Sunteți pe pagina 1din 4

B.G.

Morală – III / I

ORDINEA MORALĂ BINELE ŞI RĂUL

Oricine constată fără nici un fel de greutate că în univers şi în fiinţa omului există o anume rânduială.
Această rânduială defineşte noţiunea de ordine. „Ordo est anima rerum” spuneau cei vechi pentru a evidenţia
faptul că numai în condiţiile de ordine viaţa se poate desfăşura în mod normal. Haosul este des-ordine, adică
lipsa de ordine, ceea ce indică anormalitatea vieţii. Ordinea există atât în natură, cât şi în fiinţa omului. Şi
astfel putem vorbi de o ordine fizică, existentă în univers, în relaţia şi în determinarea reciprocă a fenomenelor
din natură. Ştiinţa le descoperă şi le numeşte legi, sau norme după care se conduc fenomenele în univers. Noi
rămânem foarte impresionaţi de modul în care ştiinţa reuşeşte să le determine şi să intervină în interacţiunea
dintre ele. Astfel ne putem referi şi la ordinea logică din fiinţa omului. Ea aparţine raţiunii, ca lumină a
sufletului, corelată cu voinţa şi sentimentul, precum şi cu celelalte funcţiuni ale sufletului. Tot astfel există şi o
ordine biologic a fiinţei umane, şi animale, în general. Organele în funcţia lor se cauzează şi se determină,
asigurând buna funcţionalitate psiho-fizică. Ne dăm mai bine seama de ordinea fizică şi logică, atunci când
acestea lipsesc şi apare dezordinea în urma faptului că raţiunea îşi pierde funcţia „detectării” normale a
realului; sau când se creează disproporţii între funcţiile psihice, sau răsturnări valorice în fiziologia organelor.
La fel ordinea fizică din natură este cu atât mat evidentă, cu cât este mat mult dorită. Şi este mat mult dorită
decât atunci când legile existente în desfăşurarea fenomenelor sunt înfrânte de unele anomalii care produc
catastrofe şi cataclisme naturale. Pe lângă ordinea fizică existentă în natură, şi pe lângă ordinea logică
existentă în fiinţa umană ca definitorie, există şi ordinea morală, în sensul că omul îşi pune întrebări asupra
acţiunilor pe care le săvârşeşte stabilind că acestea sunt bune sau rele.
De aici rezultă următoarele elemente:
1. Ordinea reprezintă un datum înscris în existenţa fizică, logică şi morală.
2. Ordinea morală este specifică omului, având un caracter spiritual, temeluit pe faptul că omul are
conştiinţa de sine, şi pe faptul că are libertatea de alegere, discernământ şi decizie.
3. Acţiunile conştiente şi libere ale omului ca şi efecte ale capacităţii de alegere şi de deliberare, se
îndreaptă totdeauna spre valoare, în sensul că acceptă ceea ce reprezintă pentru el valoare, şi respinge ceea ce
îi dăunează, considerând-o non valoare. Iar valoarea supremă este Binele. Şi astfel putem spune că ordinea
morală cuprinde acţiunile conştiente şi libere raportate la Bine, ca valoarea pe care omul tinde
necondiţionat să o realizeze în viaţă.
Morala având ca obiect Binele, vom trata în continuare despre:

Problema Binelui
În general vorbind, tot ceea ce dorim este pentru noi un lucru bun. Binele este o realitate dorită, spre
care aspiră sau spre care năzuieşte sufletul omenesc, fiindcă ne împlinim scopul prin ceea ce dorim,
considerând că în mod firesc omul îşi doreşte binele ca ceva ce îi este util şi necesar. Faptul ca omul se poate
înşela, făcând confuzia dintre bine şi rău, este adevărat. Dar aceasta înseamnă o dorinţă înşelătoare, şi este altă
problemă... Se pune în continuare întrebarea: un lucru este bun fiindcă îl dorim, sau îl dorim fiindcă este
bun?... De pildă, o stofă o dorim pentru că ea are o calitate, o valoare. Şi alegem totdeauna stofa în funcţie de
calitate, fiindcă o putem folosi mat eficient. La fel mâncarea, dincolo de gustul fiecăruia, ea are o valoare
nutritivă. E un bine în sine, un bine necesar, pe care noi îl alegem pentru calitatea sau valoarea lui. Din aceste
exemple se ridică problema binelui obiectiv existent în sine, precum am văzut că este calitatea stofei sau a
hranei... Astfel spunem că Binele are valoarea în sine. El este valoare nu fiindcă eu îl doresc, adică pentru
simplul motiv că îmi place cutare lucru, cutare haină, cutare hrană, etc. Aceasta nu înseamnă neapărat că acel lucru
trebuie să fie bun în sine. La fel şi în morală se pune problema binelui obiectiv, care reprezintă valoarea ca
existenţă în sine, şi binele subiectiv, în funcţie de dorinţele şi de gesturile fiecăruia. În fond toţi caută binele, sau
cel puţin toţi spun că îl doresc, dar mulţi se înşeală în căutarea lui, fiindcă îi determină greşit valoarea. Aşa este şi
în morală, Fericitul Augustin identifică 288 de concepţii despre bine, devenite sisteme de morală, fiindcă găsesc
motivaţii subiective în determinarea şi urmarea binelui.

