Cursurile de Morală creștină

CURSUL 1 (Definiție, obiect, scop, metode)

Creștinul răsăritean se definește prin adorarea lui Dumnezeu și prin comportamentul moral.1
În viziunea lui Rudolf Otto (Sacrul) sacrul este prezentat ca o realitate tainică în fața căreia
tremuri, care stă la distanță și în fața căreia te simți umilit2 (aceeași viziune ca în Antichitate). Sacrul apare
ca o forță surdo-mută, cu puteri de căpcăun, o existență când difuză, când confuză, care uneori te sperie,
alteori te uimește, în termenii lui Otto: majestas, misterium tremendum / fascinosum / numinosum /
augustum, Das Ganz Andere, reactualizând spiritul păgânismului protogerman. În tradiția răsăriteană,
sacrul este cineva Care îți vorbește, Care te cheamă.
Creștinismul este compus din Revelația divină, credință, doctrină, cult și viață trăită conform
doctrinei. Creștinismul a dezvoltat un sistem de învățături cu privire la Dumnezeu și la om.
Scopul = trăirea adevărurilor de credință ce favorizează integrarea în lumea tainică a lui
Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne-ar fi dat porunci fără un sens precis și cu neputință de împlinit. Arsenie Papacioc:
Dumnezeu nu are nevoie de nătăfleți, ci de eroi. Hristos ne-a învățat cum să făptuim, cu trezvie, nu cum să
gândim abstract.
Toate adevărurile de credință trebuie trăite în funcție de împrejurări. Grigorie de Nyssa: Lucrările
lui Dumnezeu trebuie imitate pe cât posibil de fiecare om... pe cele pe care putem să le imităm. Pe cele pe
care nu le putem imita, trebuie să le venerăm și să le respectăm. (v. cultul)
Mântuirea obiectivă = etern valabilă.
Mântuirea subiectivă = credință + fapte bune.
OBIECTUL MORALEI
Obiectul moralei creștine îl constituie faptele omenești conștiente, libere și cu sens3. Ele pot fi
bune sau rele și sunt sancționabile dpdv moral.
Un curent deviant: O faptă săvârșită sub presiune nu este morală. Totuși, faptele lasă urmări
morale indiferent dacă sunt comise sub presiune/libere sau conștiente. 4 În rugăciuni găsim expresii care ne
impun să credem că, de exemplu, nălucirile din timpul somnului sunt imputabile, pentru că – zice chiar
Freud – sunt replicile faptelor / dorințelor din timpul zilei, în starea de veghe.5

1
Unii respectă “naturalul religios”: ritual, zeciuială, post.
2
Creștinismul prețuiește țărâna din care am fost creați.
3
Toate aceste fapte aparținând nivelurilor profunde ale personalității.
4
Dumitru Dulcan, Inteligența materiei: Fondul energetic al ființei noastre e amprentat de gândurile și experiențele din timpul
vieții. Experiențele negative sau pozitive se imprimă în fondul sufletesc uman.
5
După pr. Galeriu, acestea reprezintă ceea ce ai vrea să faci conștient dar ți-e frică.

1
 Cei care împing morala în zona dreptului susțin că faptele comise din rutină, sub stare de
inconștiență,6 nu sunt fapte morale.7 Este just până la un punct, pentru că tot ei susțin și că faptele rezultate
ale unor boli mintale nu sunt sancționabile moral, ceea ce este greșit, pentru că aceste fapte lasă urme atât
ontologice, cât și de ordin moral.
ETIMOLOGIA
Numele disciplinei provine din gr. ἠθική (adjectiv format de la subst ἦθος (τό)= obicei, atestat la
Homer: τὰ ἤθεα = locuința oamenilor și a animalelor). τὰ ἤθη reprezintă comportamentul care îți dă starea
de bine.
Aristotel împărțea virtuțile în: virtuți etice (înțelepciunea, cumpătarea, curajul = mai practice,
creează confort) și virtuți noetice (capacitatea minții de a judeca abstract).
În NT: 1 Co. 15:33 Tovărășiile rele strică obiceiurile (ἤθη) bune.
Luca 1:9, ἦθος = datină comună
Luca 22:39, ἦθος = datină individuală
Fapte 16:21, ἦθος = datină națională.
Etica studiază, deci, modul de comportare individual și colectiv, precum și principiile generale
care reglementează modul de comportare.
În latină termenul grecesc a fost redat prin adjectivul moralis, e (format de la subst. mos, moris =
morav). Seneca e primul autor de limba latină care folosește acest termen, în sintagma philosophia
moralis ( = sophrosyne8).
Etica și morala sunt doi termeni interșanjabili. Morala arată condiția ca faptele omenești să fie
raționale. Vorbim de intenționalitatea filozofiei practice.
Iluminismul a făcut separația dintre etică și morală (Montesquieu, Enciclopedia), departajând
moravurile de morală astfel: a) les moeurs, moravurile = formele determinate de existență în funcție de
spațiile umane specifice; b) la morale = exigențele cerute de religie.
Etica preia sensul de moravuri, fără norme, reguli, adoptată de filozofie. Morala studiază noțiunile
de bine și rău, pe baza autorității religioase, care dă reguli.
Morala e disciplina teologică ce studiază faptele omenești așezate sub autoritatea voinței lui
Dumnezeu spre împlinirea scopului pentru care a fost omul creat. Morala e interesată și de
comportamentul individual și de cel comunitar. Morala creștină nu e de grup select sau de getto.
METODE
Multiple, precum: analiza, sinteza, deducția ș.a.
6
Conștiență = Gewissen și Conștiință (raportare la legea morală) = Bewusstsein.
7
Ca, de exemplu, lucrătorii în fabrici, care acționează mecanic, aproape inconștient.
8
σωφία = activitatea rațiunii pure (prin care Kant nu poate recunoaște existența lui Dumnezeu) φρόνησις = înțelepcinea
practică.

2
 În funcție de Revelația divină, morala creștină apreciază calitatea faptelor umane, dar și a
gândurilor și a vorbelor. Ea nu doar constată calitatea faptelor prin raportare la exigențele revelației, ci
vizează și împroprierea harului care ajută unui comportament moral. Vizează dinamismul spre Dumnezeu.
Morala creștină studiază semnificația morală a formelor de cult.
Scopul = dobândirea fericirii în Împărăția lui Dumnezeu (binele moral).
DEFINIȚIA RELUATĂ
Morala a) stabilește și prezintă sistematic și critic normele după care omul își orientează viața.
b) prezintă sistematic modurile în care omul înfăptuiește binele moral.

CURSUL 2 (Morala ca disciplină teologică)

Morala este normativă nu pentru că se reduce la un cod moral, ci pentru că este modul sistematic
de împlinire metodică a voinței lui Dumnezeu potrivit modului de viață al lui Hristos9.
Sistemele de morală sunt numeroase: religioase, filozofice, umaniste. În schimb, morala creștină
este teologică prin faptul că izvorul ei principal e Revelația. Totuși, ea nu exclude puterea de judecată a
omului. De aceea, morala creștină folosește contribuțiile moralei filozofice, de drept, umaniste ș.a.
Fundamentându-se pe Revelație și folosind instrumentarul laic, morala creștină îndreaptă omul spre
îndeplinirea binelui moral = fericirea în Împărăția lui Dumnezeu.10
Ce înseamnă Împărăția lui Dumnezeu?
Ebr. malkuta = imperium (împărăție) și dominium (împărățire, exercitare a actului).
= basileia (în Rugăciunea domnească: Să se statornicească în noi modul Tău de
acționare).11
Fericirea nu înseamnă o socoteală a faptelor bune după moarte, ci e activată cu fiecare împlinire a
faptelor bune, ca expresie a manifestării lui Dumnezeu în noi.
Morala = disciplina teologică care, pe baza Revelației, înfățișează sistematic normele după care
trebuie să se conducă omul spre a atinge scopul (asemănarea cu Dumnezeu, binele suprem).
Căile de ajungere la fericire sunt poruncile lui Dumnezeu. 12 Omul nu își poate găsi libertatea decât
în sistemul (alcătuit din porunci) pentru care a fost creat. 13 Dumnezeu Se găsește în spatele poruncilor
Sale.

9
Protestanții preferă termenul etică, catolicii și ortodocșii morală. Primii sunt foarte stricți dpdv al moralei/eticii. ( v. cazul Dl.
Prof. Heiser).
10
V. Fericirile, Mt. 5. La greci, eudaimonia (teoretizată de Socrate) = fericirea, pe care Aristotel o definește drept ajungerea la
nemurire. Aristotel chiar scrie în Despre Suflet că acesta este ceva divin.
11
Împărăția lui Dumnezeu este între/în voi.
12
Entropia universală. Legile II ale termodinamicii. Lupta pentru nemurire.
13
Cf. Rugăciunea de la Slujba Înmormântării: Iar el călcând cuvântul / rațiunea poruncii Tale.

