Introducere

C reată de Dumnezeu, lumea în care trăim era iniţial plină de frumuseţe şi bunătate
întrucât era nevinovată şi concepută să înainteze continuu prin om către Dumnezeu prin
transfigurarea ei. Răul nu pătrunsese încă în creaţie. Astăzi însă, atât natura omului cât şi
a lumii este pervertită prin căderea omului.
Trăim într-o lume instabilă, efemeră, într-o lume a vitezei, a consu-mismului imediat,
a violentării spaţio-temporalului, a pluralismului şi a relativismului, într-o lume a
dezbinării, a dezintegrării şi totuşi, paradoxal, a progresului, a globalizării şi a transformării.
Ne punem de aceea întrebarea: poate starea actuală a lumii să creeze premisele unei
înaintări spre mai binele întregii lumi, şi să ofere astfel speranţa supravieţuirii neamului
omenesc? Putem în situaţia în care nimeni nu îşi mai asumă responsabilitate în faţa lui
Dumnezeu să sperăm într-o lume mai bună? Pentru a răspunde acestor probleme şi nu
numai, oamenii care au înţeles riscul pe care ideologiile şi progresul material, ştiinţific şi
tehnologic îl generează asupra lumii şi vieţii, au început să îşi pună mai acut problema
responsabilităţii faţă de viaţă în general şi viaţa umană în special. Aşa s-a născut această
disciplină nouă numită bioetică.
În calitatea de ştiinţă bioetica s-a dezvoltat abia în a doua jumătate a secolului al XX-
lea, începând cu anii 60. Însă ca realitate care pune accentul pe implicaţiile morale ale
atitudinii omului faţă de viaţa proprie cu începutul şi sfârşitul ei inerent, am putea spune că
originile bioeticii urcă până în epoca creştinismului primar şi nu numai. În acest sens, ca
model de atitudine morală faţă de suferinţa umană, avem până astăzi pilda „doctorilor fără
de arginţi" Cosma, Damian, Chir, Ioan, Pantelimon etc.

Anumite referiri şi prescripţii privind viaţa umană şi protejarea ei în etapele specifice

ale începutului, dezvoltării şi finalităţii ei se pierd în negura istoriei. Ca să înţelegem lucrul
1
acesta ar fi suficient să ne referim aici doar la jurământul lui Hipocrat . Dar, un accent cu
totul special asupra importanţei valorii vieţii umane şi a moralităţii atitudinii faţă de ea, se
pune de abia în creştinism, şi aceasta din perspectiva mântuirii omului în Hristos,
Dumnezeul-Om.
Învierea lui Hristos, chezăşie şi începătură a învierii noastre(Cor., 15.20), este cea care
dă cu adevărat sens şi valoare efemerei vieţi umane, din perspectiva soteriologică a învierii
şi veşniciei omului.
Termenul de „bioetica" a apărut însă în anul 1970 şi este format din două cuvinte de
origine greacă, bios, care înseamnă viaţă, şi ethos care înseamnă morală, etică. Etimologic,
bioetica înseamnă etica vieţii. Ea se poate defini drept studiul sistematic al atitudinii şi
comportamentului uman faţă de viaţă în general şi de viaţa umană în special,
examinat în lumina valorilor şi a principiilor etice.
Bioetica priveşte direct viaţa şi sănătatea omului şi, indirect, mediul în care trăieşte,
se dezvoltă şi se sfârşeşte. Este o ştiinţă interdisciplinară şi integrativă care îmbină
medicina, biologia, genetica, dreptul, teologia, filosofia, psihologia etc. Trebuie făcută
precizarea că pe lângă această disciplină de sorginte umanistă-laică, a existat de la
începuturi şi o preocupare religioasă în acest domeniu care se numeşte în ultima vreme
bioetica creştină cu coloratură confesională. Astfel se poate vorbi astăzi de o bioetică
romano - catolică şi protestantă şi ortodoxă.
Specificul bioeticii ortodoxe este dat de înţelegerea creştină a existenţei şi de
antropologia hristocentrică ce evidenţiază caracterul de persoană al omului creat după
chipul lui Dumnezeu şi destinat învierii cu trupul, de evenimentul Învierii lui Hristos
ca o arvună a învierii noastre şi de orizontul valorilor şi al principiilor morale creştine
ce dau sens comportamentului uman faţă de viaţă.

