisus constiuie centrul vietii
monahale.

4. Are un profund caracter dialogat. Omul este o fiinta sociala care exista “din” si “pentru” comuniunea cu altii
(Dumnezeu, ingerii, semenii). In intalnirea cu alti oameni, cu generatii viitoare, omul devine responsabil de
faptele sale. Libertatea pe care a pus-o in sufletul nostru Dumnezeu este infinita , dar libertatea nu
presupune alegerea binelui sau a raului ci alegerea binelui dintr-o multime infinita de aspecte oferite de
Dumnezeu.

Simeon Noul Teolog: “In acelasi loc in care a avut caderea apoi restaurarea. Adam a cazut sufleteste apoi
trupeste. Materia nu a fost transfigurata (!)”. Religia insasi este relatia dintre Dumnezeu si om bazata pe
intalnirea tainica duhovniceasca din trairi.

Dumnezeu se intereseaza de om, se descopera lui, i se adreseaza, il cheama, si in aceasta chemare se afla
fundamentul religiei. Omul este apoi chemat de propria sa constiinta si in chip liber sa raspunda lui Dumnezeu.
Dumnezeu ofera omului harul Sau, comunica cu el prin cuvinte, acte, imagini, iar omul e chemat sa raspunda cu
credinta, iubire si incredere. Raspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu imbraca doua forme: direct, atunci
cand omul vazand slava lui Dumnezeu isi manifesta credinta, iubirea si nadejdea prin acte doxologice, cultice.
Este si un raspuns indirect la chemarea lui Dumnezeu atunci cand omul intoarce darul primit de la Dumnezeu –
3
lumea aceasta- imprimand in el chipul Sau, altfel spus umanizand cat mai mult cosmosul. Scopul omului e sa fie
preot al creatiei. Ale Tale dintru ale Tale.

5. Foloseste pe langa mijloacele naturale si mijloace harice. Nu e numai o modalitate de instruire religioasa, ci
mai ales una de crestere duhovniceasca. Ea utilizeaza mijloacele naturale puse la dispozitie de stiintele
materiale:filosofia , psihologia, pedagogia, in vederea educarii omului. Dar pentru viata noua pe care o
propune Biserica prin Sf. Taine si prin intregul cult ortodox in general.

6. Isi intemeiaza intregul sau continut pe autoritatea divina. Binele moral ce trebuie infaptuit reprezinta viata
lui Dumnezeu. Exigentele morale apar ca porunci ale lui Dumnezeu sau ale Bisericii, prin urmare poruncile,
morala avand autoritate divina se impun constiintei morale ca un imperativ absolut.

7. Latura sociala a moralitatii crestine nu e despartita de morala individuala, personala, si de dimnesiunea

duhovniceasca, Biserica cuprinde omul si societatea.Gandita in Biserica, societatea fireasca nu poate exista
fara Hristos. Omul deodata membru al Bisericiisi al societatii face ca structurile sociale sa tina cont de
idealul Bisericii daca vor sa fie alcatuite din cetateni onesti. Biserica si socieatea exista dintr-o relatie
perihoretica. Biserica ofera credinta, baza, pentru o noua gandire sociala. Ea face ca societatea sa inteleaga
faptul ca probleme fundamnetale, crizele ei majore sunt de ordin moral si duhovnicesc, inainte sa fie
probleme sociale, etc. Biserica nu prezinta societatii un sistem politic. Nu cultiva sisteme sisteme politice
paralele cu cele existente, ci propune, pe Omul cel nou, pe Hristos si iubirea Sa de oameni. Pornind de la
Hristos se pot constitui noi temeiuri pentru viata sociala a omului. Fara latura crestina orice cultura,
societate, civilizatie, raman inchise in sfera lumii acesteia, seculare, si nu pot sa-l elibereze pe om inainte de
toate de el insusi.

8. Morala nu a separat lucrarea ei de innoire de activitate sociala a acesteia, dar a inteles ca viata
duhovnoceasca trebuie sa existe concret in viata de zi cu zi a oamenilor. In expunerea metodica a moralei
vorbim de morala individuala, sociala si de mistica sau spiritualitate. Cele trei aspecte nu sunt separate,
viata morala fiind una singura si unitara. Nu putem separa morala de viata duhovniceasca si nici de etosul
eclezial. Nu pot fi crestini izolati de Biserica sau de mediul uman si social in care ti-a fost randuit sa traiesti.

9. Morala crestina este o morala religioasa. Nu intotdeauna morala si religia au fost gandite impreuna si legate
indisolubil. Morala incepe intotdeauna cu afirmarea binelui moral, care este in cele din urma Dumnezeu.
Platon venerand zeii cetatii si numind ideea de “bine absolut” se pare ca nu l-a numit Dumnezeu. Aristotel, l-
a numit pe Dumnezeu fara a fi religios. La Platon intentia dobandirii binelui nu era echivalenta cu
religiozitatea.

Exista morale nereligioase si chiar antireligioase in care toate obligatiile, normele, legile isi gasesc ratiunea de a
fi in eul omului, in mod exclusiv. Morala antropocentrica este asadar o morala nereligioasa.

Morala crestina se vrea prin excelenta religioasa. Uneori putem avea de a face cu o morala antropocentrica,
umanista, care isi spune totusi “religioasa”. Se numeste asa insa numai pentru ca pentru aceasta morala religia
apare a fi doar o suprastructura care o sanctioneaza. Relatia dintre un asemenea sistem de morala si religie e
doar una formala, exterioara. Morala crestina nu vede religia doar ca o realitate autoritativa, care sanctioneaza.
Ea e marcata de dialogul personal si intim dintre Dumnezeu si om. Numai asa morala poate crea
responsabilitate( sunt responsabil in relatia cu cineva, nu in fata unui principiu, idee, etc.).