3
 Obiectivul vieții morale trebuie urmărit de-a lungul întregii vieți, spre dobândirea fericirii
individuale și comunitare.14 Faptele omenești nu se împlinesc ca răspunsuri strict individuale la exigențele
unei legități dumnezeiești, ci faptele noastre se vor împlini vizând totdeauna un altul
(semen/Dumnezeu/sfinții); nu este vorba de exigențe disparate fără sens sau cu sens, produse ale minții
omenești, ci de poruncile bazate pe Revelație, expuse de mințile iluminate de Dumnezeu.
Faptele omenești vor fi judecate pe baza scopului etern = eternizarea noastră în Împărăția lui
Dumnezeu.
Normalitatea funcționării rațiunii umane e garantată doar în interiorul credinței.
Revelația = tot ceea ce a făptuit Dumnezeu pentru noi în istorie (cuvinte, fapte, imagini,
(Stăniloae)).
= Însuși Hristos, centrul, sublimul vieții umane, model, putere, garant Tatălui, mijlocitor
între om și Dumnezeu.
Celelalte sisteme morale au valoare câtă au în ele însele, subzistând separat de autorii lor.
Autoritatea autorului provine din faima sistemului compus de el. 15 Însă în creștinism nu adopți doar
învățătura, ci și pe Autorul ei, asumându-L (Ioan 6), prin unirea cu Persoana vie a lui Hristos, nu prin
asumarea unei doctrine (fie ea și creștine) aparținând unei persoane care a trăit într-o istorie din trecut.
Prin Imitatio Christi, creștinul Îl simte duhovnicește pe Hristos, primind de la El sfaturile și
puterea de a merge pe drumul dreptății. Deci, avem de a face cu ceva mai mult decât o doctrină; de fapt,
cu un mod de viață deplin și optim.
Cultul divin particular și public = răspunsuri reverențioase către Hristos, Care intră în legătură cu
noi prin har. Unirea omului prin har și Taine cu Dumnezeu îl modelează spre a împlini mai ușor poruncile
lui Dumnezeu.
Morala creștină e mai mult decât o morală obișnuită, prin particularitatea de a comunica cu
întemeietorul ei prin receptarea învățăturii, imprimarea cu modelul Lui de viață și prin imprimarea cu
viața Sa dpdv sacramental.16

CURSUL III (Fundamentele moralei creștine: revelația divină și rațiunea umană)

Astăzi există două atitudini din partea creștinilor deviatori: 1) unii care selectează o parte din
învățătura lui Hristos, pe care le adaptează la condițiile lumii de astăzi; 17 2) alții țin cu dinții de forme

14
În comuniune cu rudele, cu sfinții.
15
Cf. cazul lui Socrate. Se pare, totuși, că Socrate nu a fost cum apare el în dialogurile lui Platon, dacă îl comparăm cu replica
sa din Xenofon.
16
De aceea, exigențele umane sunt chiar mai dure decât cele cerute de Hristos.
17
De zece ani se lucrează la crearea unui cod moral universal acceptat, cu influențe din toate religiile.

4
învechite de morală creștină (fixism / fundamentalism superficial). Aceste două atitudini riscă să sufere
“chinurile patului procustian”.
Adevărata morală creștină se află deasupra acestor două atitudini extremiste, nu pe o cale de mijloc
între acestea două! (Întotdeauna, alimentați cu Duhul lui Hristos, rezolvăm altfel problemele.)
Aspectele fundamentale ale învățăturii lui Hristos
a) Iisus Hristos aduce vestea cea bună a paternității dumnezeiești (Dumnezeu este Tatăl nostru) și a
mântuirii. Punctul de plecare este mesajul adus de Hristos. Esența creștinismului se fundamentează pe
iubirea Tatălui, manifestată la Întrupare. Hristos nu spune: Iubiți-vă că așa trebuie! ci precum v-am iubit
Eu! Iubirea lui Dumnezeu investește în noi putere, așa cum seva pătrunde în corzile viței.
b) Eșecul uman și biruința dumnezeiască (amândouă evidente pe Cruce), din care se împărtășește
neputința umană (Ioan 15).
c) Nefericirea implacabilă, de care omul e responsabil. Hristos aduce fericirea prin înnoirea
moralei.
d) Hristos se adresează exclusiv omului, de unde caracterul personal(ist) al moralei creștine.
Hristos neglijează latura socială a omenirii doar în mod aparent! Prin schimbarea individuală se schimbă și
societatea.
e) Puritatea inimii, esențială pentru lansarea creștinilor în iubirea totală a lui Dumnezeu. Lepădarea
de zgura/rugina18 grijilor de zi cu zi, care fac imposibilă contemplarea lui Dumnezeu în inima omului
(nous) = oglinda dumnezeirii în noi. E nevoie de o angajarea totală. Totul e posibil pentru cel care crede.
f) Împărăția (/-rea) lui Dumnezeu și pocăința (metanoia = întoarcere). Căința nu este egală cu
pocăința. Căința poate duce la sinucidere.
g) Iubirea față de aproapele, care e diferită de sentimentalismul ce Îl exclude pe Hristos (filantropie
necreștină). Iubirea de aproapele este destinată jertfirii de sine în cinstea lui Hristos, se adresează Lui, nu e
generată de o generozitate firească. În fiecare act trebuie să-L simțim pe Hristos. Iubirea față de persoane
care fac parte din același trup christic. = Punct de plecare, dar și scop (Ioan 13:35).19
Revelația = complexul de acțiuni ale lui Dumnezeu către lume, concretizat / sublimat în
persoana lui Hristos. Revelația nu înseamnă un tabel de reguli.
Fundamentele moralei creștine = revelația dumnezeiască și rațiunea umană. De unde,
caracteristicile ei au autoritate dumnezeiască. Binele moral creștin este egal cu voința lui Dumnezeu.

18
J. L. Marion: Biserica este o adunătură de păcătoși. Pavel: de sfinți.
19
Rugăciunea este respirația sufletului.

5
Exigențele lui Dumnezeu se exprimă în poruncile Lui 20, căi către Dumnezeu, care se impun conștiinței
morale ca un imperativ absolut.21

CURSUL IV (Caracteristicile moralei)

1) Revelată. Morala creștină se fundamentează pe Revelație. Revelația depășește simpla
informație și oferă omului accesul la comunicarea cu Dumnezeu. Cuvântul și duhul lucrează împreună. 22
Morala creștină nu înseamnă doar educare religioasă, ci și creștere duhovnicească. Morala lui Hristos e
mai mult decât morală.
2) Dinamică. Adevărurile creștine sunt dinamice. Prin virtuțile teologale, morala creștină
realizează unirea omului cu Dumnezeu. Virtuțile credința, nădejdea și dragostea se intercondiționează, ca
într-un organism.
Morala creștină utilizează cuceririle intelectuale ale științei, dar pentru viața nouă, pentru noul
ethos, ea utilizează harul, cultul creștin (răspunsul reverențios al omului către Dumnezeu), Sfintele Taine.
3) Dialogală. Omul este ființă socială. Stăniloae: intenționalitate, care se realizează în comuniune.
Panaiotis Nellas folosește, ca titlu pentru lucrarea sa, sintagma: ζῷον θεούμενον = ființa care se
îndumnezeiește. Omul își sporește responsabilitatea în dialog cu lumea și cu Dumnezeu. Există un schimb
de energie de la naștere, pe care o dăm și ca produs (ca plus-valoare), nu ca reziduu.23
Astăzi, suntem dependenți nu de dialog, ci de tehnica de comunicație. Omul nu mai dialoghează,
nu ne mai întâlnim în comuniune. Viața este totuși un sistem deschis. Este important ce introducem în noi
din acest inevitabil dialog cu lumea. Nu pot lăsa să intre în mine orice. În relația-dialog divino-umană,
Dumnezeu îl stimulează pe om, îl cheamă, îi oferă harul și îi comunică mesajul prin acte, cuvinte,
imagini (Stăniloae) = Revelația. Când vede slava lui Dumnezeu, omul oferă:
a) un răspuns direct, ca în evanghelii sau ca răspunsul lui Saul.
b) un răspuns indirect, pe care toți trebuie să-l dăm, un răspuns-recunoaștere a valorilor create de
Dumnezeu, în împlinirea cu responsabilitate a datoriilor ce i-au fost încredințate omului. Omul răspunde
indirect prin virtuțile teologice și prin cultul divin.
Omul își împlinește menirea dacă viața lui Îl propovăduiește pe Dumnezeu și Îl face să Se
sfințească în noi.24
20
Grigorie de Nyssa: Poruncile formează o pecete imprimată în sufletul uman, pe baza cărora se va produce Învierea după
moarte. Sf. Vasile: faptele/gândurile umane se imprimă în suflet ca pecetea în ceară.
21
Dacă te simți parte a corpului mistic al Bisericii, nu poți desfrâna. 1821 Telegonia, Francois de Vorangile: dacă prima
împerechere a unei femele e cu un inferior, e nevoie de cinci împerecheri pentru a naște calitate. Felix Ledampteque. Ioan
Biberi (?) 74-77 Eros, Psiho-Somatica Feminină, Personalitate și destin: Femeia culcată cu mai mulți bărbați naște părți din
genele tuturor.
22
Eliade: in illo tempore = intrarea în legătură cu strămoșul care a trăit într-un timp trecut nedeterminat.
23
Eliminăm și celule moarte și transpirație, dar acestea se întorc în natură și continuă un anumit lanț trofic, în alte rațiuni.
24
Face ce vede la Creator.

