CURS 1 6 octombrie 2006

TEOLOGIA MORALĂ

În calitate de Religie adevărată, creştinismul presupune Revelaţie, credinţă, doctrină, dar presupune
şi o viaţă trăită conform credinţei şi doctrinei.
De-a lungul istoriei, creştinismul şi-a dezvoltat o doctrină, un sistem de învăţături teoretice cu privire
la Dumnezeu, la om, şi vocaţia acestuia, plecând întotdeauna de la Revelaţie.1 Astfel au apărut dogmele,
care au dat naştere, la rândul lor, la disciplinele teologice.
Mintea umană descreştinizată nu mai percepe Revelaţia. Creştinismul nu s-a limitat la elaborarea
unui sistem, la a face o doctrină, ci s-a interesat de modul de viaţă pus în slujba doctrinelor şi credinţelor
revelate şi formulate de Biserică. Învăţătura Bisericii presupune un mod de trăire; altfel am avea de-a face
cu o ideologie, la care ne supunem sau nu, fără consecinţe. Învăţătura Bisericii este un produs cerebral, dar
fundamentat pe trăirea adevărului revelat, presupune trăirea.
Nu toate adevărurile de credinţă pot fi trăite la fel de toţi oamenii. Există anumite grade date de
sistemul adevărurilor de credinţă şi de posibilităţile fiecăruia dintre noi.
Sf. Grigorie de Nyssa („Tratat despre desăvârşire”) spune că „energiile bune ale lui Dumnezeu
trebuie imitate în viaţă pe cât posibil. (Ex. pilda talanţilor) Dintre acestea imităm câte putem; faţă de cele
pe care firea omului nu le poate imita trebuie să avem respect şi să ne închinăm lor.”
Blaga vorbeşte despre om ca „fiinţă plasată între mister şi revelare”.
Nu putem imita opera de răscumpărare, naşterea fără păcat, etc. Faţă de ele noi ne închinăm şi le
respectăm. Căci cu cât cunoaştem mai mult, cu atât rămâne un infinit necunoscut, ce trebuie respectat.
Preocuparea Teologiei Morale vizează tocmai modul de trăire al adevărului de credinţă. Aceste
norme pe care le impune trebuie văzute ca jaloane ce ne păstrează comportamentul între nişte limite, în
afara cărora ne pierdem; păcatul părinţilor. Aceste porniri nu sunt atentate la libertatea noastră ci moduri
în care libertatea capătă o direcţie. Independenţa omului va fi legată de ceea ce este firesc.
Mântuirea are două aspecte:
• Obiectivă: tot ce a înfăptuit Dumnezeu, mai ales prin Hristos, pentru mântuirea oamenilor.
• Subiectivă: modul în care ne împropriem roadele mântuirii obiective – posibilitate prin credinţă
şi fapte bune – obiectul moralei creştine
Obiectul moralei creştine – faptele omeneşti. Morala evaluează faptele omului în funcţie de relaţia
cu voia lui Dumnezeu. Ea prescrie şi norme în funcţie de care fapta omului trebuie să capete o perspectivă
conform cu Revelaţia, nu cu raţiunea. Căci caracterul (i)moral al faptelor e dat tocmai de relaţia / lipsa
relaţiei cu voinţa lui Dumnezeu.
Kant spunea că norma în care ne orientăm viaţa trebuie să fie universală.

1
Blaga afirmă că după cădere, taina creşte mai mult pentru om. Poate este un interes pentru mistica orientală; poate că are loc o
repăgânizare a lumii, proces ce corespunde minţii naturale o omului.

1
 Norma obiectivă e voinţa lui Dumnezeu, care devine astfel criteriu de apreciere al moralităţii
faptelor.
Trebuie precizat, apoi, că obiectul moralei nu îl constituie numai faptele bune, ci şi faptele
moralmente rele, fără a face totuşi din ele preocuparea primă a moralei. Părinţii nu au în spiritualitatea
ortodoxă tratate de demonologie; există doar puţine tratate de acest fel în literatura teologică
contemporană (în Occident abundă astfel de tratate).2 Studierea răului nu a fost deci o preocupare expresă.

Etimologia
Disciplina se numeşte Morală Creştină. În limba greacă nu există cuvântul morală, ci cuvântul etică.
Dar prin cuvântul etică, grecii înţelegeau ceea ce înţelegem noi prin morală. În manualele noastre de
morală se insistă pe o diferenţă artificială între morală şi etică (Atanasie Mironescu este cel ce face pentru
prima dată această diferenţă).
Adjectivul latinesc moralis, -i = ceea ce este conform cu comportamentul.
Grecescul τὸ ἔθος = obicei = τὸ ἠθος – ἠθικι = etică
Morala se fundamentează pe obicei dar obiceiul nu este întotdeauna moral.
τὸ ἠθος - obicei împropriat printr-o anumită metodă, comportament ( mai mult decât obiceiul )
ἠθικι – folosit pentru prima dată de Aristotel – disciplină ce studiază comportamentul uman.
τὸ ἠθος –τά ήθεα = locuinţa oamenilor şi a animalelor (locul în care avem siguranţă şi linişte) –
sec. al IX- lea – Homer
Aristotel va scrie câteva tratate de etică.
În Noul Testament nu apare prea des. τὰ ἡθεα 1 Co 15:33 „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”;
Lc 1:9 κατα τό εθος – după obiceiul; Lc 22:39 „după obicei în muntele măslinilor”; FA 6:14 etos –
datină naţională.
S-au făcut diferenţe între morală şi etică, dar în cele din urmă înseamnă acelaşi lucru. Pentru filosofi,
etica era mai folositoare pentru abstractizarea principiilor generale ale comportamentului uman prescris de
filozofie. Etica apare ca o disciplină care nu era normativă deoarece se fundamentează pe mintea omului.
Se prezintă ca o disciplină independentă şi mai obiectivă decât morala.
Morala este legată de un grup social, de un sistem religios. A fost înţeleasă ca disciplină care
prescrie norme de urmat, mai mult sau mai puţin obligatorii. A fost abordată de sistemele religioase pentru
că avea acest caracter practic.
Distincţia aceasta apare în secolul al-XIX-lea şi în spaţiul creştin, protestanţii preferând termenul de
etică iar ortodocşii şi romano-catolicii cel de morală.
În latină avem cuvântul: mos, moris şi adjectivul moralis, -e, care defineşte comportamentul.
Cel care foloseşte pentru prima dată termenul de morală este Seneca: Philosophia Moralis. El
exprimă astfel punctul de vedere al lui Aristotel referitor la „înţelepciunea practică”. Iar obiectul acestei
înţelepciuni a devenit morala.

2
De citit Mihail Bulgakov, Maestrul şi margareta

2
 Deşi pentru noi morala şi etica sunt sinonime, cursul se va numi morală creştină pentru că vorbim o
limbă latină şi pentru că, în limbajul nostru curent, etica desemnează principiile abstracte ale moralităţii,
iar morala are un caracter practic.

Obiectul Moralei
Îl constituie faptele omeneşti. Acestea sunt studiate şi de alte discipline: dreptul, sociologia, istoria,
etnologia, economia politică, antropologia, etc.
Diferenţa între morală sau modalitatea în care faptele morale devin obiectul ei şi modul cum sunt
tratate în celelalte discipline, constă în faptul că morala ia în considerare faptele omeneşti conştiente şi
libere, faptele care implică persoana. Instinctele, actele inconştiente, reflexele, automatismele, par a nu fi
obiecte ale moralei. Însă acestea sunt tot forme de manifestare a personalităţii, ele putând fi controlate de
nivelul superior al omului, deci pot deveni fapte responsabile, neputându-le exclude din obiectul moralei.
Dacă gândim instinctele în interiorul unei psihologii animalice, atunci putem accepta că nu sunt obiectul
moralei.
Sunt excluse faptele responsbile săvârşite din frică sau din constrângere. În istoria creştinismului,
unii creştini au preferat să moară, dar alţii au cedat în persecuţii şi Biserica i-a înţeles. Există limite la care
unii nu pot rezista. Însă, omul are posibilitatea de a ajunge spiritual până şi-n trup şi carnal până şi-n
suflet.

Curs 2 13 octombrie 2006

Metode de cercetatare
Morala are metodele de cercetare ale celorlalte ştiinţe noologice: observaţia, analiza, sinteza,
informaţia, inducţia, verificarea, experienţa (experierea fiecăruia în parte a datului revelat).
Conţinutul şi mesajul moralei nu este determinat exclusiv de rezultatul metodelor, ci de revelaţia lui
Dumnezeu. Morala nu se mulţumeşte numai cu descrierea, explicarea şi analiza fenomenelor, ci le
raportează la anumite valori.
De exemplu, în Drept unul din criterii este obiceiul pământului. În morală nu e aşa: nu majoritatea
constituie criteriul, modelul, ci elitele. Important nu e constatarea sociologică a ceea ce constituie
majoritatea, ci mesajul lui Dumnezeu şi elitele ce se ghidează după el.
Morala apreciază faptele, vorbele şi gândurile noastre şi le raportează la Dumnezeu Însuşi. Ea nu se
mulţumeşte să constate calitatea faptelor omului prin raportarea la voinţa dumnezeiască, ci vrea să dea
calitate şi perspectivă faptelor trecute, prezente şi chiar viitoare. Ea vrea să dea o anumită orientare
conduitei omului, în funcţie de normele la care se raportează toate formele de manifestare a personalităţii
omului.
Morala este disciplina care:
1. stabileşte şi prezintă în mod sistematic şi critic normele după care omul trebuie să-şi orienteze
viaţa;

3
 2. prezintă sistematic modalităţile prin care omul reuşeşte, în funcţie de normele şi valorile
respective, să înfăptuiască binele moral.

Bibliografie:
Mihai Rolea: Actul reflex uman: stimul-aşteptare-reflex
(reacţii)
Idem: Actul reflex animal: stimul-reflex
MORALA CA DISCIPLINĂ TEOLOGICĂ

Există multe sisteme morale sau etice. Morala Creştină nu se fundamentează exclusiv pe Raţiune, ci
pe Revelaţia Divină.
În romano-catolicism, până la Conciliul II Vatican, morala se baza doar pe raţiune (perspectivă
preluată de Alexandru Mironescu în primul manual de morală românesc).
Deşi pentru realizarea obiectivului ei morala primeşte aportul celorlalte discipline teologice sau al
altor domenii, fundamentul tuturor aprecierilor, al tuturor perspectivelor se găseşte în Revelaţie.
Fundamentându-se pe Revelaţie şi utilizând întregul instrumental pus la dispoziţie de celelalte
discipline, morala vrea să orienteze comportamentul final spre scopul final al omului – dobândirea fericirii
în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se poate dobândi doar iubindu-l pe celălalt. Nu poate fi comparată cu
fericirea de pe pământ. Eudemonia = bunăstarea, confortul pe care-l avem. Celelalte sisteme de morală
au scopuri momentane: o fericire nelegată de eternitate.
Goana omului contemporan după o fericire trecătoare de pe acest pământ, nu ne mulţumeşte ca şi
creştini. Astăzi oamenii doresc să fie nemuritori dar nu-i interesează prin ce formă. Aşa susţin
reîncarnarea, una din formulele cu care intelectualul de astăzi e cel mai mulţumit. Nu contează în ce te
întrupezi (om sau plantă sau animal), important e să dăinuim. De aceea şi goana teribilă după clonare. De
aceea oamenii din antichitate, după ce au gândit acestea, au ajuns la reîncarnare.
Starea de îndumnezeire, idealul moralei creştine, se identifică cu asigurarea nemuririi în Împărăţia
lui Dumnezeu, la care suntem iniţiaţi şi ajutaţi continuu de Dumnezeu.
MORALA CREŞTINĂ este disciplina teologică care, pe baza Revelaţiei dumnezeieşti,
transmisă prin Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie şi propovăduită de Biserică, înfăţişează în mod
sistematic normele după care trebuie să se conducă omul spre a ajunge la scopul său final: BINELE
SUPREM, adică fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, idealul moralei sociale îl constituie doar armonizarea omului cu societatea. În lumea
antică idealul omului era legat respectarea legii, de ordinea din societate.
Să nu avem impresia că Împărăţia lui Dumnezeu este departe. Obiectivul Teologiei Morale nu este
simpla conformare la unele principii sau norme, ci dobândirea fericirii dumnezeieşti. Acest obiectiv
trebuie ales şi urmărit de-a lungul întregii vieţi pe pământ şi în perspectiva vieţii viitoare. În acest efort nu
suntem singuri, ci cu Dumnezeu. Fericirea poate fi strict personală dar poate să primească, totodată, şi o