4
 Curs 3
Porunca si legea divina ca elemente ale dialogului religios

Porunca divina este un element religios prin excelenta. In porunca lui Dumnezeu isi are revelatia slava
Sa absoluta “eu sunt Domnul si Dumnezeul Tau care te-a scos din Tara Egiptului ”. Poruncile lui Dumnezeu sunt
cuvinte pe care Dumnezeu-iubire ni le adreseaza. Implinirea poruncilor e raspunsul responsabil datorat lui
Dumnezeu, pe care-L ascultam, cu care intram in dialog.

Fericitul Augustin - legea lui Dumnezeu este “expresia fiintei si a vointei lui preasfinte”(Despre liberul
arbitru VI). Legea e scrisa de Dumnezeu in oricare inima omeneasca ca o chemare cu totul speciala adresata
tuturor.

Porunca divina e criteriul obiectiv al faptelor omenesti. Sune foarte multe forme, morala laica a
preferat si prefera dreptatea, care consta in cautarea generoasa a ceea ce pare corect prin sine, neglijand
implinirea poruncii revelata obiectiv. Daca intentia dreapta nu este unita cu implinirea poruncilor, dialogul cu
Dumnezeu va fi denaturat. Altfel spus, fascinata de subiectul desavarsirii de sine morala bunei intentii va
falsifica profund morala. De-a lungul istoriei, nominalismul si kantianismul au exagerat absolutizand autoritatea
poruncii si a Legii. Ele s-au fundamentat pe vointa suprema a lui Dumnezeu. Omul trebuie doar s-o asculte si s-o
implineasca. Kant distruge astfel caracterul dialogal al moralei.

Morala crestina este deopotriva religioasa si dialogala, fiinta ei este viata in Hristos. A vietui in Hristos
nu inseamna a-I copia modelul de a fi intr-un mod servil, a-I reproduce demersurile Sale intr-un mod exterior, ci
a deveni un raspuns iubitor pentru semeni si pentru Dumnezeu cu Hristos si in Hristos. A urma lui Hristos
inseamna a te conforma Duhului Sfant, a deveni madular al trupului Sau, a incerca dupa putere sa participi la
edificarea imparatiei Sale incepand de aici.

 Ordinea morala

Despre ordine in general

Observand cu atentie fenomenele care se produc in jurul nostru si in noi insine intelegem ca toate
urmeaza o anumita ordine. Ratiunea vede o anumita ordine a firii. Pornind de la aceasta, stiinta a constata ca
exista legi dupa care este guvernat universul. Asadar, exista legi ale naturii, o ordine care domneste atat in
universul mare cat si in universul mic(om). Se vorbeste de o intreita ordine: fizica, logica, morala.

a) fizica: este evidentiata de raporturile constante ce exista intre fenomenele fizice din lume. Lumea vie, sub
unele aspecte, este produsul unor fenomene biochimice, biofizice si de natura biologica. In functie de aceasta
ordine fizica toate functioneza urmand o ordine precisa a carei rationalitate este dincolo de lume.

b) logica: ordinea din lumea fizica se oglindeste intr-un anumit fel si in gandirea omeneasca. Pr. Staniloae:
ratiunea umana este forma cea mai inalta de rationalitate a cosmosului. Ratiunea umana e regina ratiunii
cosmice. Ordinea logica este o evidenta de necontestat. Pe baza constatarii existentei acestei ordini orice
judecata sanatoasa respecta anumite principii (identitatii, contradictiei, tertului exclus) necesare in orice
domeniu s-ar exersa gandirea. Omul gandeste logic pentru ca ordinea gandirii logice este structurala fiintei
cugetatoare. Certitudinea existentei acestei ordini e data de faptul ca oamenii se inteleg intre ei de indata ce
recurg la limbajul comun al logicii (ex. codurile existente in diverse stiinte) chiar daca vorbim limbi diferite.
Daca s-ar produce suspendarea conditiilor fizice din univers am avea parte de cataclisme la scara globala.
Suspendarea ordinii logice genereaza nebunia.

c) morala: toate popoarele pe orice scara sociala s-ar fi gasit si-au reglementat viata dupa anumite norme,
prescriptii si legi care urmareau infaptuirea binelui si evitarea raului individual sau public. “Suntem vinovati de
toate si pentru toti”(Dostoievski).
5
 Toate acestea exprima ordinea morala care reglementeaza bunurile raporturi dintre membrii
respectivei societati, fiecarei persoane si societate in care aceasta traieste. Existenta constiintei morale e cea
care garanteaza existenta ordinii morale la nivel individual si chiar colectiv. Impartirea faptelor in bune si rele la
nivel individual si social are la baza exigentele ordinii morale, asigurata de existenta unor principii morale.

Acestea sunt elaborate la randul lor prin aplicarea functiei constiintei morale la situatiile concrete. Asa
au aparut toate legile si preceptele morale care au calificat faptele in bune sau rele si in consecinta le-au
sanctionat sau le sanctioneaza. Ordinea morala din lume a fost impusa uneori prin norme morale, iar alteori
prin uzul comun (bunul simt, gura satului).

Asadar ordinea fizica e legata in mod necesar de fenomenele naturii. Ordinea logica de activitatea
gandirii iar ordinea morala de viata morala a oamenilor.