6
 4) Hristocentrică. Hristos ne plasează într-o nouă ontologie. Dacă cineva este în Hristos, este
făptura cea nouă. v. și Ioan 6:46-57. Hristos ne cere să-L mâncăm, ca μυστήριον, ca sacramentum.
Hristos aduce un nou mod de a fi, o nouă ontologie, exprimată într-un nou ethos = în și prin tine25 se
vădesc în lume planurile lui Dumnezeu, de unde schimbarea lui însuși și a lumii întregi, și eradicarea
păcatului din ființa umană. Omul se întoarce spre sine, se evaluează în relație cu Hristos, își înțelege
propria nedesăvârșire.
Morala acceptă omul cu tot ceea ce reprezintă el și crede în împlinirea acestuia doar la nivel
ontologic. Omul este omenesc, dar poate ajunge departe de păcat.
Omul nu plinește poruncile din frică sau pentru răsplată, ci din naturalitatea noii ontologii, în
cadrul căreia nu pui problema dacă împlinești sau nu poruncile, ci împlinirea face parte din profilul vieții
creștine.26
5) Ecleziologică
6) Liturgică (a Sfintei Liturghii)
7) Monahică (monahism)
8) Socială = mod de mărturisire a lui Hristos în lume.

CURSUL V (Morala creștină și alte morale)

Morala se confruntă nu cu un set de norme, ci cu o realitate în care Dumnezeu 27 există și ne
provoacă la dialog.
Morala creștină = ethosul în care suntem continuu în dialog cu Cineva, nu un ethos nostalgic, care
nu se concretizează vreodată, ca o fată morgana (ca în cazul diverselor metamorale). Etica lui Aristotel
cerea un progres absolut întru nimeni28, fără conștiința comuniunii. Creștinismul = devenire întru Hristos.
Morala creștină nu e victima unor concepte (ca la Kant), nici o morală individuală dezlegată de
comunitate. Întreținerea cu Dumnezeu ca urmare a invitației la dialog dă naștere etosului creștin.
Morala și religia29 nu sunt legate în mod necesar.30
Morala începe de la Binele suprem, spre deosebire de punctul de vedere metafizic potrivit căruia
binele nu e pătrunzător/prezent în viața concretă a oamenilor. Platon: ideea de bine absolut, binele cetății =
realitatea paralelă cu lumea, dar cosmică. Pentru Platon și Aristotel, morala furnizează omului idealul
dobândirii nemuririi, nu cunoaște păcatul și vorbește despre un zeu demiurg, modelator. În ciuda regulilor
pe care ți le impune morala, aceasta este inutilă dacă nu mă pune în dialog cu Dumnezeu.
25
Hristos trăiește pentru Tatăl, noi pentru Fiul.
26
Ca să mergi pe bicicletă, trebuie să dai din pedale fără să îți pui întrebări.
27
Credința = atingerea harului de către rațiune (Stăniloae).
28
Și Lenin spunea: Eu nu cred în Dumnezeu, ci într-o forță (Caiete, 14).
29
Wilhelm Ut numește credințele orientale religii.
30
New Age, Anthroposophia nu prezintă sisteme morale.

7
 Religiile statice primitive susțin o morală închisă pe baza interdicțiilor și a tabuurilor. Anumite
spirite alese tind spre fidelitatea față de conștiința lor, spre o morală mai bună. Conștiința = absolut în sine
(J.J. Rousseau).31
Când dispare sentimentul religios, conduita morală, pe care o inspira altă dată sentimentul religios,
poate să pretindă că menține acest sentiment, păstrând valorile în care respectiva personală a fost crescută,
caz în care vorbim de o morală laică. Profiți de ceea ce a pus trecutul în noi și nu mai ai contact cu
sentimentul religios. Azi omul profită de ethosul în care s-a născut și a crescut, fără contact cu sursa
ethosului.
Morala nereligioasă / antimorala
Toate normele sunt izvorâte din sinea omului, iar desăvârșirea propusă de această morală ignoră
complet pe Dumnezeu = morale umaniste.
Morala umanistă este antropocentrică, religioasă, pentru că această morală apelează la religie ca la
o autoritate care o sancționează – ceva exterior. Morala creștină este profund pătrunsă de tot ceea ce
înseamnă religie,32 pentru că Cuvântul33 lui Dumnezeu e încărcat cu harul/enegia Lui. Nu pot fi
responsabil în fața unui principiu. Responsabilitatea este capacitatea omului de a răspunde adecvat
chemărilor lui Dumnezeu. Pentru creștinul ce se simte solicitat de Hristos, responsabilitatea e inclusă în
răspunsul pe care îl dă Tatălui prin Iisus Hristos, pe baza credinței (actul de fidelitate față de cineva în care
investim iubire, speranțe ș.a.) și a iubirii.
Viața religioasă ca răspuns
Prin virtuțile teologale ne apropiem de Dumnezeu, care ni Se comunică. Ne-a vorbit prin Hristos.
Cultul Bisericii modelează viața morală a Bisericii sub forma unei convenții de reverențiozitate, pentru că
orice întâlnire cu Dumnezeu e o cină a Fiului de Împărat la care nu ne putem prezenta neglijent.
Viața morală ca responsabilitate față de lume
Ființa ce se aseamănă cu Dumnezeu prin modelul în care se comportă în lumea înconjurătoare față
de semeni, înfăptuiește dreptatea morală. În orice loc întâlnim iubirea lui Dumnezeu. Noi răspundm
acestei iubiri. Fapta morală e integrată în dialogul dintre om și Dumnezeu, ca responsabilitate supremă.
Dialogul cu frații nostri este guvernat de Hristos. Ecologia creștină presupune conștiința faptului că
peste tot e Dumnezeu, pătrunde în toată lumea (inclusiv în tine).34
Tot efortul moral vizează mântuirea. Sf. Nectarie: Împărăția lui Dumnezeu este binele absolut.

31
Blaga, Conștiența filozofică.
32
Ții post cu gândul la bucuria anticipată izvărâtă din sărbătoarea Nașterii Domnului.
33
Cuvântul este materia fonică încărcată cu sens. Noi încărcăm și imprimăm un duh cuvintelor noastre.
34
Nu te poți comporta cu neglijență față de pădure, mediul înconjurător. Ceea ce e sancționabil nu e fapta de aruncare a
chiștocului pe stradă, ci atitudinea.

8
 Grija față de aproapele = grija față de propria mântuire 35 sub perspectiva pe care Dumnezeu o are
spre orice om.
În interiorul moralei religioase nimic nu este de prisos.
În trupul lui Hristos nu mă pot comporta ca un mădular dereglat.
De la Socrate până astăzi, autodesăvârșirea a fost înțeleasă diferit. În creștinism, desăvârșirea de
sine înseamnă mântuirea și fericirea în Împărăția lui Dumnezeu (diferită de însingurarea eudaimonică, ca
pătrundere într-o ființă nepersonală), prin comuniunea cu o lume de persoane, la cel mai înalt nivel cu
Dumnezeul cel viu și cu semenii, care începe încă de aici. De unde rezultă că pentru creștin,
comportamentul moral capătă valențe noi. Morala creștină e religioasă, nu sistem moral fundamentat
exterior pe exigențele Revelației. Avem regula + citatul, din care ne hrănim duhovnicește din relația
personală cu Dumnezeu.