7
Din toate aceste exemple vedem că binele are o existenţă obiectivă, indiferent de dorinţa sau de plăcerea mea. Şi
astfel el devine poruncitor, adică imperativ. Acest Bine determină ordinea morală. Acesta este Binele în sine .
Platon îi spune……….. E1 există în lumea metafizică a ideilor. Acea lume este reală, fiindcă este dominată de
Bine, ca supremă idee a vârfului de piramidă, din care provin şi spre care se desăvârşise toate celelalte idei. Acesta
este Binele suprem …………….... Fiind Binele în sine el este acceptat şi dorit de raţiunea umană. Omul vede binele
în lumea aceasta, şi văzându-1 se ridică la contemplarea Binelui din lumea ideilor. Aşa cum frumosul sensibil din
această lume, îl ridică pe om la contemplarea Frumosului în sine existent în lumea ideilor, tot astfel. Binele în sine
e veşnic şi neschimbător, nu se naşte şi nu piere, nu sporeşte şi nici nu scade. Lucrurile din această lume sunt
bune numai în măsura în care participă la Binele în sine. Acesta este Dumnezeu, cel ce are existenţa în sine,
creatorul a tot ceea ce este bun în lume. Ca un profet natural, Platon a influenţat gândirea Sfinţilor Părinţi, în
special pe Origen, Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul în Răsărit, şi pe Augustin - în Apus.

Iisus Hristos : Binele întrupat

Faptul că Dumnezeu nu rămâne o idee abstractă, ci ca iubire se comunică lumii spre a o salva, integrând-o
în a Sa iubire şi bunătate, o dovedeşte întruparea Fiului lui Dumnezeu. Revelaţia divină îl prezintă pe Iisus
Hristos ca întrupare a Binelui. Iisus Hristos devine Binele concret prin viaţa şi activitatea Sa, încât măreţia Lui
morală revelează divinitatea Sa. Ca Bine absolut întrupat, Hristos este Omul universal, în El aflându-se
perfecţiunea absolută ce nu poate fi atinsă, ci mereu cheamă la desăvârşire. Trăsăturile morale care e legii
morale naturale, ca şi cum evidenţiază că Iisus Hristos este Binele absolut sunt clar redate de Sfintele Evanghelii.
Putem spune că El este sfinţenia însăşi, întrucât la El nu există dezacordul dintre Bine şi voinţa Sa. Apoi spunem că
sfinţenia lui este absolută, deosebită de a omului. De aceea prin sfinţenia Lui, Iisus Hristos este Binele absolut. O
vom evidenţia prin trei trăsături fundamentale: 1. Puritatea morală 2. Iubirea 3. Smerenia.

1. Puritatea morală

Puritatea morală are două aspecte: unul negativ, altul pozitiv. Aspectul negativ constă în lipsa
oricărui păcat. Aspectul pozitiv constă în posesia tuturor virtuţilor.
a) Aspectul negativ - ca lipsa de orice păcat apare în contrast cu prezenţa păcatului la om. Iisus
a fost singurul Om care a putut spune şi despre care s-a putut spune că este fără de păcat, pe când orice
om este păcătos. Acesta este un fapt unanim recunoscut, atât în gândirea antică, cât şi în Sfânta Scriptură.
Acest fapt î1 mărturiseşte Iisus Hristos însuşi în faţa duşmanilor Săi care îl acuzau fără cruţare:
„Cine mă vădeşte de păcat?” întreabă El. Şi acuzatorii au amuţit. Lipsa de păcat a lui Iisus rezultă şi din
aceea că niciodată El nu s-a rugat pentru păcatele Sale, ci ale celorlalţi ... El a avut conştiinţa mesianităţii
şi a dumnezeirii Sale, putând spune: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”; sau : „eu şi Tatăl una suntem”.
La fel şi Apostolii îi recunosc divinitatea, spunând: „Tu eşti Fiul Dumnezeului celui viu” sau „La
început era cuvântul... Toate prin Dânsul s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a
făcut" (Ioan 1,3). La fel spune şi Sfântul Apostol Pavel că Hristos este „icoana (chip) al Tatălui”, că
„în El sălăşluieşte toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9)