1 Hipocrat (460-370 a. C.)

1
 Aceste principii derivă în special din valoarea vieţii umane ca dar sacru al lui
Dumnezeu, din demnitatea persoanei umane ca purtătoare a chipului lui Dumnezeu şi
din conştiinţa faptului că viaţa morală a creştinului este viaţa trăită în Hristos,
Domnul nostru Cel Înviat şi este destinată învierii şi îndumnezeirii. Cu alte cuvinte,
învăţătura despre Persoana şi lucrarea divino-umană al lui Iisus Hristos (Hristologia) este
cheia de descifrare a învăţăturii ortodoxe despre om (antropologia) iar antropologia
hristocentrică ortodoxă, prin lucrarea Duhului Sfânt care adevereşte întărirea

Cuvântului întrupat, este cea care poate face lumină în problemele de care se preocupă
bioetica ortodoxă şi care implică mântuirea noastră (soteriologia).
Problemele centrale ale bioeticii ortodoxe le-am putea grupa în următoarele trei mari
capitole:

1. începuturile vieţii umane, capitol ce însumează probleme referitoare la: dragoste,

familie, sexualitate şi procreaţie; fiziologia fecundaţiei şi embriogeneza; statutul şi
personalitatea embrionului uman din punct de vedere ontologic, religios - moral
şijuridic; fecundarea in vitro cu transfer embrionar; contracepţiile şi avortul; eugenia
şi clonarea)
2. stadiile dezvoltării vieţii umane şi noile provocări ale medicinei
contemporane unde se dezbat probleme referitoare la: biotehnologiile genetice,
moartea cerebrală, transplantul de organe, probleme de bioetică socială:
toxicodependenţă, SIDA, homosexualitate, transexualitate.
3. sfârşitul vieţii biologice a omului, capitol ce se ocupă de problemele care privesc:
suferinţa umană, bătrâneţea, boala, bolnavul în stadiul terminal, omuciderea şi
mutilarea, sinuciderea, pedeapsa cu moartea, legitima apărare, starea vegetativă
persistentă şi eutanasia.

Aceste capitole însumează angajamentul şi responsabilitatea creştinului faţă de

problemele specifice de bioetică cu care se confruntă societatea contemporană şi la care şi
teologii încearcă, pe baza argumentelor specifice, scripturistice şi patristice, să ofere
contribuţia teologiei la găsirea unor răspunsuri sau chiar la soluţionarea, împreună cu
ceilalţi cercetători, a acestor probleme stringente care frământă omenirea contemporană şi
care necesită o căutare şi un răspuns comun, întrucât adevărul numai împreună se poate
afla, iar realitatea, deşi pare simplă în aparenţă, în esenţă este o ţesătură de încrengături
complexe interdependente ce compun existenţa ca împreună existenţă şi proexistenţă.

Rolul bioeticii în societatea contemporană

I n societatea contemporană, bioetica îşi propune să însoţească actele şi atitudinile omului

faţă de viaţă, în special actele medicale, propunându-se ca o conştiinţă şi un garant al
moralităţii acestora. Astfel rolul bioeticii este acela de a determina şi susţine
responsabilitatea umană faţă de viaţă în toate stadiile dezvoltării şi aspectelor ei.
Lucrul acesta îl face teologia ortodoxă când vorbeşte despre persoana umană creată după
chipul lui Dummnezeu, de viaţa ca dar divin şi mai ales de învierea cu trupul pe care o
aşteptăm cu toţii, aşa cum mărturisim în Crez, „...aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce
va să fie".
Experienţa efectelor distructive pe care libertatea omului, manifestată în sensul
dominării şi exploatării iresponsabile a lumii şi chiar a propriei vieţi în numele progresului
material şi al ştiinţei, le-a generat în societatea modernă şi postmodernă, a dus treptat la
formarea unei conştiinţe a responsabilităţii umane faţă de viaţă în general, faţă de viaţa