CURSUL VI (Ordinea morală)

Există o ordine a Universului incontestabilă. Există legi care nu se schimbă (lumina, gravitația).
Dacă analizăm fenomenele naturale produse în Univers, înțelegem că toate se produc într-o anumită
ordine. În funcție de această ordine, știința a descoperit diferite legi: ale naturii, ale Universului mare, ale
Universului mic ș.a.
În mod general, sunt acceptate trei ordini: 1) fizică, 2) logică, 3) morală.
1) Ordinea fizică, referitoare la raporturile constante care există între fenomenele fizice din lume.
Dacă acceptăm că lumea vie, sub multe aspecte, este produsul unor fenomene biochimice sau biofizice,
acceptăm că sub ordinea fizică se află și cea biologică. Toate realitățile universului funcționează în funcție
de aceste două ordini, de la infinitul mic la infinitul mare, în funcție de o raționalitate care uimește pe
oricine.
2) Ordinea fizică se reflectă și în gândirea oamenilor. Pe baza ei vorbim de ordinea logică.36 Orice
judecată sănătoasă trebuie să respecte o anumită disciplină a minții, reflectată în principiile logice (al
identității, al noncontradicției, al terțiului exclus, al rațiunii suficiente). Omul gândește logic pentru că
ordinea gândirii logice este fixată în modul de funcționare a minții omenești.37
Dovada ordinii logice constă în posibilitatea oamenilor de a se înțelege reciproc de îndată ce
apelează la un limbaj logic.38
3) Ca să trăim în interiorul parametrilor care fac din noi ființe cu adevărat umane, vorbim și de o
ordine morală absolut necesară omului... ca om (expresia părintelui...). Sociologii semnalează că toate
35
Ortodocșii se iubesc înainte de a se cunoaște. (Rafail Noica)
36
Dereglate, ordinea fizică sau logică pot duce la cataclisme universale sau umane (schizofrenie, demență).
37
Renascentiștii: ceea ce nu e cuprins în mintea noastră, nu poate fi acceptat.
38
Uneori codificat, științific.

9
popoarele își reglemenează viața socială prin norme, prescripții, legi care urmăresc înfăptuirea binelui și
evitarea răului individual sau public, prin reglementarea bunelor raporturi dintre oameni.
Funcția care garantează existența ordinii morale este conștiința39 morală. Împărțirea faptelor în
fapte moralmente bune și moralmente rele are la bază exigențele ordinii morale, asigurată de existența
anumitor norme/principii, elaborate, în trecut sau în prezent, prin aplicarea funcției conștiinței morale în
anumite împrejurări concrete. Ordinea morală e legată în mod necesar de viața morală a oamenilor, dar ea
și garantează viața morală a acestora.
În relațiile cu apropiații și cu Dumnezeu omul face efortul de a se conforma exigențelor lor/Lui, 40
ca să intre în ordinea celuilalt, fără de care nu se poate împlini ca persoană. Familia este corespondentul
palid a ceea ce reprezintă Sfânta Treime. Dumnezeu Însuși se raportează la noi în datele vieții de familie.
Stoicii au folosit termenul de οἴκησις pentru a denumi relația cu Dumnezeu. După ei, Sf. Vasile cel
Mare folosește συγγένεια = înrudire iar Sf. Grigorie de Nyssa metafora scânteie divină. Se dezvoltă astfel
conceptul de familiaritate cu Dumnezeu în urma unui proces de familiarizare cu El,41 pe Care Îl percepe ca
realitate personală Care se comportă cu solicitudine/salvator față de el.42 De aici, necesitatea de a respecta
voința Sa, reflectată în porunci.
Întreaga raportare la un Dumnezeu personal și la cerințele Sale pune ordine în propriul meu
comportament, încât modul meu de a mă comporta este fertilizat de raportarea la Dumnezeu. În măsura în
care atentez la atotputernicia Lui și nu o recunosc, atunci îmi permit să fac și altceva (păcatul), ceea ce mă
scoate în afara ordinii impuse de El. Această reportarea constituie noțiunea de moralitate. Moralitatea este
o starea de fapt constituită din procesul de raportare a faptelor noastre conștiente și libere la voința lui
Dumnezeu, i.e. legea morală. Dacă judecata conștientă stabilește, prin raportare la normele creștine, că o
faptă este bună sau rea și noi le comitem, atunci ele sunt așa, pe baza exigențelor lui Dumnezeu.
Rezultatul raportării dă calificativul de faptă moralemente bună sau rea. Raportarea faptei, vorbei,
gândului la legea morală, este ființa moralității.
Moralitatea este esențialmente legată de persoană, pentru că nu putem cataloga fapte săvârșite de
ființe inconștiente sau care nu dau un scop acestor fapte. Obiectul moralei creștine îl constituie faptele (sau

39
Cicero, JJ Rouseau au opinat: conștiința = Deus in nobis. Totuși, nu trebuie înțeleasă drept forul unic individual de decizie și
judecată. Omul trebuie să respecte principiile gândite în trecut, nu să facă rabat de la ele.
40
Pentru că laici nepracticanți, ca Emil Durckheim, în Formele generale ale religiozității, au împărțit lumea în sacră și
nonsacră, a circulat teza că sacrul e ceva impersonal și că religiile nu fac altceva decât să administreze sacrul. Totuși, Avraam
se întreținea cu Dumnezeu ca și cu un prieten.
41
Familiarizare este procesul continuu prin care mă străduiesc să păstrez familiaritatea cu Dumnezeu. Alftel, creștinismul
devine o idelologie cu ceremonial cultual, cu achiziții culturale, cu respectarea unor porunci selectate în funcție de propriile
preferințe.
42
Sf Ioan Apostolul παῤῥεσία = curajul de a vorbi franc, cu o conștiință care nu te acuză, cu spontaneitatea copilului nevinovat.

10
vorbe, sau gânduri) omenești conștiente, libere și cu sens, împreună cu toate împrejurările sau
contextele43 care influențează aceste fapte în sens bun sau rău.
Ordinea morală constă în totalitatea faptelor morale, alături de consecințele lor. În relație cu legea
morală, faptele primesc calificativul de fapte morale bune sau rele. Legea morală pretinde săvârșirea
binelui indiferent de cum este gândit acest bine.

Binele din punct de vedere creștin

Binele este valoarea morală fundamentală. Modul în care sistemele de morală îl înțeleg este diferit.
Binele moral = summum-ul tuturor formelor de bine, care se referă la anumite însușiri ale lucrurilor privite
prin prisma plăcerii, a utilității sau a sensului pe care acestea îl dau realității.
Prin bine înțelegem tot ceea ce corespunde aspirațiilor profunde omenești, dar și firii umane și
nevoilor ei. Această corespondență între dorință și obiectul dorit este determinată de calitățile și însușirile
specifice obiectului, nu de înclinațiile subiective ale persoanei. Binele veritabil se prezintă sub toate
aspectele sale valabil oriunde și pentru toți. Trebuie să respecte valoarea personalității umane.
Binele creștin a fost identificat cu sfințenia, cu Împărăția lui Dumnezeu (după Sf. Nectarie), cu
Dumnezeu Însuși. Binele nu este o idee/abstracțiune/concept universal, ci o realitate concretă și dimanică.
Numai așa binele se poate uni cu ființa umană și o poate face să se modeleze în funcție de binele pe care îl
acceptă. Binele nu trebuie căutat în afara lumii, ca grecii din Antichitate, 44 pentru că el este accesibil
omului.

CURSUL VII (Porunca divină)

Porunca este parte constituentă a dialogului om-Dumnezeu. 45 Pentru dialogul cu Dumnezeu,46
trebuie să mă acomodez firii Sale și exigențelor Sale.
Prima poruncă: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți Dumnezei afară de Mine.
Porunca, sub formă de cuvinte adresate omului de către Dumnezeu-Iubire, reprezintă expresia
voinței divine și a unui modus vivendi. Împlinirea poruncilor echivalează cu acel răspuns potrivit prin care
Îl lăudăm pe Dumnezeu. Augustin, De libero arbitrio, VI: “Legea lui Dumnezeu e expresia voinței și a
ființei Sale, înscrisă în fiecare inimă ca o chemare adresată de Dumnezeu tuturor.”
Harul lui Dumnezeu și porunca lui Dumnezeu

43
Care influențează calitatea vieții, confortul, sfaturile bune/rele, părinții.
44
Dumnezeul lui Platon era apersonal, deși proclamase că desăvârșirea umană este ὁμοίωσις θεῷ, dar o asemănare mai degrabă
cu un principiu nepersonal.
45
Dacă nu am fi diferiți, nu am avea nevoie de dialog. Diferențele fac posibil dialogul.
46
Sf. Grigorie de Nyssa: În revelația Sa, Dumnezeu gângurește cu oamenii, așa cum se coboară părinții la mintea copiilor.