4
largă dimensiune comunitară. Pe de o parte în perspectiva dobândirii fericirii pot trăi în armonie cu
confraţii (şi aceasta cere morala), iar pe de altă parte aceasta îmi asigură comuniunea cu sfinţii. Căci
cultivarea comuniunii cu cei de aici asigură comuniunea sfinţilor, prin iubire.
Prin IUBIRE, caracteristică lui Dumnezeu şi omului, putem comunica cu sfinţii, cu semenii, în
aceeaşi fericire. Lumea modernă izolează omul, chiar dacă zilnic om cu om se poate întâlni sau călca în
picioare pe stradă, în tramvai, în Biserică. Creştinismul propune comuniunea între semeni. Mai avem timp
de acest lucru?
„Mult am dorit să mănânc Paştile acesta cu voi”, a spus Mântuitorul. Individualismul este una dintre
metehnele lumii contemporane. Izolaţionismul adus de societatea modernă distruge individualitatea.
Majoritatea bolilor psihice sunt din cauza lipsei de comunicare dintre oameni şi din cauza stresului. Omul
nu este făcut pentru această formă. În Biserică este nevoie ca omul să comunice, să ştie cu cine este în
comuniune în rugăciune. De ce omul îl simte pe celălalt ca pe ceva ce nu-i aparţine?
Încă de aici trebuie să cultivăm κινονία άγίού(comuniunea sfinţilor). Datorită acesteia faptele noastre
nu vor mai fi săvârşite ca fiind conformări cu o abstracţiune anonimă, abstractă, imparţiale, etc. Faptele şi
gândurile vor scăpa de riscul izolării şi însingurării şi vor fi împlinite având în vedere tot timpul pe un
„altul”, semeni de aici sau de dincolo sau pe Dumnezeu Însuşi. Voi lua în calcul prezenţa celui de lângă
mine. Dacă vizăm Împărăţia lui Dumnezeu facem precum părinţii pustiei care abia aşteptau să vină un
sărac la ei.3 Aceasta înseamnă a trăi eclezial calitatea de cetăţean al cetăţii.
Din definiţia Teologiei Morale rezultă că aceasta nu constă într-un cuantum de activităţi disparate
referitoare la viaţa omului, chiar şi cea duhovnicească, ce asigură fericirea. Exigenţele Moralei nu sunt
disparate. Morala Creştină este o morală maximalistă. Ea nu îngăduie individualismul. Trebuie pusă
problema disciplinării propriei fiinţe, a „disciplinării pământului propriului trup” (Sf. Vasile cel Mare).
În morala creştină nu se merge pe principii sociologice (Ex: dacă 90% fumează, transformăm
fumatul în lege). Ea pune problema disciplinării propriei animalităţi.
Morala este o expunere sistematică pe baza Revelaţiei după care trebuie să se conducă omul pentru a
ajunge la comuniunea cu sfinţii. Mintea omului nu poate prelua norme fără logică, ci sistematic, şi cu
mintea limpede. În elaborarea normelor după care ne conducem este nevoie de o minte ilumanată de har.
În virtutea Revelaţiei, morala creştină propune nu numai un scop în societate, ci presupune un scop
transcendent, etern omului. În lumina acestei fericiri sunt evaluate faptele, în calitate de mădular al
Bisericii şi nu de calitate de indiferent în societate.
Fără să subestimeze fericirea, Morala va da vieţii creştine o continuitate. Fără a subestima lumina
raţiunii, Morala va da prioritate adevărurilor revelate – absolute şi eterne – ce ne pot conduce în Împărăţia
lui Dumnezeu. Acordând atenţie deosebită aportului Revelaţiei în înţelegerea exigenţelor, trebuie să
arătăm că normalitatea funcţiei raţiunii este garantată numai în interiorul credinţei, şi nu oriunde.

3
Ex: Istoria oraşului Oxirius (Egipt) unde locuitorii se întreceau în ospitalitate. Mânăstirile şi parohiile se întreceau ca oaspeţii să fie
trataţi cât mai bine.

5
 CARACTERISTICILE MORALEI CREŞTINEI
1. Morala îşi întemeiază conţinutul pe autoritatea dumnezeiască. Binele moral se identifică cu
Dumnezeu şi, mai concret, este înfăptuit prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Binele moral reprezintă
voinţa lui Dumnezeu. Exigenţele morale apar fie ca porunci ale lui Dumnezeu, fie ale Bisericii.
Poruncile morale, având autoritate divină, se impun cu valoare absolută. Acel trebuie de care vorbea
Kant nu este scos din evaluarea sociologică, filosofică a realităţii, ci trebuie asociat voinţei lui Dumnezeu.
Morala Creştină, ca şi alte discipline teologice, dar spre deosebire de cele neteologice, cuprinde
elemente la care, prin efortul minţii naturale, n-am putea ajunge. Creştinismul vine cu un interogatoriu
clar: de unde vin? Unde merg? Nici un sistem etic nu operează cu conceptul de păcat. Singurii pe care în
lumea antică i-a preocupat concepţia de păcat au fost evreii. Şi aceasta datorită Revelaţiei.
Una dintre problemele cu care se luptau Părinţii în sec. IV – V era îndepărtarea elenismului,
confruntarea cu noua filosofie.
Conceptul de mântuire, jertfă, iubire, smerenie, rugăciune, împărtăşirea ale lui Hristos şi cu Hristos,
sunt câteva din cele pe care Morala le cultivă, spre deosebire de celelalte sisteme necreştine.
2. Morala Creştină foloseşte pe lângă mijloacele naturale şi pe cele harice. Este nevoie de
această infuzie de har pe care Dumnezeu ne-o asigură. Deci Morala Creştină nu este numai o modalitate
prin care educăm omul, prin care-i cultivăm deprinderile, ci e un sistem de creştere într-o nouă ontologie.
Morala Creştină nu este numai un sistem de educaţie religioasă, ci şi unul de creştere duhovnicească în
vederea comuniunii cu Dumnezeu. Noi nu cultivăm virtuţile separate între ele, nici separate de viaţa
comunităţii. Virtuţile nu trebuie înţelese ca nişte exigenţe. Prin virtuţile teologale se urmăreşte aproprierea
omului de Dumnezeu. Virtutea iubirii constituie cel mai înalt motiv al faptelor noastre.
Morala creştină utilizează mijloacele puse la dispoziţie de natural. Dar pentru viaţa cea nouă, pentru
noul ethos ce trebuie împropriat, Morala Creştină ia în considerare ierurgiile, Tainele, şi toate celelalte
practici religioase; căci ethosul creştin este un ethos fundamentat pe aceste Taine, e un ethos sacramental.
Prin toate acestea omul primeşte harul divin, o forţă nouă care ne ajută în vederea împlinirii scopului final.
3. Morala Creştină are un profund caracter dialogal. Filosofic vorbind, omul o fiinţă socială
(Panayotis Nellas)4, Ζοόν πολήθικον (fiinţă socială - Aristotel). Este o fiinţă deschisă comuniunii cu
Dumnezeu şi cu semenii. Aceşti parteneri de comunicare îl personalizează. În contact cu Dumnezeu, cu
semenii, în perspectiva eternităţii, de unde a evoluat modul său de viaţă, omul devine responsabil al
faptelor sale, în continuu dialog cu Dumnezeu şi cu lumea.
În interiorul religiei noi constatăm că Dumnezeu ne cheamă, iar noi răspundem corespunzător prin
Revelaţia pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iubirea lui Dumnezeu este una care se dă şi rămâne, de unde şi
răspunsul nostru trebuie să nu fie oricum. Răspunsul dat lui Dumnezeu poate fi direct, constituit din viaţa
religioasă a omului, răspuns manifestat în credinţă şi osteneli mărunte, credinţă, etc., sau unul mai
general, dat prin intermediul lumii create. Aceasta din urmă constă în recunoaşterea valorilor lumii şi în

4
Nu animal social

6
promovarea acestora, în împlinirea responsabilităţii încredinţate în lumea în care trăim. Numai în funcţie
de acest răspuns omul îşi justifică adevărata identitate în lume, grija pentru mediul ambiant.
Omul îşi împlineşte menirea în măsura în care viaţa lui este una care exprimă viaţa lui Dumnezeu. În
măsura în care în mod liber şi responsabil face ca voinţa lui Dumnezeu să se sfinţească în el, să devină
punct de referinţă al întregului comportament, un fel de prelungire, la nivelul uman, a ceea ce Dumnezeu a
făcut şi face cu lumea. Aceasta confirmă că omul se găseşte în dialog şi nu în confruntare cu Dumnezeu.
Dumnezeu vorbeşte oamenilor în multe chipuri iar omul trebuie să răspundă. Cine crede cuvântul şi-
l păzeşte intră în mijlocirea teologală cu Dumnezeu (Ioan 1, 12). Cine respinge acest dialog rămâne în
întuneric, şi aşa va fi judecat. „Fără mine nu puteţi face nimic.”(Ioan 3,17; Marcu 15, 16). Aceasta este
conştiinţa că fără un răspuns nu putem să împlinim exigenţele.
4. În centrul Moralei Creştine, în centrul dialogului, stă Mântuitorul Hristos. De aceea Morala
Creştină este hristocentrică. Dacă în Vechiul Testament avem de-a face cu aspectul persuasiv şi
psihologic al dialogului omului cu Dumnezeu („ascultă Israele”), în Noul Testament, fără să se
subestimeze acestea, se are în vedere ontologia relaţiei cu Dumnezeu, fundamentată pe Hristos
Mântuitorul. Mântuitorul – κεφάλον este capul, căpătâiul, de unde se începe (II Cor. 5, 17). După cum Eu
trăiesc în Tatăl şi cel care mănâncă Trupul Meu va trăi pentru Mine;(din cauza Mea)(Ioan 6, 46-58).
În Hristos apare o nouă ontologie în lume: posibilitatea ca firea dumnezeiască şi firea omenească să
se unească într-o formulă nouă, într-un ipostas. La rândul nostru intrăm prin Botez şi Taine în această
nouă ontologie. Astfel, în interiorul acestei ontologii suntem chemaţi spre o nouă comportare, spre ethosul
divin. Acest ethos se fundamentează pe calitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel arată că noi
suntem înviaţi în Fiul. Este ethosul fiilor lui Dumnezeu înviaţi în Hristos.

Curs 3 16 octombrie 2006

5. Obiectivul acestei orientări noi nu este numai evitarea păcatului, a faptei reprobabile, ci
scoaterea păcatului din mine, din noi, din istorie. Este un sistem de morală ce vrea să creeze sfinţi.
Morala Creştină îl invită pe om să se privească pe el însuşi. Omul este interesat de mersul etic al societăţii,
dar nu priveşte spre ordinea lui interioară unde-şi recunoaşte păcatul, unde recunoaşte că fără Hristos nu
poate face nimic (Ioan 15, 5). Morala Creştină este împlinirea omului la nivel duhovnicesc. Omul poate
ajunge duhovnicesc în trup, dar şi invers, în suflet poate ajunge carnal. (Sf. Grigorie de Nyssa)
Creştinul nu este numai creatură ci şi fiu al lui Dumnezeu. Fără această calitate etosul creştin ar fi
imposibil.
Credinţa şi mărturisirea ei constituie criteriile pentru integrarea noastră în noua ontologie, integrarea
în Biserică. Intrând, ne supunem noului spaţiu, noii ontologii. Regulile noului spaţiu trebuie respectate. Iar
una din condiţii este împlinirea poruncilor. În interiorul acesteia, împlinirea poruncilor nu o facem numai
de teama pedepselor sau prin aşteptarea unei recompense. Deoarece în noua ontologie poţi să exişti numai
împlinind poruncile. Noi vorbim de împlinirea poruncilor ca o configurare în faţa lui Dumnezeu.5
5
Ex: Pilda nunţii fiului de Împărat.

7
 Iubirea lui Dumnezeu este condiţionată de propria atitudine. În noua ontologie, iubirea îşi găseşte
locul în noi numai în măsura în care noi o primim. De exemplu, problema îndreptării adulterinului din
Corint (I Corinteni 6, 15 „ Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci
mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! ”)
Scopul Moralei Creştine este cultivarea vieţii în Hristos. Aceasta este posibilă prin împlinirea
constantă a poruncilor. Aceasta este Calea. Nu fac ce vreau, ci ceea ce se cuvine, ca să rămân în interiorul
Bisericii. Este vorba de o libertate responsabilă.
6. Morala creştină este una profund eclesială pentru că este posibilă numai în interiorul Trupului
lui Hristos. Calitatea de fiinţă socială specifică omului este cultivată în mod desăvârşit în Biserică şi
aceasta pentru că în interiorul vieţii eclesiale calitatea aceasta capătă dimensiuni ce depăşesc nivelul
social: comuniunea sfinţilor.
Societatea simplă omenească nu poate oferi realităţile pe care le oferă Biserica, comunitatea sfinţilor
dinainte şi de după noi. Această dimensiune e făcută posibilă de Hristos în interiorul trupului său mistic.
Morala este profund marcată de Sfânta Liturghie şi de cultul Bisericii. Hristos este Cel care ne învaţă, dar
şi Cel care ne hrăneşte. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său este însoţită de comunicarea cu virtuţile
Sale, cu patima Sa, cu Învierea Sa. Morala este modul de mărturisire al lui Hristos, în Biserică şi în afara
ei.
Morala creştină este profund marcată de ethosul monahal. Însă nu trebuie confundată Biserica cu
monahismul. Monahismul a devenit sacramental după iconoclasm. Înainte era constituit ca o tagmă laică,
nu una sacramentală. E foarte important ca monahismul să pună în valoare ceea ce are mai bun, să nu se
rupă de ierarhie, să nu uite ce este ascultarea. Există, astfel, două căi: cea monahală şi cea laică. Nu se
poate spune că monahismul este esenţa Bisericii. Mănăstirea nu poate exista fără creştinul laic. Sunt două
căi, două realităţi ce urmăresc îndumnezeirea omului. Nu trebuie să considerăm monahismul o frondă în
interiorul Bisericii. Actualmente se traversează o criză în monahismul românesc: nu avem duhovnici, aşa
cum de altfel, nu mai avem teologi, persoane culte în interiorul Bisericii.
7. Latura socială a Moralei nu este despărţită de latura individuală şi duhovnicească. Fiind
profund eclesiologică, Morala creştină este profund marcată de obiectivul Bisericii, care nu este cel de a
domni peste lume, ci să transforme lumea şi să o conducă spre nestricăciune. În împlinirea acestui scop
Biserica cuprinde omul ca individ, dar şi ca societate, totodată. O societate normală gândită în interiorul
Bisericii nu poate exista fără Hristos şi sigur, fără Biserică. Omul este membru al Bisericii şi al societăţii,
încât poate să facă o structură socială să ţină cont de idealul Bisericii împlinind ambele relaţii colective.
Biserica şi societatea se află într-o relaţie perihoretică.
Nu putem gândi Biserica ca o comunitate restrânsă care sancţionează societatea, ca o frondă în sânul
societăţii, sancţionând-o. Cum se implică politicianul în Biserică? Dar ne asumăm această situaţie în care
trăim. În această situaţie, problemele nu au motivaţie exclusiv socială şi psihologică, ci au o motivaţie
duhovnicească. ( Abandonul copiilor, drogurile )