b) Aspectul pozitiv al purităţii morale ca desăvârşire a sfinţeniei, se întruchipează în Hristos


prin plenitudinea tuturor virtuţilor. Spre deosebire de sfinţi, în fizionomia duhovnicească a
Mântuitorului se înscriu toate virtuţile în mod desăvârşit şi firesc, fără nici un efort de a le câştiga,
sau teamă de a le pierde.

8
2. Iubirea

Prin iubire puritatea se deschide şi se împlineşte. Fără iubire puritatea poate deveni egoism, închidere în
sine, pierzându-şi valoarea morală.
Iubirea lui Iisus se deosebeşte de iubirea omenească. Ea are un caracter divin, specific, oferindu-ne
posibilitatea să identificăm în iubirea lui Iisus Binele absolut. Însă şi faptul întrupării confirmă iubirea Lui
nemărginită: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...” (Ioan 3, 16). Apoi iubirea lui Iisus este universală în
sensul că nu are limite (nelimitată) şi atotcuprinzătoare. La fel şi intensitatea iubirii Lui este maximă, având
capacitatea de a se jertfi chiar pentru duşmani. Acest fapt evidenţiază şi caracterul ei desăvârşit şi complet
dezinteresat.

3. Smerenia

Prin smerenie Hristos transmite puritatea şi iubirea la cele mai de jos nivele ale existenţei umane, spre a
le reda demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Numai prin smerenie este posibilă iubirea ca înfrăţire cu cei mat de
Jos. Numai prin smerenie poţi iubi pe păcătos, şi-1 poţi salva: „El s-a smerit făcându-se rob...” (Filipeni ?, 5-9).
De aici vedem că prin întruparea lui Hristos, Binele absolut are un caracter p e r s o n a l ş i c o n c r e t .
Hristos ca Bine absolut exercită o atracţie şi stabileşte o comuniune, putând fi în acelaşi timp urmat ca Model
viu, ca o realitate concretă, care se oferă spre imitare şi salvare morală.

Problema răului
Opus binelui este răul. Dacă binele reprezintă tot ceea ce favorizează buna desfăşurare a vieţii, răul este
tot ceea ce împiedică dezvoltarea ei. Realizarea binelui începe cu acţiunea de înlăturare a răului.
Despre rău se vorbeşte în trei forme: metafizic, fizic şi moral.
I. Despre răul metafizic vorbeşte Leibnitz şi spune că acesta se referă la creatură, în sensul că ea este
mărginită şi imperfectă. Acest rău nu poate fi însă motivat la acest nivel. A spune despre creatură că este
mărginită, şi a susţine că aceasta este o imperfecţiune, nu face altceva decât să o deosebească de Dumnezeu, care
este nemărginit şi perfect, sau desăvârşit. Mărginirea lumii este însuşirea ei specifică. Faptul că lumina lunii este
mărginită şi imperfectă faţă de lumina soarelui nu este un rău în sine, ci reprezintă ceva specific lunii de a fi
altceva decât soarele... Că la un moment dat această imperfecţiune a naturii poate favoriza, sau chiar cauza
răul, ar putea intra în discuţie, dar aceasta este deja altă problemă...
2. Răul fizic există în realitate şi îl simţim cu toţii. Există răul din natură manifestat prin multitudinea
suferinţelor create de dereglările naturale, precum: erupţiile vulcanice, seceta, furtunile, inundaţiile, etc. Există
şi suferinţe fizice la nivelul individual, cum este boala. Nu lipsesc desigur nici suferinţele sociale, care pornesc
din stările conflictuale create între indivizi. Sunt tot atâtea nedreptăţi între oameni, care merg până la conflicte
armate, creatoare de suferinţe de tot felul...
3. Răul moral îl constituie acţiunile conştiente şi libere ale omului îndreptate contra binelui. Acesta
este în fond păcatul, ca o îndepărtare, sau vrăjmăşie, faţă de Dumnezeu, care este izvorul Binelui. Răul moral
sau păcatul constituie astfel elementul central al moralei, în sens negativ, iar faptele conştiente şi libere ca
fapte morale, vor primi chiar această numire, anume: fapte moral bune şi fapte moral rele.