11
 Morala nu înseamnă un fetiș pe care îl încarci cu propriile tale exigențe de care mai apoi să ții cont
cu strictețe. În istoria poporului evreu, Dumnezeu arată bunăvoința Sa întâi, anunță eliberarea din robia
egipteană, apoi oferă lui Moise poruncile. Indicativul precedă imperativul! Deci, mântuirea, scăparea o
primim în dar,47 nu ca o consecință a împlinirii poruncii.
După ce a expus iubirea și mila Sa, Dumnezeu propune legământul, pe care poporul îl acceptă.
Ascultarea față de legământ reprezintă din partea poporului o recunoaștere a lui Dumnezeu ca mântuitor și
o recunoștință către El față de actul de eliberare. Respectând ordinea istorică a evenimentelor, vedem,
deci, că porunca urmează harului și că ea este necesară dialogului om-Dumnezeu. Separată, ea își pierde
sensul profund, împlinirea ei fiind susceptibilă de cele mai variate deviații. În alt caz ea ajunge să nu mai
fie respectată, în ciuda tuturor amenințărilor posibile.
În fața poruncii afirmăm tipul de libertate pentru care optăm. Paradoxal, libertatea, darul care mă
menține în dialog cu El (ridicându-mă la un statul ontologic superior), se desăvârșește numai în ascultare.
Pe de altă parte, nu există vreun legământ la nivel uman (alianțe interstatale, inter-grupuri umane ș.a.) care
să nu presupună porunci. Cu atât mai mult în plan teandric.
De reținut că primul care face oferta este Dumnezeu. Exigențele sau poruncile Lui nu sunt altceva
decât daruri (exigente, ce-i drept). Mai mult decât un mijloc de a dobândi și întreține dialogul, porunca
este modul cel mai adecvat, indicat de Dumnezeu Însuși, de a trăi în interiorul dialogului cu El.
Să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu.
Avem datoria de a merge cu “vehiculul ordinar” (sintagma Pr. Stăniloae cu referire la poruncă) ce
ne duce în Împărăția lui Dumnezeu (acceptând că Dumnezeu poate lansa către oameni și vehicule
extraordinare).
Dacă trăiești respectând poruncile oferite gratuit de Dumnezeu dovedești că tu ești parte a
legământului om-Dumnezeu. Scopul poruncii este acela de a păstra, nu de a crea relația om-Dumnezeu.48
Porunca divină și faptele omenești
Porunca este criteriul obiectiv al faptelor omenești. Morala laică preferă conceptul de corectitudine
subiectivă, care constă în căutarea generoasă a ceea ce pare corect, drept, legal prin sine însuși, neglijând
poruncile obiective.
Două mentalități comuniste care reflectă corectitudinea subiectivă: “Fur de la colectiv, nu fac rău
nimănui.” sau “Fumez, dar nu dăunez altora.”
Dacă intenția nu e împlinită în unitate cu morala împlinirii poruncilor, atunci se pierde dialogul
om-Dumnezeu.

47
Sf. Ap. Pavel: Ați fost răscumpărați cu preț scump.
48
Dostoievski: Fericiți cei ce au idei.

12
 Idealul desăvârșirii de sine, subiective, a “bunei intenții” e fascinantă, dar falsifică morala
constituită în dialog cu Dumnezeu.
I. Nominalismul (Evul Mediu, sec. XIV-XIX/XX) postula teza că lucrurile reale nu au
corespondență într-o lume ideatică, nu sunt expresia unor realități independente (ca, bunăoară, la Platon).
Conceptul de Dumnezeu nu exprimă pe Dumnezeu, de unde ar rezulta că trebuie să luăm expresiile din
Scriptură în importanța lor absolută, fără să întreb: “Dar de ce să nu ucid, totuși?” sau “Cine a dat această
poruncă?”. Tomismul (pe baza aristotelismului) reevaluează nominalismul.49
II. Raționalismul kantian (începând din XVIII) pledează pentru un imperativ categoric ce se
impune fără să te întrebi cui aparține acest imperativ.
Ambele curente au exagerat prin plusarea autorității absolute a poruncii, fundamentându-se pe
voința supremă a lui Dumnezeu și neglijând subiectul uman al acestei porunci. Prin urmare, porunca
devenea astfel periculoasă pentru om, un om cuprins de teamă, pe fundalul deismului care anula realitatea
energiilor necreate. Ascultarea oarbă de poruncă îl va pune pe om în fața unui Dumnezeu surdo-mut și va
face din el un subiect în stare de umilință, nu de dialog.
Pentru Immanuel Kant, legea reprezintă autoritatea universală abstractă care planează peste tot.
Greșeala lui este aceea că a uitat de situațiile particulare și de puterile individuale ale fiecăruia.
Abstracțiunile lui nu exprimă Persoana concretă, ceea ce a dus inevitabil la sărăcirea moralității și,
involuntar, la minimalizarea ei.
Legea divină pur și simplu fixează un minimum de cerințe. “Tu nu vei avea (sic) dumnezei străini”,
“Tu nu vei ucide”. Respectarea poruncii ne aduce și ne menține în normalitate.
Pentru Kant, conștiința este funcția logică prin care aplicăm silogistic generalul la particular. În
Răsărit, morala e personalistă mai degrabă decât abstractă, conceptualizată, pe temeiul chemării divine.
Filozoful și moralistul german accentua importanța capitală a lui soll (în germ. “trebuie”),
înțelegându-l ca pe o forță impersonală. Ajungând sclav al acestei forțe impersonale, păcătosul face din ea
propria lui lege, care nu mai vine de la Dumnezeu, pentru că este ajustată minții lui. E un fel de a spune
“Fă, din maxima ta, legea universală pentru toată lumea”. Legea lui Kant nu duce la Dumnezeu, ci se
interpune pe traseul dintre om și Dumnezeu.
Creștinul, din contră, Îl urmează pe Hristos și respectă o morală a mântuirii, nu a desăvârșirii de
sine, pentru că noi am fost răscumpărați cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi
neprihănit (1 Petru 1:19), și pentru că trebuie să fim desăvârșiți precum Tatăl nostru cel ceresc (Matei
5:48) și sfinți precum sfânt este El (1 Petru 2:9).

49
Să nu blamăm aprioric teologia scolastică, pentru că fără ea Europa occidentală ar fi devenit musulmană mai mult ca sigur.

13
 În loc de concluzie: mântuirea nu constă în câte virtuți am cumulat, ci în cât am crescut cu fiecare
virtute în dragostea pentru Hristos.

CURSUL VIII (Despre bine)

Ca binele să fie cu adevărat bine, el trebuie să fie accesibil fiecărui om (individual) și tuturor
(comunitar) în același timp. Participarea oamenilor la bine trebuie să nu creeze dispute sau tulburări în
relațiile interumane, ci trebuie să fie cauza unirii și a anulării piedicilor care ar sta în calea unirii și a
armoniei dintre ei.
Binele nu este o idee, o metaforă, ci este Dumnezeu Însuși, Treime de persoane, dar și Împărăția
Lui. Nimeni nu este bun, decât numai unul Dumnezeu (Mt. 11:17) Grigorie de Nyssa: Dumnezeu este bine
înainte de toate; firea lui este bunătate.
Dumnezeu este atât în afara lumii, cât și în lume, în om, creat după chipul și în perspectiva
asemănării cu Dumnezeu (Geneză 1). Chipul este dinamic și conține în sine posibilitatea asemănării ca
proces.
Existența omului are originea în actul de creație al lui Dumnezeu, găsindu-se într-un proces de
schimbare / devenire ontologică. Ontologia omului nu se limitează în ontologia cosmosului în care totul se
schimbă fizic, biochimic, biologic etc. Schimbarea omului nu e străină de aceste tipuri de schimbare în
univers. Dar omului i se cere ceva mai mult, și anume, o schimbare axiologică = principii, coordonate,
50
valori. “Omul se schimbă în funcție de ceea ce privește și de ceea ce iubește”, după Sf. Grigorie de
Nyssa.
Echivalentul termenului valoare în greacă este ἄξια de la ἄγω = a conduce, pentru că te conduce la
ceva. În Biserică, valorile au o direcție eshatologică. Deci, schimbarea omului intrat în Biserică vizează
lucrurile ultime. Eshatologia creștină nu e o realitate nedeterminată, ci este Împărăția lui Dumnezeu =
Binele creștin (Sf. Nectarie). Împărăția Lui se află oriunde sălășluiește Dumnezeu. 51 Dar singurul lucru
unde nu vrea Dumnezeu să se afle este libertatea umană. Grigorie de Nyssa: “dacă ar penetra libertatea
umană, s-ar contrazice pe Sine”.
Binele este și realitate eshatologică, și starea de bine (ca simțire a împărățirii lui Dumnezeu, care
se concretizează în tine, ca prezență a lui Dumnezeu în tine).
În Biserică, interiorul noii ontologii în care este integrat, omul se poate schimba în mai bine dar,
din păcate, și înspre mai rău. Schimabrea axiologico-eshatologică va determina ontologia ființei umane

50
“…putând să ajungă duhovnicesc până și în trup, sau carnal până și în suflet.”
51
În Antichitatea greco-romană, capitala era stabilită în funcție de locul de reședință al împăratului. Capitala era acolo unde era
împăratul.

