1.

Hristos ne-a învățat cum să făptuim, cu trezvie, nu cum să gândim abstract. Grigorie de Nyssa:
Lucrările lui Dumnezeu trebuie imitate pe cât posibil de fiecare om... pe cele pe care putem să le
imităm. Pe cele pe care nu le putem imita, trebuie să le venerăm și să le respectăm.

Obiectul moralei creștine îl constituie faptele omenești conștiente, libere și cu sens, împreună cu toate
împrejurările sau contextele care le influențează. Ca fapte sancționabile dpdv moral, ele pot fi bune
sau rele. Faptele lasă urmări morale indiferent dacă sunt comise sub presiune/libere. Nălucirile din
timpul somnului sunt imputabile. Nu putem susține că faptele comise din rutină, sub stare de
inconștiență, nu ar fi fapte morale.

Etica filozofică preia sensul de moravuri, fără norme. Morala religioasă studiază noțiunile de bine și
rău, pe baza autorității religioase, care dă reguli.

Morala e disciplina teologică ce studiază faptele omenești așezate sub autoritatea voinței lui
Dumnezeu spre împlinirea scopului pentru care a fost omul creat. Ea prezintă normele după care omul
își orientează viața spre înfăptuirea binelui moral. Morala nu doar constată calitatea faptelor prin
raportare la exigențele revelației, ci vizează și împroprierea harului care îmbunătăţeşte
comportamentul moral.

Morala creştină este normativă, pentru că oferă modul sistematic de împlinire metodică a
voinței lui Dumnezeu potrivit modului de viață al lui Hristos, şi este teologică pentru că izvorul ei
principal e Revelația. Fundamentându-se pe Revelație și folosind instrumentarul laic (contribuţiile
moralei filozofice, de drept, umaniste), morala creștină îndreaptă omul spre îndeplinirea binelui moral
= fericirea în Împărăția lui Dumnezeu.

Faptele omenești se vor împlini vizând totdeauna un altul (semen/Dumnezeu/sfinții), respectând

poruncile bazate pe Revelație, expuse de mințile iluminate de Dumnezeu.

Celelalte sisteme morale au valoare câtă au în ele însele, subzistând separat de autorii lor. În
creștinism nu adopți doar învățătura, ci și pe Autorul ei, asumându-L (Ioan 6), prin unirea cu Persoana
vie a lui Hristos. Prin Imitatio Christi, creștinul Îl simte duhovnicește pe Hristos, primind de la El
sfaturile, puterea de a merge pe drumul dreptății, deci un mod de viață deplin și optim.
2. CARACTERISTICILE MORALEI

RDDHELMS

Omul este „Panaiotis Nellas: ζῷον θεούμενον = ființa care se îndumnezeiește”

Hristocentrică. Hristos ne plasează într-o nouă ontologie. Pavel: Dacă cineva este în Hristos, este
făptura cea nouă. v. și Ioan 6

3.Morala crestina> alte sisteme morale

Depășind nivelul religiilor statice primitive, cu o morală închisă bazată pe interdicții și tabuuri,
umanitatea nereligioasă a transformat conștiința umană în criteriu normativ absolut în sine (J.J.
Rousseau) și, dispărând sentimentul religios, apare morală laică (filozofică, umanistă ș.a.), care, deși
rupe contactul cu sursa ethosului religios, profită totuși, conștientă sau nu, de acesta prin faptul că e
precedată de el. Se ajunge astfel la un tip de morală în care normele sunt izvorâte din sinea omului,
care propune o desăvârșire umană ce Îl ignoră complet pe Dumnezeu. Se ajunge astfel la un tip de
morală-victimă a unor concepte, ca la Kant....(morala antropocentrica)

Ființa ce se aseamănă cu Dumnezeu prin modelul în care se comportă în lumea înconjurătoare

față de semeni, înfăptuiește dreptatea morală.

(Ordinea morala-3- fizica, logica, morala.)

Funcția care garantează existența ordinii morale este conștiința morală (deus in nobis, după
Cicero, JJ Rousseau). Aceasta e responsabilă cu împărțirea faptelor în fapte moralmente bune și
moralmente rele în funcție de exigențele ordinii morale.

Noțiunea de moralitate în creștinism presupune raportarea faptelor noastre conștiente, libere și cu

sens la voința, exprimată în legea morală, a unui Dumnezeu personal și la cerințele Sale. Rezultatul
raportării dă calificativul de faptă moralemente bună sau rea. Legea morală pretinde săvârșirea
binelui. În măsura în care atentez la atotputernicia divină și nu o recunosc, atunci mă scot singur în
afara ordinii morale impuse de El. Moralitatea este esențialmente legată de persoana umană liberă și
conștientă.

4.Binele din punct de vedere creștin

 Binele este valoarea morală fundamentală, văzută ca summum al tuturor formelor de bine,
referitoare la însușiri ale lucrurilor privite prin prisma plăcerii, a utilității sau a sensului pe care acestea
îl dau realității.

Binele creștin a fost identificat cu sfințenia, cu Împărăția lui Dumnezeu (după Sf. Nectarie), cu
Dumnezeu Însuși. Binele, văzut nu ca o idee/abstracțiune/concept universal, ci ca o realitate concretă
și dimanică, se poate uni cu ființa umană, modelând-o. Binele nu trebuie căutat în afara lumii, ca grecii
din Antichitate, ci în interiorul nostru.

Porunca divină și faptele omenești

Porunca este criteriul obiectiv al faptelor omenești. Morala laică preferă conceptul de
corectitudine subiectivă, care constă în căutarea generoasă a ceea ce pare corect, drept, legal prin sine
însuși, neglijând poruncile obiective. Idealul desăvârșirii de sine, subiective, a “bunei intenții” e
fascinantă, dar falsifică morala constituită în dialog cu Dumnezeu. “Fur de la colectiv, nu fac rău
nimănui.” sau “Fumez, dar nu dăunez altora.”