8
 Morala are o relaţie specială cu societatea. Societatea nu mai oferă astăzi stări de spirit tonifiante
omului modern. În această situaţie Biserica nu este chemată să prezinte lumii un sistem politic, nu e
chemată să ofere sisteme politice paralele celor existente, ci propune societăţii pe omul cel nou: Hristos şi
filantropia Lui.
La începutul Evului Mediu era o tendinţă de ridicare a vieţii monahale la rang de stare perfectă în
societate. În monahismul occidental, mănăstirea era socotită a fi societatea ideală.6 Acest model de lume
ideală nu a reuşit să fie imitat şi în societate. De aceea Morala creştină nu dă reţete societăţii, ci i-L
prezintă pe Hristos Cel Înviat. Pornind de la Hristos se pot alcătui noi viziuni cu privire la viaţa socială a
omului. Suntem convinşi că, fără Hristos, orice cultură, orice societate, orice structură, va rămâne element
al lumii care nu-l va putea elibera pe om, înainte de toate, de el însuşi. La nivel duhovnicesc, omul îşi va
evalua cu totul altfel propriile limitări (Ex. timpul).
Morala nu a separat niciodată lucrarea ei de înnoire, de sfinţire a omului, de activitatea socială a
acestuia. Dar a înţeles că viaţa duhovnicească trebuie să marcheze viaţa de zi cu zi a oamenilor, viaţă ce
trebuie transfigurată prin lucrarea Sf. Duh şi ostenelile proprii, în interiorul Bisericii.
Maximalismul Bisericii e, de fapt, realitatea pe care o reprezintă paradoxul întrupării lui Hristos.7
În expunerea metodologică a Moralei, vorbim adesea de morală socială şi de morală individuală, de
mistică şi de spiritualitate. Dar aceste aspecte nu sunt separate. Viaţa duhovnicească este una. Viaţa
morală începe de la nivelul relaţiei intime a omului cu Dumnezeu. Presupune spiritualitate. Viaţa morală
începe când omul îşi propune să-şi modeleze propria persoană. Nu poţi schimba lumea până când nu te
schimbi mai întâi tu. Viaţa duhovnicească începe din momentul în care omul îşi propune să-şi modeleze
propria persoană.
Sociabilitatea omului este marcată de ceea ce este el în individualitatea sa. De aceea nu putem separa
Morala socială de Morala individuală, şi cu atât mai puţin de cea a Bisericii, de ethosul eclesial.
Morala Bisericii urmăreşte întru totul modelarea creştinului în perspectiva vieţii eterne. Nu poţi
rezuma nicidecum viaţa la respectarea unui anumit cuantum de exigenţe. Trebuie să te resursezi continuu
de ceea ce Hristos îţi oferă în interiorul Bisericii. Biserica este şi instituţie şi spaţiu liturgic. Împlineşti
poruncile şi te împărtăşeşti de darurile Duhului Sfânt, sau invers: primind darul Sfântului Duh, primeşti
putere să împlineşti poruncile. Doar aşa poate creştinul să trăiască după dreptarul cel nou.

Curs 4 23 octombrie 2006

7. Morala creştină este o morală religioasă

6
Comunitatea Sf. Pahomie (90.000 de suflete) era legată de societate. Preoţii nu erau recrutaţi dintre monahi. Monahismul era o
comunitate laică în Biserică.
Comunitatea lui Şenuda din Atripe (sec. IV – V) era perfect organizată social; o societate teocratică, ce voia să se impună
spaţiului laic.
7
Tertulian – Credo quia absurdum

9
 Morala creştină nu poate fi altceva decât o morală religioasă. Spunem aşa pentru a nu considera că
trebuie să înţelegem normele moralei creştine ca pe orice alte norme cu caracter disciplinar. 8 Din punct de
vedere formal, toate religiile stau la formarea sistemelor morale din spaţiul în care exercită sau pentru
omul care îşi practică respectiva religie. Cu toate acestea, morala şi religia nu sunt legate în mod necesar.
De drept, morala începe mereu cu imperativul conştiinţei morale. Ea postulează fundamentul său
metafizic binele suprem, care uneori poate fi numit Dumnezeu. În fapt, punctul acesta de vedere,
metafizic, nu este întotdeauna atât de pătrunzător. Conceptul de Bine absolut şi de Dumnezeu nu e
întotdeauna normativ pentru viaţa morală.
Platon venera în mod deosebit zeii cetăţii în ciuda faptului că a fost condamnat de ateism. A elaborat
conceptul de Bine Absolut, dar nu a folosit niciodată numele de Dumnezeu pentru că era marcat de
universul religios în care se mişca.
Aristotel era prea inteligent ca să nu-şi dea seama că mai presus de orice zeitate este Dumnezeu.
Aristotel L-a numit pe Dumnezeu fără să fi fost un om religios. Dar Dumnezeul său nu era Creatorul şi
Proniatorul lumii. Morala lui Aristotel este polarizată pe Binele Suprem. Ca toate celelalte sisteme de
morală, această morală nu cunoaşte păcatul, fundamentându-se exclusiv pe om. Dacă Morala nu-L
întâlneşte pe Dumnezeul Religiei, nici Religia nu va atinge niciodată Dumnezeul Moralei. O Religie
statică, aşa cum sunt cele primitive sau cele antice, va promova o Morală închisă, rămasă la nivelul
interdicţiilor şi tabuurilor. O asemenea înţelegere a Moralei nu va servi drept model omului normal.
Spiritele alese ale anumitor societăţi, depăşind sistemele religioase inferioare, se raportează la
propria lor conştiinţă. De fapt, motivaţia convertirilor de la păgânism la creştinism a fost tocmai această
insuficienţă. Atunci când sentimentul religios a pierdut din vitalitate, condiţia morală pe care el o inspira
altădată poate să pretindă că-i supravieţuieşte, că-i menţine valorile pe care Religia le iradia altădată.
Există morale nereligioase sau chiar antireligioase în care toate obligaţiile, toate normele şi legile îşi
găsesc raţiunea de a fi (motivaţia) în eul omului. Aşa este Morala care cultivă ideea de desăvârşire de sine
fără vreo referire la Dumnezeu, dacă nu chiar împotriva lui Dumnezeu. Aşa era morala comunistă la noi
(prin lupta împotriva religiei, dar prin promovarea omului cel nou) şi aşa este morala orientală.
Uneori avem de-a face cu o morală antropocentrică, umanistă, căreia-i place să se numească morală
religioasă. Se numeşte aşa pentru că, în această morală, religia este doar un fel de suprastructură, care o
sancţionează. Face referire la un Dumnezeu al ei. Relaţiile acestor sisteme cu religia sunt doar formale,
exterioare.
Morala Creştină nu este aceasta, nu vede în Religie autoritatea care sancţionează sau aprobă
programul ei, ci vrea să fie profund pătrunsă de tot ceea ce înseamnă viaţă religioasă. Vrea să fie marcată
de dialogul dintre Dumnezeu şi om. Numai aşa poate fi una care creează responsabilităţi. Nu poţi fi
responsabil decât în faţa cuiva (persoană), nu doar în faţa unei legi.

8
De exemplu, porunca Să nu ucizi! este într-un fel abordată din punct de vedere religios şi cu totul altfel abordată sin punct de
vedere penal.

10
 Morala Creştină are exigenţa de a gândi responsabilitatea legată strâns de capacitatea omului de a sta
în faţa lui Dumnezeu. În literatura patristică acesta este cel mai profund act de libertate pentru creştinul
care se simte solicitat de Dumnezeu.9 Vorbirea cu Dumnezeu reprezintă libertatea creştinului.
Însă responsabilitatea creşte pe măsura conştientizării faptului că stai în faţa lui Dumnezeu. Pentru
creştin, care se simte în mod personal interpelat de Dumnezeu, prin Hristos, această responsabilitate în
faţa lui Dumnezeu intră în însuşi răspunsul pe care Îl dă Tatălui Hristos Însuşi.
Adeziunea la normele morale nu este aşadar dictată de căutarea desăvârşirii de sine, nici de
convenienţele din faţa anumitor exigenţe. Desăvârşirea pe care o cultivă reiese din credinţă, din răspunsul
iubitor şi responsabil la chemarea lui Dumnezeu. Astfel viaţa morală şi cea religioasă se
intercondiţionează. Morala Creştină se vrea o Morală Religioasă.
Morala Creştină se vrea să fie prin excelenţă religioasă, şi nu o morală care să urmărească
perfecţiunea individuală. Trebuie să se bazeze pe dialogul responsabil – prin care este posibilă cultivarea
virtuţilor – al omului cu Dumnezeu. Numai în funcţie de acest dialog se fundamentează virtuţile
teologale10: credinţa, nădejde, dragoste.
Aceste virtuţi ne conduc spre Dumnezeu dar ne şi asigură că Dumnezeu se pleacă spre noi. Ele ne
asigură că Persoanele Sfintei Treimi ni se comunică în adevărul în care ni-L fac cunoscut. Locuiesc în noi
pur şi simplu.
Virtuţile sunt hristocentrice pentru că prin Hristos ni se împărtăşeşte Harul. Dumnezeu ne-a vorbit
şi Duhul Sfânt ni se comunică şi ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Fiului pe care le sfinţeşte. Cultul
Bisericii şi cel privat marchează viaţa morală individuală şi socială. În felul acesta religioziatea are un rol
foarte important în viaţa morală cotidiană.
Se constată că omul are în el dorinţa după Dumnezeu, dar nu-L are pe Dumnezeu în el. Dacă
Dumnezeu nu participă aşa cum pentru noi este Trup şi Sânge, înseamnă că nu-L poţi avea pe Dumnezeul
cel Adevărat. Viaţa morală este o responsabilitate în faţa lui Dumnezeu. Creştinul se manifestă în calitate
de fiinţa şi acţionează după modelul în care îi răspunde lui Hristos. Este omul care se aseamănă modelului
după felul în care răspunde. Nu răspundem lui Dumnezeu în afara lui Hristos. Tot efortul, ethosul
creştinului este împroprierea roadelor date de Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitorul, Cel care ne-a asumat.
Această formă de manifestare asigură dreptatea morală.
Dumnezeu a creat lumea din iubire. De aceea, în fiecare din demersurile noastre omeneşti întâlnim
iubirea. În fiecare dintre noi întâlnim iubirea lui Dumnezeu şi răspundem la rândul nostru cu iubirea
fiecăruia pe care o arătăm faţă de lumea pe care ne-a încredinţat-o.
Astfel, fapta morală a omului este integrată în dialogul interior dintre Dumnezeu şi om. Fapta morală
a creştinului este săvârşită în responsabilitatea pe care o simte omul ca fiu al lui Dumnezeu. („Adevărat
zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” Mt 25, 40)

9
Παρειθήα = libertatea omului de a vorbi deschis în faţa lui Dumnezeu.
10
Pr. V. Răducă preferă termenul de „teologale” celui de „teologice”

11
 Morala atrage atenţia că suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu de modul în care răspundem
fraţilor noştri, care, la rândul lor, răspund în faţa lui Dumnezeu. Cu toţii trebuie să fim conştienţi că
suntem membre ale aceluiaşi trup. Obiectivul ethosului este ca noi să cuprindem lumea întreagă.
Morala Creştină se vrea o Morală Religioasă pentru că urmăreşte desăvârşirea omului şi
fericirea sa în ceea ce numim mântuire. Deci tot efortul creştinului vizează fericirea şi mântuirea în
eternitatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Vorbim de idealul creştin că este îndumnezeirea. Dar trebuie să
gândesc fericirea ca ceva care mă face cu adevărat fericit.
Dumnezeire = Mântuire = Fericire
Noţiunea de fericire este înţeleasă divers, dar mântuirea este mai presus decât orice altă valoare ce ni
se prezintă în lume. Omul trebuie să domnească peste lume. Dar împlinind această poruncă nu trebuie să-
şi piardă sufletul exersând această vocaţie.
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.” Sfântul Vasile cel Mare explică în Hexaimeron că
Dumnezeu a poruncit să stăpânim pământul propriilor noastre trupuri, exigenţa de stăpânire a propriilor
noastre trupuri, ele fiind structurări ale lumii ce ne înconjoară.
„Ce va folosi omul dacă va câştiga lumea şi-şi va pierde sufletul.” La Facere omul a fost aşezat în
Rai să stăpânească, dar nu să exploateze.
Responsabilitatea faţă de aproapele trebuie inclusă în responsabilitatea ce o am faţă de mine
însumi; grija faţă de aproapele trebuie să fie coordonată de grija ce o am pentru propria-mi mântuire. Să
răspund lui Dumnezeu înseamnă să adopt punctul de vedere al Lui, faţă de orice om. Să adopt perspectiva
ce o dă Dumnezeu actelor Sale faţă de lume.
Lucian Blaga spunea că Mântuitorul a luat ca model pentru întreaga Sa iubire egoismul propriu.
Bineînţeles că greşea. Fericirea creştină trebuie văzută în perspectiva mântuirii.
Iubirea creştină nu e simplul entuziasm, ci o manifestare reflexivă, bine gândită.
curs 5 3 noiembrie 2006
INSUFICIENŢA MORALELOR UMANISTE
Au existat şi există multe sisteme de morală care se opresc la om, subliniind măreţia omului şi având
drept scop desăvârşirea de sine.
De la Socrate până astăzi, desăvârşirea de sine a fost înţeleasă în cele mai diverse modalităţi. Fiind
religioasă, desăvârşirea de sine în creştinism este sinonimă cu mântuirea, îndumnezeirea, fericirea în
Împărăţia lui Dumnezeu.
Potrivit celor de mai sus, fericirea, aşa cum e înţeleasă de ethosul creştin, nu constă într-o singurătate
eudemonică, în singurătatea plăcută (cum era percepută fericirea antică), şi nici în pierderea într-o realitate
inconştientă sau într-o fiinţă universală impersonală. Se referă la comunitatea de iubire cu Dumnezeul Cel
Viu, şi cu sfinţii, în interiorul unei lumi de persoane. Nu putem gândi fericirea decât ca o comuniune
personală la cel mai înalt nivel (cu Dumnezeu, cu semenii), care începe aici şi este fără sfârşit. Aceasta
este desăvârşirea în perspectivă creştină. Exigenţele acestei fericiri sunt exprimate în porunca morală.