14
creștin-ortodoxe. Viața ortodoxă nu e o goană după colecționarea virtuților, ci după schimbarea ontologică
a firii. Starea de după Înviere depinde de felul în care am colaborat cu harul, cu oferta lui Dumnezeu.
Binele există înainte de om, iar omul asumă acest bine în măsura în care se con-formează/capătă
formă (μορφή = modul de a acționa) după rigorile lui Dumnezeu, con-figurându-și un mod de a acționa în
lume. Cu fiecare poruncă împlinită, omul depășește câte o etapă în procesul de asumare a binelui. În sens
contrar, se naște răul. Fără ca el să aibă ființă de sine, 52 răul capătă existență în refuzul ființei umane de a
se conforma voinței lui Dumnezeu.
În calitate de chip al lui Dumnezeu, omul este și reflectare a puterii lui Dumnezeu. Universul
întreg este personalizat în om. În om universul întreg capătă conștiința de a fi. De aceea, modul în care se
schimbă omul determină modul universului de existență. Căderea omului implică și căderea universului.
Om, ca preot al creației, are responsabilitate inclusiv ecologică asupra creației.53
Omul participă la Bunătatea lui Dumnezeu în două moduri:
a) se împărtășește de bunătatea Lui prin continua purtare de grijă a Sa, așa cum se împărtășește
întregul univers.
b) ca ființă vie, orientată axiologico-eshatologic, participarea la bine a omului este și una activă,
redată lingvistic de LXX prin homoiosis (asemănare). Omul se împărtășește ca ființă nu statică, ci ek-
statică, prin faptul că dăinuie în lume numai în relație cu prototipul. Yannaras: Centrul de greutate al
omului nu este în el însuși, ci în afara lui: în aproapele, în Dumnezeu.
Astfel, binele omului nu va fi independent de Dumnezeu, ci va trăi binele doar în relație cu El, cu
Logosul Lui (Col. 1:15), Chipul adevărat al Lui.
Formele de bine de din afara individualității umane sunt realmente bine în măsura în care
corespund vocației omului de a se asemăna lui Dumnezeu.
Dumnezeu este ființă54 personală - ὁ ὤν - (Exod 11) și iubire (1 Ioan 4:8). Dumnezeu nu se
confundă cu orice bine din lume. Prin ființa Lui, Dumnezeu transcende orice bine. Grigorie Palama: Dacă
Dumnezeu este, cele ce sunt nu există. Iar dacă cele ce sunt există, Dumnezeu nu există.
Pe Dumnezeu nu Îl limităm nici la cele mai sublime denumiri („e iubire”, „e bine”). Acest tip de
formulări ne ajută să înțelegem o parte din ființa Lui. În momentul în care Îl obiectivăm total, atunci
Dumnezeu nu ar mai fi bine absolut, ar înceta să fie o valoare absolută, ci ar fi o valoare ca oricare alta. Ar
putea deveni chiar idol.

52
Așa cum nici boala nu are o anumită ființă/ontologie, ci este o expresie a anormalității.
53
Hindusul își cere iertare de la copacul pe care îl taie ca să se încălzească cu lemnul lui. Putem învăța și noi ceva de aici.
54
La Paton, este atestată numirea lui Dumnezeu ca τὸ ὄν, cu articolul la genul neutru, deci impersonală.

15
 Binele ca realitate independentă de Dumnezeu sfârșește prin a deveni rău. Nimic nu e bine prin
sine în afara lui Dumnezeu, de bunătatea căruia se împărtășește cel care se află în relație cu El. Binele
nereligios se datorează tot lui Dumenzeu, care poartă de grijă lumii prin energiile Sale.
Dacă binele este creat de Dumnezeu, rezultă că binele implică în sine ideea de desăvârșire,
nereducându-se câtuși de puțin la calea de mijloc, ca la Aristotel (între exces și lipsă), 55 ci la depășirea
realității.
Una este împărtășirea pasivă de binele divin (regnul vegetal ș.a.), dar alta este participarea directă
(prin osteneală), într-o manieră aparte, potrivit calității omului de ființă liberă. E vizat procesul nelimitat
de asemănare cu Dumnezeu în sfințenie. Raportarea binelui la persoana umană se concretizează în fericire.
Binele este cauza fericirii înțelese ca deplinătate absolută a vieții.56
Binele nu este obiect (de cercetare), ci realitate personală, astfel că doar prin comuniune personală
se realizează cunoașterea Lui, prin implicarea minții, inimii și a simțămintelor umane. Grigorie de Nyssa:
Dumnezeu se descoperă în revelație și în același timp se ascunde, în abisul transcendenței sale
neinteligibile.
Cu cât participăm la iubirea lui Dumnezeu, cu atât Îl cunoaștem și Îl recunoaștem. Cu cât Îl re-
cunoaștem (epi-gnosis Ioan 17:3), cu atât Îl iubim mai mult, într-un proces nelimitat, fără teoretizări, fără
abstractizări.
Lumea poate fi un bun mijloc de cunoaștere a lui Dumnezeu și al omului. Ea dă mărturie despre
bine, fără să fie binele absolut. Toate erau bune foarte (Geneză 1:35), λίαν καλῶς. După cădere, universul
rămâne afectat. Se naște dorul și nostalgia după binele în care toate au fost create originar.
Avem o anumită cunoștință a binelui. Analizându-și propriile sale dimensiuni, omul va înțelege ce
înseamnă înțelepciunea lui Dumnezeu și înrudirea cu El. Ca ființă logică, îndepărtându-se de păcat, omul
se face el însuși lumină ce reflectă puterea Logosului. Doar în relație cu El va cunoaște potențialitățile
imponderabile ale ființei sale. Dar numai în comuniune și cu o inimă curată.
Nostalgia paradisului se naște în inimile celor care descoperă în ei înrudirea cu Dumnezeu.
Normalitatea noastră este aceea de a fi așezați în bine.

CURSUL IX (Binele / Recapitularea Binelui în Persoana lui Hristos)

Arătarea deplină a lui Dumnezeu şi a binelui s-a făcut în mod culminant prin Fiul, Logosul
Întrupat, şi se păstrează în Biserică prin harul Sfântului Duh. Dacă în Vechiul Testament era doar
prorocire, în Noul Testament Logosul se arată ca o realitate concretă.

55
E vorba de înțelepciunea șarpelui, pe care Hristos o cuplează cu nevinovăția porumbelului; una fără cealaltă duce fie la
infantilism, fie la perversitate.
56
În horă, salturile sunt o sugestie a dorinței de depășire din partea omului a dimensiunii telurice.

16
 Mântuitorul a cuprins întreaga creaţie pe care a împropriat-o prin ceea ce a asumat din Fecioara
Maria, prin elementele reprezentative ale lumii preluate din Fecioara Maria. Mântuitorul a cuprins în Sine
firea umană ca într-un cap, ca într-un nou început. Nu înseamnă că a cuprins întreaga lume, din toate
locurile şi din toate timpurile, cum greşit spun şi unii dintre teologi57.
Recapitularea binelui are acelaşi sens cu cea a Mântuitorului. Tot ceea ce este bun în lume este
împropriat de Hristos. Hristos a luat pârga (expresie a capadocienilor), plămada firii umane. În Hristos se
arată omul cel adevărat, noul Adam, care uneşte în sine cosmosul prin elementele acestuia pe care le-a
asumat.
Lumea este luată, sfinţită, înnoită de Hristos şi din nou oferită oamenilor prin Sfintele Taine.
Împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos, omul depăşeşte egoismul, conştient că este Hristos în el şi că
el este parte a trupului lui Dumnezeu. Este perspectiva omului care participă în Hristos. Nu doar se
interesează de El, ci Îl primeşte.
Hristos este desăvârşirea divină, întrupată în chiar viaţa omenească; aceasta se vede în puritatea,
iubirea şi smerenia Sa.
Puritatea în sens negativ înseamnă lipsă de păcat, nepătimire, iar în sens pozitiv înseamnă
deținerea tuturor virtuţilor şi a tot ceea ce poate fi cuprins în noţiunea de bun. Hristos, ca Om adevărat şi
Dumnezeu adevărat, nu e obsedat de neliniştea păcatului şi de nevoia iertării (cu alte cuvinte Hristos nu
cunoaște moartea ca formă de deteriorare existențială, nu cunoaște mustrarea conștiinței pentru păcat și
nici nevoia iertării). Era conştient de aceasta: „Cine Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 7, 47) Sinedriştii nu
găseau motiv ca să-L omoare. Iuda a vărsat sânge nevinovat (Matei 27, 19-20). Pilat a spus: „nu găsesc
nici o vină în omul acesta.” De aceea Mântuitorul este Sfântul prin excelență şi se identifică cu Binele
suprem, desăvârşirea.
Virtutea în Hristos nu este o cucerire, ci izvorăşte din Fiinţa Lui ca iubire, ca generozitate
absolută. Virtuţile Lui sunt forţe care determină pe cei care se apropie de El să-L imite. Iubirea Lui se
descoperă plenar în întreg actul Întrupării. Nu este limitată de nimic, de nici o constrângere, de nici o
contradicţie.
Smerenia este haina pe care o îmbracă virtutea iubirii, desăvârşirea lui Hristos, pentru ca Persoana
Lui să fie accesibilă. Smerenia este condiţia comuniunii reale dintre semeni, a Mântuitorului cu toţi
oamenii. Smerenia este condiţia comuniunii cu toţi oamenii, marca, pecetea sfinţeniei lui Hristos.
Hrănirea cu Trupul şi Sângele Lui înseamnă participarea cea mai autentică la Binele Absolut.