 Fiinta ordinii morale

Moralitatea e o stare de fapt, care se constituie in procesul de raportare a faptelor noastre libere si
constiente la legea morala. Daca judecata sanatoasa spune ca o fapta corespunde exigentelor legii morale iar eu
ma hotarasc in mod liber sa o savarsesc in conformitate cu exigentele legii morale, atunci fapta savarsita e o
fapta morala.

Daca judecata sanatoasa imi spune ca fapta respectiva e contrara legii morale iar eu ma hotarasc sa o
savarsesc, fapta respectiva va fi rea, imorala. Simpla raportare a faptei (cuvantului, gandului, gestului) la legea
morala confirma moralitatea faptei, iar rezultatul acestei raportari la calificativul faptei de fapta buna sau rea.

Raportarea faptei la legea morala e fiinta moralitatii

Fapte morale sunt numai acelea care sunt rezultatul voinei libere si responsabile si sunt savarsite cu un
anumit scop. Daca faptele presupun libertatea si constientizarea morala este legata in chip esential de persoana.
Nu putem considera fapte morale bune sau rele pe cele savarsite de fiinte care nu au constiinta evaluarii
faptelor (boli psihice).

Obiectul ordinii morale il constituie faptele morale insele (faptele libere constiente raportate la legea
morala impreuna cu toate celelalte imprejurari, relatii, situatii, care influenteaza faptele, gandurile, cuvintele
intr-un sens bun sau unul rau.

Ordinea morala consta in totalitatea faptelor morale impreuna cu tot ceea ce se refera la ele. Faptele
morale sunt fapte libere si constiente raportate la legea morala. In relatie cu aceasta lege, faptele (cuvintele,
gandurile) primesc calificativul de bune sau rele. Moralitatea este insusirea ce o dobandesc faptele libere si
constiente ale omului prin raportarea lor la legea morala, iar fiinta moralitatii sta tocmai in raportul sau relatia
dintre aceste fapte si legea morala in general.

6
 Curs 4

Binele din punct de vedere crestin

“Tot laudandu-ne o sa ne prinda Apocalipsa nepregatiti” (Vlahuta)

Binele este valoarea morala fundamentala. Toate sistemele de morala accepta acest lucru. Numai
modul in care fiecare sistem de morala foloseste binele moral, deosebeste un sistem de altul. Prin bine
intelegem tot ceea ce corespunde: cerintelor, dorintelor si in general preferintelor vietii omenesti. Binele nu
trebuie sa fie ceva subiectiv ci obiectiv. Trebuie sa aiba pecetea universalitatii (universalitatii). In ceea ce
priveste binele moral acesta trebuie sa respecte demnitatea umana si valoarea pesonalitatii umane. Din punct
de vedere crestin binele este sfintenia, identic cu vointa lui Dumnezeu. De la inceput binele nu este o idee
(viziunea filosofica), ci un concept universal, o realitate concreta. Numai in aceasta calitate binele se poate uni
cu viata omeneasca si sa o determine pe aceasta la schimbare, la modelare, transfigurare. Binele nu trebuie
cautat numai in afara omului, ca daca s-ar gasi numai in afara si ar fi inaccesibil lui ar fi inutil. Astfel nici lumea
nu ar fi buna, nu ar avea bunatate in ea insasi.

Experienta umana confirma ca in lume e bine, ca lumea e buna, ca binele e in lume si in om, dat fiind
faptul ca omul si lumea se intrepatrund. Ca binele sa fie cu adevarat bine el trebuie sa fie accesibil fiecarui om
pentru ca si omul e o parte a lumii. Participarea oamenilor la bine trebuie sa nu creeze dispute, ci sa fie cauza
unirii dintre ei. Binele e Dumnezeu si imparatia Lui. E asadar personal si realitate personala. Dumnezeu ca spirit
absolut este Binele Suprem atat in inteles metafizic cat si in inteles moral si-si descopera vointa sa prin legea
morala. Potrivit invataturii crestine binele nu e o idee ci persoana sau mai precis treime de persoane. “nimeni nu
este bun fara numai unul Dumnezeu” (Mt. 19, 7).

Sf. Grigorie de Nyssa: Dumnezeu e binele inainte de toate si in mod legitim binele. In firea lui este
bunatatea. Ca si Dumnezeu binele e si dincolo de lume si in lume si in om. Se ofera tuturor oamenilor pentru ca
toti sunt creati dupa “chipul Sau” si chemati la “asemanarea cu El” (Fac. 1, 28). Prezenta lui Dumnezeu in lume si
in om constituie cauza unitatii lumii si a unirii dintre Dumnezeu, cosmos si om, ca si a oamenilor intruolalta.
Existenta omului isi are originea in actul creator al lui Dumnezeu.

Omul isi are fiinta imprumutata. Avand inceput omul se gaseste intr-o continua miscare catre tinta sa
finala, intr-un proces de schimbare ontologica. Destinul uman implica urcusul de la chip la asemanare, respectiv
de la omul vechi la omul nou.

Schimbarea omului nu se identifica cu schimbarile ce au loc in cosmos. Nu este determinata din

exterior, ci launtric si realizata prin intalnirea mintii cu inima (in rugaciunea curata).

Inclinatia omului spre bine sau rau

Implica sau presupune schimbarea axiologica ce determina propria lui antologie. Nu omul creaza
binele ci acesta exista obiectiv, iar omul e chemat sa participe la el si sa si-l improprieze tot mai mult “urcand din
inceputuri prin inceputuri care nu au niciodata sfarsit (Sf. Grigorie de Nyssa).

Participarea omului la bine e un act de ascultare, de acord al vointei sale cu vointa dumnezeiasca.
Cosmosul intreg participa mai plenar la bine prin om.