12
 Porunca divină capătă o valoare religioasă prin excelenţă. În porunci, Dumnezeu îşi revelează slava
Sa. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi faci alţi dumnezei.” Poruncile lui Dumnezeu sunt cuvinte,
logoi, pe care Dumnezeul-iubire ni le adresează fie în parte, fie tuturor. Împlinirea poruncilor este
răspunsul responsabil dat unui Dumnezeu de care ascultăm, răspuns pe care-l luăm pur şi simplu în serios.
„Iar legea lui Dumnezeu este îndreptarea mea” (Psalmi); „Legea lui Dumnezeu este expresia Fiinţei şi
voinţei preasfinte a lui Dumnezeu.” (Fer. Augustin – De libero arbitrio, cap. 6)
Porunca lui Dumnezeu este înscrisă în inimile noastre, ca o chemare specială pe care o adresează
tuturor. „Păgânii care nu au lege din fire fac ale legii”. Omul are în el o logică prin care discerne ceea ce
este bine de ceea ce este rău. Are darul lui Dumnezeu, mult mai profund decât manifestările religioase.
Porunca divină este criteriul obiectiv al faptelor omeneşti. Suntem afectaţi în firea noastră şi aplicăm
poruncile în mod subiectiv. Poruncile trebuie aplicate după criterii obiective. Morala laică preferă
cultivarea unei dreptăţi subiective, care vrea să se manifeste în simpla generozitate sau amabilitate a unora
faţă de alţii în societatea în care trăim.11 Morala nu se reduce la amabilitate.12 Morala amabilităţii, a
desăvârşirii de sine nu este morala creştină adevărată. Pentru morala amabilităţii, păcatul nu are nici o
însemnătate. Morala laică cultivă amabilitatea fără vreo altă perspectivă. Etică profesională sau educaţie
civică, ea doreşte să creeze doar „cetăţeni cuminţi”. E o morală a desăvârşirii, dar fără Dumnezeu.
Dacă intenţia dreaptă, de a fi amabil cu celălalt nu este unită cu morala împlinirii poruncilor,
dialogul cu Dumnezeu se pierde.
Fascinată de subiectivismul DESĂVÂRŞIRII DE SINE, morala amabilităţii, în realitate va falsifica
morala.
Nominalismul şi kantianismul, absolutizând porunca şi, mai ales, legea lui Dumnezeu, au exagerat şi
au greşit, deoarece au cultivat peste măsură efectele voinţei suverane a lui Dumnezeu. Şi astfel, porunca
lui Dumnezeu tinde să devină periculoasă. Căci cu cât se va arăta mai puţin valoarea internă a poruncii cu
atât mai mult este scoasă în evidenţă necesitatea oarbei ascultări a poruncii. De aceea, porunca cea mai
mare a iubirii lui Dumnezeu este împlinită dacă fiinţa este implicată cu tot ceea ce poate mai mult („din
toată inima ta, din tot cugetul tău…”). O supunere oarbă mă plasează într-o stare de umilire şi nu de
dialog.
Iar smerenia creştină nu este umilinţă. 13 Dumnezeu vrea smerenie nu vrea umilire. Dacă Fiul lui
Dumnezeu Se face Om, o face pentru ca personalitatea umană să nu fie umilită. Dacă Dumnezeu S-a făcut
om, a făcut-o pentru ca mântuirea să nu ne umilească. Numai neumilirea ne permite să dăm un răspuns
sincer şi responsabil lui Dumnezeu. Hristos ne întâmpină cu bunăvoire, cu kenoza Sa.
Morala kantiană şi nominalismul exagerează autoritatea voinţei şi pierde din vedere că fiecare om e
aşteptat de Dumnezeu, după puterile lui. Uită situaţiile speciale în care se găseşte fiecare om. Aceste
exigenţe nu sunt decât simple abstracţiuni care nu pot exprima porunca concretă a lui Dumnezeu. O

11
Acesta este idealul moralei globalizării
12
Facem aici referire la ANTROPOZOFIE – un curent qasi-religios iniţiat de Stainer, proprietarul fabricii de ţigarete Astoria,
întemeietorul Şcolilor Waldorff. Se inspiră din teozofi.
13
Arhiep. Hrisostom – Despre smerenie. Fr. humilite = smerenie, humiliation

13
morală care se cantonează în jurul unei legi generale şi abstracte duce la o sărăcie a moralităţii, la o
minimalizare inconştientă.
Legea Divină propune un minimum posibil pentru un fiecare creştin. Formularea negativă este
relativă: „Tu nu vei fura, tu nu vei face desfrânare.” Legiuitorul arată care este starea normală a omului
religios.
Sub influenţa lui Kant, conştiinţa morală devine o funcţie logică, prin care aplicăm silogistic
generalul la particular. Noi venim cu morala personalistă care nu-l pune pe om în faţa unei legi generale,
ci în faţa lui Dumnezeu, prin intermediul situaţiei concrete, ţinând cont de posibilităţile fiecăruia.
Imperativul categoric al lui Kant se interpune ca o forţă impersonală între Dumnezeu şi conştiinţa morală
umană. Dumnezeu Cel Personal rămâne foarte departe. Din legea care-L poate postula pe Dumnezeu în
spatele ei, va face propria lege, care emană numai de la om. Astfel ajungem la secularizare.
Personalismul creştin se opune acestui sistem, recunoscând că omul căzut e pus în situaţia să
ocolească dialogul cu Dumnezeu, simţindu-se bine monologând. Astfel, legea nu ne mai conduce la
Dumnezeu, ci se interpune între Dumnezeu şi om şi pierzând caracterul de lege a Duhului. O lege dată de
altcineva. Dar ştim că e dată de Dumnezeu care ne iubeşte, şi nu e o realitate care ne zdrobeşte
personalitatea.
CONCLUZIE:
Morala Creştină trebuie să fie şi vrea să rămână centrată pe Evanghelie, pe Revelaţie, pe tot ceea ce
Dumnezeu a înfăptuit prin Fiul pentru lume şi pentru om. Creştinul îl urmează pe Hristos, de aceea trăieşte
o morală a mântuirii şi nu e simplă desăvârşire de sine. Aceasta pentru că „am fost răscumpăraţi cu mare
preţ.” (I Petru 1, 19). „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5,
48). „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt.” (I Petru 1, 16). „Trebuie să fiţi sfinţi din sfinţenia lui Dumnezeu
Însuşi.” (I Petru)
Împlinirea poruncilor nu vizează mântuirea ca o cucerire, ci trebuie să fie un răspuns dat lui
Dumnezeu. Astfel mântuirea intră în lumea slavei lui Dumnezeu. În felul acesta, legile, cuvintele, pentru
creştini, sunt cuvintele vieţii, sunt chemări totdeauna noi. Toate poruncile sunt cuprinse în porunca cea
mare a iubirii. A urma lui Hristos înseamnă a mă conforma Duhului Său, şi a mă conforma Duhului Său
înseamnă a deveni mădular viu prin care pulsează energia Lui de viaţă făcătoare. Astfel fiecare devine
responsabil în lume de modul în care trăieşte în Hristos individual şi social.

Curs 6 10 noiembrie 2006

ORDINEA MORALĂ

Observând cu atenţie fenomenele din jurul nostru, constatăm că dincolo de cele întâmplătoare există
o ordine. Raţiunea vede o ordine a firii şi în funcţie de aceasta constată că universul funcţionează. Există
legi ale naturii, o ordine a microuniversului şi a microuniversului. Ordinea aceasta este mai complexă
decât credem noi.

14
 Există ordine:
• fizică, - această întreită ordine este dată de
• logică, Creator. Dar toate au importanţă egală.
• morală.
Ordinea logică, biologică, socială, trebuie luată în primul rând în seamă. Dar ordinea morală este cel
mai des contestată şi încălcată. De ce? Poate pentru că în ea omul îşi defineşte libertatea, şi prin libertate
se raportează la ordinea morală.
Dumnezeu se afirmă în zona libertăţii şi a ordinii morale. În Scriptură nu întâlnim evenimente în
care Dumnezeu a intervenit cu forţa; a acţionat cu discreţie. Poate a intervenit. Poate că a intervenit dar nu
s-a consemnat. Nu asta e important.
Cel puţin o dată în viaţă, omul a simţit că libertatea îi este copleşită de puterea lui Dumnezeu.
Aceasta îl face să-şi schimbe modul de existenţă. Avem un exemplu în Fericitul Augustin.
Ordinea fizică constă în raporturile constante existente între fenomenele fizice în lume.14
Lumea fizică este produsul unor fenomene biofizice şi chimice. Această ordine se manifestă la
nivelul biologic.
Unde este ştiinţa şi unde este credinţa?
Ordinea este imposibil s-o marcăm. În funcţie de ea, de câteva constante din univers, toată realitatea
şi noi înşine ca fiinţe ale lumii, funcţionăm în ordinea pe care o constatăm în infinitul mic şi care se
extinde în infinitul mare.
Observăm că teoriile se schimbă dar ordinea fizică nu se schimbă. Se reflectă într-un anume fel în
gândirea omenească încât nu putem nega că există şi o ordine logică. Azotul, hidrogenul, oxigenul se află
în cantităţi egale în scoarţa terestră, în Univers şi în corpul uman. „Din pământ eşti şi în pământ vei
merge” (Eclesiast).
În funcţie de ordinea fizică toată realitatea funcţionează după anumite legi naturale. Această ordine
se reflectă în gândirea omenească; astfel avem de-a face cu ordinea logică.
Pe baza constatării existenţei ordinii logice, orice judecată serioasă respectă o anumită rânduială,
anumite principii. Omul gândeşte logic pentru că ordinea gândirii logice este fixată în modul de gândire al
omului.
Cea mai evidentă dovadă a ordinii logice este limbajul codificat: oamenii se înţeleg indiferent de
limbile cunoscute. Dincolo de aspectul cultural-social, în interiorul gândirii pure oamenii se întâlnesc.
Pe lângă ordinea fizică şi cea logică există şi o ordine morală. Toate popoarele, de pe orice scară
socială şi-au reglementat viaţa socială prin norme, prescripţii şi legi, ce vor urmări atât atingerea binelui,
cât şi evitarea răului social şi moral. Ordinea morală reglementează relaţiile dintre membrii sau pe cele
dintre membru şi societatea sa. Existenţa conştiinţei morale este cea care garantează existenţei ordinii
morale individuale şi colective.
14
Exemplu: cele 4 constante din fizică: a lui Newton, a vitezei, etc. Dacă s-ar deplasa una dintre acestea am asista la o
dezordine fără precedent în cosmos.