Natura răului
Vedem cu toţii nocivitatea răului, suntem apăsaţi şi învinşi de ea, dar răspunsurile cu privire la natura
răului au fost diferit formulate, ceea ce indică dificultatea în determinarea naturii sale.
S-au formulat încă din cele mai vechi timpuri chiar pe plan religios, teorii dualiste care se refereau la
bine şi la rău ca la două principii absolute, egale şi de sens contrar. Această concepţie existentă mai întâi în
persianism, a pătruns în maniheism, apoi în gnosticism, fiind într-un anume fel primit şi de unele secte
creştine, mai ales aspectul moral al acestei lupte dintre bine şi rău. În concret, materia a fost considerată rea.
Unii extremişti spuneau chiar ca provine de la diavol. Dat fund faptul că trupul este materie, iar sufletul este
spirit, acesta din urmă reprezintă binele, creaţia lui Dumnezeu, pe când trupul fiind materie este tocmai răul pe
care trebuie să-1 detaşăm de suflet, pentru a ne elibera de forţele răului existente în noi înşine. Şi din

9
atitudinea negativă faţă de trup, rezultă nu numai rezerva, ci chiar aversiunea faţă de viaţa pământească, care
întreţine existenţa trupului, a materie. De aici şi lupta oarbă împotriva trupului ca practică ascetică dominantă
în multe doctrine religioase şi morale de-a lungul milenarei istorii a omenirii...
Pe lângă teoriile dualiste care concep binele şi răul ca doi giganţi în opoziţie, sunt şi concepţiile
panteiste, care identifică lumea cu Dumnezeu. Cei vechi eliminau răul din lume, fiindcă Dumnezeu este
conceput ca principiul binelui.
Concepţia creştină despre un singur Dumnezeu absolut exclude cu desăvârşire dualismul. Nu pot
exista adică două principii absolute. Nu poate fi admis nici panteismul, fiindcă Dumnezeu este Persoană, iar
persoanele comunică între ele ca realităţi distincte. Dacă răul nu poate exista în Dumnezeu, trebuie căutat în
creatură. Dacă Dumnezeu este Binele absolut, înseamnă că El nu putea creea ceva rău. În felul acesta cade şi
teoria dualistă, potrivit căreia materia ar fi rea. Chiar şi diavolul care este izvorul răului, după natura sa nu e
rău, fiindcă dacă ar fi rău în sine, ar înceta să mai existe. Şi atunci spunem că el nu este rău după fiinţă, (după
natură), ci după voinţă, fiindcă şi-a pervertit forţele spirituale. Dacă toată creaţia este bună, înseamnă că nici
răul nu poate avea existenţa în sine, ci se află într-o natură bună. Sfinţi Părinţi spun că răul nu este altceva
decât o lipsă a binelui, adică un accident, mai precis, este lipsa unui bine necesar, adică lipsa binelui care se
cuvine. Părinţii latini i-au spus: privatio bonis, iar cei greci ……………………... Orice fiinţă este bună prin
natura sa. Dacă însă îi lipsesc unele calităţi, ea nu mai este bună în întregime. Această lipsă a binelui este
răul. La fel şi răul moral, este o lipsă în conformitate cu binele; este un defect; un accident, o corupţie în sânul
binelui; este lipsa unui bine necesar, care se cuvine, care trebuie să fie. Cum se explică atunci puterea răului? Dacă
lipseşte o mână sau un picior binele este mai puţin puternic. Dar în domeniul moral de multe ori face impresia că
răul este mai puternic decât binele; păcatul decât virtutea. Explicaţia o dă Dionisie Aeropagitul care arată că forţa
răului izvorăşte din binele cu care stă amestecat. De exemplu energia hidraulică dacă nu este canalizată, inundă
şi devine un mare rău. Ea nu este un rău în sine, ci direcţia este greşită. Sub aspect sufletesc, raţiune şi voinţa se
cuvine să acţioneze conform binelui. Dacă le lipseşte însă această direcţionare, acţiunea devine rea. Deci raţiunea şi
voinţa sunt bune în sine. Direcţionarea este rea; şi astfel spunem că ele devin rele, după direcţie, nu după natură. La
fel şi pe plan spiritual, diavolul poate îmbrăca forma îngerului de lumină. Şi de aici, din această amestecare a
răului cu binele rezultă amăgirea. Diavolul îşi dă seama de forţa binelui şi de slăbiciunea lui şi de aceea se
„ îmbracă în înger de lumină...” Deci răul moral este lipsa conformităţii acţiunilor noastre cu binele şi astfel
putem spune că creatura este şi rămâne bună după natură; iar răul este un accident, un defect.

10