Potentialitatile bune ale cosmosului trebuie actualizate prin lucrarea buna a omului. A lucra asupra
cosmosului inseamna insa a lucra asupra trupului si mintii noastre, eliberarea trupului si a mintii omenesti de
7
placere, inseamna dupa Sf. Maxim Marturisitorul un plus de bine, nu doar in trupul si in viata omului ci si in
destinul cosmosului. Expresia concreta a prezentei binelui in om si in lume este transfigurarea sau
indumnezeirea. Sfantul Maxim vorbeste despre o indumnezeire a cosmosului.

Cunoasterea binelui

Daca binele se identifica cu Dumnezeu (creatia e buna prin participare, Dumnezeu e bine in sine),
cunoasterea binelui se identifica cu cunoasterea lui Dumnezeu (Ioan 17, 3). Binele nu e un obiect, ci realitatea
personala ce intra in comuniune cu omul, urmeaza ca si cunoasterea lui se va realiza la nivelul relatiilor de
comuniune personala. Omul intra in comuniune in integralitatea fiintei sale. Aceasta comuniune personala se
deschide cu descoperirea lui Dumnezeu din propovaduirea Bisericii (sa si comunitata). Ea poate sa se nasca si
prin descoperirea prezentei lui Dumnezeu in lume in calitate de creator si sustinator al ei. Prezenta lui
Dumnezeu in viata oamenilor sau in cosmos este o chemare. Omul este chemat sa dea un raspuns asteptarii
dumnezeiesti. Timpul (Pr. Staniloae) e intervalul intre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul omului.
Descoperirea lui Dumnezeu arata iubirea lui fata de om si fata de lume. Binele e bine daca se imparte, risipeste,
daruieste. Dumnezeu e binele in sine care se risipeste in cosmos prin ratiuni. Cunoasterea lui Dumnezeu se
realizeaza prin raspunsul iubitor al omului la iubirea lui Dumnezeu. Cu cat participam la iubirea Lui mai mult cu
atat Il cunoastem mai bine si cu cat il cunoastem mai bine cu atat Il iubim mai mult. Iubirea este cel mai bun
instrument de cunoastere. Daca in fiinta Sa Dumnezeu ramane necunoscut in Iisus Hristos intalnim chipul
deplin al lui Dumnezeu, precum si al omului. Omul Hristos transfigureaza umanul si binele omenesc este intr-un
urcus permanent. Dumnezeu e cunoscut in lucrurile Sale necreate, in persoane si in actiuni istorice(Sf. Maxim
Marturisitorul). Sf. Nicodim Aghioratul vorbeste despre fiinta, energii si persoana. Energiile divine necreate ne
trimit catre cosmologie. Persoana ne trimite catre istorie. Teologia istoriei cu cosmologia se intalneste in om.
Cea mai evidenta schimbare – schimbarea la fata a Domnului. Domnul e prezent in intreaga fire umana.

Aceasta descopera iubirea lui fara de margini si libertatea lui creatoare sustinatoare. Cunoasterea
binelui nu are limite. Binele autentic e infinit dupa cum fara de limite e cunoasterea lui Dumnezeu. Realitatile
concrete in care cunoasterea binelui sunt: lumea (cosmosul), omul, Mantuitorul Iisus Hristos. Daca privim in
jurul nostru putem sa cunoastem binele.

Lumea poate fi mijloc de cunoastere a binelui (toate oglindesc bunatatea lui Dumnezeu – Origen) asa
cum este mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu. Lumea vorbeste despre binele dumnezeiesc pentru ca se
impartaseste de binele dumnezeiesc. Natura asteapta rascumpararea fiilor lui Dumnezeu. In momentul in care
omul a cazut stihiile vroiau sa scape de om (Sf. Simeon Noul Teologul). O data transfigurat trupul omenesc
natura revine la frumusetea initiala. Lumea da marturie despre bine pentru ca se impartaseste de bine avand in
sine binele harului dumnezeiesc. Lumea insa nu are in sine intregul bine pentru ca energiile sunt mult mai
multe. Dumnezeu nu e doar energie ci si persoana. Lumea da marturie despre bine dar nu e ea insasi Binele. E
buna pentru ca e rodul lucrarii lui Dumnezeu si pentru ca gazduieste in ea prin energiile divine necreate pe
Dumnezeu Insusi. Lumea creata da marturie despre Creator. Dupa cadere insa lumea este afectata, iar prezenta
lui Dumnezeu in ea este mai greu sesizabila. Consecintele caderii sunt reale chiar dupa venirea Domnului Iisus
Hristos. Si in conditiile restaurarii lumii ne aflam in continuare intr-o lume cazuta. Omul a cazut mai intai
sufleteste si a murit cu moarte sufleteasca si vesnica, apoi trupeste. Restaurarea are loc la fel. Mai intai
duhovniceste, apoi la cea de a doua venire si trupeste. Indumnezeirea trupului numai dupa transfigurarea lumii.

Luarea la cunostiinta a raului din lume provoaca dorul si nostalgia binelui. In viziunea ortodoxa insa
nostalgia binelui nu e doar una paradisiaca ci nostalgia imparatiei, a indumnezeirii firii omenesti.

Restaurarea
– firea cazuta restaurata e firea lui Adam
– firea transfigurata e mai presus de firea lui Adam (cea indumnezeita).