57
În limba greacă, termenul RECAPITULARE are un sens cu o exprimare mult mai concretă: ἐνκεφαλαίωσις (ἐν – κεφάλαιος
= cap). Noi am preluat termenul latinesc recapitulatio, neavând nimic în comun cel din limba română. Traducerea prin
„recuperare” s-a făcut de către Fer. Irineu. O traducere mai exactă, respectând sensul etimologic grecesc, scoate la iveală faptul
că Hristos a cuprins „într-un cap” toată lumea. Nu trebuie, însă, să cădem în panteism spunând că Hristos a cuprins lumea de
oricând şi oriunde. Această înţelegere a lucrurilor poate fi cauza secularismului modern.

17
 Deci, Binele este o Persoană, o Treime de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dintre Acestea, una
S-a făcut ca noi. Binele se dovedeşte a fi realitate eficientă şi creatoare ce iradiază comuniune. Binele nu
este un principiu abstract sau o barieră în faţa libertăţii umane. Hristos rămâne pentru totdeauna întruparea
Binelui Absolut, care se împărtăşeşte în mod special: Euharistia. Nu participăm la bunătatea lui Dumnezeu
prin forme senzoriale, ci ne hrănim din ea. Hristos e revelaţia culminantă a Binelui care, în forţa Sa de
comunicare, a depăşit orice limitare; căci în filantropia lui Hristos se cuprinde omul şi lumea cu toate
limitele şi toate limitările acestora.

CURSUL X (Problema răului, viciul, patima, stima de sine)

Iubirea Binelui personal (Dumnezeu) aduce inevitabil creșterea în virtute
Binele este identic cu Dumnezeu.58 O cunoaștere abstractă a binelui în calitate de concept vădește
carența sentimentului de iubire, pentru că nu poți iubi un concept. În schimb, poți iubi o persoană, iar dacă
acea persoană este chiar Dumnezeu, urcușul spre dobândirea virtuții va fi stimulat la maximum. Iubirea
Binelui personal implică urmarea Aceluia în care am constatat existența tuturor notelor caracteristice a
ceea ce înțelegem noi prin conceptul de bine. Statornicia în alegerea preamăririi lui Dumnezeu în viața
noastră și a Împărăției Lui ne conduce în mod necesar la creșterea iubirii față de bine și la descoperirea
perpetuă de noi modalitați de înțelegere a binelui și de împropriere a lui de către fiecare om în parte.
Răul ca neființă. O încercare de definire
Refuzul iubirii autentice și reale a Binelui ca realitate personală aduce răul. Bunătatea 59 lui
Dumnezeu este opusă răului care, nota bene, nu are fundament ontologic.
O definiție: Numim rău60 acea lipsă care apare într-o anumită realitate prin libera alegere a cuiva.61
Din revelația supranaturală înțelegem cum s-a constituit răul, și anume, prin refuzul unei ființe de a
urma pe Cel în care vedea existența tuturor notelor caracteristice a binelui.
Existența răului explicabilă doar prin libertatea de alegere întrebuințată greșit
Spunând că răul nu are fundament ontologic, nu rezolvăm problema. Nu putem nega pur și simplu
existența răului, ca Platon: τὸ κακόν, τὸ μὴ ὄν.62 Pe de altă parte, simpla absență a ceva nu este echivalentă
cu răul.63 O rezolvare o aduce Fer. Augustin: Răul este lipsa binelui care trebuia să fie prezent. Augustin

58
În înțeles catafatic, desigur, câtă vreme Dumnezeu e dincolo de orice denumire și de orice fel de concept, incluzând aici și
conceptul de bine.
59
În bunătatea lui Dumnezeu nu există nicio contradicție, pentru că în ființa Lui nu este nicio contradicție, spune Sfântul
Grigorie de Nyssa.
60
Unii vorbesc de existența unui rău metafizic, a unui răul moral și a unuia fizic, acestea trei fiind formele de manifestare a
răului fundamental.
61
Mai pompos, “a unei existențe/ființări personale”. Nota bene: cu asemenea exprimări e posibil să îi fim și mai mult pe plac
părintelui.
62
Răul e ceea ce nu e.
63
Trebuie să existe mai întâi o realitate căreia să îi lipsească ceva pe care ar trebui să îl aibă încât să fie ceea ce ar trebui să fie.

18
face diferența dintre absență și lipsă, explicând că răul se bazează pe lipsa a ceva ce trebuia să fie
prezent, nu pe o simplă absență. Lipsa afectează întregul și pe baza ei se naște răul.
Răul capătă existență acolo unde s-a renunțat la binele care trebuia să fie prezent. Sf. Grigorie de
Nyssa: Răul nu există de sine, adică nu există în afara liberei alegeri a voinței. Deci răul primește existență
de la ființele înzestrate cu voie liberă, atunci când acestea renunță la participarea la bine. 64 Cu toate că răul
e neființă, totuși această lipsă-neființă capătă existență reală pentru că în spatele ei există o persoană
existentă ontologic. Răul există în mod parazitar, hrănindu-se din viața sufletească a omului precum se
hrănește cancerul cu viața celulelor vii, distrugându-le. Răul este o existență agresivă, o lipsă care ne
doare, care creează suferință.
Răul metafizic, răul moral și răul fizic
Răul metafizic, potrivit Revelației, înseamnă apostazia îngerilor. Răul metafizic dă naștere răului
fizic, ca o consecință a răului moral,65 a deturnării a propriei libertăți de la modul normal de existență în
cadrele și rânduielile stabilite de Dumnezeu.
Sfinții Părinți îl consideră pe satana inventatorul răului, nu creatorul răului. Răul nu este o
realitate creată, ci o anormalitate inventată, care pătrunde în spațiul creat în care omul era reprezentantul
întregului univers. Prin inventarea răului, natura s-a bulversat și a ajuns să nu-l mai cunoască pe om în
calitate de coroană a creației. Prin căderea din comuniunea firească cu Dumnezeu, răul moral a pătruns în
întreaga creație. El a devenit o realitate pozitivă, care se pune în evidență, epatează, 66 îi place să se
expună.67
Răul din natură, o variantă particulară a răului fizic
În lume există forme de rău care doar aparent nu ar fi cauzate de om. După Sf. Ap. Pavel: Întreaga
natură suferă și suspină așteptând momentul răscumpărării (Rm. 8:19-22). Știința, dealtfel, arată că
faptele noastre creează consecințe ce se reverberează în mediul apropiat, dar și în cel îndepărtat.68
Răul intrat odată în creație printr-o împrejurare anume, afectează întreg universul prin intermediul
anormalităților pe care le speculează. Toate formele de lipsă din toate palierele existenței ajung să apară
firești, pentru că nici noi nu știm cum era universul și natura înainte de păcat. 69 Din fericire, creștinii au
privilegiul revelării lui Dumnezeu, pe baza căreia citim lumea în altă cheie.
64
Cu alte cuvinte, răul capătă existență în urma unei acțiuni deliberate pornite dintr-o voință pervertită, și există atâta timp cât
apostazia de Dumnezeu există.
65
Deci, răul fizic e consecința răului moral.
66
Nu este o realitate discretă sau care se ascunde, cum, dealtfel, face bunul Dumnezeu. Ε de ajuns să priveşti 5 min la TV ca să
îţi dai seama de asta.
67
Dacă răul nu s-ar impune printr-o evidentă lucrare înseamnă că nu ar fi rău.
68
Același lucru se întâmplă și cu fenomenele naturale. În fizică se vorbește de calitatea electronului de a fi și particulă, și undă.
Electronul are un câmp în care se mișcă, nu e constrâns de orbita fixată de știința din trecut.
69
Suntem precum în mitul peșterii, al lui Platon din Republica; realitatea pe care o constați în peșteră o consideri drept singură
verosimilă. Umbrele care îți apar pe perete crezi că sunt adevărate și că ele reprezintă tot ce poți cunoaște. Și bravezi cu asta, și
nici nu lași pe altul să îți arate dimensiunea superioară a vieții, ba mai mult, ești în stare chiar să îl omori!