15
 Împărţirea în fapte moralmente rele sau bune are la bază existenţa ordinii morale. Principiile pe care
se elaborează norma morală au la bază alte principii, la rândul lor. Principiile ordinii morale se nasc prin
aplicarea funcţiei conştiinţei la cazurile concrete. Aşa se poate vorbi de existenţa ordinii morale din lume,
existenţa unor valori morale: impuse pozitiv (prin norme) sau impuse prin uzul lor.
Aşadar ordinea fizică este legată în mod necesar de fenomenele naturii: le garantează şi e garantată şi
exprimată de ele. Ordinea logică este exprimată de gândire, dar şi gândirea exprimă această ordine.
Ordinea morală este legată, la fel, de viaţa morală a oamenilor şi o garantează, aşa cum şi viaţa morală a
acestora garantează existenţa ordinii morale.
Fiinţa ordinii morale constă în moralitate.
Moralitatea este o stare de fapt care se constituie în procesul de raportare a faptelor noastre
libere şi conştiente la legea morală. Dacă o judecată sănătoasă spune că o faptă corespunde exigenţelor
legii morale, iar eu hotărăsc s-o înfăptuiesc liber, atunci este o faptă morală, bună. Moralitatea nu constă în
faptele bune sau în cele rele, ci în capacitatea mea ca fiinţă liberă de a mă raporta la hotărârea de a face
faptele (bune sau rele). Capacitatea mea de a raporta faptele la legea morală.
Pentru creştini, legea morală e înscrisă în fiecare, dar există şi o morală a unei societăţi. Specificul
creştinului: fapta e raportată la conştiinţă, iar conştiinţa la realitate. Nu raportăm fapta doar la norma
obiectivă a societăţii, ci în mod subiectiv, la Dumnezeu.
Simpla raportare a faptei, a cuvântului, la legea morală naturală (Revelaţia lui Dumnezeu) confirmă
moralitatea faptei. Rezultatul acestei raportări dă calificativul de faptă morală bună şi faptă morală rea.
Raportarea aceasta a faptei libere şi conştiente la legea morală constituie fiinţa moralităţii.
Faptele morale sunt numai acelea ale rezultatului voinţei libere şi responsabile şi care sunt săvârşite
cu un anumit scop. Există o anumită responsabilitate morală şi în ceea ce gândesc, considerând. Nu
există „fapte indiferente”. Psihologia demonstrează că fondul energetic al fiinţei umane este modificat nu
numai de fapte, ci şi de impresii. Nu există faptă sau cuvânt lipsit de scop. Există o responsabilitate morală
în tot ce gândesc şi spun.15 De multe ori consecinţele depăşesc nivelul etic şi se manifestă la nivelul
organic.
Dacă faptele presupun libertatea şi conştientizarea, pe de o parte, şi finalitatea, pe de altă parte,
înseamnă că moralitatea este strâns legată de PERSOANA UMANĂ. Nu putem considera fapte moral
bune sau rele ale unei fiinţe ce nu are conştiinţa evaluării faptelor, din punct de vedere moral. Sau de fiinţa
care nu dă o finalitate faptelor sale. Nu putem vorbi de moralitate la animale; animalele au o inteligenţă
nativă, instinct; nu trebuie confundat cu intuiţia şi gândirea.16
Obiectul ordinii morale îl constituie faptele morale însele (libere, conştiente, raportate la ordinea
morală), împreună cu toate celelalte împrejurări, obiecţii, relaţii şi situaţii care influenţează faptele,
gândurile, cuvintele noastre, într-un sens bun sau într-unul rău, sau sunt determinate de faptele noastre.
Ordinea morală o constituie totalitatea faptelor morale cu tot ceea ce se referă la ele.
15
Trebuie să avem în vedere semnificaţia gândurilor la Sfinţii Părinţi. Psalmi: Pune, Doamne, pază gurii mele”
16
Blaga vorbeşte despre gesturi considerate morale la animale; însă acestea nu sunt decât numai piese într-un angrenaj foarte
complex al comportamentului animalelor.

16
 În relaţie cu legea morală, faptele, gândurile sau cuvintele noastre primesc calificativul de bune sau
de rele.
Legea morală, în orice sistem de morală ne-am găsi, pretinde săvârşirea binelui şi evitarea răului. Pe
baza firii noastre, noi căutăm aceasta. Însă „Omul nu se înşeală cu privire la bine sau la rău, ci e înşelat
în felul în care gândim ceea ce este bine şi ceea ce este rău.” (Sf. Grigorie de Nyssa)
Pentru stabilirea ordinii morale trebuie să cunoaştem ceea ce este bine şi ceea ce este rău.
curs 7 24 noiembrie 2006
BINELE
Binele este o valoare morală fundamentală. Asupra acestei afirmaţii toate sistemele sunt de acord,
diferenţele apărând în funcţie de cum este gândit binele în diversele sisteme morale sau religioase. Binelui
moral i se substituie toate formele de bine privite prin prisma utilului sau a sensului ce se dă realităţii.
Prin bine înţelegem tot ceea ce corespunde cerinţelor, dorinţelor, aspiraţiilor voinţei omeneşti.
Această coincidenţă dintre aspiraţiile noastre şi obiectul dorit trebuie să fie determinată de însuşirile
şi calităţile specifice ale obiectului şi nu de înclinaţiile subiective ale persoanei.
Binele are şi o componentă axiologică; nu trebuie rezumat la imaginar sau senzorial. Binele trebuie
evaluat prin ceea ce este intrinsec în sine, nu prin ceea ce credem noi despre el.
Binele nu trebuie să fie ceva subiectiv sau aparent bun, ci să fie bine sub toate aspectele, valabil
pentru oricine, oriunde, oricând. Binele este trebuie să fie universal (Cicero, Platon). În ceea ce priveşte
binele moral trebuie să respecte personalitatea umană şi valoarea ei. În ceea ce ne priveşte, binele este
sfinţenia.17
Binele nu este o idee, un concept, fie el şi un concept?, fie el şi universal. Binele este o realitate
concretă şi omul în general doreşte acest bine concret. Numai ca realitate concretă binele se poate uni cu
fiinţa umană şi-o face să se modeleze în funcţie de ceea ce este binele. Binele nu trebuie căutat în afara
lumii, căci dacă ar fi în afara ei, lumea ar fi fără bine. Şi nu ne-ar mai fi binele util, lumea n-ar mai fi bună.
Ori experienţa confirmă că lumea este bună, că există bine în lume şi în om. Ca binele să fie cu adevărat
bine trebuie să fie accesibil fiecărui om. Participarea omului la bine trebuie să nu creeze dispute sau
tulburări în relaţiile interumane, ci dimpotrivă să fie cauza unirii şi a anulării piedicilor ce ar sta la baza
acestei unirii.
Binele nu este idee, nu este concept, nu este în afara lumii ci este Persoana lui Dumnezeu Însuşi, mai
precis Treimea de Persoane.
„Bun este numai Dumnezeu.” (Matei 19, 17)
Dumnezeu este bun înainte de toate şi în mod legitim bine, iar firea Lui este bunătatea. (Sf. Grigorie
de Nyssa)
Înţelegem deci, că Dumnezeu nu poate fi bun pentru unii şi rău pentru alţii.
Dumnezeu nu este numai în afara lumii ci şi în lume, şi nu este numai în lume ci este şi în om. Noi
toţi suntem chemaţi la asemănarea cu El.
17
Tudor Vianu – Tratatul de axiologie – subsumează toate valorile valorii religioase: sfinţenia.

17
 Atenţie la diferenţa dintre chip şi asemănare: omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, spre
asemănare cu El. Κατ΄είκονα καί καθ΄όμοιωσιν Θεοΰ.
Existenţa binelui îşi are originea în Dumnezeu. Ontologia omului nu se limitează la ontologia
cosmosului unde toate se schimbă biochimic, biologic. Schimbarea omului nu este străină de aceste
modificări. Dar este şi una axiologică, modelul pentru care creştinul se integrează prin Botez, în calitate de
fiinţă liberă, raţională. Omul se poate schimba chiar şi în interiorul Binelui spre bine (spre mai bine, sau
spre mai rău). Această schimbare axiologică determină întreaga ontologie a omului.
Omul nu creează binele căci el există deja, ci îşi împropriază binele, în măsura în care se
configurează după Dumnezeu, în timp ce răul capătă consistenţă prin refuzul asumării lui Dumnezeu.
Noţiunea de rău nu este decât alt cuvânt pentru lipsa binelui. Lipsa binelui nu este sinonimă cu
absenţa binelui. (Fericitul Augustin)
BINELE este o realitate personală. Poate fi perceput şi senzorial, dar nu putem să-l limităm la
senzaţie, la imaginar. Omul este o fiinţă capabilă să creeze, dar nu are puterea de a da fiinţă binelui. Binele
există dinainte. Omul îşi împropriază binele în măsura în care se configurează după Dumnezeu.
RĂUL capătă consistenţă prin refuzul fiinţelor libere de a se conforma cu Dumnezeu. Răul nu este o
simplă absenţă a binelui ci este o lipsă. Cauza răului fizic e în răul fundamental: neascultarea îngerilor şi a
omului (Nicolae Lossky).
Libertatea autentică este cea care permite fiinţei să se desăvârşească în bine. Sfinţii Părinţi spun că
omul iniţial era θεοειδησιες.
Fericitul Augustin spune că răul e un alt cuvânt dat lipsei Binelui. Deci, răul nu e o absenţă a
binelui, ci o lipsă. Sf. Grigorie de Nyssa spune că răul e ca buruiana de pe acoperişul caselor.
Binele este primordial şi omul devine subiect al binelui în măsura în care se implică. Omul este
reflectarea puterii lui Dumnezeu pe pământ. A fost creat să cultive Raiul, nu să-l exploateze.
Universul întreg este rezumat în om şi putem spune că omul reprezintă Universul. În om, Universul
întreg îşi are conştiinţa de a fi, e personalizat. Tocmai de aceea modul în care omul există şi se schimbă
determină modul în care creaţia însăşi va dăinui. De aceea, căderea omului în păcat a însemnat căderea
lumii, iar răscumpărarea omului va fi răscumpărarea lumii. Sf. Ap. Pavel spune că şi creaţia aşteaptă
răscumpărarea omului. De aceea noi binecuvântăm masa, casa, roadele. Cultul reintroduce lumea în
existenţa umană. Omul este microcosmos (după cum îl numeau anticii greci). Există însă tendinţa de
repăgânizare a lumii.
Întrucât Dumnezeu este Binele Absolut, omul participă în două posibilităţi la această bunătate:
- se împărtăşeşte în mod pasiv ca oricare creatură: soarele răsare peste toţi, şi peste cei buni, şi peste
cei răi;
- se împărtăşeşte în mod activ, potrivit calităţii omului de fiinţă vie, creată după chipul lui
Dumnezeu şi chemată la asemănare. Această participare este dată în Septuaginta de termenul ομιωσίσ
Θεοΰ = fiinţă creată după chip, dar într-un proces de asemănare.

18
 Fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu dar în proces de asemănare cu El, omul, nu este o fiinţă
statică ci ek-statică18. Adică centrul de greutate nu este în el ci în cel care se raportează, adică Dumnezeu.
Omul dăinuie în existenţă prin altcineva, în celălalt şi în Dumnezeu Însuşi.
Calitatea aceasta ne face să înţelegem că egoismul, setea de manifestare în interesul tău, este un
proces în lumea consumistă. Omul Îl reprezintă pe Dumnezeu şi este orientat spre El, găsindu-şi definiţia.
În felul acesta binele rămâne bine numai în relaţie cu Dumnezeu, cu chipul Său, prin care toate s-au făcut.
Îl definesc pe Dumnezeu ca singurul şi supremul Bine pentru că îşi are Fiinţa în excelenţă: „Sunt ceea ce
este (ο ων)” (Exod 2, 14), şi „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Pentru că Dumnezeu este Fiinţă în
iubire, explicăm exigenţa Mântuitorului pentru care îi spune tânărului că bun este numai Dumnezeu.
(Matei 19, 17)
Bunătatea percepută şi definită ca Dumnezeu ne arată că Dumnezeu e fiinţă şi fiinţează în iubire.
Omul – de asemenea fiinţă – participă la bunătatea lui Dumnezeu care i Se descoperă ca Fiinţă, şi nu ca
Misterium Tremendum. Dumnezeu i se manifestă ca unitate de iubire treimică: „Eu şi Tatăl una suntem.”
„Duhul Sfânt din al Meu va lua. ” În această perspectivă intră toate lucrările lui Dumnezeu.
În măsura în care afirmă prin tot ceea ce face unitatea în iubire, făptura (oamenii şi îngerii)
confirmă că se găseşte în Bine.
Toate sunt de la Dumnezeu, iar omul este chemat la comuniunea personală cu Dumnezeu. Aceasta
înseamnă cultivarea şi întreţinerea orientării personale cu Dumnezeu. Tot ceea ce decade din aceasta e rău,
e păcat.
Dumnezeu este Binele Absolut fără însă a se confunda cu orice formă de bine pe care o întâlnim.
Asta pentru că transcende orice formă de bine după cum transcende orice numire a Sa. Numindu-l Bine,
nu-L circumscriem acestei noţiuni, nu-L limităm nici măcar la nivelul celei mai înalte valori morale. Dar
suntem conştienţi că numirea aceasta satisface oarecum nevoia interioară a omului de a gândi pe
Dumnezeu şi ethosul în care El a activat. Nu putem defini Binele în mod exhaustiv, cum nu putem să-L
denumim pe Dumnezeu în mod exhaustiv. „Când începem să-L numim pe Dumnezeu, zgomotul minţii
trebuie să înceteze.” (Sf. Grigorie de Nyssa).
Binele poate fi înţeles însă atunci când îi simţim lipsa. De ce uităm binele atât de repede şi ţinem
minte răul? Pentru că binele e normalitate, răul anormalitate, care e zgomotoasă, ţipă, ne afectează.
Morala Creştină se fereşte să vorbească despre un bine obiectivat, ca despre un concept cu valoare,
cu autoritate absolută. Aceasta pentru că o autoritate căreia vrei să-i dai valoare absolută, dar o rupi de
Dumnezeu, devine idol. Binele e legat în mod fundamental de Persoana şi Fiinţa lui Dumnezeu. Un bine
obiectivat nu va mai fi un bine pentru că va fi rupt de Fiinţa Absolută, va înceta să mai aibă valoare între
alte valori.19 Valoarea are ea însăşi sens şi conduce spre Fiinţă. Binele, înţeles ca realitate independentă, va
fi, în ultimă instanţă, rău, deoarece nu ne duce la Dumnezeu.