8
 Curs 5

Omul (prezenta binelui in om) insusi e factor de cunoastere al binelui mai ales analizandu-si propriile
puteri va intelege intelepciunea infinita a lui Dumnezeu. Cazut in pacat, restaurat in Hristos, omul pastreaza
“inrudirea cu Dumnezeu”, fiind chipul/fata Lui. Chiar pacatos fiind omul nu inceteaza sa oglindeasca in el
arhetipul chiar daca o face intr-un mod foarte palid.

Omul e o fiinta logica (rationala) creat dupa modelul Logosului divin. Indepartadu-se de pacat si
impropriindu-si lumina dumnezeiasca el se face insusi lumina.

Va oglindi lumina si puterea Logosului dumnezeiesc dar numai in relatie cu Logosul dumnezeiesc va
constientiza profund Binele din el insusi. Cunoasterea binelui va fi rod al comuniunii personale care presupune
curatia inimii. Constiinta absentei binelui ca stare naturala a celor care au fost create “bune foarte” – face sa
apara in om dorinta, nazuinta dupa bine. De aceea Dumnezeu Hristos fericeste pe cei care “inseteaza si
flamanzesc dupa dreptate”.

Parintele Petroniu – Sf. Nifon al Constantianei

-cea mai larga prezentare a vietii unui sfant
-s-a pastrat imaginea judecatii finale(vedenia sa)
-Sorin Dumitrescu a analizat pictura judecatii
-prezenta la judecata a paganilor, care nu au cunoscut legea lui Hristos dar din fire au tinut-o potrivit constiintei
lor, dar datorita faptului ca nu au avut Botezul ortodox participa cu toate simturile mai putin cu simtul vederii.

Evanghelia e plinatatea firii si plinatatea legii. “Cel care se judeca pe sine toata viata, nu se mai duce la
judecata”. Adevaratul bine e cel care se impartaseste. Iubirea nu socoteste niciodata (cand risipeste), dar e si
singura care socoteste(in dar trebuie intoarsa). “Iubirea e singurul bun care se inmulteste cand se risipeste.”
(proverb persan)

Binele si virtutea

Intrucat binele nu e o idee, concept, principiu impersonal, ci Dumnezeu cel personal si efect al lucrarii
lui Dumnezeu, urmeaza ca virtutea in calitate de bine infaptuit, constant isi ia fiinta din relatia personala cu
Dumnezeu. Virtutea in calitate de putere se va gasi in cele din urma in vointa lui Dumnezeu. Conformitatea
vointei e mai mult decat un habitus (stare dobandita prin deprindere, obisnuinta de a indeplini un cuantum de
principii morale). Nu le exclude pe acestea dar nu se reduce la ele. Virtutea e o putere general vorbind.
“Dumnezeu detine orice virtute” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre rugaciune).

Sf. Maxim Marturisitorul: Iisus Hristos e “fiinta virtutii”.

Vointa lui Dumnezeu se intipareste in firea omului, asa incat virtutea va fi conformitatea vointei umane
cu firea. Activitatea conforma firii implica relatia de comuniune cu Dumnezeu (ceea ce dupa pacatul stramosesc
nu se mai poate constata). Prin urmare virtutea e participarea constanta, libera si constienta a omului la
bunatatea lui Dumnezeu. Fara acest gen de participare nu poate exista virtute in sens crestin. Desavarsirea de
sine ca virtute autonoma este o miscare in interiorul firii, dar totul se petrece in limitele stricte ale orgoliului,
care este opusul virtutii. “Fara Dumnezeu, virtutile sunt vicii stralucitoare” (Fer. Augustin)

Asa zisele “virtuti naturale” ale omului se datoreaza faptului ca omul are pecetea lui Dumnezeu, ca e
chip al Sau. Iubirea, pacea, generozitatea, exista la om in mod natural dar nu atat ca virtuti ci ele sunt native, mai
degraba ca trasaturi firesti ale personalitatilor adulte educate. Fara Dumnezeu ele pot fi folosite, din nefericire,

9
nu numai spre bine ci si spre rau. Buna lor folosire e posibila numai prin luminarea de catre Dumnezeu. (si
umanismul are chipul binelui, “lupta finala va fi intre uman si divino-uman” – I. Popovici)

Dupa cum lampa cu ulei nu va lumina de nu se va atinge de flacara, tot asa si sufletul cu virtutile lui
naturale va ramane stins si intunecat, inchis in limitele lui naturale daca nu va primi luminarea harului lui
Dumnezeu. Fara acesta virtutile naturale nu inseamna altceva decat posibilitati indoielnice. Virtutea e calea de
mijloc. Virtutea corespunde vietii potrivit naturii.

Aceasta ideea a fost pusa in circulatie de filosofia stoica. Crestinismul a preluat-o si valorizat-o altfel.
(Filosofii au fost primii profeti dintre pagani). Filosofia a ajuns la o fundatura existentiala. Viata nu mai are sens
–stoicii- si ajung la deznadejde, sinucidere.

Platon spune ca virtutea este “privirea spre cel care este intr-adevar bun”. Sfintii Parinti spun ca desavarsirea e
vederea lui Dumnezeu. Nu exista o discordanta intre natural si har. Domnul a facut ca sa straluceasca harul din
om. Socrate le-a numit “Deimon”, dar nu se stia catre ce nazuia sufletul. Omul nu nazuieste catre un principiu ci
catre o persoana. Finalitatea harului din noi e intalnirea cu Persoana care lumineaza harul din noi.

Oarecum stoicii s-au apropiat de conceptul de “persoana”. Harul e o prelungire a lucrarii unei Persoane.
Fiinta e o abstractiune a mintii, ceva general. Iubirea e fundamentala cand vorbim de Persoana. Crestinismul
pune iubirea in centrul ontologiei sale. De aceea nu separa ontologicul de etic. Harul se inmulteste nu pentru
stradaniile omenesti, ci potrivit milostivirii dumnezeiesti.