I. Nominalismul (Evul Mediu, sec. XIV-XIX) postula teza că entitățile individuale sunt reale și că
ele nu au corespondență într-o lume ideatică, nu sunt expresia unor realități independente.
Nominaliștii luau expresiile din Scriptură în importanța lor absolută, fără să se întrebe: “Dar de ce să
nu ucid, totuși?” sau “Cine a dat această poruncă?”. (Tomismul reevaluează nominalismul.) II.
Raționalismul Kantian………

Noi, creștinii Îl urmăm pe Hristos și respectăm o morală a mântuirii, nu a desăvârșirii de sine, pentru
că am fost răscumpărați, în mod comunial, cu scumpul sânge al lui Hristos (1 Petru 1:19), tinzând să
fim desăvârșiți precum Tatăl nostru cel ceresc (Matei 5:48) și sfinți precum sfânt este El (1 Petru 2:9).

Dumnezeu este atât în afara lumii, cât și în lume, în om, creat după chipul și în perspectiva
asemănării cu Dumnezeu (Geneză 1).

Existența omului, originat de actul creator al lui Dumnezeu, se află, după căderea adamică, într-un
proces de schimbare / devenire ontologică. Aşadar, viața ortodoxă nu e o goană după colecționarea
virtuților, ci după schimbarea ontologică a firii,
În Biserică, valorile au o direcție eshatologică (ἄξια < ἄγω), către Împărăția lui Dumnezeu

Binele este și realitate eshatologică, și starea de bine, ca simțire a împărățirii lui Dumnezeu
concretizată în tine. Omul asumă acest bine în măsura în care se con-formează/capătă formă (μορφή
= modul de a acționa) după rigorile/poruncile lui Dumnezeu, con-figurându-și un mod de a acționa în
lume.

9. Recapitularea binelui în Persoana Mântuitorului Hristos

Arătarea deplină a lui Dumnezeu şi a binelui s-a făcut în mod culminant prin Fiul, Logosul
Întrupat, şi se păstrează în Biserică prin harul Sfântului Duh.

Mântuitorul a cuprins întreaga creaţie pe care a împropriat-o prin elementele reprezentative

ale lumii preluate din Fecioara Maria. Mântuitorul a cuprins în Sine firea umană ca într-un cap, ca într-
un nou început, dar nu în sens protestant.

În Hristos se arată omul cel adevărat, noul Adam, care uneşte în sine cosmosul prin
elementele asumate, sfințite, înnoite și din nou oferite oamenilor prin Sfintele Taine. Împărtăşit cu
Trupul şi Sângele lui Hristos, omul depăşeşte egoismul, conştient că este Hristos în el.

Hristos este desăvârşirea divină, întrupată în chiar viaţa omenească și vizibilă prin: a) puritatea
Sa, înțeleasă în sens negativ ca nepătimire și în sens pozitiv ca deținere a tuturor virtuţilor şi a tot
binele. Hristos nu a fost dominat de neliniştea păcatului sau de nevoia iertării: „Cine Mă vădeşte de
păcat?” (Ioan 7, 47), Pilat a spus: „nu găsesc nici o vină în omul acesta.” Mântuitorul este Sfântul prin
excelență şi se identifică cu Binele suprem. b) Iubirea Sa, ca generozitate absolută, neconstrânsă,
descoperită plenar în Întrupare. c) Smerenia Sa, văzută ca haină pe care o îmbracă pentru ca Persoana
Lui să fie accesibilă. Smerenia este pecetea sfinţeniei lui Hristos și condiţia comuniunii reale dintre
semeni și a Mântuitorului cu toţi oamenii.

Raul

Nu putem nega pur și simplu existența răului: τὸ κακόν, τὸ μὴ ὄν. Simpla absență a ceva nu
este echivalentă cu răul. Fer. Augustin: Răul este lipsa binelui care trebuia să fie prezent și care,
lipsind, afectează întregul.
 Răul capătă existență acolo unde s-a renunțat la binele care trebuia să fie prezent. Sf. Grigorie
de Nyssa: Răul nu există de sine, în afara liberei alegeri a voinței. Deși neființă, răul capătă existență
reală pentru că în spatele ei există o persoană existentă ontologic. Răul este o existență agresivă, o
lipsă care ne doare, care creează suferință.

Răul metafizic (apostazia îngerilor) dă naștere răului fizic, ca o consecință a răului moral.
Satana este inventatorul răului, nu creatorul lui. Prin căderea omului din comuniunea firească cu
Dumnezeu, răul moral a pătruns în întreaga creație, devenind o realitate pozitivă, care se pune în
evidență.

Toate formele de rău din lume sunt cauzate de om. După Sf. Ap. Pavel: Întreaga natură suferă
și suspină din cauza căderii din Eden (Rm. 8:19-22). Știința arată că faptele noastre produc consecințe
în mediul apropiat, dar și în cel îndepărtat.

Nicolae Losski

Desprinderea de Dumnezeu, răul fundamental, conduce la răul derivat.

Comiterea repetată a păcatelor aduce cu sine obișnuința cu răul, care ajunge să facă parte
naturală din noi. Viciul e activitatea continuă și statornică prin care săvârșim răul, pe baza voinței
păcătoase, care ajunge executanta oarbă a păcatului. Viciul e cea mai nefericită formă de egoism,
atentând la desființarea omului ca persoană.

Patima e starea de spirit a cuiva obișnuit cu hrănirea imaginativă, anticipată, mentală, cu

păcatul necomis. Patima e o mișcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire nerațională, fie spre o
ură irațională, potrivit Sf. Maxim.