2
umană în special şi chiar faţă de viaţa întregii planete care nu trebuie sacrificate sau
instrumentalizate în numele progresului ştinţific şi tehnic.
Bioetica laică rămâne totuşi circumscrisă dimesiunilor biologice, contextuale şi spaţio-
temporale imanente reducţioniste cu privire la viaţă şi etica ei. De aceea apare şi necesitatea
conlucrării ei cu teologia care abordează problemele şi din perspectiva trandscendentă
devenind astfel o ştiinţă integrativă a eticii viului.
În societatea contemporană globalizată şi desacralizată, paradoxal, se manifestă şi
conştiinţa creştină care vede în om chipul lui Dumnezeu şi înţelege viaţa persoanei umane
cu valorile ei ca dar sacru al lui Dumnezeu, din perspectiva soteriologico-eshatologică a
transcendentului şi deci nu numai din perspectiva valorilor utilitariste şi hedoniste sau pur
biologice care nu pot fi scopuri în sine pentru creştini.
Bioetica ortodoxă are rolul de a prezenta responsabilitatea omului în faţa diverselor
intervenţii asupra vieţii, privindu-le pe acestea în lumina valorilor şi principiilor
morale creştine din perspectiva Învierii lui Hristos şi a învierii proprii care dă
speranţă şi sens tuturor.
Ea are ca principii fundamentale caracterul de persoană al lui Dumnezeu şi al
omului, chipul lui Dumnezeu din om şi realizarea asemănării sau a îndumnezeirii prin
har şi învierea cu trupurile, deci caracterul sacru al vieţii umane, destinată dobândirii
sfinţeniei şi îndumnezeirii prin har.
Viaţa umană este sacră pentru că implică de la începutul apariţiei ei acţiunea
creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne întotdeauna într-o relaţie specială cu El. Sensul ei îl dă
învierea pe care o aşteptăm şi spre care înaintăm cu toţii prin anticipare şi conlucrare şi
totodată transfigurarea prin om a întregii creaţii spre starea de Împărăţie a lui Dumnezeu,
ca cer nou şi pământ nou. (Apocalipsa, 21.1)
În virtutea acestui principiu viaţa umană, prin însuşi actul creaţiei, este „sacră". Omul
a fost creat într-un mod special prin intervenţia directă a lui Dumnezeu şi are în el şi suflare
din viaţa divină (Fac.2.7), iar lucrul acesta îl deosebeşte de viaţa tuturor celorlalte făpturi
care au numai o viaţă biologică, sunt numai pământeşti. Omul este o fiinţă cerească şi
pământească deodată.
Indiferent de stadiul biologic al dezvoltării sau de nivelul funcţionării capacităţilor
psihosomatice, chiar din momentul conceperii, viaţa umană este intrinsec bună, fiind
însufleţită de Dumnezeu. Este sacră, personală, relaţională, unică şi irepetabilă şi destinată
dobândirii nemuririi prin relaţie permanentă cu Dumnezeul, cu semenii şi cu natura. Are
deci implicaţii ontologice şi fenomenologice.
Embrionul uman, chiar din momentul zămislirii, este persoană în dezvoltare apărută
în existenţă prin conlucrarea lui Dumnezeu cu părinţii, care tinde în timp şi spaţiu să
devină personalitate. În om, viaţa nu se poate separa de caracterul ei de persoană. Din
momentul conceperii omul are demnitatea ontologică a persoanei care trebuie respectată şi
ocrotită cu orice preţ. Deci valoarea vieţii umane nu depinde de stadiul ei de dezvoltare
embrionară, fetală sau de nou născut sau de alte semne ale manifestării ei personale,
condiţii sau atribute care ar putea să o caracterizeze, ci decurge din însăşi sacra-litatea ei
ontologică, creată de Dumnezeu. (Fac.2.7; Ps. 138, 13, 15-16; Is. 46.3; Ier.1, 4-6; Iov 10, 8-
12; Ps. 21, 10-11; 70, 6 ).