In crestinism au existat doua atitudini fata de filosofie: demonica (inchinare a lumii) si de a asuma
cultura cultura antichitatii intr-un mod pozitiv (Sf. Vasile cel Mare) Crestinismul boteaza anumite concepte si
idei ale antichitatii.

Aristotel defineste virtutea astfel: “O dispozitie stabila… care produce totdeauna o anumita fapta care
se caracterizeaza drept cale de mijloc; ca un echilibru intre exigentele aflate in conflict”. Daca omul pastreaza
starea de existenta dupa fine va ramane in virtute.

Sf. Ignatie Briancianinov – stare paradisiaca, postedenica, transfigurarea.

1. conformitate intre firea umana si chip
2. distorsionata prin pacat (neconformitate cu chipul lui Dumnezeu)
3. indumnezeirea firii omenesti

Stiinta se ocupa cu firea cazuta. Eshatologia ne descopera originea (Sf. Max Marturisitorul). Idealul
omenesc nu e starea paradisiaca, ci cea eshatologica. (Sf. Maxim). Crestinismul propune o nostalgie eshatologica.
“Iisus Hristos sau restaurarea omului” apoi indumnezeirea omului. Mantuirea e restaurare apoi indumnezeirea.
Crestinismul nu are o viziune ciclica asupra omului ci una deschisa, nostalgia invierii. Riturile originii pagane
duc catre originalitatea paradisiaca. Sf.Simeon Noul Teolog spune ca raiul a fost zidit in ziua a opta. Adam era
chemat sa se uneasca cu Dumnezeu. Imparatia era o nostalgie viitoare.

Ne intrebam care e starea naturala a omului? Care este criteriul in functie de care el va putea afirma ca
e in stare naturala, ca se comporta in limitele naturale? Conformitatea in ceea ce facem noi astazi si virtutea e
acelasi lucru? Nu orice fel de bine e in conformitate cu Dumnezeu. Iubeste si fa ce vrei. Cand iubesti pe
Dumnezeu faci voia Lui.

In lume nu exista un asemenea criteriu. Omul nu este acest criteriu.Nu in om aflam notiunea de bine
plenar. Exista 3 stari ale fiintei umane. Desi restaurati noi ne aflam intr-o stare cazuta. Sf. Siluan Atonitul are
plansul lui Adam. Criteriul il gasim la creator. El ne descopera care e firea autentica, El ne descopera prin
revelatie criteriul in functie de care ne definim propria natura. Omul se cunoaste pe sine numai prin Dumnezeu.
Orice cunoastere omeneasca presupune teologia.In Iisus Hrsitos umanul e descoperit in chip deplin. Orice
cunoastere umanista e idolatra.

10
 Omul ia cunostiinta de starea sa naturala numai in lumina revelatiei lui Dumnezeu. Potrivit revelatiei
naturale omul nu se mai afla in starea in care a fost creat de Dumnezeu. Noi ne aflam intr-o stare mai inalta
decat Adam – prin Botez (asemanare, restaurarea firii in starea cea dintai), asemanarea o dobandim prin virtuti
si prin Sf. Treime. (Mirungere – darul Duhului Sfant). Mai prejos decat Adam – dupa trup noi suntem in
continuare in starea postedenica, prin venirea lui Hristos ea nu a fost restaurata, bolile si suferintele omenesti
nu au fost restaurate de Hristos. Omul a fost creat ca incununare a creatiei apoi restaurarea cosmosului si trupul
omenesc (cea mai inalta plasticizare a cosmosului).

Heidegger spunea ca existenta umana a existat spre moarte (trupesc da, dar nu si sufleteste).

Ceea ce noi numim natural nu mai este natural ci nenatural, cazut in pacat. Cel care pacatuieste botezat
fiind pierde harul botezului (Diodor al Foticeei). Numim existenta aceasta naturala pentru ca omul pe aceasta o
cunoaste, nu alta. O numeste naturala pentru ca s-a obisnuit cu ea, fara ca ea sa mai fie ceea ce a voit si a creat
Dumnezeu. Dumnezeu ingaduie existenta noastra cazuta, are cu ea un plan. Ceea ce stim din existenta naturala
de dincolo de pacat e ca ea era un mod de existenta neamestecata cu vreun element eterogen (raul), omul
indeplinind in mod constient si liber voia lui Dumnezeu pana la cadere. Prin urmare, numai modul de existenta
in care e implinita voia lui Dumnezeu e unul dupa fire, natural. Naturalul uman nu e izolat de divin, omul e
natural daca indeplineste voia Lui. Pacatele firii sau impotriva firii sunt pacate impotriva lui Dumnezeu. Traieste
“dupa fire” omul care isi foloseste toata puterea in scopul pentru care a fost creat, asemanator cu Dumnezeu.
Atata vreme cat omul incalca voia lui Dumnezeu e gresit sa afirmam ca ramane in starea lui naturala, ca ar fi o
fiinta virtuoasa. Adevarata participare la Dumnezeu presupune si cunoasterea deplina a lui Dumnezeu
(conformitate intre credinta mea si descoperirea lui Dumnezeu). A crede – a fi credincios lui Dumnezeu, a
implini poruncile lui Dumnezeu (Sf. Grigorie Palama). Nu avem toti acelasi Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu e si
om. Prin Hristos cunoastem divinitatea pentru ca in Hristos divinul s-a unit cu umanul. Religia (unirea) deplina
se realizeaza in Hristos.