18
Εκ-στασις = ecstază; cf. Ch. Yannaras – Abecedarul credinţei; Zizioulas – Fiinţa eclesială, cap. 1; Martin Buber – Eu şi tu
19
Valoare - αξία (gr.) - axiologia - de la άγω - a aduce.

19
 Nimic şi nimeni nu este bine în sine decât Dumnezeu, de bunătatea Lui împărtăşindu-se cei ce I se
alătură. Binele pe care-l constatăm în lume nu se confundă cu Dumnezeu (panteism), dar nu e separat de
Dumnezeu. Binele din lume îşi datorează existenţa faptului că lumea a fost creată de Dumnezeu şi
Dumnezeu e prezent dinamic în ea. Binele-Dumnezeu Se face cunoscut lumii atât ca rod al lucrării Sale
creatoare şi proniatoare, cât şi prin Revelaţia Personală, care culminează în Întruparea Fiului şi se continuă
prin Întruparea Duhului Sfânt în Biserică.
Dacă binele este legat de Dumnezeu şi de relaţia lui Dumnezeu cu lumea, înseamnă că binele este
strâns legat de noţiunea de desăvârşire, nereducându-se la calea de mijloc (Platon, Aristotel): starea
„căldicică” în care te mulţumeşti cu amândouă. Starea de mijloc în viziunea Bisericii, nu mă defineşte ca
fiinţă participantă la starea de bine. Binele nu e comoditatea pe care ţi-o dă starea de mijloc, ci este
realitatea care presupune desăvârşirea. Aşadar, desăvârşirea implică, se atinge în funcţie de modul de
participare a omului la ea.
Desăvârşirea e o stare variabilă, în funcţie de fiinţa la care ne referim: lumea de sub uman, om,
îngeri. Pr. Arsenie Papacioc spune că Dumnezeu vrea să fim „eroi”, personalităţi care să tindă spre
desăvârşire, spre ceva foarte înalt. Şi nu poţi ajunge la desăvârşire păstrându-te pe calea de mijloc.
Desăvârşirea va fi variată în funcţie de limitele în care a fost creată fiecare realitate a lumii şi în
funcţie de gradul de participare a făpturii create la bunătatea lui Dumnezeu (Ioan 14, 2)
Sf. Grigorie de Nyssa – „Desăvârşirea omului nu e acelaşi lucru cu aceea a animalului Boul poate
fi desăvârşit în ceea ce este şi nu se poate numi nedesăvârşit pentru că nu e cal” (Comentariul la
Hexaimeron). Nobleţea omului e că e creat după chipul lui Dumnezeu, nu în asemănarea cu fiinţele de sub
sine. În om binele şi desăvârşirea există, dar se împlinesc în acelaşi timp, se realizează continuu datorită
condiţiei omului de fiinţă liberă, chemată la desăvârşire, desăvârşire nu în afara lui Dumnezeu, că nu poate
exista nimic în afară de El.
Raportarea binelui la persoana umană se va concretiza în fericire.
Fericirea - Θεοσίσ - Îndumnezeirea.
Binele este deplinătate absolută a vieţii şi plinătate absolută de viaţă. Acestea se realizează prin
continua împropriere a ceea ce iradiază Dumnezeu în lume.
Mântuitorul nu a venit să nege, să scoată răul din lume, ci a asumat răul.

CUNOAŞTEREA BINELUI
De vreme ce Binele se identifică cu Dumnezeu şi se pune problema cunoaşterii lui Dumnezeu, ne
punem şi problema cunoaşterii binelui. Binele nu este concept, ci realitate personală care intră în
comuniune cu omul, care-l solicită pe om. Putem spune că-l cunoaştem nu teoretizând cu privire la
Dumnezeu, ci stabilind şi cultivând o comuniune personală.
- γνόσισ- o relaţie existenţială, până la cea intimă chiar, o cunoaştere care înseamnă amestecare;
- επιςτίμε.
Cunoaşterea - gnoseologie sau implicare?

20
 Noţiunea de γνόσισ implică acţiunea, amestecul existenţial.
„pomul cunoştinţei binelui şi răului” – realitate eterogenă cu care omul s-a amestecat.20
Cunoaştem răul din experierea binelui?
Când vorbim de cunoaşterea lui Dumnezeu vorbim de împroprierea Lui. Descoperirea lui Dumnezeu
se face prin iubirea faţă de om şi de lume. Cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează prin participarea
omului la iubirea lui Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, Îl iubim mai mult. Dacă în Fiinţă rămâne
necunoscut, Se face cunoscut în lucrări, cele care descoperă tocmai iubirea, bunătatea creatoare a lui
Dumnezeu. În cunoaştere nu avem limite; deci nu există limită în cunoaşterea Binelui. Dar cunoaşterea nu
este rodul teoretizării ci al relaţiei celei mai intime, răspunsul conştient şi liber al omului. Căci cunoaşterea
Binelui se face prin iradierea permanentă a Persoanei lui Dumnezeu şi prin răspunsul nostru. Realităţile
concrete sunt lumea, omul şi Mântuitorul. Lumea poate fi mijloc de cunoaştere a binelui, aşa cum poate fi
un mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu. Lumea este bună pentru că este rodul lucrării creatoare prin
iubire a lui Dumnezeu. După căderea protopărinţilor, lumea întreagă rămâne afectată. Dar lumea continuă
să dea mărturie despre bine, fără să fie bine. Lumea rămâne afectată chiar şi după răscumpărarea adusă de
Mântuitorul. (Romani 1, 22)
Luarea la cunoştinţă de existenţa răului din lume creează nostalgia binelui în care toate au fost
făcute bune foarte (λίαν καλά). Sf. Grigorie de Nyssa arată că „foarte” nu implică ceva static, cu un
proces de desăvârşire.
Omul nu este factor de cunoaştere a binelui şi o realitate pe care cunoscând-o face posibilă
cunoaşterea binelui. Realizând minunata sa plăsmuire, înţelegem o prezenţă cu totul bună în el. Pe de altă
parte constatăm şi starea căzută a omului, cuantumul de absenţe a binelui din noi. Dar omul rămâne chip
al lui Dumnezeu. Constatând aceasta omul va reflecta la puterea Logosului şi relaţia sa cu El şi doar aşa va
conştientiza binele existent în el însuşi. Va realiza necesitatea „curăţirii inimii”. Iar cunoaşterea binelui va
fi rod al comuniunii personale ce presupune curăţirea inimii. Conştiinţa21 absenţei binelui în noi ca stare
naturală a ce am fost la început, face să apară în om dorinţa după căutarea absolutului, a binelui
(Fericiţi cei ce flămânzesc…). În Hristos este cuprinsă întreaga fire umană.

RECAPITULAREA BINELUI ÎN PERSOANA LUI HRISTOS

Arătarea deplină a lui Dumnezeu şi a binelui s-a făcut în mod culminant prin Fiul, Logosul Întrupat,
şi se păstrează în Biserică prin harul Sfântului Duh. Dacă în Vechiul Testament era doar proorocire, în
Noul Testament Logosul lui Dumnezeu se arată ca o realitate concretă. 22 Mântuitorul a cuprins întreaga
creaţie pe care a împropriat-o, ceea ce a asumat din Fecioara Maria.23
20
Nu putem fi de acord cu traducerea lui Gala Galacion prin „pomul ştiinţei”
21
a nu se confunda cu conştiinţa
22
Evangheliile, şi în special cea după Sf. Ev. Ioan, cu privire la Întruparea Logosului.
23
În limba greacă, termenul RECAPITULARE are un sens cu o exprimare mult mai concretă: ενκεφαλεόσις (εν – κεφαλεό;
κεφαλεό = cap). Noi am preluat termenul latinesc recapitulatio, neavând nimic în comun cel din limba română. Traducerea prin
„recuperare” s-a făcut de către Fer. Irineu. De fapt se traduce ceva de genul: Hristos a cuprins „într-un cap” toată lumea. Nu
trebuie să cădem în panteism spunând că Hristos a cuprins lumea de oricând şi oriunde. Această înţelegere a lucrurilor poate fi
cauza secularismului modern.

21
 Mântuitorul a cuprins în Sine firea umană ca într-un cap, ca într-un nou început. Nu înseamnă că a
cuprins întreaga lume, din toate locurile şi din toate timpurile, cum greşit spun şi unii dintre teologi.
Recapitularea binelui are acelaşi sens cu cea a Mântuitorului. Tot ceea ce este bun în lume este împropriat
de Hristos. Hristos a luat pârga (expresie a capadocienilor), plămada firii umane. În Hristos se arată omul
cel adevărat, noul Adam, care uneşte în sine cosmosul prin elementele acestuia pe care le-a asumat.
Lumea este luată, sfinţită, înnoită de Hristos şi din nou oferită oamenilor prin Sfintele Taine. Împărtăşit cu
Trupul şi Sângele lui Hristos, omul depăşeşte egoismul, conştient că este Hristos în el şi că el este parte a
trupului lui Dumnezeu. Este perspectiva omului care participă în Hristos. Nu doar se interesează de El ci Îl
primeşte.
Hristos este desăvârşirea divină, întrupată în chiar viaţa omenească; aceasta se vede în puritatea,
iubirea şi smerenia Sa.
Puritatea în sens negativ înseamnă lipsă de păcat, nepătimire, iar în sens pozitiv înseamnă
posedarea tuturor virtuţilor şi a tot ceea ce poate fi cuprins în noţiunea de bun. Hristos, ca Om adevărat şi
Dumnezeu adevărat, nu e obsedat de neliniştea păcatului şi nevoia iertării. Era conştient de aceasta: „Cine
Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 7, 47) Sinedriştii nu găseau motiv ca să-L omoare. Iuda a vărsat sânge
nevinovat. (Matei 27, 19-20). Pilat a spus: „nu găsesc nici o vină în omul acesta.” De aceea Mântuitorul
este Sfânt şi se identifică cu Binele suprem, desăvârşirea. Virtutea în Hristos nu este o cucerire, ci
izvorăşte din Fiinţa Lui ca iubire, ca generozitate absolută. Virtuţile Lui sunt forţe care determină pe cei
care se apropie de El să-L imite. Este excepţională iubirea Lui. Se arată aceasta în întreg actul Întrupării.
Nu este limitată de nimic, de nici o constrângere, de nici o contradicţie.
Smerenia este haina pe care o îmbracă virtutea iubirii, desăvârşirea lui Hristos, pentru ca Persoana
Lui să fie accesibilă. Smerenia este condiţia comuniunii reale dintre semeni, a Mântuitorului cu toţi
oamenii. Smerenia este condiţia comuniunii cu toţi oamenii, marca, pecetea sfinţeniei lui Hristos. Hrănirea
cu Trupul şi Sângele Lui înseamnă participarea cea mai autentică la Binele Absolut.
Deci, Binele este o Persoană, o Treime de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dintre Acestea, una
S-a făcut ca noi. Binele se dovedeşte a fi realitate eficientă şi creatoare ce iradiază comuniune. Binele nu
este un principiu abstract sau o barieră în faţa libertăţii umane. Hristos rămâne pentru totdeauna întruparea
Binelui Absolut, care se împărtăşeşte în mod special: Euharistia. Nu participăm la bunătatea lui Dumnezeu
prin forme senzoriale ci ne hrănim din ea. Hristos e revelaţia culminantă a Binelui, care, în forţa Sa de
comunicare, a depăşit orice limitare; căci în filantropia lui Hristos se cuprinde omul şi lumea cu toate
limitele şi toate limitările acestora.