19
 Eliberarea de rău prin Întruparea christică
După André Robert, Mântuitorul nu neagă efortul omenirii de a se ameliora ontologic și existențial
prin propriile cuceriri în știință, tehnologie, medicină ș.a., dar oferă ceva mai mult, și anume, șansa de a
deveni fii ai lui Dumnezeu. Concluzia: Întruparea lui Hristos produce o mutație fără precedent în interiorul
lumii și aduce un alt fel de eliberare de sub stăpânirea răului.
Răul metafizic, moral și fizic cu originea în răul fundamental70 (N. Losski)
Nicolae Losski71 a formulat teza: răul metafizic este răul moral, rezidând în nerespectarea din
partea agentului72 a ierarhiei valorilor, precum și în iubirea de sine mai mare decât iubirea față de
Dumnezeu și de semeni. Indiciul esențial al căii greșite constă în desprinderea mai mare sau mai mică de
Dumnezeu și în izolarea mai mare sau mai mică față de celelalte ființe. După N. Losski, răul metafizic e la
nivelul angelic, iar la nivelul uman, răul fizic este izvorât din răul moral. Desprinderea de Dumnezeu,
răul fundamental, conduce la răul derivat. Călcând ierarhia corectă a valorilor, omul observă deficiențe
(carențe/suferințe) ale vieții sufletești și trupești.
Răul ca producător de anormalitate
Răul moral stă la originea multor forme de degradare a mediului în care ne mișcăm. Orice păcat,
orice încălcare liberă și conștientă a voinței lui Dumnezeu, este o intrare în anormalitate, mai degrabă o
lipsire de normalitate, încât răul produs din ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu este o realitate efectivă,
o anormalitate concretă, cu urmări în fondul sufletesc uman cel mai intim. De aceea, e greu să spui că poți
condamna doar păcatul, separat de persoană, pentru că păcatul pătrunde în ființa persoanei.73
Omul are libertatea de a se degrada, de a se lansa în anormalitate. 74 Și, paradoxal, anormalitatea
ajunge să facă casă bună cu normalitatea, rezultatul real fiind suferința.
Viciul
Comiterea repetată a păcatelor aduce cu sine obișnuința cu răul, încât ajungem să considerăm
anormalitatea ca făcând parte naturală din noi. Viciul e activitatea continuă și statornică prin care săvârșim
răul. În viciu persistă voința păcătoasă care conduce statornic spre încălcarea legii morale. Viciul e un
adevărat lanț de păcate, care produce o dezorganizare totală în viața celui care este dominat de viciu.
Viciosul este pasionat de plăceri, ignorând toate aspectele esențiale ale realității. Păcatul aservește voința
omului, care ajunge executanta oarbă a păcatului. Viciul e cea mai nefericită formă de egoism și de
neputință a ieșirii din răutatea sau din anormalitatea care pare să fi devenit conaturală omului. Viciul

70
Înțeles ca desprindere de Dumnezeu.
71
Tatăl lui Vladimir, a murit după fiul său.
72
Prin agent înțelegem orice persoană liberă.
73
Comiterea unei anormalității, prin desprinderea de Dumnezeu, deplasează existențial firea umană, încât păcatul nu există
separat de tine, ci în tine.
74
Înțelească în termeni de existență cu lipsuri.

20
izolează omul egocentric, atentând la desființarea omului ca persoană. E o boală cronică, contractată în
urma lipsei exercițiului de voință, prin complacerea în atmosfera creată de anormalitate.
Tămăduirea de viciu cere un efort deosebit de analiză interioară, de care omul nu e mereu capabil.
Tratamentul de obicei vine din afară. Viciul e obișnuirea cea rea, venită din comiterea succesivă a faptelor
rele.75
Patima
Patima ca obișnuință cu răul diferă de viciu, prin faptul că este mai mult o obișnuință cu ideea de
rău. Patima definește starea de spirit a cuiva obișnuit cu hrănirea imaginativă, anticipată, mentală, cu
păcatul necomis.76 Patima e o mișcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire nerațională, fie spre o
ură irațională, potrivit Sf. Maxim. Patima e o îmbâcsire a sufletului cu conținuturi malefice.77
Părinții recomandau paza minții și disciplinarea gândurilor.78 Sfinții Părinți susțin că motivația
profundă a comiterii păcatului este egoismul.79 Sf. Ioan Sinaitul sau Scărarul avertizează că pentru călugăr,
cea mai mare patimă este lăcomia, iar pentru laici iubirea de arginți. Slava deșartă se leagă foarte repede
de faptele virtuoase și se înfățișează împreună cu virtuțile. Această patimă, foarte primejdioasă pentru
orice om virtuos, are un singur remediu: smerenia.80
Lupta cu răul fizic trebuie să înceapă de la lupta cu răul moral, lipindu-te de Cel ce este Binele
suprem sau prin hrănirea cu El în Sfânta Euharistie. Tratamentele medicale sau eforturile juridice sunt
demne de cinste, pentru că atât judecătorii, cât și medicii luptă cu nedreptatea și cu suferința, deci cu răul.
Dar soluția supremă, care transcende orice fel de soluție comună lumii noastre, este Hristos.
Conceptul de sine
În NT îl găsim în formularea lepădarea de sine. Prin iubirea de sine nu înțelegem iubirea autentică
față de noi înșine, ci iubirea față de nivelul cel mai de jos și mai dezordonat al ființei divine.
În prima jumătate a secolului XX, au existat psihologi care au stabilit sinele drept etajul inferior al
ființei umane, care ține de animalitatea excitată (în acord cu Berdiaev). Forma sa de ființare e
dezorganizarea totală, asociată cu dorința de dominare și de satisfacere a plăcerii.

75
Obișnuința cea rea e uneori viciu, alteori nu e viciu. De exemplu, tendința de a spune minciuni mărunte e mai degrabă
obișnuința cu răul în formele de manifestare mărunte. Și acest lucru te pune într-un univers fals, din cauza unor mărunțișuri pe
care nu le-ai luat în seamă. Aceste fapte săvârșite din rutină căreia nu-i vezi finalitatea, te face să trăiești o existență paralelă cu
cea normală.
76
De exemplu, ura e o patimă care te infestează, îți tulbură mintea, dar nu e un viciu câtă vreme nu ești un bătăuș în serie.
77
Ea poate merge până la stadiul de concretizare în păcat, cand devine viciu, dar poate rămâne foarte bine doar în plan mental,
producând lupte antagonice teribile în mintea omului.
78
E vorba de gândul (logismos) văzut ca început al patimii, nu ca idee constructivă (în greacă logos, skepsis, ideia).
79
Dintre patimile care duc la totalitatea formelor de rău constatate în lume, una este lăcomia, alta este arghirofilia, cea mai
subtilă este slava deșartă.
80
Ca să ajungă la smerenie, omul are nevoie de dreapta socotință, care se învață în procesul de cunoaștere a ceea ce vrei să devii
și să fii. Astfel înveți să îți cunoști limitele în funcție de aspirațiile pe care vrei să le ai. Te asemeni cu Dumnezeu dacă faci ce a
făcut El. Iar El S-a smerit, coborând la nivelul omului. De aici smerenia, diferită de ipocrizia abilă față de conducători sau de
acțiunea de umilire. Smerenia e sinceră cu propriul tău ideal, e cunoașterea limitelor.

21
 Din nefericire, acest nivel ne este foarte aproape, ținând mai mult de fiziologia noastră, decât de
nivelul nostru cultural. Dincolo de eu, este supraeul, adică societatea, care poate impune / strâmba nivelul
personal al omului.
În măsura în care omul nu se comportă la nivelul la care a fost creat, respectând ierarhia valorilor,
avem de a face cu o bulversare a realității.
Sf. Grigorie de Nyssa: Omul, ființa cea mai nobilă, cu cea mai mare responsabilitate, are șansa să
devină duhovnicesc până și în trup, așa cum poate să devină carnal până și în suflet.
Când ești dominat de sine, de nivelul inferior al personalității, îți schimbi felul de a fi. În măsura în
care conștientizezi că ești mai mult decât animalitatea excitată, urmează să sublimezi aceste realități
inferioare din noi,81 și să le faci să funcționeze potrivit aspirațiilor pe care le ai. Dacă aspiri la unirea cu
Dumnezeu, atunci pui toată ființa ta în perspectiva a ceea ce iubești. Altfel te miști în jurul realităților
imediate.

81
Zice aceasta chiar Sigmund Freud.

22