Noi trebuie sa ne conformam harului “haina luminoasa” – haina paradisiaca. Dupa cadere Dumnezeu a
facut lui Adam tunici de piele. Viata Parintelui Nicolae Planas – pruncii vedeau minunile care se intamplau cu N.
Planas. Se ruga Sf. celor fara de arginti.

Pentru ochii duhovnicesti lumea e alta decat cea pe care o vedem noi. Noi vedem lumea si omul potrivit
pacatului din noi. Imaginea lumii e cea infatisata de Hristos si sfintii Lui.

Dupa Aristotel virtutea e considerata drept cale de mijloc intre doua extreme. O intalnim si la Sfintii
Parinti : “dreapta socotinta”, discernamant. Sf. Iustin Martirul si Filosoful avea o viziune asumativa, acei “logoi” –
ratiuni seminale. Mantuitorul a venit inainte de toate sa mantuiasca lumea.

 Virtutea se afla in relatie cu afectele si actiunile in care excesul este gresit si insuficienta blamata…deci
virtutea este o anumita cale de mijloc, tinta ei fiind masura dreapta dintre doua extreme.
 Virtutea nu e simpla stare habituala insusita prin deprindere ci mai degraba expresia existentei extatice, a
existentei care se defineste numai in relatie cu un altul, cu Dumnezeu virtutea nu se limiteaza la calitatile
impropriate de umanitate. “Daruind voi dobandi”.
 Virtutile nu sunt asadar comoditati individuale sau roada comoditatii prin care ocolim extremele. Finalitatea
virtutii nu este numai in noi, ci trebuie sa savarsim binele inchinandu-ne viata noastra lui Dumnezeu si
semenilor.
 Virtutea nu e starea egoista de echilibru in raport cu semenii si cu Dumnezeu, ci starea de comuniune activa
cu realitatile prin care eu ma definesc in calitate de om. Dar a fi in comuniune cu Dumnezeu inseamna a trai
viata potrivit poruncilor Lui. Ca sa stabilesc echilibru sau calea de mijloc am nevoie de un criteriu obiectiv
care sa-mi arate extremele, lipsa si excesul. Acest criteriu nu-l gasim nici in firea asa zis naturala, nici in
societate ci in revelatie. Criteriul este Hristos. Mantuitorul ne invata ca “fara Mine nu puteti face nimic/ din
ceea ce este adevarat bun” (Ioan 15, 5). Unirea cu Domnul umple viata omului de putere si-l face sa biruiasca
slabiciunile si excesele. “Singurul bun care ne-a mai ramas din paradis e lenea” (Ortega).
 Unirea cu Hristos umple viata de harul lui Dumnezeu care ne ofera si virtutea cumpatarii. Ceea ce putem
dobandi prin propriile noastre puteri dobandim prin harul lui Dumnezeu. Desi virtutile se nasc din harul lui

11
 Dumnezeu ele nu lucreaza in om in chip irezistibil incalcand vointa omeneasca (pilda talantilor). Bucuria,
pacea si celelalte virtuti sunt roade ale Sf. Duh si ale stradaniilor personale.
Grija noastra nu trebuie sa fie aceea de a dobandi aritmetic virtutile caci atunci ele devin “vicii stralucitoare”.
Scopul vietii crestine e dobandirea Duhului Sfant si in El avem virtutile (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Serafim de
Sarov).

Solidaritatea virtutilor

Virtutile se gasesc intr-o relatie organica unele cu altele. O virtute cuprinde pe cealalta, este sustinuta
de alta. Duhul libertatii face posibile virtutile, este izvorul lor. Nu dobandirea aritmetica a virtutilor cu
dobandirea Duhului Sfant ca izvor al lor este sensul vietii crestine. In Duhul lui Dumnezeu virtutile sunt
inseparabile. Sf. Simeon Noul Teolog considera ca dobandirea unei virtuti inseamna dobandirea tuturor
virtutilor. Separarea lor de legaturile organice dintre ele si de viata in Hristos deformeaza firea virtutilor.
Virtutile crestine sunt nu doar credinta, nadejdea, dragostea, ci si smerenia, ingaduinta, blandetea, barbatia,
discernamantul, etc. Smerenia si virtutile inrudite cu ea inceteaza insa sa mai aiba de fapt valoare atunci cand nu
sunt insotite de sinceritat, barbatie si conditia existentei lor nu face posibila implinirea binelui in cadrul
relatiilor interpersonale.

Binele e o realitate universala nu individuala.

Virtutea ingaduintei nu trebuie sa anuleze dreptatea. Smerenia nu va anula barbatia. Barbatia nu se va

substitui smereniei sau ingaduintei mai ales atunci cand altii fac nedreptate sau cand lumea e dominata de
institutii sociale nedrepte. Crestinismul e ingaduitor dar nu ingaduitor cu raul si nici indelung ingaduitor cu
slabiciunile sale si ale altora. Mai mult chiar ingaduinta nu poate merge pana la acceptarea nedreptatii. Ea nu
poate sa nu protesteze fata de nedreptatea facuta aproapelui sau mediului social. Ea nu trebuie confundata cu
lasitatea.

“Ingaduinta e atunci cand cineva suporta nedreptatea care se face lui insusi, iar lasitatea (lipsa de
curaj) e atunci cand toleram nedreptatea care se face altuia.

Onestitea e atunci cand omul lupta pentru altul, iar obraznicia cand libertatea de a vorbi e folosita in
interes egoist” (Sf. Ioan Gura de Aur, “Omilii la Facere”)

Virtutea ingaduintei este cu adevarat virtute in relatie cu barbatia si onestitea si invers.