RAPORTUL DINTRE BINE ŞI VIRTUTE

Există o diferenţă profundă între cunoaşterea binelui în calitate de concept şi iubirea efectivă a lumii.
Şi asta pentru că binele nu este un concept, realitate obiectivată ruptă de Dumnezeu. Cunoaşterea abstractă
a unui bine teoretic nu trezeşte în om sentimentul de a se ataşa de această realitate de iubire. Nu ne

22
interesează abordarea binelui ci împroprierea lui. Dacă binele trebuie dorit şi iubit, iubim binele căci este
tocmai Dumnezeul Personal, de care ne împărtăşim, prin energiile Sale necreate.
Virtutea ca putere e plasată în Dumnezeu, ca realitate tripersonală şi bunătate absolută în acelaşi
timp. Virtutea este mai mult decât un cuantum de principii (deşi nu le exclude). Este o forţă care nu-şi are
puterea numai în ea însăşi şi nu ne aparţine numai nouă, ci îşi are sursa în Dumnezeu, realitatea profundă a
Binelui.
Dumnezeu deţine orice virtute.(Sf. Grigorie de Nyssa, Tratatul despre rugăciune). Voinţa lui
Dumnezeu se întipăreşte în firea omului încât va deveni conform firii omului.
Din momentul în care omul se află în această ontologie este cu totul firesc ca să tindă spre ideal.
Botezul ne integrează într-o nouă ontologie, în care altfel se pune problema vieţuirii virtuoase, decât dacă
nu L-am fi cunoscut pe Dumnezeu. Prin cele trei Sf. Taine de iniţiere, noi primim ceva din Împărăţia lui
Dumnezeu la care suntem chemaţi să tindem şi să o trăim la modul absolut.
Activitatea omului trebuie îndreptată spre Dumnezeu, în relaţia de comuniune cu El. Este
participarea liberă şi conştientă –fără de care nu putem vorbi de virtute- la Dumnezeu-Viaţă.
Desăvârşirea prin virtutea individuală (atunci când virtutea se manifestă ca stare habituală), al cărei
efect totuşi nu-l putem nega, din punct de vedere al moralei creştine nu este suficientă. Fără Dumnezeu
virtuţile autonome rămân doar vicii strălucitoare (Fericitul Augustin). Aceasta deoarece nu au
orientarea corectă.
Viaţa virtuoasă a omului trebuie să aibă o finalitate: βασιλήα τού Θεοϋ – Împărăţia lui Dumnezeu în
noi.
Scopul vieţii noastre este deci împărtăşirea pe deplin de ceea ce aici doar gustăm, dar mai ales să
ajung la stăpânirea totală a lui Dumnezeu în mine.
Virtuţile naturale ale omului, care nu au orientarea spre Dumnezeu, au pecetea lui Dumnezeu, au o
valoare, dar nu sunt suficiente. Ele se datorează faptului că omul este Chip al lui Dumnezeu. Sunt însuşiri
fireşti ale unei persoane educate, dar nu sunt o forţă. Fără Dumnezeu, ele pot fi folosite nu numai spre
bine, ci chiar spre rău: pot fi generos, dar şi hoţ în acelaşi timp, pot fi rugător, dar şi desfrânat.
Sf. Isaac Sirul – Păcatul se ispăşeşte acolo unde a fost comis.
Buna folosire a unei calităţi, mai mari sau mai mici, devine virtutea numai prin iluminarea Duhului
lui Dumnezeu. Ex: Pilda celor 10 fecioare. Erau atât de ameţite că deşi aveau candele, nu aveau undelemn
ca să poată primi Lumina. „După cum lampa cu untdelemn nu va lumina de nu va fi atinsă de flacără, tot
aşa şi sufletul nu va fi aprins de nu va fi atins de Duhul lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Scărarul). Fără
iluminare virtuţile sunt aşadar doar posibilităţi îndoielnice.
Virtutea este trăirea potrivit naturii.24 Este o afirmaţie preluată de la stoici dar căreia creştinismul
i-a dat o altă conotaţie. Dacă omul păstrează starea de existenţă după fire, el va rămâne în virtute. Care
este criteriul în funcţie de care omul va putea afirma că este o persoană care trăieşte după fire, după
24
Formulă dezvoltată de J. J. Rouseau. Se ştie că a avut 13 copii pe care i-a părăsit retrăgându-se într-o insulă pe mijlocul
Rhon-ului, unde astăzi este centrul Genevei, şi trăind izolat aproximativ 20 de ani. Aşadar tocmai el şi-a lăsat copiii fără de ceea
ce numea EDUCAŢIE.

23
natură? Nu avem în lume acest criteriu. În această exacerbare a drepturilor omului, fiecare om se
consideră a fi un criteriu. Câţi oameni atâtea criterii. Dar mai spunem că omul nu este un criteriu pentru că
nu e realitate ultimă, nu e responsabil; omul este o creatură. Criteriul nu poate fi găsit decât în Dumnezeu
care Se descoperă, Se revelează, arătând criteriu potrivit căruia suntem sau nu după natură. Potrivit
Revelaţiei ştim că noi nu mai suntem în starea pe care am avut-o la început. Ceea ce noi numim acum
natural este de fapt împotriva naturii. Dar considerăm natural căci aşa ne-am obişnuit. Suntem în ceea ce a
numit Sf. Grigorie de Nyssa „stare împotriva naturii”. Deşi nu suntem în starea naturală, Dumnezeu a
găsit totuşi acestei stări un rost: în această stare S-a întrupat Hristos.
Ceea ce ştim din existenţa naturală de dinainte de păcat este faptul că există un mod de a fi, eterogen,
neamestecat cu răul, împlinind voia lui Dumnezeu. Numai modul de existenţă conştient în care este
implicată existenţa lui Dumnezeu, este o existenţă după fire. Trăieşte după fire numai omul care-şi
foloseşte toate facultăţile în scopul în care acestea eu fost create: să tindă spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Când încalcă voia lui Dumnezeu, este deja greu să mai vorbim de fiinţă virtuoasă.
Aristotel considera că virtutea este o cale de mijloc. Creştinismul nu neagă această idee, însă îi dă o
altă conotaţie.25 Hristos a venit la această cale de mijloc dar nu în sensul Aristotelic. Comentând
mesajul Mântuitorului: „fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”, Sf. Grigorie de Nyssa spune că
dacă am avea numai abilitatea şarpelui, fără nevinovăţie, riscăm să fim perverşi; dacă am avea numai
blândeţea porumbelului, riscăm să fim idioţi. Pentru Aristotel virtutea stă în relaţie cu afectele şi cu
acţiunile în care excesul este greşit şi insuficienţa banală (Etica nihomatică) 26. Virtutea este deci calea de
mijloc între exces şi insuficienţă.
Virtutea este o dispoziţie habituală obţinută în mod voluntar, constând în măsura justă în raport cu
noi, determinată de raţiune şi anume: constând în felul în care o determină posesorul înţelepciunii
practice.27 Calea de mijloc între cele două vicii: excesul şi insuficienţa. Virtutea, ca „dispoziţie habituală”
este de fapt starea de mijloc între existenţe aflate în conflict.
Virtutea, ca şi viaţa omului după fire, nu e doar o stare habituală însuşită după fire, ci existenţă ek-
statică, ce se dobândeşte numai în relaţie cu alţii, mai ales cu Dumnezeu. Virtutea nu se limitează la
calităţile împropriate de persoana umană, ci se extind dincolo de ceea ce înseamnă existenţă individuală.
Creştinismul vrea mai mult decât virtute individuală.
Virtuţile nu sunt comodităţi individuale, şi cu atât mai puţin roada comodităţii sau abilităţii, prin care
ne punem de acord cu extremele. Şi asta pentru că finalitatea nu este numai în noi. Omul este o existenţă
ce capătă valoare în relaţie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.
Virtutea nu este starea egoistă de echilibru în raport cu semenii şi cu Dumnezeu, nici simpla stare de
echilibru în raport cu propriile umori, propriile pasiuni, ci starea de comuniune activă cu Dumnezeu şi cu
25
Sf. Grigorie de Nyssa acuză pe Aristotel şi pe Platon că fură aceste idei din modul de gândire orientală. Dar este exclus, căci
cei doi cunoşteau această sferă.
26
Aristotel are mai multe tratate etice: Protreticul, Etica nihomatică, Etica către Eudemon, Politica.
27
Aristotel foloseşte sophia pentru a desemna înţelepciunea teoretică, şi phronisis pentru înţelepciunea practică. Nu poţi ajunge
la sophia fără dovada înţelepciunii practice.

24
semenii, cu realităţile prin care mă definesc ca om. A fi în comuniune cu Dumnezeu înseamnă a trăi viaţa
potrivit poruncilor Lui. Ca să stabilesc echilibrul am nevoie de un criteriu obiectiv prin care să apreciez
extrema. Este imposibil să găseşti într-o lume fără Dumnezeu criteriul care te duce la calea de mijloc, care
te face să trăieşti normal. Deci acest criteriu nu se găseşte în lume, în societate, pentru că el este Hristos,
Cel care ne introduce în noua ontologie.
Deci morala creştină este hristocentrică, omul ducându-şi viaţa după Hristos, păşind pe urmele Lui,
cu ajutorul Duhului Sfânt.
Virtuţile nu pot fi atinse fără Hristos. „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5) arată întocmai
acest lucru: dacă vreau să rămân creştin trebuie să-mi ghidez viaţa după Hristos. Hristos este purtătorul
desăvârşit al tuturor virtuţilor. Virtuţi nu ca deprinderi, ci ca puteri naturale. Creştinul are datoria şi
vocaţia să-şi împroprieze aceste virtuţi. Fără Har nu şi le poate împropria dar nici Harul nu lucrează în
mod irezistibil în viaţa creştinului.
În viaţa normală, educaţia are un rol esenţial. Hristos se descoperă şi ca învăţător dar şi ca exemplu,
pentru a fi desăvârşit. Omul este foarte deschis la modele. Hristos este modelul, Cel care ne dă puterea să
fim virtuoşi, să-L urmăm.28
Poruncile fac parte din modul normal de vieţuire. Poruncă = Δίκτις = ghidări. Sunt limitele normale
între care trebuie să se mişte o natură imperfectă. Dar nici nu putem trăi normal cu obsesia păzirii
poruncilor. Harul ne provoacă să urmăm călăuza-Hristos. Sf. Grigorie de Nyssa, referindu-se la Moise,
spune că dacă vrei să avansezi într-o zonă necunoscută, trebuie să calci pe urmele cuiva; dacă vrei să vezi
faţa călăuzei, nu poţi să înaintezi; poţi merge doar dacă priveşti spatele şi calci pe urmele Călăuzei.
Fără harul lui Dumnezeu nu pot fi împropriate virtuţile. Harul ne provoacă doar, nu e irezistibil.
Virtuţile sunt roade ale Duhului Sfânt, dar şi ale propriilor noastre osteneli. Pacea, bunăvoinţa sunt roade
ale Duhului dar şi ale propriilor osteneli. Osteneala creştinului nu trebuie să ducă la acumularea virtuţilor
pentru ele însele. Performanţa stă în mulţumirea pe care o aducem Duhului. Finalitatea omului nu stă în
echilibrul interior sau exterior (cu Dumnezeu şi cu semenii), ci în participarea conştientă şi liberă la
Împărăţia lui Dumnezeu.
Virtuţile se găsesc într-o relaţie organică. Una o cuprinde pe cealaltă, una se găseşte în cealaltă. Şi
asta pentru că Duhul este unul, libertatea este una. Iar cel ce le face posibile este acelaşi Hristos. Separarea
virtuţilor le deformează firea. Virtuţile creştine nu sunt numai credinţa, nădejdea şi dragostea, ci mult mai
multe: sinceritatea, toleranţa, puterea de decizie, francheţea29.
SMERENIA este virtute fundamentală; virtuţile înrudite cu ea: îngăduinţa, dreptatea, îndelunga-
răbdare, reacţia promptă atunci când constatăm că se face o nedreptate. Smerenia este virtutea care are

28
Catolicii vorbesc de virtuţi naturale şi de virtuţi infuze. Pr. V. Răducă nu este de acord cu acest termen
29
Francheţea constă în libertatea de a te exprima liber în faţa unei autorităţi, în faţa unui superior, însă nu în modul îndrăzneţ,
nesimţit. Părinţii o numesc παρεσήα adică libertatea de a vorbi cu o conştiinţă care nu te acuză.

25
toată deschiderea pentru numirea omului de Chip al lui Dumnezeu. Smerenia nu înseamnă humilitas30,
cum consideră occidentalii (de la humus = a fi ca pământul).
Smerenia nu este o virtute reală când este însoţită de insensibilitate, de nesimţire duhovnicească.
Ateul este nesimţitul metafizic spune Andrei Pleşu. Smerenia trebuie legată de dreptate. Sf. Ioan Gură
de Aur numeşte laş pe smeritul care nu reacţionează la problemele celuilalt.
Creştinul nu lucrează de unul singur în cultivarea virtuţilor. Lucrează cu Duhul Sfânt activând în
interiorul Bisericii ca organ al lui Dumnezeu în vederea biruirii răului şi mai ales a celui viclean. Biruind
răul din el, ca purtător al Duhului Sfânt, omul devine împreună lucrător cu Hristos la lucrarea aceasta de
scoatere a răului din lume. Virtutea înseamnă, deci, promovare a binelui şi biruire a satanei.31
Ca să facă din virtute biruinţă, creştinul este chemat să lepede egoismul şi să cultive ascultarea.
Ascultare atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de duhovnic, de cel pe care l-ai ales călăuză duhovnicească sau
pe care Dumnezeu ţi l-a rânduit astfel. Dacă în paternitatea naturală nu ne alegem noi părinţii, în
paternitatea duhovnicească noi ne alegem părintele (Sf. Pahomie). Deci trebuie luat în serios drumul
ascultării, pentru responsabilitatea pe care ne-o asumăm.
Performanţa individuală, fără ascultare, poate deveni un habitus (dispoziţie), dar nu virtute; poate
birui forme de rău, dar nu pe cel viclean, pentru că virtutea este în acest caz produsul orgoliului (a împlini
poruncile fără Dumnezeu). A considera că poţi păzi poruncile fără Dumnezeu este orgoliu şi falsitate. O
performanţă orgolioasă este doar un păcat mascat. Cel mândru nu are legătură cu virtutea căci virtutea
înseamnă unirea puterilor omeneşti cu voinţa lui Dumnezeu. Sf Ioan Scărarul spune: Aşa cum întunericul
nu poate sta alături de lumină, aşa nu poate sta virtutea cu mândria. Performanţele omeneşti fără
smerenie şi fără Dumnezeu duc la realizarea unui bine parţial care nu este niciodată virtute. Virtutea nu
poate fi atinsă astfel pentru că rămâne pur şi simplu produs omenesc în şi din interiorul naturii, fără a fi
biruinţă a satanei şi cu atât mai mult neparticipare la Împărăţia lui Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul
numeşte virtutea unirea slăbiciunilor omeneşti cu voinţa lui Dumnezeu.
Tot ceea ce nu e din credinţă e păcat. (Romani 14, 23) „Tot ceea ce nu se referă la Hristos, fie
cuvânt, fie faptă, fie gând, priveşte la potrivnicul Acestuia. Nimeni nu poate ajunge la lumină înaintând în
întuneric” (Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii despre fericiri). În viaţa creştinului nu este nimic ce nu s-ar
putea raporta la Dumnezeu. „Ori de veţi mânca, ori de veţi bea, toate spre slava lui Dumnezeu să le
faceţi” (I Corinteni 10, 31).
Orice activitate a creştinului nu este independentă moral pentru că prin ea ori ne îndepărtăm, ori ne
apropiem de Hristos. Creştinul e chemat să ofere orice clipă a lui Hristos. Nu este posibilă o viaţă morală
departe de Hristos.
Egoismul şi interesul personal nu sunt întâmplătoare, nu sunt expresia unor cauze secundare, ci sunt
forme de criză ale omului insensibil la ceva ontologic, la ceva la care ia parte ca mădular la Trupul-