Cultivand virtutile crestinul nu lucreaza de unul singur ci conlucreaza cu harul lui Dumnezeu, in
vederea biruirii raului. Biruind raul din el si din lume omul se face impreuna lucrator cu Hristos la biruirea celui
viclean si participand sau partas la slava lui Dumnezeu.

Virtutea inseamna deopotriva biruinta raului si pomovarea binelui. Viata crestina presupune
transformarea inimii iubitoare de sine in inima atotiubitoare. Ca sa biruiasca raul si sa dobandeasca virtutea,
crestinul trebuie sa paraseasca egoismul si sa asculte faptuitor de vointa lui Dumnezeu. Performanta individuala
fara smerenie si ascultare de voia lui Dumnezeu poate fi habitus insa nu virtute, o performanta orgolioasa, un
pacat devizat “dupa cum intunericul nu are legatura cu lumina tot asa si cel mandru nu are legatura cu virtutea”
(Sf. Ioan Scararul “Scara treapta 23).

Definind virtutea Sf. Maxim Marturisitorul spune: “Unirea slabiciunilor omenesti cu puterea lui
Dumnezeu” (Raspunsul catre Talasie 56). Pentru acest motiv performantele omenesti fara smerenie si
ascultarea de Dumnezeu pot fi uneori realizarea unui bine partial (de ordin social sau individual) dar nu vor fi
niciodata virtuti.

12
 Fara ajutorul lui Dumnezeu, virtutile sunt de neatins, irealizabile.Virtutea ramane un simplu produs
omenesc in interiorul naturii, o instruire morala, fara a fi biruirea celui rau si participare la imparatia lui
Dumnezeu, cu atat mai putin. Sf. Ap. Pavel: “Tot ceea ce nu este din credinta e pacat” (Romani 14, 23). In viata
crestinului totul trebuie raportat la Dumnezeu Binele suprem: “ori de mancati, ori de beti, ori de altceva faceti,
toate spre slava lui Dumnezeu sa faceti” (1 Cor. 10, 31).

Crestinul e chemat sa ofere orice fapta si orice gand, orice clipa a vietii sale lui Hristos. Prin urmare nu
este posibil ca viata virtuoasa sa fie independenta de Hristos, de invierea Sa.

Egoismul si interesul personal nu sunt intamplatoare, ci sunt forme de criza ale omului insensibil la
noua ontologie, la faptul ca a devenit madular al trupului lui Hristos.

Sentimentul plinatatii, al vietii noi, pe care doar Domnul Hristos o ofera te elibereaza de angoasa
stricaciunii si a mortii, te ajuta sa devii din egoist generos din pacatos virtuos. Orice gand, cuvant, fapta, care se
refera la Hristos cultiva comuniunea cu El si oricine traieste in Hristos este firesc sa se configureze dupa Hristos,
dupa modul Lui de a fi, iar aceasta configurare dupa Hristos Binele ipostaziat e virtutea.

Daca virtutea care are calitatea de a fi moralmente buna, care-l orienteaza pe om spre bine presupune
o existenta dreapta, inseamna ca singura optiune funamental dreapta e Hristos.

Evaluarea dreapta a obisnuintelor, faptelor, gandurilor nu va putea califica drept virtuti si obisnuinte
faptele, cuvintele, gandurile noastre fara Hristos. Adevarata virtute rezulta dintr-o alegere existentiala corecta
inradacinata intr-o orientare precisa, fara echivoc, in sensul scopului ultim – participarea la imparatia lui
Dumnezeu. Ori nu poti participa la ea fara Hristos, Duhul Sfant, Biserica.

Sofronie de Essex: trei lucruri sunt de neinteles pentru viata crestina: o credinta nedogmatica,
neeclesiala, neascetica.

Asadar virtutea nu poate exista in afara credintei articulata dogmatic si traita si eclesial-liturgic si
ascetic.Virtutea nu se naste din asa-zisa credinta autonoma. Sfantul Grigorie Palama face o distinctie intre
credinta in Dumnezeu si credinta lui Dumnezeu. Monahul e traitor cu Dumnezeu.

A lega virtutea de tendinta de autoperfectionare e o greseala. (Trebuie sa iesim din inchinarea fata de
sine. Nu pentru viata noastre trebuie sa ajungem la desavarsire ci pentru Dumnezeu. “De acum nu mai traiesc
eu…” dobandirea unei vieti in Dumnezeu, dau intaieteatea vietii lui Hristos).

O autodesavarsire care nu ma conduce la imparatia lui Dumnezeu nu poate fi virtute. Virtutea crestina
este deschisa de Hristos, are izvorul in Hristos si tinde spre unirea deplina eshatologica cu El. Hristos este
inceputul si sfarsitul virtutii, fiinta virtutii (Sf. Maxim Marturisitorul).

Vointa virtuoasa e plasarea in preajma prezentei binelui ca realitate personala, vizand nu numai viata
activa controlata de cenzura constiintei ci si fiecare manifestare a omului in calitate de fiinta vie.

Virtutea vizeaza pana si subconstientul uman (visam noaptea ce traim ziua), pana si starea de somn in
vise. Practicarea rugaciunii lui Iisus ne arata ca rugaciunea poate fi neincetata, ca ea poate infrumuseta
gandurile cele mai adanci, miscarile cele mai fine ale sufletului, cuvintele, faptele si toate gesturile omului. Sfintii
nu sunt mareti in cele mari, ci si in cele mici, in fiecare gest, in gingasia fiecarei fapte imediate.

13