30
La Mănăstirea Sf. Ioan din Rilla (Bulgaria) între Biserică şi un corp de chilii se află morminte ale monahilor care se smeresc
lăsându-se călcaţi în picioare,după moarte, de închinători. Este oare un model de smerenie? Mai există smerenie dincolo de
moartea trupului? Poate fi o exagerare.
31
Sf. Ioan Gură de Aur – Satana se bucură când cădem din relaţia cu Dumnezeu

26
Hristos. Egoismul este o manifestare a simţului lipsei; este justificat psihologic, dar când Îl ai pe Hristos,
trebuie să dispară. Setea omului după bogăţie este de fapt golul din el însuşi. Iubirea este libertate. În
iubire trăieşti liber, nimeni şi nimic nu-ţi mai atrage atenţia; nici diavolul nu-ţi mai poate face ceva.
Sentimentul egoismului este diminuat de cel el plinătăţii, prin conştiinţa că eşti liber continuu, prin
Hristos. Această continuă încifrare în noua ontologie constituie o configurare după Hristos.
Binele este adevărata virtute. Dacă virtutea presupune o opţiune dreaptă, înseamnă că singura obţine
este orientarea spre Hristos. Evaluarea dreaptă a noastră nu poate califica drept virtuţi obişnuinţele,
gândurile, faptele care sunt fără Dumnezeu. Adevărata virtute este o alegere existenţială corectă, printr-o
orientate precisă spre scopul ultim al omului: vieţuirea în Împărăţie. Dar în Împărăţie nu poţi fi fără
Hristos, fără Biserică. O autodesăvârşire care nu conduce la Împărăţie nu poate fi virtute.
Virtutea creştină, în calitate de rod al harului şi al puterii de autodeterminare în noua ontologie, a
fost făcută posibilă, accesibilă, numai de Mântuitorul. Are izvorul în Hristos şi tinde spre Împărăţie.
Pentru aceasta viaţa virtuoasă este plasarea omului în zona prezenţei Binelui ca realitate personală, vizând
nu numai viaţa activă, controlată de cenzura conştiinţei, ci fiecare manifestate a omului în calitate de fiinţă
vie.
Virtutea vizează şi subconştientul, starea de somn sau stare de vis. Virtutea este modul de a fi al
omului care prin Hristos scoate răul afară din lume. Observăm, mai ales din experienţa Părinţilor că o
persoană virtuoasă nu este chinuită nici măcar în somn.

RĂUL, VICUL ŞI PATIMA

Din punct de vedere al Fiinţei Sale, Dumnezeu este bine, bunătatea. Din perspectiva apofatismului
creştin, Dumnezeu este dincolo de bine sau de rău, dar se manifestă ca bunătate 32. În bunătatea lui
Dumnezeu nu este nici o contradicţie, pentru că nu este contradicţie în Fiinţa Lui. Deci bunătatea lui
Dumnezeu ţine de Fiinţa Lui.
Cât priveşte răul, gândirea creştină spune că răul nu are fundament ontologic, dar capătă existenţa
acolo unde s-a renunţat la bine ca realitate necesară pentru acel spaţiu. Dar nu s-a renunţat la bine ca la o
realitate de care n-am avea nevoie. Răul este absenţa binelui. Fericitul Augustin menţionează că răul nu e
doar o simplă absenţă, ci o lipsă a binelui. Nu mă afectează prea mult că absentează cineva dar lipsa cuiva
este o greutate, doare. „Cuvântul „răul” nu este decât o altă formă prin care definim, exprimăm lipsa
binelui”.(Fericitul Augustin)

32
Nietysche, în „Dincolo de bine şi de rău”, nu se gândea la apofatism

27
 Răul se defineşte întotdeauna pornind de la bine. Binele este primordial, îşi are originea în
Dumnezeu şi în opera Sa creatoare. Ex: Ce este boala? Absenţa sănătăţii. Nu există o ontologie a bolii ci o
anormalitate a sănătăţii.
Mântuitorul nu a făcut trei ochi orbului, ci l-a readus la normalitate, i-a redat vederea. Toate
minunile Mântuitorului au vizat restabilirea normalităţii. Nu făcea pe „grozavul” ca să-şi manifeste
puterea.
Lipsa este determinată de aportul fiinţelor personale. Renunţarea la bine presupune libera alegere,
libera determinare. Fiindcă există fiinţă personală este posibilă renunţarea la bine şi prin urmare apariţia
răului. „Răul nu există în afara libertăţii” (Sf. Grigorie de Nyssa).
Deoarece răul nu are fiinţă, el îşi primeşte existenţa, percepem existenţa lui mai întâi în fiinţele cu
voie liberă, atunci când acestea exclud din ele binele ca realitate ontologică şi necesară. Răul este
rezultatul unei acţiuni deliberate pornită dintr-o voinţă, dacă nu iniţial rea, cel puţin iniţial pervertită. Răul
există atâta vreme cât persistă îndepărtarea de Dumnezeu înţeleasă ca bine absolut.
Răul este metafizic, fizic şi moral.
Cel care renunţă pentru prima dată la binele din el este diavolul. Deci răul a apărut ca o consecinţă
logică a căderii fiinţei libere de la ceea ce e firesc. Diavolul este considerat şi numit de unii Sfinţi Părinţi
inventatorul răului. După căderea protopărinţilor, răul moral, existent deja în sfera lumii îngereşti,
pătrunde în realitatea fizică a lumii, în umanitate, în întreaga creaţie. Răul fizic este deci consecinţa răului
moral. Aceasta îl face pe filosoful Nicolae Lossky să considere că răul fundamental este răul moral, iar
fiinţa, motivaţia existenţei acestui rău moral se găseşte în răsturnarea ierarhiei valorilor de către
persoana liberă, şi anume în iubirea exagerată faţă de sine, neglijând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de
semeni.
Indiciul esenţial al căii greşite a conduitei constă în desprinderea mai mare sau mai mică de
Dumnezeu şi totodată în izolarea faţă de toate celelalte fiinţe. Descompunerea, corupţia materiei, suferinţa,
destrămarea unităţii lumii provocate de alienarea, de îndepărtarea de Dumnezeu, conduce la diferite forme
ale răului fundamental.
În întregul comportament al fiinţei îndepărtate de Dumnezeu şi care a călcat voia Sa, se observă
diverse forme de complexare, de deviere, de deficienţă, ce afectează toate nivelele de afirmare a
personalităţii.
Moartea este ultima consecinţă a răului. „Iar el, călcând cuvântul poruncii tale, pentru ca răutatea
să nu fie fără de moarte, ai poruncit amestecului şi frământăturii acesteia să se desfacă din cele ce a fost
alcătuită…” (rugăciune la înmormântare)
Răul este o anormalitate, care ne afectează de la început. Însă răul nu trebuie privit numai ca
anormalitate. Există şi limite ale răului impuse de Dumnezeu. Mântuitorul asumă răul în forma lui
extremă, în consecinţa lui: moartea. Dar moartea nu L-a ţinut căci nu se găsea în El vreo formă de rău.

28
 Patimile nu există ca realităţi abstracte, ca de altfel nici un păcat, ci afectează natura omului. 33 Mai
precis sunt stări nefireşti ale firii, neavând fiinţă proprie ci apărând o dată cu coruperea sănătăţii sufletului.
Sunt „bolile sufletului” (Sf. Isaac Sirul).
Când patimile se adună în om se transformă în a doua natură şi-l face să se simtă bine în ele, să
considere aceasta ca o stare normală, se identifică cu ele. Atunci când patimile rămân în om, şi chiar şi
atunci când se pocăieşte nu se eliberează întru totul de ele, trebuindu-i timp să se ostenească pentru
despătimire. Avem ca exemplu viaţa Cuv. Maria Egipteanca: 17 ani de patimă – 17 ani de muncă pentru
despătimire. David – Păcatul meu înaintea mea este pururea.
Deci cauza primordială a patimilor nu sunt simţurile sau poftele, ci uitarea, neglijarea lui Dumnezeu.
Aceasta face ca mintea omului să fie înlănţuită în simţuri. Atunci când mintea va fi supusă simţurilor, şi
celelalte puteri sufleteşti vor fi supuse simţurilor. Astfel este răsturnată ierarhia simţurilor facultăţii
umane. Pentru că sufletul este o realitate unitară, întinarea lui provine din noua funcţionalitate, nu numai a
minţii, ci şi a altor funcţii a acestora. Nu poţi exersa o anumită funcţie într-o stare de ipocrizie,
întotdeauna.
Mama patimilor este egoismul. Iubirea de sine, exagerată, este una pătimaşă (Sf. Maxim
Mărturisitorul). Există şi iubirea faţă de noi înşine, în sensul bun, adică adevărata iubire necesară omului
pentru progresul său.
Împărăţia lui Dumnezeu în mine implică Împărăţia lui Dumnezeu în înţelesul larg.
Patima nu este acelaşi lucru cu păcatul. Patimile sunt stări păcătoase ale sufletului, care sunt
activate prin păcat. Pot fi patimi care să rămână ascunse în noi lungă vreme, atâta vreme cât o situaţie
anume nu le-a favorizat concretizarea într-un păcat. Aceste patimi nu sunt mai puţin vătămătoare decât
păcatele, ci chiar dimpotrivă. Mântuitorul dă poruncă să nu apună soarele peste mânia noastră.
Sf. Grigorie de Nyssa: Poţi să fii stricat în suflet, fiind foarte integru în trup.
Cele trei patimi fundamentale pornite de la iubirea de sine exagerată şi care conduc la toate celelalte,
sunt lăcomia, iubirea de argint şi slava deşartă. Acestea corespund celor trei ispitiri la care a fost supus
Mântuitorul.
Din lăcomie omul a căzut din Paradis. Dacă pentru omul căsătorit patima cea mai mare este
iubirea de argint, pentru monah este lăcomia (Sf. Maxim Mărturisitorul). Slava deşartă duce la
mândrie şi la invidie. Se leagă de orice. De foarte multe ori de orice acţiune virtuoasă şi se înfăţişează de
multe ori împreună cu virtuţile. Este primejdioasă devenind o mare piedică pentru virtute. Singura cale de
a lupta împotriva ei este smerenia. Dar să ajungi la smerenie este nevoie de discernământul care te
învaţă să-ţi cunoşti limitele, şi de trezvie, însă nu de simpla deschidere a ochilor ci de starea de veghe
lucidă în care eşti continuu luminat de exigenţele nevoinţei tale (te face să vezi propriile limite).
Patimile-l dezorientează pe om şi-i face imposibilă comunicarea cu Dumnezeu. Îl înstrăinează de
virtute şi-l adâncesc în egoism. Îi anihilează personalitatea.

33
Astfel e greşit spus: Biserica condamnă păcatul, nu păcătosul

29
 Patimile sunt stări de spirit, nu vicii. Dar răul nu este mai puternic decât binele şi nici nelimitat ca
binele. Este o stare de descompunere, în care, fără voia lui, contribuie la scoaterea în evidenţă şi afirmarea
binelui. Răul face cuib în patimi. Lupta împotriva lui nu este posibilă fără lupta împotriva patimilor.
Acesta este scopul principal al ascezei: despătimirea. Despătimirea este curăţirea personalităţii, παρεσία,
libertatea în care conştiinţa nu te acuză, libertatea copiilor, a Apostolilor, spontaneitatea.
Patimile nu au existenţă proprie; ele sunt pervertiri ale funcţiilor omeneşti sănătoase. Nu este
eficientă lupta directă cu ele, ci mai degrabă prin negarea pretenţiilor individuale atunci când acestea
împing în acţiuni împotriva voinţei lui Dumnezeu. Gândul pătimaş trebuie înlocuit cu un gând bun.
Părinţii nu recomandă lupta pieptişă cu diavolul. Şi preocuparea părinţilor nu a fost să scrie despre
diavol. Apusenii au scris mai mult despre diavol decât despre Dumnezeu. Sf. Pahomie împletea sfoara
(lângă Nil) şi i se arăta satana în chipul lui Hristos. L-a prins de mână şi a gândit un citat din Scriptură şi
satana a dispărut.
De foarte multe ori creştinului i se recomandă ca în loc să se lupte cu umbrele împotriva patimilor,
mai bine să-şi împroprieze viaţa lui Hristos. În loc să se teamă de patimi, să se teamă de Dumnezeu. În loc
să se îndulcească de patimi, să se îndulcească de Dumnezeu, de prezenţa lui Dumnezeu în el. Patimile
dispar când teama de Dumnezeu va înlocui angoasa pe care i-o provoacă omului iubirea de sine (tendinţa
excesivă de a domina tot ce ne stă în cale).

30